Right to purchase state-service housing: timing of administrative status requirement under Law 562/2004

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 10.12.2021, sub nr. x/2021, declinată în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 543 din 23.05.2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Generală Logistică - Direcţia Asigurare Logistică Integrată - Serviciul Administrare Spaţii de Cazare şi Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Generală Juridică, anularea adresei nr. x din 30.08.2021, emise de către Ministerul Afacerilor Interne Direcţia Generala Logistică - Direcţia Asigurare Logistică Integrată Serviciu de Administrare Spaţii de cazare, a deciziei de soluţionare a plângerii prealabile nr. 162.603/S3/CML din 20.10.2021, emise de Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Generală; constatarea îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de Legea nr. 562/2004 în vederera încheierii contractului de vânzare-cumparare a apartamentului nr. x, situat în Bucureşti, B-dul x nr. 37; obligarea pârâtului să-i vândă apartamentul de mai sus prin încheierea unui contract de vânzare-cumparare, cu plata preţului în rate, conform art. 4 din Legea nr. 562/2004 şi Anexele nr. 1 şi 2 la Decretul-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 206 din data de 25 octombrie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Generală Logistică - Direcţia Asigurare Logistică Integrată - Serviciul Administrare Spaţii de Cazare şi Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Generală Juridică, ca neîntemeiată;

A obligat reclamantul să plătească pârâtului B. cheltuieli de judecată în cuantum de 103,60 RON.

3. Căile de atac exercitate în cauză

3.1. Împotriva sentinţei nr. 206 din data de 25 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs principal recurentul-reclamant A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea acţiunii formulate.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că sentinţa recurată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv instanţa de fond nu a făcut o analiză proprie cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată şi la argumentele reclamantului expuse prin acţiunea introductivă referitoare la nerespectarea de către intimaţi a dreptului său subiectiv.

Consideră că nu au fost respectate exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi cele ale art. 6 din CEDO în ceea ce priveşte motivarea hotărârilor judecătoreşti.

Mai arată că sentinţa recurată a fost redactată prin utilizarea unor formule scurte şi stereotipe, utilizând considerente de ordin teoretic, fără a lua în considerare argumentele punctuale şi concrete ale reclamantului, ceea ce conduce la ideea că sentinţa atacată este un şablon, situaţie ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Susţine că instanţa de fond nu a analizat probele administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu a evocat normele substanţiale şi procedurale incidente, astfel că soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală, iar pe de altă parte, face imposibilă realizarea controlului judiciar de către instanţa de recurs.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că sentinţa recurată este pronunţată cu interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 562/2004, în condiţiile în care instanţa de fond a reţinut că la dată intrării în vigoare a Legii nr. 562/2004, acest apartament avea destinaţia de locuinţă de intervenţie, neîncadrându-se dispoziţiilor art. 1 din legea de mai sus.

Consideră, astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa majoritară a instanţelor, că dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 562/2004 trebuie interpretate în sensul că autorizarea instituţiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate natională de a vinde unele locuinţe se referă la acele locuinţe care la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare aveau statut de locuinţă de serviciu sau se aflau în administrarea instituţiei publice la data intrării în vigoare a legii şi al căror statut a fost modificat ulterior. Astfel, arată că interpretarea nu poate fi extinsă în privinţa locuinţelor dobândite în administrare ulterior intrării în vigoare a actului normativ.

Susţine că interpretarea dată dispoziţiilor Legii nr. 562/2004 de către instanţa de fond este nelegală, deoarece art. 1 nu poate fi interpretat în sensul că se referă doar la locuinţele de serviciu aflate la data de 12 decembrie 2004 în administrarea instituţiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională, ci la totalitatea locuinţelor ce se află în administrare, căci legea are efect pentru viitor, sens în care invocă Deciziile nr. 5/2008 şi nr. 3/2013, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a reţinut că sunt exceptate de la vânzare doar locuinţele de intervenţie. Mai mult, prin Decizia nr. 3/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că obligaţia de a vinde intervine doar atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: locuinţele să fie construite din fondurile statului sau ale unităţilor economice ori bugetare de stat până la intrarea în vigoare a legii, solicitantul să fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unităţii proprietare, iar locuinţele să nu facă parte din categoria celor exceptate de lege.

Art. 7 al Legii nr. 85/1992 prevede că sunt exceptate locuinţele de intervenţie şi cele de serviciu din mediul rural, destinate personalului medical, didactic, altor specialişti sau personalului Ministerului de Interne, interdicţii ce nu sunt aplicabile prezentei speţe.

Precizează că problema de drept constă în interpretarea textului de lege de mai sus, respectiv dacă locuinţa trebuie să se afle în administrarea intimatei la data intrării în vigoare a legii şi să aibă caracterul de locuinţă de serviciu la data formulării cererii de cumpărare.

Menţionează că în speţă, la data formulării cererii de cumpărare, apartamentul nr. x avea destinaţia de locuinţă de serviciu, conform contractului de închiriere nr. x/23.04.2021.

Mai arată că în practica instanţelor judecătoreşti s-a reţinut că locuinţele de serviciu sunt cele destinate cazării obişnuite a personalului, conform art. 2 lit. d) din Legea nr. 114/1996 şi art. 2 lit. c) din Ordinul MAI nr. 287/2002, nefiind destinate unor necesităţi de cazare în imediata apropriere a unităţii a persoanelor care îndeplinesc funcţii sau atribuţii de serviciu ce necesită prezenţa permanentă sau în caz de urgenta în unitate, conform art. 2 lit. e) din Legea nr. 114/1996 şi art. 2 lit. d) din Ordinul MAI nr. 287/2002, ce vizează locuinţa de intervenţie.

Arată că locuinţa din speţă a dobândit caracterul de locuinţă obişnuită din anul 2007, astfel că nu există nicio raţiune ca aceasta sa fie exclusă de la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 562/2004.

