Tax Amnesty Applicability to Recharacterized Foreign Assignment Allowances and Passive Procedural Standing of Central Tax Authority

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 1 august 2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, a solicitat:

(i) să se constate că parte din sumele de bani impuse de către pârâte, prin actul administrativ fiscal:

"Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală cu nr. de înregistrare x din 17.12.2012" ca urmare a "Raportului de inspecţie fiscală nr. x/17.12.2012" încheiat de DGFP Sibiu sunt sub incidenţa Legii nr. 209/2015, reprezentând indemnizaţii de detaşare;

(ii) să se dispună exonerarea reclamantei de la plata acestor sume în cuantum de 37.668.266 RON - debit şi accesorii, (la data emiterii deciziei de impunere) sumă ce urmează a fi calculată la zi în momentul rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunţa, ca efect al amnistiei fiscale intervenite prin actul normativ indicat;

(iii) în subsidiar, obligarea pârâtelor la emiterea deciziei de anulare a obligaţiilor fiscale, în cuantum de 37.668.266 RON (la data emiterii deciziei de impunere), sumă ce urmează a fi calculată la zi în momentul emiterii deciziei de anulare a obligaţiilor fiscale, ca efect al amnistiei fiscale intervenite prin actul normativ indicat;

(iv) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

2.1. Prin încheierea din 25 aprilie 2017, instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 185 din 20 octombrie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi a obligat pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, succesor al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Sibiu, să emită decizia de anulare a obligaţiilor fiscale în sumă totală de 37.668.266 RON reprezentând impozit pe venituri din salarii, contribuţia de asigurări sociale de stat datorată de angajator, contribuţia individuală de asigurări sociale de stat reţinută de la asiguraţi, contribuţia de asigurări de sănătate datorată de angajator, contribuţia individuală de asigurări de sănătate reţinută de la asiguraţi, contribuţia de asigurări pentru şomaj datorată de angajator, contribuţia individuală de asigurări pentru şomaj reţinută de la asiguraţi, contribuţia angajatorului pentru fondul de accidente de muncă şi boli profesionale, contribuţia la fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de la persoane fizice sau juridice, precum şi obligaţiile fiscale accesorii la acestea, stabilite în sarcina reclamantei prin Decizia de impunere nr. x/17.12.2012 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu, respingând în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

3.1. Împotriva încheierii din 25 aprilie 2017 şi a sentinţei civile nr. 185 din 20 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ("ANAF"), întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârilor recurate, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei autorităţi, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În motivarea recursului, pârâta susţine că petitele cererii de chemare în judecată privesc acte administrative emise sau care trebuie emise de AJFP Sibiu. Recurenta-pârâtă ANAF nu este nici emitenta vreunui act administrativ contestat şi nici nu-i revine vreo atribuţie în legătură cu solicitările reclamantei, operaţiunile privind aplicarea prevederilor Legii nr. 209/2015 revenind strict organului fiscal în administrarea căruia se află contribuabilul. În acest sens, invocă prevederile art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 209/2015, OPANAF nr. 2202/2015.

3.2. Pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov ("DGRFP Braşov"), reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 185 din 20 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâta a susţinut că este nelegală soluţia instanţei de fond în raport de reţinerea potrivit căreia organul fiscal a realizat o recalificare a sumelor din indemnizaţia de detaşare în venituri de natură salarială.

După redarea situaţiei de fapt care a condus la promovarea litigiului de faţă, recurenta-pârâtă învederează că, în opinia sa, respingerea cererii formulate de societatea reclamantă, de anulare în parte a obligaţiilor fiscale principale şi accesorii stabilite prin Decizia de impunere nr. x/17.12.2012 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/17.12.2012, a fost dispusă cu respectarea prevederilor Legii nr. 209/2015, ţinând cont de constatările organelor de control. Contrar celor reţinute de instanţa de fond, sumele de bani primite de angajaţi în Germania sunt venituri de natură salarială pentru care reclamanta avea obligaţia reţinerii şi plăţii impozitului pe veniturile din salarii şi contribuţii aferente acestora.

