Contractual liability for undelivered housing unit: appeal admitted, decision quashed and remanded to clarify duty of result versus diligence

Şedinţa publică din data de 18 aprilie 2024

Asupra cererii de recurs de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 17 mai 2018 sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE (ANL) a solicitat:

1. obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.300 Euro/lună (respectiv 6023,94 RON/lună la cursul de 1 Euro/4,6338 din 16.05.2018) pentru perioada cuprinsă între data de 17.05.2015 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 17.05.2018, în total suma provizorie de 46.800 Euro (echivalentul sumei de 216.861,84 RON la cursul de 1 Euro/4,6338 RON din 16.05.2018), cu titlu de daune interese, constând în:

- contravaloarea lipsei de folosinţă în sumă de 1.200 Euro/lună (echivalentul sumei de 5.560,56 RON/lună la cursul de 1 Euro/4,6338 RON din data de 16.05.2018) pentru perioada cuprinsă între 17.05.2015 şi 17.05.2018, în sumă totală de 43.200 Euro (echivalentul a 200.180,16 RON la cursul de 1 Euro/4,6338 RON din data de 16.05.2018), (evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiza tehnica de evaluare a sumei exacte), precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa tip C32 situată pe lotul nr. x din sectorul 1, Bucureşti, cu număr cadastral x şi înscris în CF individuală nr. x conform încheierii nr. 9080/22.06.2004;

- daune morale în sumă de 100 Euro/luna (echivalentul sumei de 463,38 RON/lună la cursul de 1 Euro/4,6338 RON din 16.05.2018) pentru perioada cuprinsă între 17.05.2015 şi 17.05.2018, în sumă totală de 3.600 Euro (echivalentul a 16.681,68 RON la cursul de 1 Euro/4,6338 RON din 16.05.2018), precum şi daunele morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa tip C32 situată pe lotul nr. x din sectorul 1, Bucureşti, cu număr cadastral x şi înscris în CF individuală nr. x conform încheierii nr. 9080/22.06.2004;

2. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 11 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018 s-a constatat necompetenţa funcţională a acestei secţii în soluţionarea cererii de chemare în judecată şi s-a dispus trimiterea dosarului către secţia a VI-a Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 6 iulie 2018, sub nr. x/2018*.

Pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii.

Prin încheierea din 27 noiembrie 2018, instanţa a respins ca neîntemeiate excepţia netimbrării şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 1226 din 7 mai 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2018 a fost admisă în parte cererea.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 53.370,01 Euro, echivalentul sumei de 185.229,06 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada cuprinsă între 17.05.2015 şi 07.03.2019, la care se adaugă 1090 Euro/lună reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula în continuare până la data predării efective a locuinţei tip C32, situate în amplasamentul Henri Coandă pe lotul x, Voluntari, judeţ Ilfov, cu nr. cadastral x şi înscris în CF nr. x.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a daunelor morale în cuantum de 30 Euro/lună începând cu 17.05.2015 şi până la predarea efectivă a locuinţei.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri şi a încheierii din 27 noiembrie 2018, pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 499 din 4 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2018 a fost admis apelul formulat de pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva încheierii de şedinţă din 27 noiembrie 2018 şi a sentinţei civile nr. 1226 din 7 mai 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

A fost schimbată în parte, sentinţa apelată, în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1090 Euro/lună pentru perioada 08.03.2019 - 01.03.2020, reprezentând lipsă de folosinţă, fiind menţinută în rest sentinţa apelată.

A fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 768,475 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, iar apelanta la plata către intimată a sumei de 5.100 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Au fost compensate cheltuielile de judecată, urmând ca apelanta să-i plătească intimatei suma de 4.331,52 RON.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. şi pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE au declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 2691 din 9 decembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2018 a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 499 din 4 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A fost casată decizia recurată, fiind trimisă cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

A fost respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiaşi decizii.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2018.