De asemenea, potrivit Protocoalelor încheiate între CLMB/PMB şi MAI în anii 1993 şi 2002, blocul C. din B-dul x a fost destinat locuinţelor de serviciu, conform specificaţiilor exprese din cuprinsul acestora. Astfel, în Protocolul din data de 18.10.2002, se menţionează în mod expres că:

"în baza prevederilor Legii nr. 85/1992, Ministerul de Interne a preluat în patrimoniu, fără plată, conform Protocoalelor încheiate cu Primăria Municipiului Bucureşti, între anii 1993 - 1994, un număr de blocuri de locuinţe de serviciu, începute şi neterminate", în condiţiile în care intabularea dreptului de proprietate a intimatului s-a efectuat potrivit încheierii nr. 1127, pronunţate la data de 11.02.2013 în dosarul nr. x/2003 de către Judecătoria Sectorului 3, care prevede intabularea dreptului de proprietate pentru tronsoanele III şi IV şi înscrierea provizorie pentru tronsoanele I şi II. Apartamentul închiriat recurentului se află în tronsonul II al imobilului intabulat. Finalizarea lucrărilor de construcţie a acestui tronson a fost confirmată prin Procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/17.11.2001.

Prin urmare, la data dobândirii dreptului de proprietate asupra acestui imobil de către intimat, 11.02.2003, acesta avea destinaţia de locuinţă de serviciu, iar schimbarea categoriei unora dintre locuinţe ca locuinţe de intreventie a fost opţiunea titularului în funcţie de necesităţile proprii, şi nu rezultată din destinaţia construcţiei.

Astfel, revenirea ulterioară la regimul de locuinţe de serviciu prin decizia titularului, include aceste locuinţe în categoria celor care pot fi vândute în baza Legii nr. 562/2004.

În acest sens, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 118/2016, care se referă doar la condiţia ca locuinţele să fie în administrarea unităţii la data intrării în vigoare a legii, nu şi asupra condiţiei caracterului de locuinţă de serviciu la data emiterii legii, cum în mod eronat a reţinut instanţă de fond.

Recurentul-reclamant susţine că din art. 1 şi 2 din Legea nr. 562/2004 nu rezultă dreptul absolut şi discreţionar al instituţiei publice de a vinde sau de a refuza vânzarea dacă sunt îndeplinite condiţiile legii, ci dispoziţiile art. prevăd că se autorizează instituţiile publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională să vândă, iar dispoziţiile art. 8 din lege prevăd că sumele obţinute din vânzare se fac venituri la bugetul de stat.

Mai susţine că în speţă, din imobilul în litigiu au fost vândute 300 apartamente dintr-un total de 302 şi că intimatul nu i-a furnizat nicio justificare rezonabilă pentru care nu vinde locuinţa ce formează obiectul cauzei, deşi numeroase alte locuinţe aflate în aceeaşi situaţie au fost vândute, o asemenea atitudine a intimatului fiind discreţionară.

Recurentul-reclamant mai invocă reţinerea eronată de către instanţa de fond a opţiunii, respectiv a facultăţii, şi nu a obligaţiei intimatului de a proceda la vânzarea locuinţei, în virtutea atributelor dreptului de proprietate pe care îl are. Astfel, arată că orice proprietar poate vinde bunul său, fără a fi nevoie de o lege în acest sens, însă legea a intervenit pentru a obliga proprietarii să vândă imobilele.

Consideră că sentinţa recurată este lipsită de temei de drept substanţial, prin hotărârea criticată realizându-se o încălcare a normei de drept imaterial reprezentată de Legea nr. 562/2004, prin care s-a stabilit cadrul legal pentru autorizarea instituţiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională să vândă personalului propriu unele locuinţe de serviciu pe care le aveau în administrare, iar Legea locuinţei nr. 114/1996 stabileşte regimul juridic al locuinţelor de serviciu, în sensul că acestea pot fi vândute în condiţiile legii.

Astfel, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 562/2004, pot cumpăra o singură locuinţă de serviciu titularii contractelor de închiriere, dacă o deţin în baza unui contract valabil încheiat şi îndeplinesc o funcţie în una dintre instituţiile publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională, precum şi pensionarii sau urrnaşii titularilor contractelor de închiriere, dacă fac dovada că ocupau locuinţa de serviciu, au achitat chiria la zi şi că nu au deţinut în proprietate o locuinţă după anul 1990. Totodată, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 562/2004 prevede că locuinţele de serviciu pot fi vândute titularilor de contract de închiriere cu plata integrală a valorii locuinţei sau în rate, iar această opţiune nu poate fi condiţionată sau obstrucţionată de instituţia care are în administrare locuinţa respectivă.

Precizează că sintagma "pot fi vândute" din art. 3 alin. (1) nu are, aşa cum greşit a reţinut instanţa de fond, semnificaţia unui drept de opţiune al instituţiei publice. Astfel, instituţia publică nu are un drept discreţionar de apreciere asupra vânzării locuinţei de serviciu, fiind obligată să încheie contractul de vânzare la cererea chiriaşului, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.

Consideră că instanţa face confuzie atunci când reţine că obligaţia de a vinde nu există, pentru că în caz contrar ar fi încălcat dreptul de proprietate privată, care este ocrotit de lege, indiferent de titular, în condiţiile în care nu instituţia publică este proprietarul locuinţei, ci statul, iar pe de altă parte, proprietarul însuşi a adoptat actul normativ, limitându-şi atributul dispoziţiei juridice din dreptul de proprietate privată.

Mai mult, potrivit art. 2 din Legea nr. 562/2004 şi art. 4 din OMIRA nr. 678/2008, termenul "poate" nu este asociat celei de "unitate de administrare", ci celui de "poliţist", sens în care invocă prevederile art. 32 din Legea nr. 360/2002, care stabilesc în mod expres acest drept al poliţistului, precum şi Decizia nr. 3/2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi ale unităţilor economice sau bugetare de stat, aflate la data opţiunii chiriaşului în patrimoniul unei societăţi comerciale cu capital integrat privat, ca urmare a procesului de privatizare.

Astfel, prin Legea nr. 85/1992 s-a conferit titularilor contractelor de închiriere dreptul de a cumpăra locuinţele sau spaţiile cu altă destinaţie construite din fondurile statului sau ale unităţilor economice ori bugetare de stat, cu excepţia locuinţelor de intervenţie, obligaţia de a vinde intervenind doar când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile ca: locuinţele să fie construite din fondurile statului sau ale unităţilor economice ori bugetare de stat până la intrarea în vigoare a legii; solicitantul sa fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unităţii proprietare; locuinţele să nu facă parte din categoria celor exceptate de lege.

