Validity of "other duties" clause in prosecutors' internal code and scope of secondary regulatory acts in judicial administration

Şedinţa publică din data de 16 mai 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2022, reclamantul Sindicatul Naţional al A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat anularea dispoziţiilor art. 125 lit. p) din Hotărârea CSM nr. 947/14.11.2019 (Regulamentul de ordine interioară al parchetelor), care prevăd că "Prim-grefierii, grefierii şefi, grefierii şefi secţie şi grefierii şefi serviciu au următoarele atribuţii: (...) p) îndeplinesc orice alte atribuţii dispuse de procurorul ierarhic superior."

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 486 din 14 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul Sindicatul Naţional al A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 486 din 14 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Sindicatul Naţional al A. a declarat recurs, solicitând casarea în totalitate a sentinţei civile nr. 486/2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, şi, în urma rejudecării fondului, admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul anulării dispoziţiilor art. 125 lit. p) din Hotărârea CSM nr. 947/14.11.2019 (Regulamentul de ordine interioară al parchetelor), care prevede că "Prim-grefierii, grefierii şefi, grefierii şefi secţie şi grefierii şefi serviciu au următoarele atribuţii: (...) p) îndeplinesc orice alte atribuţii dispuse de procurorul ierarhic superior".

Recurentul-reclamant a invocat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., atât din perspectiva încălcării art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, cât şi prin prisma nerespectării prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În opinia sa, hotărârea criticată cuprinde raţionamente logico-juridic şi motive contradictorii, instanţa de fond mărginindu-se la a înlătura criticile de nelegalitate din cuprinsul acţiunii judiciare, fără a realiza o argumentaţie aptă a convinge asupra justeţei soluţiei.

Astfel, în considerentele hotărârii recurare, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 125 lit. p) din Hotărârea CSM nr. 947/14.11.2019 (Regulamentul de ordine interioară al parchetelor) instituie o anumită flexibilitate pentru aducerea la îndeplinire a sarcinilor de serviciu de către personalul vizat în cuprinsul texului criticat, însă pe de altă parte reţine că potrivit Curţii Constituţionale o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă, să instituie norme clare, previzibile şi accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul.

A apreciat recurentul că această menţiune, respectiv " îndeplineşte orice alte atribuţii" al cărei sens este mult prea general trebuie interpretată în concordanţă cu natura postului ocupat de salariat şi pregătirea profesională a acestuia însă, în practică, li s-au adus la cunoştinţă, din partea grefierilor şefi din cadrul parchetelor, multiple situaţii în care sarcinile dispuse acestora, având ca fundament chiar textul pe care îl critică, nu au avut legătură cu natura postului şi pregătirea profesională a acestora. Spre exemplu emiterea unor ordine de serviciu prin care sunt stabilite în sarcina grefierilor şefi atribuţii care exced pregătirii profesionale a angajatului şi fişei postului.

Faţă de situaţia expusă, recurentul a considerat că este îndreptăţit să considere că textul criticat are un caracter general, ceea ce conduce la interpretări multiple şi arbitrare, fiind în contradicţie şi cu prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

În concluzie, cerinţa existenţei unei motivări concise a hotărârii, care nu are elemente de contradictorialitate, nu este îndeplinită, nefiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Recurentul-reclamant a invocat şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv prevederile art. 125 alin. (2) din Constituţie, coroborate cu dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. l) din acelaşi act normativ, dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţia României, art. 6 alin. (3) lit. a) din CEDO şi art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aceste din urmă trei acte normative trasând în sarcina legiuitorului obligaţia de a crea dispoziţii legale clare, previzibile şi intangibile, apte să permită informarea subiectului de drept asupra naturii şi cauzei unei obligaţii stabilite în sarcina sa.

În opinia sa, neclaritatea, lipsa de precizie şi de previzibilitate derivă chiar din expresia "orice alte sarcini de serviciu", concluzia trasă fiind aceea că nu se cunoaşte întinderea sarcinilor de serviciu ce ar putea fi date de procurorul ierarhic superior, în sarcina prim-grefierilor, grefierilor-şefi, grefierilor-şefi secţie şi grefierilor-şefi serviciu, astfel încât, acesta din urmă să aibă garanţia că îşi îndeplineşte în mod corect şi complet atribuţiile şi că prin refuzul de a îndeplini o sarcină trasată în mod discreţionar nu săvârşeşte o abatere disciplinară.