Prin încheierea de şedinţă din 6 aprilie 2023, instanţa a constatat că nu se poate ajunge la un acord între membrii completului de judecată cu privire la natura juridică a obligaţiei asumate de pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, astfel încât, la termenul de judecată din 18 mai 2023, s-a adus la cunoştinţa părţilor repunerea pe rol a cauzei şi rejudecarea apelului declarat împotriva sentinţei în complet de divergenţă.

Prin decizia nr. 776/2023 din 18 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-au decis următoarele:

În complet iniţial de apel:

Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva încheierii de şedinţă din 27 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

În complet de divergenţă:

Admite apelul declarat apelanta pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva sentinţei civile nr. 1226 din 7 mai 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Schimbă în parte sentinţa apelată, în sensul că:

Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru perioada 8 martie 2019-data predării efective a locuinţei.

Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor morale.

Cu majoritate:

Menţine în rest sentinţa apelată.

Cu opinia separată a d-lui judecător B., în sensul diminuării despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă la 25.000 Euro.

Cu opinia concurentă asupra considerentelor a doamnei judecător C..

Obligă intimata la plata către apelantă a sumei de 1.975,83 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE.

Prin cererea de recurs, pârâta a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei atacate şi în rejudecare după casare respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al intimatei, recurenta susţine că motivarea instanţei de apel reprezintă de fapt o interpretare şi aplicare greşită a legii, o neînţelegere a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, deoarece momentul de început al cursului prescripţiei (respectiv împlinirea termenului contractual) este acelaşi cu momentul cunoaşterii pagubei şi pe cel responsabil de aceasta şi nu se produce în fiecare zi şi/sau în mod continuu, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

In cazul de faţă, intimata - parte a contractului de construire, în mod evident cunoştea faptul că prin neefectuarea lucrărilor (de construcţii şi utilităţi) până la termenul de predare convenit s-a creat un prejudiciu în patrimoniul său - adică la data de 26 mai 2008, această dată reprezentând începutul termenului de prescripţie atât prin raportare la data comiterii pretinsei fapte ilicite cât şi data cunoaşterii prejudiciului, indiferent de tipul răspunderii.

Astfel, despăgubirile solicitate sub forma daunelor pentru lipsa de folosinţă au regimul juridic al unor prestaţii accesorii, fiind vorba de o sancţiune pentru neexecutarea la termenul convenit a unei obligaţii principale. Obligaţia principală constând în obligaţia de predare a imobilului contractat.

Nu se poate susţine că în prezenta cauză suntem în prezenţa unor prestaţii succesive, obligaţiile pretins neexecutate, conform susţinerilor instanţei de apel, fiind acelea de urmărire a executării şi finalizării lucrărilor de construire a locuinţei şi a lucrărilor de infrastructură şi de utilităţi, necesare utilizării imobilului conform destinaţiei sale.

O obligaţie este cu executare succesivă atunci când are caracter recurent, iar prestaţia trebuie realizată continuu, pe toată durata contractului sau cel puţin săptămânal/lunar/anual şi nu atunci când realizarea obligaţiei unice presupune curgerea unei perioade de timp. Realizarea unor lucrări reprezintă o obligaţie uno ictu, independent de durata necesară realizării acestora.

De asemenea, prejudiciul are natură unică, chiar dacă se prelungeşte în timp, acest fapt atrăgând doar modificarea valorii despăgubirilor, iar nu şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Aşadar, legiuitorul a prevăzut obligaţia pentru titularul dreptului la acţiune de a exercita acest drept, astfel încât, în circuitul civil să fie înlăturate situaţiile juridice neclare sau litigioase într-un termen considerat rezonabil.

Prin această reglementare, legiuitorul a urmărit să atingă un echilibru între, pe de o parte, necesitatea de a proteja interesul privat al celui care se consideră îndreptăţit să obţină concursul forţei coercitive a statului pentru realizarea dreptului său de natură patrimonială şi, pe de altă parte, interesul public al eliminării incertitudinilor din circuitul civil. Reglementarea îl obligă pe creditor să acţioneze, funcţionând în acelaşi timp ca o sancţiune care poate fi aplicată din oficiu celui care a omis să iasă din pasivitate de către instanţa chemată să aplice legea.