De asemenea, invocă aspectele reţinute de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia mai sus amintită, referitoare la Convenţia EDO şi art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepţurilor Omului, care în opinia instanţei supreme, nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura piaţa impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.

Totodată, invocă prevederile art. 2 din H.G. nr. 195/2005, privind definiţia "contractului de închiriere valabil încheiat" în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 562/2004, precizând că din anul 2005 îndeplinea condiţiile legale de fond şi de formă pentru a i şe putea repartiza o locuinţă de serviciu, respectiv condiţiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 562/2004 privind autorizarea instituţiilor publice de a vinde personalului propriu unele locuinţe de serviciu pe care le aveau în administrare.

Susţine că deţine în folosinţă locuinţa începând cu anul 2005, în mod neîntrerupt, drept acordat în considerarea calităţii sale de poliţist, fiind exceptat prin lege şi de obligaţia plăţii chiriei stabilite prin contract; că deţine funcţia de ofiţer specialist, cu grad de colonel, în cadrul D.G.M.O - Comenduirea Garnizoanei MAI, iar titlul locativ este reprezentat de contractul de închiriere nr. x din 23.04.2021 şi locuieşte în locuinţă împreună cu ceilalţi membri ai familiei, respectiv soţia şi cei trei copii minori, iar pe de altă parte, arată că nu a deţinut în proprietate o locuinţă după anul 1990, motive pentru care susţine că instanţa de fond a aplicat greşit prevederile Legii nr. 562/2004 şi pe cele ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

3.2. Împotriva aceleiaţi sentinţe a declarat recurs incident recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, criticând omisiunea instanţei de a analiza şi a se pronunţat cu privire la nulitatea absolută a procesului-verbal nr. x din 03.10.2007, prin care s-a modificat statutul locuinţei în litigiu în locuinţă de serviciu, precum şi a contractului de închiriere nr. x din 11.10.2007.

În motivarea recursului arată că instanţa de fond a reţinut în mod corect că apartamentul în litigiu avea statut de locuinţă de intervenţie la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 562/2004, nefiind relevante modificările ulterioare.

Precizează că, întrucât interpretarea reclamantului era în sensul că prezintă relevanţă statutul locuinţei la momentul formulării cererii de cumpărare, şi nu la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 562/2004, prin apărările formulate, a invocat nulitatea absolută a procesului-verbal prin care s-a modificat statutul locuinţei, din locuinţă de intervenţie în locuinţă de serviciu, precum şi a contractului de închiriere încheiat ca urmare a acestei modificări.

Arată că în anul 2003, apartamentul nr. x, locuinţă de intervenţie, a fost repartizat domnului D., tatăl reclamantului, fiind încheiat contractul de închiriere nr. x din 18.10.2003 pentru locuinţa de intervenţie, cu valabilitate 2 ani (18.10.2005).

Prin raportul înregistrat sub nr. x din 05.09.2005, în perioada de valabilitate a contractului de închiriere mai sus indicat, domnul D., pensionar la data respectivă, în temeiul art. 30 din Ordinul MAI nr. 287/20022, a solicitat ca locuinţa să fie atribuită fiului acestuia, A., ofiţer de poliţie, acesta din urmă devenind titular al contractului de închiriere, conform procesului-verbal din 07.10.2005 încheiat de Comisia de atribuire a locuinţelor din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, sens în care a fost încheiat cu reclamantul A. contractul de închiriere nr. x din 31.10.2005, cu începere din 07.10.2005 şi valabilitate de 2 ani, pentru locuinţa de intervenţie situată Bd. x, se. B, sector 3 Bucureşti.

Ulterior, reclamantul a formulat raportul nr. x din 07.06.2007 prin care a solicitat modificarea statutului locuinţei pe care o ocupă, din locuinţă de intervenţie, în locuinţă de serviciu, iar prin procesul-verbal nr. x din 03.10.2007 s-a modificat, în mod nelegal, statutul apartamentului nr. x din locuinţă de intervenţie în locuinţă se serviciu, deşi apartamentul respectiv a avut caracterul unei locuinţe de intervenţie din 2003 până în 2007.

Precizează că distincţia dintre o locuinţă de serviciu şi o locuinţă de intervenţie rezultă din Legea locuinţei nr. 114/1996, care la art. 2 lit. d) din lege defineşte locuinţa de serviciu, iar la lit. e) a aceluiaşi articol este definită locuinţa de intervenţie.

Susţine că la momentul de referinţă, anul 2007, la nivelul Ministerului Afacerilor Interne era în vigoare Ordinul M.A.I. nr. 287/2002 pentru aprobarea metodologiei privind evidenţa, repartizarea, închirierea şi folosirea locuinţelor de serviciu şi de intervenţie din administrarea Ministerului de Interne, care la art. 2 defineşte cele două tipuri de locuinţe, după cum urmează:

- lit. c) locuinţă de serviciu - locuinţa destinată cazării personalului Ministerului Afacerilor Interne la care acesta are dreptul, potrivit legii;

- lit. d) locuinţă de intervenţie - locuinţa situată în incinta unităţii militare sau în imediata apropiere a acesteia, destinată cazării personalului Ministerului Afacerilor Interne ce îndeplineşte funcţii sau atribuţii de serviciu ce necesită prezenţa lui permanentă sau în caz de urgenţă la unitate.

Arată că relevant este faptul că includerea unui imobil într-una dintre cele două categorii trebuie să se realizeze ţinând cont de necesităţile unităţii operative, şi nu în funcţie de situaţia personală a ocupantului imobilului.

Consideră că acest principiu nu a fost respectat, modificarea statutului apartamentului din locuinţă de intervenţie în locuinţă de serviciu fiind efectuată la solicitarea reclamantului A., prin raportul personal din data de 7 iunie 2007, motivat de faptul că intenţionează să cumpere apartamentul în discuţie.

Apreciază că ambele acte indicate sunt lovite de nulitate absolută.