Arată că acţiunea de faţă este întemeiată de reclamantă pe dispoziţiile art. 55 alin. (4) lit. g) din Codul fiscal, pct. 85 din H.G. nr. 44/2004, art. 45, art. 46 alin. (1) şi (4) din Codul muncii, art. 26 şi urm. din Legea nr. 19/2000 şi art. 85 din Legea nr. 346/2002. Însă, din punct de vedere fiscal, calificarea veniturilor obţinute de angajaţii trimişi de intimata-reclamantă în Germania nu se poate face numai după denumirea actului sau contractului în baza căruia persoanele au fost trimise la muncă în statul membru, câtă vreme pct. 67 din H.G. nr. 44/2004 stabileşte criteriile după care se califică un venit ca fiind de natură salarială. Veniturile realizate de angajaţii trimişi de reclamantă în Germania îndeplinesc criteriile din acest text de lege pentru a fi considerate venituri de natură salarială, inclusiv prin raportare la clauzele contractului de detaşare în străinătate încheiat între societate şi angajaţi, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile pct. 68 din H.G. nr. 44/2004.

Consideră recurenta-pârâtă că relevanţa stării de fapt fiscale se analizează în funcţie de clauzele existente în contracte şi de consecinţele fiscale produse, iar textele legale invocate de reclamantă pot fi avute în vedere doar dacă nu contravin prevederilor Codul fiscal, astfel cum statuează art. 1 alin. (3) din Codul fiscal.

Recurenta-pârâtă mai susţine că şi dispoziţiile art. 3 alin. (7) din Directiva nr. 96/71/CE privind detaşarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii încadrează respectivele venituri în categoria veniturilor salariale. Este neîntemeiată susţinerea reclamantei în sensul că această directivă nu este aplicabilă domeniului procesării cărnii, în realitate aceasta aplicându-se tuturor domeniilor de prestări servicii transnaţionale, conform art. 1 alin. (1), art. 3 şi anexei la Directivă. Singura diferenţă este că activităţile din anexă se aplică întreprinderilor care detaşează personal în domeniul construcţiilor şi care sunt obligate să garanteze lucrătorilor condiţii de muncă nu doar prin acte cu putere de lege (contracte), ci şi prin convenţii colective sau sentinţe arbitrale, pe când în celelalte domenii de activitate nu este necesară încheierea unui contract colectiv de muncă sau existenţa unei sentinţe arbitrale.

Având în vedere aceste aspecte, concluzionează recurenta-pârâtă că sumele acordate de reclamantă persoanelor detaşate la muncă în Germania sunt venituri de natură salarială, iar nu indemnizaţii de detaşare, atâta vreme cât reclamanta achită impozit pe venit în statul membru, nefiind posibil ca aceeaşi sumă să beneficieze de tratament fiscal diferit în cele două state. Natura de venituri salariale rezultă şi din prevederile contractului colectiv de muncă nr. x/2006, valabil pentru perioada 2007-2010, nefiind relevant modul de înregistrare contabilă a acestor sume.

Toate aceste aspecte, susţine recurenta-pârâtă, nu au fost avute în vedere de instanţa de fond, care a reţinut doar că organul fiscal a realizat o recalificare a sumelor din indemnizaţia de detaşare în venituri de natură salarială, cu consecinţa aplicării dispoziţiile normei de amnistie fiscală.

4. Apărările formulate în cauză

În dosarul instanţei de recurs s-a depus întâmpinare de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, în numele şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin care s-a solicitat admiterea recursului declarat de pârâta ANAF.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de nelegalitate înfăţişate, Înalta Curte constată următoarele:

II.1. Recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu

În recurs, pârâta a formulat critici faţă de soluţia pronunţată de prima instanţă vizând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2 şi art. 5 din Legea nr. 209/2015, în raport de natura juridică atribuită indemnizaţiilor de detaşare acordate de reclamantă angajaţilor care prestau muncă pe teritoriul Germaniei. În esenţă, au fost reiterate apărările expuse în fond, pe care Înalta Curte constată că prima instanţă le-a analizat şi dezlegat în mod corect, astfel că criticile recurentei-pârâte sunt nefondate.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015:

"(1) Se anulează diferenţele de obligaţii fiscale principale şi/sau obligaţiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă şi comunicată contribuabilului, ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizaţia primită pe perioada delegării şi detaşării de către angajaţii care şi-au desfăşurat activitatea pe teritoriul altei ţări, aferente perioadelor fiscale de până la 1 iulie 2015 şi neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.", iar conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 209/2015, "Anularea obligaţiilor fiscale prevăzute la art. 1-4 se efectuează din oficiu de către organul fiscal competent, prin emiterea unei decizii de anulare a obligaţiilor fiscale, care se comunică contribuabilului."