Prin urmare, potrivit art. 1 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă. Termenul prescripţiei este de 3 ani - art. 3 alin. (1) din Decret, iar prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune - art. 7 alin. (1) din Decret.

Într-o altă critică, recurenta mai susţine că obligaţiile ANL sunt de diligenţă şi nu de rezultat - motiv de recurs circumscris prevederilor art. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în primul rând, pentru a putea oferi o interpretare corectă contractului de mandat, recurenta consideră că instanţa ar fi trebuit să aplice şi să analizeze inclusiv principiile prevăzute la contractul de mandat, în conformitate cu C. civ. de la 1864.

Din această perspectivă, se apreciază că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, întrucât instanţa de apel nu motivează încadrarea contractului de mandat, care în sine prevede o obligaţie de diligentă, ca reprezentând o obligaţie de rezultat.

Or, este evident că ANL, prin contractul de mandat nr. x/05.05.2004 încheiat, acţionează în numele şi pe seama mandantului său, depunând toate diligentele necesare atingerii scopului urmărit, acela de a asigura, de a urmări executarea şi finalizarea imobilului.

In plus, noţiunea de urmărire a executării lucrărilor defineşte acţiuni de diligenţă, astfel că, întinderea mandatului acordat pârâtei este clar definită şi stabilită. Obligaţia mandantului se încadrează în limitele şi particularităţile unui mandat convenţional ce derivă din voinţă expresă a părţilor, acordat pentru o anumită operaţiune şi o anumită perioadă de timp.

Obligaţiile recurentei sunt în mod expres stabilite prin contractul de mandat, un mandat cu reprezentare, acordat pentru o anumită perioadă de timp şi pentru anumite operaţiuni expres determinate. In plus, în situaţia dată, ar trebui avute în vedere şi dispoziţiile prevăzute de art. 983 C. civ. de la 1864 care prevăd faptul că, "în caz de îndoială, convenţia trebuie interpretată în favoarea celui care se obligă".

In al doilea rând, instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile legale privind interpretarea clauzelor contractului de mandat, întrucât în baza acestuia s-au prevăzut următoarele obligaţii în sarcina ANL:

- să reprezinte beneficiarul în relaţiile cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării lucrărilor pentru ca acestea să fie realizate în termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin Contractul de construire.

- să efectueze plăţi din contul de credit al beneficiarilor către antreprenorul general.

Astfel, din analiza contractului de mandat, se poate constata cu uşurinţă faptul că recurenta are o obligaţie de diligentă, respectiv de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor contractate de către intimata cu antreprenorul general.

Prin urmare, împrejurarea că mandatul a fost acordat recurentei numai pentru urmărirea lucrărilor, nu şi pentru alte acte sau operaţiuni juridice, rezultă şi din faptul că, ulterior încheierii mandatului cu ANL, mandantul a încheiat în nume propriu contractul de construire, direct cu constructorul - Contractul de construire, încheiat între D. S.R.L. şi A., autentificat sub nr. x/14.07.2004.

Totodată, trebuie precizat şi faptul că ANL nu încasează preţul construcţiei şi deci nu se poate folosi de banii beneficiarilor ci, în calitate de reprezentant al acestora, transmite băncii finanţatoare ordinele de plată pentru a fi achitate direct în contul antreprenorului.

In ceea ce priveşte fapta ilicită, trebuie reţinut că aceasta se apreciază prin raportare la obligaţiile ce se află în sarcina ANL, conform contractului de mandat. In acest sens, recurenta are obligaţii de diligenţă, respectiv de a urmări executarea şi finalizarea imobilului în cauză, alături de obligaţiile de reprezentare a mandantului în relaţia cu banca finanţatoare, proiectantul şi antreprenorul general.

Or, în mod eronat a reţinut instanţa de apel că fapta ilicită a recurentei rezidă în nefinalizarea construcţiei în termenul agreat şi în nerealizarea reţelei de utilităţi.