În acest sens, invocă dispoziţiile art. 1235 - 1238 C. civ., referitoare la cauza juridică, precum şi faptul că, având la bază raportul reclamantului, unitatea de administrare, în speţă Direcţia Generală Afaceri Europene şi Relaţii Internaţionale, a avizat pozitiv solicitarea reclamantului şi l-a înaintat spre entităţile competente să efectueze modificarea în discuţie.

Astfel, consideră că prin aceasta, a fost inversat scopul şi rolul locuinţelor aflate în fondul locativ al Ministerului Afacerilor Interne, prin faptul că s-a dat prioritate situaţiei personale a unui angajat, în detrimentul nevoilor unităţilor de administrare, fiind nesocotit interesul legitim public al instituţiei, în condiţiile în care schimbarea destinaţiei locuinţelor nu se poate realiza în considerarea calităţii unei anumite persoane, ci numai în funcţie de nevoile unităţilor.

Prin urmare, consideră că în speţă cauza care a stat la baza întocmirii procesului-verbal nr. x din 03.10.2007 este una ilicită, fiind contrară legii (art. 1.236 alin. (2) C. civ.).

Susţine că au fost nesocotite dispoziţiile Legii nr. 114/1996 şi a Ordinului M.A.I. nr. 287/20023, fiind modificat scopul reglementărilor juridice, întrucât la includerea unui imobil într-una dintre cele două categorii trebuie să se ţină cont de necesităţile unităţi operative.

Mai arată că, deşi aceste aspecte au fost invocate în faţa primei instanţe, atât prin întâmpinarea formulată, cât şi prin concluziile scrise depuse pentru termenul din 25.10.2022, iar acestea reprezentau chestiuni cu înrâurire asupra dezlegării criticilor reclamantului, hotărârea nu conţine nicio referire la aceste argumente.

Subliniază că nulitatea absolută a celor două înscrisuri a fost invocată în temeiul art. 1.247 C. civ., potrivit căruia nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie, iar ca urmare a admiterii acesteia, apartamentul nr. x ar redobândi statutul de locuinţă de intervenţie.

Invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar omisiunea instanţei de a analiza nulitatea absolută a procesului-verbal nr. x din 03.10.2007 prin care s-a modificat statutul locuinţei în litigiu în locuinţă de serviciu, precum şi a contractului de închiriere nr. x din 11.10.2007 echivalează cu o nemotivare.

4. Apărările formulate în recurs

4.1. Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne-Direcţia Asigurare Logistică Integrată a formulat întâmpinare la recursul recurentului-reclamant, prin care invocă excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar pe fond solicită respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate ca temeinică şi legală.

Consideră că argumentele din cererea de recurs sunt netemeinice, instanţa de fond respingând în mod judicios, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului.

Arată că schimbarea caracterului apartamentului în discuţie din locuinţă de serviciu în locuinţă de intervenţie s-a produs pentru a-i asigura o facilitate tatălui recurentului-reclamant, o derogare de la legislaţie, astfel încât acesta să poată beneficia de o locuinţă în garnizoana în care activa la acea dată, întrucât până la data de 25.11.2001, tatăl recurentului-reclamant a deţinut o locuinţă proprietate personală în Bucureşti, astfel că nu i se mai putea repartiza o locuinţă de serviciu, conform Ordinului Ministerului de Interne nr. 287/2002.

Prezintă situaţia de fapt din speţă, respectiv succesiunea adreselor emise ca urmare a demersurilor făcute de către recurentul-reclamant pentru schimbarea categoriei locuinţei în locuinţă de serviciu, precum şi succesiunea contractelor de închiriere încheiate de acesta.

Susţine că potrivit deciziei nr. 642.011/25.08.2021, Comisia a verificat îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 1 din Normele metodologice privind vânzarea unor locuinţe de serviciu aflate în administrarea Ministerului Afacerilor Interne, aprobate prin OMAI nr. 678/2008, constatând că nu este îndeplinită condiţia prevăzută la art. 1 alin. (3) lit. b) din acelaşi act normativ, întrucât la data apariţiei Legii nr. 562/2004, locuinţa avea destinaţia de locuinţă de intervenţie.

Precizează că fiecare unitate de administrare poate hotărî scoaterea sau nu a unor locuinţe la vânzare, în funcţie de asigurarea fondului locativ propriu.

4.2. Recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare la recursul recurentului-reclamant, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Susţine că hotărârea recurată respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind motivat.

Consideră că nu este incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de fond interpretând în mod corect dispoziţiile legale incidente.

4.3. Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul incident, prin care solicită respingerea acestuia.

Invocă inexistenţa interdicţiei legale de vânzare a locuinţei, în condiţiile în care locuinţa se afla la momentul publicării Legii nr. 562/2004 în proprietatea privată a MAI, neintrând sub interdicţia prevăzută de art. 1 din lege.

Consideră că recurentul-pârât nu se poate prevala de posibilitatea de a nu vinde locuinţa, câtă vreme refuzul său apare ca nejustificat şi discreţionar.

4.4. Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne-Direcţia Asigurare Logistică Integrată a formulat întâmpinare la recursul incident al recurentului-pârât Ministerul Afacerilor Interne-Direcţia Generală Juridică, prin care arată că înţelege să achieseze la acesta.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 23 martie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 4 octombrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată şi reţine cele ce succed.