Invocarea reperelor constituţionale referitoare la calitatea legii este permisă în ceea ce priveşte analiza principiului legalităţii unui act administrativ cu caracter normativ, judecătorul de contencios administrativ fiind cel care are în competenţa sa o astfel de examinare, prin raportare la norme constituţionale a căror încălcare se pretinde în cauză.

Maniera de reglementare prin utilizarea unor noţiuni generale, în absenţa unei corelări a normei analizate cu alte prevederi de drept care să lămurească, să expliciteze ce se înţelege prin conceptul terminologic precum "orice alte sarcini de serviciu" determină lipsa de claritate şi de previzibilitate a textului din actul administrativ normativ supus controlului de legalitate în prezenta cauză.

Aşadar, a considerat recurentul că este vorba despre o lacună a textului criticat, care împiedică subiecţii de drept cărora li se aplică norma analizată să cunoască întinderea şi conţinutul drepturilor şi obligaţiilor pe care aceştia trebuie să le respecte pentru a nu ajunge să fie sancţionaţi disciplinar.

În condiţiile în care o normă juridică nu poate fi calificată ca fiind conformă din punct de vedere calitativ, deoarece nu conţine, fără echivoc, "ceea ce trebuie să îndeplinească un subiect, ceea ce el este îndreptăţit să facă sau ceea ce i se recomandă sau este stimulat să îndeplinească", o astfel de reglementare legală nu respectă normele de tehnică legislativă, determinând apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, iar acel text normativ este contrar prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.

De asemenea, a invocat art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative care prevede că "Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor."

Este evident că textul supus analizei sub aspectul legalităţii nu respectă normele de tehnică legislativă cuprinse la art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, hotărârea instanţei de fond fiind dată cu încălcarea normelor de drept material antereferite.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că hotărârea recurată a fost dată şi cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 125 alin. (2) coroborate cu dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţia Romaniei, prin raportare la Decizia nr. 474 din 28 iunie 2016 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 3 august 2016, paragraful 28), care a stabilit că întreaga sferă a relaţiilor sociale privitoare la justiţie, respectiv organizare, funcţionare, statut trebuie să se realizeze prin lege organică.

A apreciat astfel că rămân aplicabile aspectele consacrate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 588 din 21 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 20 octombrie 2017, paragraful 23, prin care Curtea a statutat, cu valoare de principiu, în jurisprudenţa sa că, în cazul tuturor categoriilor de personal al căror statut trebuie reglementat potrivit Constituţiei, prin lege organică, aspectele esenţiale referitoare la încheierea, modificarea, executarea, suspendarea şi încetarea raportului juridic de muncă în care se află respectiva categorie, trebuie reglementate prin lege organică, iar nu prin acte administrative cu caracter inferior, prin raportare, totodată şi la Decizia nr. 474 din 28 iunie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 3 august 2016, paragraful 28), prin care, astfel cum a precizat, s-a stabilit că întreaga sferă a relaţiilor sociale privitoare la justiţie, respectiv organizare, funcţionare, statut trebuie să se realizeze prin lege organică.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Consiliul Superior al magistraturii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.

În esenţă, a susţinut că hotărârea este motivată, cuprinzând argumentele instanţei cu privire la soluţia adoptată, fără a cuprinde motive contradictorii,

Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că textul regulamentar atacat este clar, previzibil şi în deplină concordanţă cu legislaţia primară în materie în momentul adoptării, legalitatea actului administrativ cu caracter normativ în discuţie evaluându-se în raport cu reglementările cuprinse în actele normative de nivel superior, situaţie faţă de care, intimatul a apreciat că nu există nicio neconcordanţă între acesta şi legislaţia primară, neputând fi consacrate normativ toate situaţiile care pot apărea în practică.

De asemenea, intimatul-pârât a formulat concluzii scrise, prin care a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantului în susţinerea recursului.

