Admissibility of damages claim without prior annulment of administrative decision; exception of illegality vs. action for annulment under Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 12 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată la data de 04.06.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/04.04.2017, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi de întârziere, potrivit Normei ASF nr. 23/2014, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data plăţii efective, până în data de 6/2/2021 penalităţile fiind în cuantum de 28.461,34 RON. În subsidiar, a solicitat dobânda legală penalizatoare, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Totodată, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 214 din 11 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

- a respins cererea de suspendare a cauzei;

- a respins, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a Deciziei 16517/2018 a FGA;

- a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

- a respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 214 din 11 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs recurenta - reclamantă A. S.A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond aceleiaşi instanţe, iar, în urma rejudecării, admiterea acţiunii, respectiv obligarea FGA, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/04.04.2017, constând în:

1. în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Norma ASF nr. 23/2014);

2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011;

3. obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

Subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., arată că în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate invocată de A. S.A. cu privire la Decizia nr. 16.517/27.08.2018, prima instanţă a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar hotărârea atacată este nemotivată.

Arată că a invocat excepţia de nelegalitate, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu privire la Decizia FGA nr. 16.517/27.08.2018 faţă de susţinerile FGA referitoare la faptul că această decizie nu a fost contestată de către A. S.A.

Prin decizia FGA atacată, cererile de plată formulate de către recurenta-reclamantă au fost respinse pe motiv că aceasta a depăşit plafonul de 450.000 RON privind creanţele de asigurare pe creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, apreciind în mod eronat că plafonul trebuie aplicat pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare şi că A. S.A. ar fi creditor unic de asigurare, fără a ţine cont de mecanismul specific subrogaţiei.

Consideră că modul de interpretare pe care FGA l-a adus prevederilor Legii nr. 213/2020 este vădit nelegal, în raport cu aspectele dezlegate cu caracter obligatoriu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept, care a lămurit înţelesul noţiunii de creanţă de asigurare.

În acest sens, arată că susţinerea Fondului cu privire la faptul că plafonul de 450.000 RON ar fi prevăzut de lege prin raportare la creditor şi nu la creanţă de asigurare este eronată, în condiţiile în care obligaţia de garantare ia naştere odată cu încheierea contractului de asigurare şi devine efectivă prin împlinirea termenului reprezentat de momentul la care asigurătorul intră în faliment, astfel că obligaţia de garantare este un accesoriu al contractului de asigurare, ceea ce înseamnă că numărul obligaţiilor de garantare este egal cu cel al contractelor de asigurare încheiate.

Prin urmare, prin transmiterea dreptului izvorât din contractul de asigurare se transmite şi obligaţia de garantare ca efect al principiului accesorium sequitur principale, iar o limitare a garantării prin aplicarea plafonului prevăzut de lege reprezintă lipsirea protecţiei oferite de lege drepturilor izvorâte din contracte de asigurare, încălcând principiul egalităţii şi chiar scopul urmărit de legiuitor.

De altfel, acest aspect fost reţinut şi prin Decizia nr. 29/02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În acest context, consideră că din perspectiva celor de mai sus, Decizia nr. 16157/27.08.2018 este un act administrativ individual nelegal, iar, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prima instanţă ar fi trebuit să constate nelegalitatea acesteia, admiţând excepţia de nelegalitate.

Critică faptul că instanţa de fond a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate, reţinând că legalitatea Deciziei nr. 16517/27.08.2018, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, poate fi verificată doar pe calea acţiunii principale, iar nu şi pe cale incidentală, prin invocarea excepţiei de nelegalitate.

Consideră că o asemenea interpretare contravine prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care consacră posibilitatea de a verifica legalitatea unui act administrativ individual pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate oricând şi indiferent de emitentul actului administrativ, apreciind că legea nu distinge şi nici nu impune condiţii suplimentare, astfel că nici instanţa nu poate face o asemenea distincţie.

De asemenea, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 426 din 10 aprilie 2008, prin care s-a reţinut că procedura invocării excepţiei de nelegalitate nu este contrară, ci vine chiar în ideea restabilirii echităţii, justiţiei şi legalităţii ce trebuie să stea la temelia tuturor raporturilor juridice dintr-un stat de drept, iar un astfel de mijloc procedural nu poate fi contrar exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil, sub aspectul principiului securităţii raporturilor juridice şi a dreptului la justiţie.

Recurenta-reclamantă susţine că şi în cazul atacării pe calea acţiunii principale a Deciziei nr. 16517/27.08.2018, instanţa putea şi trebuia să verifice legalitatea acesteia şi pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, soluţia de respingere fiind contrară regulilor de procedură care consacră posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate, fiind încălcat liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

Sub acest aspect, susţine că prima instanţă nu a indicat care sunt argumentele juridice, respectiv raţionamentele logico-juridice care stau la baza concluziei că decizia FGA nu poate fi verificată şi pe cale incidentală, recurenta-reclamantă apreciind că hotărârea recurată nu este motivată sub acest aspect, în concordanţă cu exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi a art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Totodată, recurenta-reclamantă susţine că prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în angajarea răspunderii patrimoniale a FGA, prima instanţă a încălcat prevederile legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii publice.

Critică, în fapt, concluzia instanţei de fond în sensul că, de vreme ce Decizia nr. 16517 nu a fost contestată şi nu a fost declarată nelegală, acţiunea în despăgubiri este inadmisibilă, instanţa invocând în acest sens, prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora în cazul soluţionării cererii în anularea actului, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

Mai arată că, în speţă, actul administrativ nelegal cauzator de prejudicii constă în refuzul FGA de a da curs cererilor de plată formulate de A. S.A., aşa cum a fost exprimat prin Decizia nr. 16.517/27.08.2018 şi reiterat prin Decizia nr. 18.140/27.08.2018.