În cauză, reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Generală Logistică - Direcţia Asigurare Logistică Integrată - Serviciul Administrare Spaţii de Cazare şi Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Generală Juridică, anularea adresei nr. x din 30.08.2021, emise de către Ministerul Afacerilor Interne Direcţia Generală Logistică - Direcţia Asigurare Logistică Integrată Serviciu de Administrare Spaţii de cazare, a deciziei de soluţionare a plângerii prealabile nr. 162.603/S3/CML din 20.10.2021, emise de Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Generală; constatarea îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de Legea nr. 562/2004 în vederera încheierii contractului de vânzare-cumparare a apartamentului nr. x, situat în Bucureşti, B-dul x nr. 37; obligarea pârâtului să-i vândă apartamentul de mai sus prin încheierea unui contract de vânzare-cumparare, cu plata preţului în rate, conform art. 4 din Legea nr. 562/2004 şi Anexele nr. 1 şi 2 la Decretul-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa instanţei de fond, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Generală Logistică - Direcţia Asigurare Logistică Integrată - Serviciul Administrare Spaţii de Cazare şi Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Generală Juridică, ca neîntemeiată, iar împotriva acesteia au formulat recurs principal recurentul-reclamant A. şi recurs incident recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că în şedinţa publică din data de 4 octombrie 2023, instanţa de recurs a respins excepţia nulităţii recursului recurentului-reclamant, invocată de intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne-Direcţia Asigurare Logistică Integrată, ca neîntemeiată, constatând că argumentele dezvoltate în declaraţia de recurs se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., altfel cum au fost indicate expres în declaraţia de recurs.

6.1. În ceea ce priveşte recursul principal, declarat de recurentul-reclamant A., Înalta Curte constată că este fondat.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-reclamant l-a invocat în mod formal.

Astfel, deşi partea şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din dezvoltarea argumentelor expuse în cuprinsul acesteia rezultă că nu a arătat, în concret, punctual, motivele pe care hotărârea de fond ar fi trebuit să se întemeieze, motivele contradictorii sau străine de natura cauzei pe care le cuprinde sentinţa primei instanţe, neindicând, prin urmare, care dintre ipotezele motivului de casare invocat ce vizează nemotivarea hotărârii, este incidentă în cauză.

Or, în condiţiile în care a invocat exclusiv formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neformulând argumente de ordin critic care să poată fi încadrate în aceste dispoziţii legale, instanţa de recurs se află în imposibilitate de a efectua un control de legalitate a sentinţei recurate din această perspectivă, nemulţumirea părţii cu privire la soluţia adoptată de prima instanţă şi simpla indicare a acestui temei legal neputând echivala cu motivarea cererii de recurs sub acest aspect.

În acest context, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată neputând fi reţinută câtă vreme nu a fost susţinută şi dovedită.

Însă, Înalta Curte constată că este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cauză sunt relevante următoarele prevederi din Legea nr. 562/2004 privind autorizarea instituţiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională de a vinde personalului propriu unele locuinţe de serviciu pe care acestea le au în administrare

Art. 1. - "Se autorizează instituţiile publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională să vândă unele locuinţe de serviciu pe care acestea le au în administrare la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Art. 2. - "(1) Pot cumpăra o singură locuinţă de serviciu titularul contractului de închiriere, dacă o deţine în baza unui contract valabil încheiat şi îndeplineşte o funcţie în una dintre instituţiile publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională, precum şi pensionarii sau urmaşii titularilor contractelor de închiriere decedaţi, în situaţia în care fac dovada că ocupau locuinţa de serviciu, au achitat chiria la zi şi că nu au deţinut în proprietate o locuinţă după anul 1990.

(2) De prevederile alin. (1) beneficiază şi persoanele transferate între instituţiile din cadrul sistemului de apărare, ordine publică şi securitate naţională.

(3) Se exceptează de la prevederile alin. (1):

a) persoanele a căror activitate în instituţiile prevăzute la art. 1 a încetat prin demisie sau din motive imputabile lor, în condiţiile prevăzute de lege;

b) persoanele care deţin în proprietate, ele sau soţul, soţia ori copiii aflaţi în întreţinere, o locuinţă proprietate personală şi care îndeplineşte condiţiile minimale prevăzute de Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

(4) În cazurile prevăzute la alin. (2), vânzarea locuinţelor de serviciu se face de către instituţia publică ce le are în administrare. (...)"

De asemenea, se impun a fi reţinute următoarele dispoziţii din Normele metodologice privind vânzarea unor locuinţe de serviciu aflate în administrarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative din 11.12.2008, aprobate prin Ordinul nr. 678/2008 al Ministerului Internelor şi Reformei Administrative:

Art. 1. - "(1) Prezentele norme metodologice reglementează în mod unitar vânzarea unora dintre locuinţele de serviciu aflate în administrarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative titularilor contractelor de închiriere a unor astfel de locuinţe, precum şi pensionarilor sau urmaşilor titularilor contractelor de închiriere decedaţi, care îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 562/2004 privind autorizarea instituţiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională de a vinde personalului propriu unele locuinţe de serviciu pe care acestea le au în administrare, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Lege, şi care depun la unitatea de administrare o cerere de cumpărare a locuinţei de serviciu.

(2) Prin unitate de administrare se înţelege unitatea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative în evidenţele căreia este înregistrată locuinţa de serviciu. Sunt unităţi de administrare:

a) Direcţia generală management logistic şi administrativ;

b) inspectoratele judeţene de poliţie;

c) inspectoratele judeţene ale poliţiei de frontieră;

d) unităţile Jandarmeriei Române;

e) inspectoratele judeţene pentru situaţii de urgenţă.

(3) Pot fi vândute unele locuinţe de serviciu aflate în administrarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele criterii:

a) se aflau în administrarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative sau a uneia dintre unităţile nominalizate la alin. (2) la data intrării în vigoare a Legii;

b) aveau destinaţia de "locuinţă de serviciu" la data intrării în vigoare a Legii;

c) sunt în domeniul privat al statului."

Principala chestiune litigioasă din speţă constă în caracterul locuinţei în discuţie la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 562/2004, instanţa de fond şi recurentul-pârât apreciind în mod eronat că aceasta instituie normele ce permit cumpărarea doar a imobilelor cu destinţaţia de locuinţă de serviciu la momentul intrării în vigoare a acestei legi, nu şi a celor cu caracter de locuinţă de intervenţie.

Examinând înscrisurile de la dosar în raport cu starea de fapt din speţă, se constată că prin Protocolul din 18.10.2002, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi Ministerul de Interne, depus la filele x din vol. 2 al dosarului Curţii de Apel Bucureşti, reiese că în baza Legii nr. 85/1992, Ministerul de Interne a preluat în patrimoniu, fără plată, conform protocoalelor încheiate cu Primăria Municipiului Bucureşti, între anii 1993-1994, un număr de blocuri de locuinţe de serviciu, începute şi neterminate, din fondurile statului, acestea fiind transmise în folosinţa Ministerului de Interne, pe durata existenţei lor.