A susţinut că în Monitorul Oficial al României nr. 794/04.09.2023 a fost publicat Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Hotărârea nr. 1106/2023 emisă de secţia pentru procurori din cadrul CSM, fiind abrogată Hotărârea nr. 947/2019 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al parchetelor. Recurentul-reclamant nu justifică interes în raport de art. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004, actul administrativ nemaifiind în vigoare, făcând trimitere şi la dispoziţiile art. 23 din Legea 554/2004.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 16 mai 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, a criticilor invocate prin cererea de recurs şi a apărărilor invocate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul Sindicatul Naţional al A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat anularea dispoziţiilor art. 125 lit. p) din Hotărârea CSM nr. 947/14.11.2019 (Regulamentul de ordine interioară al parchetelor), care prevăd că "Prim-grefierii, grefierii şefi, grefierii şefi secţie şi grefierii şefi serviciu au următoarele atribuţii: (...) p) îndeplinesc orice alte atribuţii dispuse de procurorul ierarhic superior.".

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamantul formulând recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului invocată de intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii prin concluziile scrise, argumentată de faptul că în Monitorul Oficial al României nr. 794/04.09.2023 a fost publicat Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Hotărârea nr. 1106/2023 emisă de secţia pentru procurori din cadrul CSM, fiind abrogată Hotărârea nr. 947/2019 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al parchetelor, astfel că, în opinia sa, recurentul nu justifică interes în raport de art. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004, întrucât actul administrativ în discuţie nu mai este în vigoare.

Instanţa de control judiciar aminteşte că în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie şi în practica instanţei supreme s-a stabilit că acţiunile în justiţie pot fi îndreptate, cu titlu de excepţie, şi împotriva unor acte care au fost deja puse în aplicare sau care au fost între timp abrogate, pentru că actele în cauză au putut produce efecte juridice care nu au fost înlăturate prin simpla lor abrogare, scopul acţiunilor fiind obţinerea unor hotărâri prin care emitenţii să fie obligaţi să înlăture consecinţele vătămătoare produse asupra reclamanţilor, precum şi evitarea repetării în viitor a presupuselor nelegalităţi.

Nulitatea unui act administrativ vătămător presupune emiterea lui cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, iar sancţiunea nulităţii se aplică retroactiv începând cu data emiterii actului administrativ anulat, astfel încât, pe perioada cât şi-a produs efectele prejudiciabile, subzistă interesul juridic practic în sensul reparării acestor prejudicii, independent de încetarea producerii efectelor, prin ieşirea din vigoare în cazul actelor administrative cu caracter normativ.

Altfel spus, un act administrativ normativ care şi-a încetat efectele, a fost modificat sau abrogat, pe perioada când a fost în vigoare nu poate fi considerat inexistent, el există ca făcând parte din fondul normativ incident pentru acea perioadă, abrogarea nefiind sinonimă cu inexistenţa, ci cu neaplicarea ulterioară, adică are efecte pentru viitor, în timp ce nulitatea are efecte pentru trecut, începând chiar cu data adoptării acestuia pe tot parcursul cât a fost în vigoare şi şi-a produs efectele.

Prin urmare, anularea actului administrativ nu este condiţionată de executorialitatea acestuia, motiv pentru care, contrar opiniei intimatului, Înalta Curte apreciază că subzistă condiţia interesului reclamantului în susţinerea recursului.

În continuare, instanţa de control judiciar constată că sunt nefondate susţinerile formulate de recurent care se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu privire la faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii, iar instanţa de fond s-a mărginit la a înlătura criticile de nelegalitate din cuprinsul acţiunii judiciare, fără a realiza o argumentaţie aptă a convinge asupra justeţei soluţiei.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată.

Totodată, în practica instanţelor de control judiciar s-a reţinut constant că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi atunci când există o contradicţie între soluţia pronunţată şi considerentele ce stau la baza acesteia sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raţionamentul care a stat la baza pronunţării soluţiei, ori când instanţa s-a pronunţat cu privire la altă acţiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind întâlnită în cauză, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în sensul invocat de aceasta.

Nici incidenţa în cauză a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinută în cauză.

Înalta Curte aminteşte că motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, se constată că, prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a susţinut, cu argumente similare celor expuse în faţa instanţei de fond, că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv prevederile art. 125 alin. (2) din Constituţie, coroborate cu dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. l) din acelaşi act normativ, dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţia României, art. 6 alin. (3) lit. a) din CEDO şi art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aceste din urmă trei acte normative trasând în sarcina legiuitorului obligaţia de a crea dispoziţii legale clare, previzibile şi intangibile, apte să permită informarea subiectului de drept asupra naturii şi cauzei unei obligaţii stabilite în sarcina sa, susţineri pe care instanţa de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate.