Astfel, în combaterea aspectelor reţinute, recurenta susţine faptul că în baza Convenţiei nr. MM 1909/06.05.2004 obligaţia de finanţare şi executare a utilităţilor şi dotărilor tehnico-edilitare este în sarcina autorităţilor locale, fiecare parte angajându-se la îndeplinirea anumitor obligaţii, stabilite şi agreate de comun acord la momentul semnării acesteia.

In aceste condiţii, se apreciază că instanţa de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor, nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, contracte prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau. Or, o astfel de concluzie nu poate duce decât la încălcarea principiului înscris în art. 969 C. civ., potrivit căruia "convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante".

Aşadar, nu se pot contopi obligaţiile asumate de constructor cu cele asumate de mandatar sau cu cele asumate de autorităţile locale, nu se pot transfera obligaţiile din sarcina unuia în sarcina celuilalt, după cum pare sau nu mai favorabil, la fel cum extinderea sau restrângerea limitelor mandatului acordat expres, în scris, de intimată şi acceptat în acelaşi mod de mandatar, nu se poate "deduce" sau nu se poate prezuma doar pentru că, într-o anumită situaţie, aceasta apare ca fiind mai favorabilă.

Prin urmare, instanţa de apel a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii şi a atribuit ANL o obligaţie de rezultat inexistentă, ignorând astfel întregul probatoriu administrat în cauză, înscrisurile depuse reprezentând diligenţele întreprinse pe lângă constructor şi autorităţile locale şi obligând, în final, Agenţia la plata unei sume reprezentând acoperirea unui prejudiciu care nu i se poate imputa, care nu a fost cauzat sau determinat de ANL.

Pentru aceste motive, recurenta se consideră îndreptăţită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă, la 18 octombrie 2023, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 7 decembrie 2023, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 15 februarie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei nr. 776/2023 din 18 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 18 aprilie 2024, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Un prim motiv de recurs invocat de recurentă este circumscris cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din perspectiva aplicării şi interpretării greşite a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, aspect ce a condus la o greşită soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Începutul prescripţiei extinctive este reglementată în mod expres prin lege, neputând rămâne la latitudinea părţilor sau a instanţei.

În acest sens, legiuitorul stabileşte în art. 1 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 că:

"orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă".

Regula generală privind începutul prescripţiei dreptului material la acţiune are o consacrare legală cuprinsă în art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Conform acestei reguli, prescripţia extinctivă începe să curgă la data naşterii dreptului material la acţiune.

Intimata-reclamantă A. a exercitat împotriva recurentei ANL o acţiune în răspundere civilă contractuală, fiindu-i imputată nerespectarea obligaţiilor asumate prin contractul de mandat nr. x/05.05.2004, încheiat între reclamantă, în calitate de mandant şi Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în calitate de mandatar, prin care s-a solicitat obligarea acesteia la plata unor despăgubiri pentru lipsirea de folosinţă a imobilului contractat şi a unor daune morale ca urmare a nerespectării termenului de finalizare a lucrărilor.

S-a imputat astfel pârâtei neexecutarea obligaţiei de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a imobilelor din cartierul Henri Coandă, din care face parte şi locuinţa tip C32 situată pe lotul nr. x din sectorul 1, Bucureşti, cu număr cadastral x şi înscris în CF individuală nr. x - proprietatea reclamantei.

Prejudiciul solicitat este reprezentat de contravaloarea lipsei de folosinţă a acestui imobil pentru perioada cuprinsă între data de 17.05.2015 şi până la data predării la cheie a locuinţei, cererea de chemare în judecată fiind introdusă la data de 17.05.2018.

În acest context, se reţine că termenul de prescripţie aplicabil este cel general de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi este calculat conform regulii prevăzute la art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Această regulă de determinare a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie este aplicabilă ori de câte ori se exercită o acţiune în răspundere civilă, indiferent de natura acesteia - contractuală sau delictuală.

În speţă, momentul de început al termenului de prescripţie este reprezentat de data de la care se putea cunoaşte paguba şi pe cel care răspunde de ea, care este termenul de predare convenit; această dată reprezentând începutul termenului de prescripţie atât prin raportare la data comiterii pretinsei fapte ilicite cât şi data cunoaşterii prejudiciului, indiferent de tipul răspunderii, acesta fiind momentul de la care partea era îndreptăţită să ceară despăgubiri.