Prin procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x din 06.08.2003 - fila x din vol. 1 al dosarului Curţii de Apel Bucureşti - reiese că lucrarea de investiţii efectuată la C., tronson II din str. x, viza locuinţe de serviciu.

Prin adresa din 09.09.2003, emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Economico-Administrativă şi adresată Inspectoratului General al Poliţiei Române - Direcţia Generală de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog, domnului chestor D., s-a arătat că a fost abrobată cererea privind atribuirea unei locuinţe de serviciu.

La data de 17.10.2003, prin raportul nr. x s-a propus de către Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Economico-Administrativă, schimbarea statutului locuinţei în discuţie din locuinţă de serviciu în locuinţă de intervenţie, iar Preşedintele Comisiei centrale de repartizare a locuinţelor de serviciu a aprobat.

Prin adresa din 01.03.2004, emisă de Direcţia Economică-Administrativă din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, înregistrată la Minister sub nr. x din 01.03.2004, s-a menţionat că prin raportul nr. x/26.03.2003 conducerea Ministerului a aprobat repartizarea unei locuinţe de serviciu domnului chestor de poliţie E., conform prevederilor Ordinului Ministrului de Interne nr. 351/23.11.2002, ce modifică prevederile art. 24 alin. (1) din Ordinului Ministrului de Interne nr. 287/12.07.2002.

Prin aceeaşi adresă s-a mai menţionat că "Întrucât în baza legislaţiei în domeniu, ce reglementează atribuirea locuinţelor de serviciu, titularului repartiţiei nu i se mai putea încheia contract de închiriere, ca locuinţă de serviciu, şi ţinând cont că domnul chestor de poliţie E. nu avea unde să locuiască, pentru a găsi o soluţie de rezolvare a situaţiei locative a acestuia, au fost invocate prevederile art. 2 lit. d) din Ordinului Ministrului de Interne nr. 287/12.07.2002, sens în care s-a întocmit raportul nr. x/17.10.2003 de către Direcţia Economico-Administrativă, prin care s-a propus conducerii ministerului schimbarea formei de atribuire din locuinţă de serviciu în locuinţă de intervenţie."

Ca urmare a cererii recurentului-reclamant, prin procesul-verbal nr. x/14.08.2007, întocmit de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative - Direcţia Generală Afaceri Europene şi Relaţii Internaţionale, s-a menţionat că în speţă, Comisia a Locuinţe din cadrul acestei instituţii este de acord cu transformarea locuinţei de intervenţie deţinute de către recurent în locuinţă de serviciu şi a avizat pozitiv această solicitare.

Potrivit procesul-verbal nr. x din 03.10.2007, încheiat de Direcţia Generală Management Logistic şi Administrativ din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Comisia de Locuinţe din cadrul acestei instituţii a fost de acord cu schimbarea statutului de locuinţă de intervenţie în locuinţă de serviciu, în ceea ce priveşte locuinţa deţinută de către recurentul-reclamant şi a propus schimbarea în consecinţă a statului acestei locuinţe.

Înalta Curte nu poate împărtăşi argumentul instanţei de fond în sensul că recurentul-reclamant nu ar fi avut dreptul la cumpărarea locuinţei, deoarece la data intrării în vigoare a Legii nr. 562/2004 aceasta ar fi fost locuinţă de intervenţie şi că art. 1 din Legea nr. 562/2004 ar permite doar vânzarea locuinţelor de serviciu, instanţa de recurs apreciind că o asemenea interpretare este greşită.

Cu privire la dreptul recurentului-reclamant de a cumpăra locuinţa în discuţie, Înalta Curte reţine dispoziţiile art. 2 alin. (1), (2), (3), (5) referitoare la persoana îndreptăţită să cumpere o locuinţă de serviciu, cât şi dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 562/2004, referitoare la imobilele care pot face obiectul cumpărării şi potrivit cărora:

"Se autorizează instituţiile publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională să vândă unele locuinţe de serviciu pe care acestea le au în administrare la data intrării în vigoare a prezentei legi", reţinând că sunt îndeplinite şi acestea din urmă, imobilul fiind în administrarea pârâtului la data intrării în vigoare a legii şi având statutul de locuinţă de serviciu la data formulării cererii de cumpărare.

Problema de drept care se pune este dacă formularea din art. 1 al Legii nr. 562/2004 - "unele locuinţe de serviciu pe care acestea le au în administrare la data intrării în vigoare a prezentei legi" impune atât condiţia ca locuinţa să se afle în administrarea recurentei la data intrării în vigoare a legii, cât şi condiţia ca locuinţa să aibă caracterul de locuinţă de serviciu la data intrării în vigoare a legii.

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 562/2004 impun doar condiţia ca locuinţa să se afle în administrarea recurentei la data intrării în vigoare a legii şi condiţia ca locuinţa să aibă caracterul de locuinţă de serviciu la data formulării cererii de cumpărare.

Înalta Curte apreciază corectă această interpretare, pentru considerentul identităţii de raţiune în aplicarea legii.

Astfel, locuinţele de serviciu sunt cele destinate cazării obişnuite a personalului (art. 2 lit. d) din Legea nr. 114/1996 şi art. 2 lit. c) din Ordinul MAI nr. 287/2002), iar nu unor necesităţi de cazare în imediata apropierii a unităţii a persoanelor care îndeplinesc funcţii sau atribuţii de serviciu ce necesită prezenţa permanentă sau în caz de urgenţă în unitate (art. 2 lit. e) din Legea nr. 114/1996 şi art. 2 lit. d) din Ordinul MAI nr. 287/2002).

În măsura în care de la un moment dat locuinţa nu mai este destinată să acopere nevoile de prezenţă permanentă sau în caz de urgenţă a personalului, ci a dobândit caracterul de locuinţă obişnuită, (cum este cazul în speţă începând cu data de 03.10.2007), iar această destinaţie subzistă o perioadă îndelungată (cum este cazul în speţa de faţă, în care până în prezent nu a survenit o altă schimbare de destinaţie a locuinţei), nu există nicio raţiune ca acestea să fie excluse de la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 562/2004.