Se reţine că obiectul litigiului este anularea parţială a unui act administrativ cu caracter normativ, anume a dispoziţiilor art. 125 lit. p) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Hotărârea secţiei pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nr. 947/2019. Potrivit acestor dispoziţii:

"Prim-grefierii, grefierii şefi grefierii şefi secţie şi grefierii şefi serviciu au următoarele atribuţii: (...) p) îndeplinesc orice alte atribuţii dispuse de procurorul ierarhic superior".

În ce priveşte argumentul recurentului-reclamant referitor la lipsa de claritate şi previzibilitate a actului contestat, Înalta Curte, împărtăşind rationamentul primei instanţe, reţine că potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale referitoare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, "una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).

De asemenea, Curtea Constituţională a statuat că o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă, să instituie norme clare, previzibile şi accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul. Norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform, să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (în acest sens, Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015)" (par. 24-25 din Decizia CCR nr. 588/2017). Principiul previzibilităţii şi accesibilităţii actelor normative este instituit şi prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocată şi de reclamant în cererea de chemare în judecată.

Or, dispoziţiile criticate în acest litigiu care prevăd că grefierii menţionaţi în textul legal criticat (grefierii cu funcţie de conducere) îndeplinesc "orice alte sarcini de serviciu dispuse de procurorul ierarhic superior" nu pot fi apreciate ca lipsite de previzibilitate sau de claritate, câtă vreme indică în mod expres că atribuţiile ce îi pot fi instituite grefierului cu funcţie de conducere trebuie să fie doar "sarcini de serviciu" ale acestuia, aşadar doar aspecte ce ţin de rolul grefierului în activitatea de administrare/conducere a parchetului, astfel cum rezultă acesta din dispoziţiile Legii nr. 304/2004, ale Legii nr. 567/2004 ale C. proc. civ. sau ale C. proc. pen.

Prin urmare sunt nefondate susţinerile recurentului-reclamant cu privire la a acest aspect, întrucât această normă nu permite instituirea în sarcina grefierului vizat de textul normativ a unor atribuţii ce nu ar avea legătură cu procedurile judiciare sau cu îndatoririle administrative ale acestuia definite de actele normative primare, ci instituie o anumită flexibilitate necesară pentru a se asigura aducerea la îndeplinire a acestora. O asemenea flexibilitate regulamentară este necesară, în condiţiile în care este imposibil a fi individualizate toate situaţiile ce pot fi întâlnite în cadrul derulării unui litigiu, din punct de vedere administrativ, sau a activităţii non-investigative a parchetului.

În acest context, relevant este faptul că activitatea personalului auxiliar de specialitate şi conex, a funcţionarilor publici şi a personalului contractual care funcţionează în cadrul parchetelor este guvernată de subordonarea ierarhică, atribuţiile fiind cuprinse în fişele posturilor, întocmite de conducătorul compartimentului în care acesta funcţionează şi aprobate de conducătorul unităţii de parchet.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor conform căruia "Personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, personalul auxiliar de specialitate şi cel conex acestuia, funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul structurilor teritoriale de parchet se subordonează ierarhic conducătorului structurii de parchet respective."

Aşadar, activitatea personalului auxiliar de specialitate se desfăşoară sub coordonarea şi controlul conducătorului unităţii de parchet.

Prin urmare, problemele la nivel teoretic invocate de către recurentul-reclamant, atât prin memoriul de recurs, cât şi prin acţiunea introductivă de instanţă, respectiv incidenţa arbitrariului şi a depăşirii atribuţiilor din fişa postului nu pot justifica anularea unui text regulamentar suplu, necesar pentru desfăşurarea activităţii parchetelor în mod fluid. Eventualele acte individuale nelegale emise în temeiul dispoziţiilor criticate ar fi lovite de motive proprii de nulitate, iar nu grefate pe neclaritatea regulamentului, ci pe un posibil exces de putere al emitentului actului.

Înalta Curte nu poate primi nici argumentul recurentului-reclamantului conform căruia sfera relaţiilor sociale privind justiţia putea fi reglementată numai prin lege organică, astfel că dispoziţii precum cele contestate referitoare la personalul auxiliar nu puteau fi prevăzute în hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii (HCSM) contestată.