Astfel, de la acea dată, reclamanta a putut constata în mod nemijlocit că nu poate beneficia de folosinţa locuinţei şi, de asemenea, a putut observa consecinţele nepatrimoniale pe care faptul nepredării imobilului la cheie le-a produs asupra sa.

De la această dată, intimata-reclamantă trebuia să cunoască existenţa pagubei ce îi este cauzată prin lipsirea de folosinţă a imobilului, cât şi entităţile ce pot fi ţinute răspunzătoare pentru repararea acestui prejudiciu, deoarece avea deplină cunoştinţă de cadrul contractual şi de raporturile juridice stabilite în vederea edificării imobilului.

Nu în ultimul rând, în lipsa unei recunoaşteri neîndoielnice, pure şi simple a dreptului în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 - cum este cazul în speţă - nu se poate reţine că ar fi intervenit întreruperea cursului prescripţiei.

Totodată, este de menţionat că obligaţia de plată a despăgubirii este o obligaţie unică, fiind lipsită de relevanţă din perspectiva incidenţei art. 12 din Decretul nr. 167/1958 modalitatea în care intimata-reclamantă şi-a cuantificat despăgubirile solicitate.

În speţă, cum în mod corect a susţinut şi recurenta, nu este vorba despre prestaţii succesive, astfel încât dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţii să se distingă printr-o prescripţie deosebită.

În acest context, reclamanta susţine că pârâta ANL a săvârşit o faptă ilicită prin omisiunea de a îndeplini obligaţiile care ar fi creat condiţiile pentru predarea la cheie a imobilului contractat.

Or, împrejurarea că urmările faptei ilicite se produc în fiecare zi nu reprezintă relevanţă din perspectiva momentului de început al prescripţiei, întrucât nu este vorba de o faptă ilicită săvârşită cu caracter continuat în fiecare zi, ci de o faptă ilicită unică, care a dat naştere unui drept unic la despăgubire, ce s-a născut la momentul convenit de predare a imobilului, când, astfel cum s-a reţinut anterior, reclamanta a putut constata că nu poate beneficia de folosinţa locuinţei.

Într-o altă critică, recurenta mai susţine că obligaţiile ANL sunt de diligenţă şi nu de rezultat, cum greşit a reţinut instanţa de apel - motiv de recurs circumscris prevederilor art. 1 pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, instanţa de apel a reţinut că obligaţia asumată de către apelanta-pârâtă ANL prin contractul de mandat încheiat cu reclamanta este una de rezultat, respectiv de a urmări executarea lucrărilor de construire a locuinţei, expresia "la cheie" având semnificaţia că acea locuinţă tip C32 situată pe lotul nr. x din sectorul 1, Bucureşti, cu număr cadastral x şi înscris în CF individuală nr. x, conform încheierii nr. 9080/22.06.2004, corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care s-a edificat, gata de a fi folosită şi locuită.

A mai considerat instanţa de apel că obligaţiile pârâtei ANL nu se limitau la urmărirea executării şi realizării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea utilităţilor.

În lipsa realizării utilităţilor şi, deci, a finalizării imobilului în litigiu, fără a se face vorbire de obligaţiile specifice care îi reveneau antreprenorului general, instanţa de apel a concluzionat că răspunderea pentru lipsa de folosinţă a locuinţei îi revine în mod indubitabil mandatarei ANL.

Cu toate acestea, instanţa supremă constată că răspunderea pârâtei ANL nu poate fi antrenată decât pe tărâmul răspunderii civile contractuale, în contextul analizării raporturilor juridice de mandat existente între părţi, iar la stabilirea cuantumului eventualelor despăgubiri ce s-ar cuveni reclamantei pentru neexecutarea sau executarea culpabilă a obligaţiilor de către mandatar trebuie să se aibă în vedere obiectul şi întinderea mandatului, cum se prevede în art. 1535 şi urm. din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de mandat nr. HC0096/05.05.2004.