În cazul intimatei-reclamante, organul fiscal a emis Decizia de impunere nr. x/17.12.2012, prin care a stabilit în sarcina societăţii obligaţii fiscale în sumă totală de 37.668.266 RON, reprezentând impozit pe venitul din salarii, contribuţii sociale obligatorii şi accesorii. Prin Decizia nr. 104/12.04.2016 a fost respinsă contestaţia fiscală formulată împotriva deciziei de impunere, iar intimata-reclamantă s-a adresat instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea actelor administrative fiscale amintite. Acţiunea în anulare a format obiectul dosarului nr. x/2016, cererea fiind respinsă ca nefondată prin sentinţa civilă nr. 57/2017, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 5309/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În acest context, intimata-reclamantă a considerat că se află sub incidenţa art. 2 alin. (1) raportat la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 219/2015, sens în care a solicitat organului fiscal emiterea deciziei de anulare a obligaţiilor fiscale.

Atât în răspunsul emis reclamantei la cererea administrativă, cât şi în întâmpinarea depusă în fond, dar şi în recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că în cauză nu pot fi incidente textele de lege citate, întrucât organele fiscale nu au procedat la o recalculare şi recalificare a sumelor plătite salariaţilor detaşaţi pe teritoriul Germaniei sub formă de indemnizaţii drept venituri salariale, ci la o reîntregire a bazei de impunere.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de fond, că sumele ce fac obiectul Deciziei de impunere nr. x/17.12.2012 cad sub incidenţa acestor norme şi obligă organul fiscal să emită decizia de anulare a obligaţiilor fiscale. Atât timp cât societatea a calificat aceste cheltuieli ca fiind indemnizaţii de detaşare, organul fiscal a procedat la o recalificare a lor pentru a aplica normele pe care le-a considerat incidente. Numai prin recalificarea acestor sume ca venituri de natură salarială era posibil tratamentul fiscal impus prin actele fiscale întocmite.

Concluzia recalificării rezultă chiar din actele fiscale întocmite, respectiv Decizia de impunere nr. x/17.12.2012, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/17.12.2012, în cuprinsul cărora organul de inspecţie fiscală a stabilit că sumele de bani acordate de reclamantă angajaţilor trimişi în străinătate nu pot fi tratate din punct de vedere fiscal ca fiind indemnizaţii de delegare/detaşare, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 55 alin. (1) şi art. 55 alin. (2) lit. k) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, forma în vigoare în perioada pentru care s-au stabilit obligaţii fiscale în sarcina reclamantei, respectiv pct. 67, 68 şi 106 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal aprobate prin H.G nr. 44/2004. Ca urmare, a stabilit că sumele primite în Germania de angajaţii reclamantei reprezintă venituri de natură salarială din activităţi dependente realizate în străinătate pentru care societatea reclamantă nu a calculat, reţinut, declarat şi achitat în România impozitul pe venitul din salarii şi contribuţiile sociale aferente.

În raport de conţinutul actelor administrative fiscale, nu poate fi reţinută teza susţinută de recurenta-pârâtă, în sensul că nu ar fi procedat la o recalificare a sumelor plătite cu titlu de indemnizaţie de detaşare. În realitate, organul fiscal a procedat la o recalculare a obligaţiilor fiscale, ca urmare a unei recalificări, în aplicarea prevederilor art. 11 Codul fiscal, chiar dacă aplicarea acestui text de lege nu este menţionată în mod expres în raportul de inspecţie fiscală ori în decizia de impunere. Doar printr-o recalificare ca venituri salariale, în temeiul dispoziţiilor art. 11 din Codul fiscal, autoritatea putea calcula obligaţiile fiscale la aceste sume, dată fiind scutirea prevăzută de legislaţia fiscală naţională în privinţa indemnizaţiilor de detaşare.

Cum din toate considerentele menţionate mai sus rezultă că prima instanţă a apreciat corect asupra operaţiunii efectuate de autoritatea fiscală ca fiind una de recalificare a sumelor plătite cu titlu de indemnizaţii de detaşare în venituri de natură salarială, în mod just s-a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 2 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 privind amnistia fiscală, care sunt pe deplin aplicabile şi reclamantei.