După cum s-a arătat mai sus, potrivit Protocoalelor încheiate între CLMB/PMB şi MAI în anii 1993 şi 2002, blocul C. din Bd. x a fost destinat locuinţelor de serviciu. Schimbarea categoriei unora dintre locuinţe ca locuinţe de intervenţie a fost opţiunea titularului dreptului în funcţie de necesităţile proprii, iar nu rezultată din destinaţia construcţiei. Prin urmare, revenirea ulterioară la regimul de locuinţe de serviciu prin decizia titularului, include aceste locuinţe în categoria celor care pot fi vândute în baza Legii nr. 562/2004.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 118/2016 se referă doar la condiţia ca locuinţele să fie în administrarea unităţii la data intrării în vigoare a legii, nu şi asupra condiţiei caracterului de locuinţe de serviciu la data legii.

În acest context, sunt relevante următoarele paragrafe din decizia de mai sus a instanţei de contencios constituional:

"12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 562/2004, locuinţele de serviciu pot fi vândute titularilor contractelor de închiriere, dacă sunt deţinute în baza unui contract valabil încheiat şi dacă aceştia îndeplinesc o funcţie în una dintre instituţiile publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională, precum şi pensionarilor sau urmaşilor titularilor contractelor de închiriere decedaţi, în situaţia în care fac dovada că ocupau locuinţa de serviciu, au achitat chiria la zi şi că nu au deţinut în proprietate o locuinţă după anul 1990.

14. (...) Ca atare, în temeiul Legii nr. 562/2004 pot fi vândute doar locuinţele de serviciu aflate, la data intrării în vigoare a acestei legi, în administrarea instituţiile publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională."

Prin urmare, contrar celor susţinute de către recurentul-pârât prin întâmpinare, inclusiv Curtea Constituţională a interpretat textul de la art. 1 al Legii nr. 562/2004 în sensul că acesta nu instituie obligaţia ca locuinţa respectivă să aibă caracterul de locuinţă de serviciu la data intrării în vigoare a legii.

Este adevărat că instanţa de control constituţional a reţinut că "autorizarea instituţiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională de a vinde doar unele locuinţe de serviciu pe care acestea le au în administrare, la data intrării în vigoare a legii, este rezultatul opţiunii legiuitorului şi are la bază exercitarea dreptului pe care statul îl are de a decide asupra bunurilor aflate în proprietatea sa".

Acest considerent este în legătură cu voinţa recurentului-pârât de a înstrăina locuinţele.

Or, din perspectiva dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Legea nr. 562/2004 nu rezultă dreptul absolut şi discreţionar al instituţiei publice de a vinde sau de a refuza vânzarea dacă sunt îndeplinite condiţiile legii.

Dispoziţiile art. 1 prevăd că se autoriză instituţiile publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională să vândă, iar dispoziţiile art. 8 din lege prevăd că sumele obţinute din vânzare se fac venit la bugetul de stat.

Din expunerea de motive a legii rezultă că propunerea legislativă "a fost întocmită pentru asigurarea reglementării în mod unitar şi echitabil, a vânzării de locuinţe pentru personalul din întregul sistem al apărării, ordinii publice şi securităţii naţionale".

Formularea din art. 1 nu induce concluzia unei facultăţi de a vinde, ci concluzia obligaţiei de a vinde dublată de posibilitatea instituţiei publice de a stabili criteriile după care doar unele dintre locuinţe sunt vândute.

Aceste criterii trebuie însă să fie unitare, iar nu discreţionare, să fie făcute publice, pentru a fi asigurată transparenţa, previzibilitatea şi legalitatea operaţiei de vindere.

În speţă, din actele de la dosar (copia cărţii funciare colective nr. x, nr. CF vechi x şi nr. cadastral vechi x pentru imobilul în discuţie, depusă la filele x din vol. 1 al Curţii de Apel Bucureşti), precum şi din susţinerile părţilor rezultă că în imobilul din Bd. x nr. 37 au fost vândute un număr de 300 apartamente din totalul de 302.

Recurentul-pârât nu a furnizat nicio justificare rezonabilă pentru care nu vinde locuinţa ce formează obiectul cauzei, deşi numeroase alte locuinţe în aceeaşi situaţie au fost vândute, ci a invocat facultatea sa de a nu vinde.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că recurentul-pârât nu se poate prevala de posibilitatea de a nu vinde locuinţa, câtă vreme refuzul său apare ca nejustificat şi discreţionar.

Dincolo de aceste aspecte, din înscrisurile de la dosar reiese că recurentul-reclamant îndeplineşte condiţiile cerute de lege, (inclusiv cele prevăzute de art. 2 alin. (3) lit. b) şi art. 5 alin. (5) din Legea nr. 562/2004, că nu deţine o locuinţă în proprietate, nici el nici soţia sau copii aflaţi în întreţinere, conform declaraţiei pe proprie răspundere a recurentului-reclamant şi declaraţiei de avere), astfel că revenea recurentului-pârât obligaţia de a face proba faptului afirmativ contrar, respectiv că recurentul-reclamant, soţia acestuia sau copii aflaţi în întreţinere deţin în proprietate o locuinţă, probă pe care nu a făcut-o.

Prin urmare, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului declarat de către recurentul-reclamant, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acţiunii reclamantului.

6.2. În ceea ce priveşte recursul incident declarat de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne-Direcţia Generală Juridică, Înalta Curte constată că este nefondat.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deşi recurentul-pârât a invocat în mod expres doar motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin cererea de recurs a invocat şi aspecte ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recursul urmând a fi analizat din ambele perspective.

Sub un prim aspect, recurentul-pârât a invocat omisiunea instanţei de a analiza şi a se pronunţat cu privire la nulitatea absolută a procesului-verbal nr. x din 03.10.2007, prin care s-a modificat statutul locuinţei în litigiu în locuinţă de serviciu, precum şi a contractului de închiriere nr. x din 11.10.2007, întrucât includerea unui imobil într-una dintre cele două categorii trebuie să se realizeze ţinând cont de necesităţile unităţii operative, şi nu în funcţie de situaţia personală a ocupantului imobilului, respectiv pentru motivul că în cauză s-a dat prioritate situaţiei personale a unui angajat, în detrimentul nevoilor unităţilor de administrare, fiind nesocotit interesul legitim public al instituţiei.