Astfel cum s-a reţinut de prima instanţă, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie cuprinde toată sfera de relaţii sociale privitoare la justiţie, respectiv organizare, funcţionare şi statut (par. 28 din Decizia nr. 28 din Decizia nr. 474/2016, par. 29 din Decizia nr. 454/2020).

În conformitate cu aceste dispoziţii constituţionale, legiuitorul a adoptat Legea nr. 304/2004 (în vigoare la data emiterii HCSM contestată), care reglementează organizarea judiciară şi în care este indicată grefa ca fiind unul din compartimentele auxiliare de specialitate din cadrul instanţelor şi al parchetelor (art. 116).

Totodată, prin art. 140 alin. (2), Legea nr. 304/2004 a stabilit că un regulament de ordine interioară al parchetelor poate fi adoptat de C.S.M., pentru detaliile specifice ce ţin de funcţionarea parchetelor.

Deşi a vizat specific situaţia regulamentului instanţelor, decizia instanţei de contencios constituţional este relevantă şi în privinţa reglementării prin regulament a organizării parchetelor, întrucât problema juridică era aceea a constituţionalităţii reglementării prin regulament a activităţii instanţelor (deci, implicit, şi a Parchetelor). Astfel, Curtea Constituţională a analizat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 139 din Legea nr. 304/2004 şi a arătat că acestea nu contravin Constituţiei, (par. 29 din Decizia nr. 470/2021), constatând, de exemplu în cazul modalităţii de desemnare a membrilor completurilor de judecată, că nu există vreo prevedere constituţională sau vreo exigenţă rezultată din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care să impună ca aceasta să se realizeze în mod direct prin lege, astfel că reglementarea aferentă poate fi cuprinsă în regulamentul de ordine interioară, ca act de reglementare secundară.

Tot în acord cu principiile de mai sus, a fost adoptată Legea nr. 567/2004 care reglementează statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea (precum şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice). Legea nr. 567/2004 arată în art. 2 alin. (1) că:

"în înfăptuirea actului de justiţie, munca personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti constituie un sprijin pentru judecători şi procurori, competenţa acestei categorii de personal şi îndeplinirea corectă a sarcinilor care îi revin jucând un rol important în buna desfăşurare a întregii activităţi a instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor de pe lângă acestea".

Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că statutul juridic al unei categorii de personal este reprezentat de dispoziţiile de lege referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului juridic de muncă în care se află respectiva categorie (ex: par. 21 din Decizia nr. 454/2020). Aceste aspecte specifice ale statutului grefierului, inclusiv drepturile şi îndatoririle acestora, sunt cuprinse în Legea nr. 567/2004 (art. 59 şi următoarele).

Atribuţiile grefierului în cadrul parchetului reprezintă însă un aspect separat de statut, ce ţine de organizarea administrativă a parchetelor, şi pentru care niciuna din dispoziţiile constituţionale invocate de reclamant şi prezentate anterior nu instituie necesitatea unei reglementări de rang primar. Prin urmare, acesta pot fi stabilite, în baza art. 140 din Legea nr. 304/2004, şi printr-un regulament de ordine interioară, ca act de reglementare secundară (adoptat în mod specific în temeiul art. 140 alin. (1) lit. e):

"prin regulamentul de ordine interioară al parchetelor se stabilesc: modul de organizare, funcţionare şi atribuţiile compartimentelor auxiliare de specialitate").

De altfel, chiar şi în situaţia magistraţilor, al căror statut are rang constituţional (art. 125 - Statutul judecătorilor şi în art. 132 - Statutul procurorilor), şi pentru care Curtea Constituţională a reţinut în repetate rânduri că elementele esenţiale referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului juridic de muncă trebuie reglementate prin lege, iar nu printr-un act cu forţă inferioară acesteia (par. 23 din Decizia nr. 588/2017), o serie de aspecte ce ţin de funcţionarea administrativă a instanţelor judecătoreşti, şi nu de numire, promovare, transferare şi sancţionare, sunt reglementate prin Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Ca atare, în mod corect a apreciat judecătorul fondului că dispoziţiile regulamentare contestate sunt legale, din perspectiva adoptării lor printr-un act administrativ cu caracter normativ, şi nu printr-un act de reglementare primară.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind corespunzător motivată, dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului invocată de intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii.

Respinge recursul formulat de reclamantul Sindicatul Naţional al A. împotriva sentinţei civile nr. 486 din 14 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.