Cu privire la motivele de recurs prin care recurenta-pârâtă susţine că interpretarea corectă a sumelor în discuţie este aceea de venituri de natură salarială, iar nu de indemnizaţii acordate pentru detaşarea pe teritoriul Germaniei, Înalta Curte observă că toate aceste argumente nu pot fi analizate în cadrul prezentului demers procedural. Litigiul de faţă nu are ca obiect stabilirea naturii juridice a sumelor acordate de intimata-reclamantă angajaţilor care prestau muncă pe teritoriul Germaniei, câtă vreme această chestiune a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, instanţa statuând definitiv asupra legalităţii deciziei de impunere şi, prin urmare, a existenţei obligaţiilor fiscale principale şi accesorii stabilite în sarcina societăţii reclamante. Chestiunea litigioasă în speţă o reprezintă existenţa sau nu a unei recalificări realizate de organul fiscal cu privire la sumele achitate de reclamantă, în vederea emiterii deciziei de impunere, condiţie de care depinde aplicarea normelor de amnistie fiscală ale Legii nr. 209/2015. Ca atare, toate motivele de recurs referitoare la interpretarea acestor sume ca venituri de natură salarială sunt nerelevante, întrucât nu vizează obiectul cauzei de faţă, ci ar fi trebuit invocate în litigiul care a avut ca obiect analiza de legalitate a deciziei de impunere, a raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei.

Pentru toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond este legală, aceasta reţinând în mod corect că, atât timp cât obligaţiile fiscale în sumă totală de 37.668.266 RON, reprezentând impozit pe venitul din salarii, contribuţii sociale obligatorii şi accesoriile aferente, stabilite prin Decizia de impunere nr. x/17.12.2012, se încadrează în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015, refuzul organului fiscal de a emite decizia de anulare este unul nejustificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, dispunând în consecinţă obligarea la emiterea deciziei de anulare a acestor obligaţii fiscale.

Aşadar, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, ca nefondat.

II.2. Recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Criticile pârâtei ANAF vizează chestiunea lipsei calităţii sale procesuale pasive, asupra căreia instanţa de fond s-a pronunţat prin încheierea din 25 aprilie 2017, în sensul respingerii excepţiei invocate şi menţinerii pârâtei ANAF în cadrul procesual. În motivarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut că, prin acţiune, reclamanta contestă refuzul nejustificat al ambelor entităţi fiscale de a anula sumele din decizia de impunere, opinie la care Înalta Curte nu achiesează.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a învederat că, la data de 18.11.2015, a formulat cerere prin care a solicitat emiterea deciziei de anulare a obligaţiilor fiscale principale şi accesorii stabilite conform Deciziei de impunere nr. x/17.12.2012, în temeiul art. 2 şi art. 5 din Legea de amnistie fiscală nr. 209/2015. Prin adresa nr. x/08.02.2016, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili i-a comunicat reclamantei că, în ceea ce o priveşte, nu sunt aplicabile prevederile art. 2 din Legea nr. 209/2015, întrucât din verificările efectuate de AJFP Sibiu, a rezultat că organele de inspecţie fiscală nu au procedat la recalcularea sumelor plătite de reclamantă angajaţilor trimişi la muncă în Germania, potrivit art. 11 din Codul fiscal, ci au reîntregit baza de impunere cu veniturile de natură salarială realizate de aceşti angajaţi. În acelaşi sens a fost şi răspunsul comunicat reclamantei de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu prin adresa nr. x AIF 795/28.03.2016.

După comunicarea refuzului de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 209/2015, reclamanta a formulat prezenta cerere, solicitând să se constate că obligaţiile fiscale litigioase se supun regimului Legii nr. 209/2015 şi să se dispună exonerarea sa de la plată, iar în subsidiar, obligarea pârâtelor la emiterea deciziei de anulare a obligaţiilor fiscale.

Faţă de obiectul cererii şi de prevederile Legii nr. 209/2015, Înalta Curte constată că numai pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov justifică participarea în proces, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală neavând calitate procesuală pasivă.

Potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic dedus judecăţii, iar potrivit art. 1, art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, persoana care se consideră vătămată de refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ pentru recunoaşterea dreptului pretins, instanţa putând să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze o operaţiune administrativă. Este de observat că, pentru pronunţarea unei soluţii de admitere a acţiunii, este necesar ca autoritatea chemată în judecată să aibă competenţa legală de a emite actului administrativ sau de a efectua operaţiunea administrativă pretinsă de reclamant.