Totodată, se observă că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu, dar şi că întreaga sa construcţie juridică se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală, pe contractul de mandat încheiat cu ANL, aşa încât instanţa de apel, cu ocazia cercetării apelului declarat de apelanta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE ar fi trebuit să clarifice aspectele care ţineau de obiectul şi întinderea mandatului acordat ANL şi să verifice temeinicia pretenţiilor băneşti formulate de reclamantă din perspectiva raporturilor juridice existente între părţi.

În acest context, reiese că instanţa de apel a dispus obligarea intimatei ANL la plata unor sume de bani fără a se raporta efectiv la obligaţiile contractuale care reveneau părţilor, iar motivele contradictorii şi străine de natura cauzei echivalează în dosar cu lipsa motivării deciziei recurate.

De asemenea, din perspectiva neanalizării condiţiilor răspunderii contractuale decurgând din contractul de mandat, decizia atacată apare ca fiind nelegală, aşa încât Înalta Curte consideră întemeiat şi motivul de recurs care se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanţa de apel, prin hotărârea recurată a subliniat faptul că reclamantei nu îi sunt opozabile convenţiile pe care pârâta ANL le-a încheiat cu antreprenorul general sau cu pârâţii implicaţi în convenţia pentru realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă nr. MM 1909/6.05.2004, situaţie în care ar fi trebuit să ţină seama în mod corespunzător de prevederile art. 998-999 din C. civ. de la 1864 care le sunt aplicabile părţilor ce au semnat contractul de mandat nr. x/05.05.2004.

Astfel, dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 152/1998 şi Anexa 13 la Normele metodologice de aplicare a acestei legi, introdusă prin art. 1 pct. 38 din H.G. nr. 592/2006, cât şi convenţia încheiată cu toate instituţiile implicate (Convenţia nr. MM 1909/6.05.2004) i-au conferit recurentei ANL prerogative clare în vederea atingerii scopului final-realizarea ansamblului de locuinţe.

Este necesar ca instanţa de rejudecare a apelului pârâtei ANL să stabilească dacă recurenta este în culpă în raport cu obligaţiile asumate prin Convenţia MM 1909/2004, în care la art. 2 lit. b) se prevede că ANL trebuie să asigure realizarea obiectivelor de investiţii din cadrul programului "Locuinţe pentru tineri, destinate închirierii" şi să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate cu credit ipotecar, prin raportare exclusivă la contractul de mandat pe care l-a încheiat cu reclamanta şi în cuprinsul căruia se face vorbire de obligaţia ANL de a urmări finalizarea imobilului reclamanţilor.

Prin urmare, se impune analizarea, în rejudecare, a condiţiilor răspunderii contractuale a pârâtei ANL cu privire la calificarea contractului de mandat şi obligaţiile mandatarului care decurg din acesta.

Cu această ocazie se va lămuri dacă mandatara ANL s-a obligat la încheierea efectivă de acte juridice în numele şi pe seama mandanţilor, dacă sintagma "va urmări" din contractul de mandat desemnează conceptul unei obligaţii de rezultat sau de diligenţă asumată de către pârâtă, în ce constă fapta ilicită, cadrul contractual, voinţa părţilor şi obligaţiile ce le reveneau părţilor, acţiunile ori inacţiunile imputate în concret mandatarei, dacă pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate contractual.

Pornind de la această dezlegare, în rejudecare se va analiza cererea în pretenţii băneşti îndreptată împotriva pârâtei Agenţi Naţională pentru Locuinţe corespunzător efectuării cercetării judecătoreşti, potrivit îndrumărilor din prezenta decizie, prin aplicarea dispoziţiilor legale incidente.

În acest context, instanţa de trimitere se va preocupa să analizeze incidenţa prevederilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care reglementează regulile generale privind începutul prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi a condiţiilor răspunderii contractuale, în sensul lămuririi aspectului privind sintagma "va urmări" din contractul de mandat desemnează conceptul unei obligaţii de rezultat sau de diligenţă asumată de către pârâta ANL.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei nr. 776/2023 din 18 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o va casa şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei nr. 776/2023 din 18 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2024.