Recurentul-pârât a susţinut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar omisiunea instanţei de a analiza nulitatea absolută a procesului-verbal nr. x din 03.10.2007 prin care s-a modificat statutul locuinţei în litigiu în locuinţă de serviciu, precum şi a contractului de închiriere nr. x din 11.10.2007 echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată, în condiţiile în care, examinând înscrisurile de la dosar, constată, contrar celor susţinute de către recurentul-pârât, că nici prin notele de şedinţă depuse în dosarul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi nici prin întâmpinarea depusă în faţa aceleiaşi instanţe şi aflată la filele x din vol. 2, recurentul-pârât nu a invocat excepţia nulităţii absolute a celor două acte.

Aceasta a fost invocată abia prin concluziile scrise depuse în faţa Curţii de Apel Ploieşti la data de 21.10.2022, respectiv după rămânerea în pronunţare, care a avut loc la termenul din 11.10.2022 şi înainte de pronunţarea soluţiei la data de 25.10.2022.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte reţine că orice apărări, excepţii, probatorii suplimentare formulate după rămânerea în pronunţare, nu mai pot fi luate în considerare, în condiţiile în care, în caz contrar, s-ar nesocoti principiul contradictorialităţii şi, implicit, principiul dreptului la apărare al părţii adverse, care nu ar mai putea formula apărări.

Prin urmare, instanţa de fond în mod corect nu a mai reţinut critica formulată după rămânerea în pronunţare.

De altfel, la termenul de judecată din data de 11.10.2022, recurentul-pârât a fost prezent prin consilier juridic cu delegaţie la dosar, iar atunci când i s-a dat cuvântul acestuia pe fondul cauzei, nu a invocat sau susţinut vreo excepţie a nulităţii absolute a celor două acte.

Chiar dacă s-ar aprecia că putea fi invocată după rămânerea în pronunţare, Înalta Curte constată că aceste apărări nu întemeiază caracterul unei veritabile excepţii, şi cu atât mai puţin a uneia cu caracter absolut, reprezentând doar o apărare ce ţine de fondul cauzei.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acesta nu este fondat.

Cu privire la critica referitoare la ignorarea dispoziţiilor Ordinului M.A.I nr. 678/2008 pentru aprobarea Normelor metodologice privind vânzarea unor locuinţe de serviciu aflate în administrarea Ministerului Internelor si Reformei Administrative şi a dispoziţiilor Legii nr. 114/1996, Înalta Curte constată că nici aceste argumente nu pot fi reţinute, întrucât dispoziţiile unui act administrativ de punere în aplicare a legii nu poate adăuga la lege.

Referitor la susţinerea reprezentantului recurentului-pârât din şedinţa publică din data de 4 octombrie 2024, prin care s-a invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în raport de decizia nr. 4154/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018 şi de decizia nr. 487/2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi reţinută, în condiţiile în care, pe lângă faptul că părţile sunt diferite faţă de dosarul de faţă, sunt diferite şi imobilele asupra cărora s-a statuat.

Astfel, într-o asemenea ipoteză, nu se poate reţine efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care presupune ca lucrul anterior judecat într-un alt litigiu să poată fi opus într-o judecată ulterioară, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, în condiţiile în care judecata nu s-a purtat asupra aceluiaşi imobil.

În aceste condiţii, hotărârile depuse de către recurentul-pârât pot fi depuse cel mult cu titlul de jurisprudenţă.

Analizând din această perspectivă hotărârile în discuţie, acestea nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie. Este de reţinut că în sistemul de drept românesc jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, efectele lor neputând fi extinse la alte cauze, întrucât acestea au fost pronunţate ca urmare a aplicării normelor de drept material situaţiei de fapt din cauza respectivă, în alte situaţii fiind pronunţate decizii ce pot avea soluţii contrare.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-pârât prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, în raport cu criticile expuse.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 206 din data de 25 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal; va casa sentinţa recurată şi, rejudecând: va admite acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Generală Logistică - Direcţia Asigurare Logistică Integrată - Serviciul Administrare Spaţii de Cazare şi Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Generală Juridică şi, în consecinţă va anula adresa din 30.08.2021, emisă de Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Generala Logistică - Direcţia Asigurare Logistică Integrată Serviciu de Administrare Spaţii de cazare şi decizia de soluţionare a plângerii prealabile nr. 162.603/S3/CML din 20.10.2021, emisă de Ministerul Afacerilor Interne Direcţia Generală.

De asemenea, va obliga pârâta să vândă reclamantului A. apartamentul nr. x, situat în Bucureşti, B-dul x nr. 37, prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare, cu plata preţului în rate, conform art. 4 din Legea nr. 562/2004 şi anexele nr. 1 şi 2 la Decretul-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie, cu modificările şi completările ulterioare.

Totodată, în baza aceloraşi motive de drept, Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne-Direcţia Generală Juridică împotriva aceleiaşi sentinţei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 206 din data de 25 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Generală Logistică - Direcţia Asigurare Logistică Integrată - Serviciul Administrare Spaţii de Cazare şi Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Generală Juridică.

Anulează adresa din 30.08.2021, emisă de Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Generala Logistică - Direcţia Asigurare Logistică Integrată Serviciu de Administrare Spaţii de cazare şi decizia de soluţionare a plângerii prealabile nr. 162.603/S3/CML din 20.10.2021, emisă de Ministerul Afacerilor Interne Direcţia Generală.

Obligă pârâta să vândă reclamantului A. apartamentul nr. x, situat în Bucureşti, B-dul x nr. 37, prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare, cu plata preţului în rate, conform art. 4 din Legea nr. 562/2004 şi anexele nr. 1 şi 2 la Decretul-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie, cu modificările şi completările ulterioare.

Respinge recursul incident declarat de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne-Direcţia Generală Juridică împotriva aceleiaşi sentinţei, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.