În speţă, reclamanta a solicitat recunoaşterea dreptului său de a beneficia de prevederile Legii nr. 209/2015 şi de a fi exonerată de la plata debitelor principale şi accesorii, respectiv obligarea autorităţii competente să emită actul administrativ - decizia de anulare a obligaţiilor fiscale. Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 209/2015, "Anularea obligaţiilor fiscale se efectuează din oficiu de către organul fiscal competent, prin emiterea unei decizii de anulare a obligaţiilor fiscale, care se comunică contribuabilului". Aşadar, în speţă, competenţa emiterii acestei decizii nu revine ANAF, ci organului fiscal în administrarea căruia se găseşte contribuabilul, respectiv AJFP Sibiu din cadrul DGRFP Braşov, conform art. 30 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, potrivit căruia, "Pentru administrarea creanţelor fiscale şi a altor creanţe datorate bugetelor prevăzute la art. 29 alin. (1) şi (2), competenţa revine acelui organ fiscal teritorial din cadrul A.N.A.F., stabilit prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului.".

Aşadar, raportul juridic de drept administrativ având ca obiect recunoaşterea beneficiului aplicării Legii nr. 209/2015 şi emiterea actului administrativ corelativ nu fiinţează în raport cu pârâta ANAF, neexistând identitate între aceasta şi autoritatea desemnată prin Legea nr. 209/2015 în vederea aplicării în concret a normelor de amnistie fiscale.

Împrejurarea că, anterior promovării litigiului, reclamanta a adresat cererea de anulare a obligaţiilor fiscale nu doar DGRFP Braşov - AJFP Sibiu, ci şi Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, nu influenţează în vreun fel cadrul procesual pasiv al cauzei, calitatea de pârâtă revenind autorităţii competente potrivit legii să emită actul administrativ solicitat de reclamantă. Chiar dacă, astfel cum a reţinut prima instanţă, reclamanta a solicitat obligarea ambelor pârâte la emiterea actului administrativ fiscal ca o consecinţă a sancţionării refuzului nejustificat de emitere a deciziei de anulare a obligaţiilor fiscale, acest aspect nu conferă calitate procesuală pasivă pârâtei ANAF, al cărei pretins refuz de soluţionare a cererii reclamantei nu produce efectul păgubitor al drepturilor şi intereselor legitime ale reclamantei, câtă vreme acestei autorităţi nu-i revine atribuţia emiterii actului administrativ fiscal. De altfel, este de observat că, în cuprinsul adresei de răspuns nr. x/08.02.2016, ANAF-DGAMC se rezumă la a aduce la cunoştinţa societăţii reclamante conţinutul referatului nr. x/27.10.2015, întocmit de către funcţionarii din cadrul AJFP Sibiu, desemnaţi prin decizia directorului general al DGRFP Braşov să efectueze verificările necesare aplicării prevederilor Legii nr. 209/2015, conform OPANAF nr. 2202/2015 pentru aprobarea procedurilor de anulare a obligaţiilor fiscale, fără a prezenta rezultatul unor verificări şi concluzii proprii cu privire la neîntrunirea condiţiilor legale de aplicare a normelor de amnistie fiscală.

Constatând că recurentei-pârâte ANAF nu-i revine competenţa legală de a efectua verificări şi de a emite acte administrative fiscale de anulare a obligaţiilor fiscale prevăzute de Legea nr. 209/2015, Înalta Curte constată că în mod greşit prima instanţă a reţinut, prin încheierea din 25 aprilie 2017, că ANAF justifică participarea în proces în calitate de pârâtă, consecinţa fiind aceea a casării parţiale a acestei încheieri, în limitele soluţiei date asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ANAF. Cum această soluţie a determinat şi pronunţarea hotărârii de fond în contradictoriu cu o parte fără calitate procesuală pasivă, se constată că şi sentinţa nr. 185 din 20 octombrie 2022 este afectată de aceeaşi cauză de nelegalitate, fiind, la rândul său, supusă reformării parţiale.

În consecinţă, constatând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva încheierii din 25 aprilie 2017 şi a sentinţei civile nr. 185 din 20 octombrie 2022, va casa în parte cele două hotărâri şi, rejudecând, va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, respingând cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestei pârâte.

Vor fi menţinute restul dispoziţiilor sentinţei recurate, în raport de soluţia de respingere a recursului declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, în numele şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, pentru motivele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva încheierii din 25 aprilie 2017 şi a sentinţei civile nr. 185 din 20 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte încheierea şi sentinţa recurate şi, rejudecând:

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestei pârâte.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Respinge recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, în numele şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 31 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.