Precizează că, în condiţiile pronunţării şi publicării Deciziei ÎCCJ nr. 29/2020, caracterul nelegal al Deciziei nr. 16.517 este evident, că atât mai mult cu cât refuzul de a da curs cererii de plată ce face obiectul prezentului dosar a fost reiterat de către FGA şi prin Decizia 18.140/28.01.2019, decizie care a fost atacată şi desfiinţată ca nelegală prin hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 19.11.2021, în dosarul x/2021

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

Susţine că, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acesta nu este motivat, în condiţiile în care recurenta-reclamantă nu a arătat care sunt normele procedurale care au fost încălcate de către instanţa de fond, motiv pentru care a apreciat că recursul este nul.

În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018, arată că instanţa de fond a respins-o în mod corect ca inadmisibilă, având în vedere că, dacă s-ar admite excepţia de nelegalitate, consecinţa ar fi înlăturarea chiar a deciziei FGA de la soluţionarea prezentei cauze, iar nu anularea deciziei.

Mai arată că necontestarea deciziei FGA conduce la inadmisibilitatea cererii de despăgubire introduse pe cale separată, astfel cum reiese din art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În acelaşi sens, arată că legalitatea actului administrativ cu caracter individual care formează obiectul cauzei nu poate fi cercetată pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, ci doar pe calea principală a acţiunii în anulare, aşa încât chestiunea de drept a legalităţii Deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018 apare ca inadmisibilă.

Consideră că actul administrativ constând în Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018 se bucură de prezumţia de legalitate conferită de lege prin neatacarea acestuia în termenul legal de 10 zile prevăzut de Legea nr. 213/2015, situaţie în care nu se poate pune problema obligării FGA la plata de penalităţi de întârziere/dobândă legală.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că sentinţa recurată este motivată, instanţa arătând motivele pentru a decis în sensul respingerii, ca inadmisibile, a excepţiei de nelegalitate şi a acţiunii A., interpretând în mod corect dispoziţiile legale.

Precizează că acţiunea reclamantei este inadmisibilă, în condiţiile în care nu este îndeplinită condiţia esenţială pentru formularea unei acţiuni întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, respectiv existenţa unui act administrativ unilateral care să fi fost anulat de către instanţa de judecată.

Mai mult, premisa acordării despăgubirilor întemeiate pe textul de lege arătat mai sus nu poate fi reprezentată de admiterea unei excepţii de nelegalitate a respectivului act, ci doar de anularea actului administrativ vizat, având în vedere că invocarea unei excepţii de nelegalitate a respectivului act administrativ, astfel cum a procedat recurenta-reclamantă, este menită să eludeze împlinirea termenului de decădere instituit de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 pentru atacarea în anulare a unei decizii emise de FGA.

De asemenea, arată că la baza stabilirii răspunderii patrimoniale trebuie să stea culpa FGA, concretizată în emiterea unui act nelegal sau în refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim, or, în cauză, aceasta nu poate fi reţinută.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate în recurs, raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În cauză, reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/04.04.2017, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi de întârziere, potrivit Normei ASF nr. 23/2014, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data plăţii efective, până în data de 6/2/2021 penalităţile fiind în cuantum de 28.461,34 RON. În subsidiar, a solicitat dobânda legală penalizatoare, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare a judecării cauzei; a respins, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/2018 a FGA; a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Împotriva sentinţei civile nr. 214 din 11 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs recurenta - reclamantă A. S.A.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deşi prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a invocat în mod expres doar motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., argumentele expuse se circumscriu şi motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul urmând a fi analizat din toate aceste perspective.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", Înalta Curte constată că acesta a fost invocat în mod formal, întrucât recurenta-reclamantă nu a arătat regulile de procedură încălcate de către instanţa de fond şi a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În speţă, însă, ceea ce se critică este soluţia dată de către instanţa de fond cu privire la excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, şi nu încălcarea unor norme de procedură referitoare la această excepţie.

Prin urmare, această critică se subsumează motivului de casare privind interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, urmând a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte reţine că, subsumat acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a invocat, în esenţă, faptul că instanţa de fond nu a arătat argumentele juridice, respectiv raţionamentele logico-juridice care stau la baza concluziei că decizia FGA nu poate fi verificată şi pe cale incidentală, respectiv a soluţiei de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată cu privire la excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018, arătând, printre altele, că inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate invocate rezidă în aceea că excepţia trebuie sa aibă ca obiect un act administrativ individual de care să depindă soluţionarea litigiului pe fond, or, în eventualitatea admiterii exceptiei de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/2018, se consideră că aceasta nu a existat niciodată, aspect care nu poate profita în vreun fel reclamantei, care solicită despăgubiri pentru fapta ilicită constând în respingerea cererii sale de plată, deoarece ar lipsi exact ipoteza pe care reclamanta îşi bazează acţiunea, şi anume conduita de respingere nelegală a cererii sale.

Sub acest aspect, instanţa de fond a mai reţinut că rezultatul admiterii unei excepţii de nelegalitate nu este acelaşi cu cel al admiterii unei cereri în anulare a actului, invocarea excepţiei de nelegalitate neavând rolul de a înlocui un capăt de cerere având ca obiect anularea actului administrativ individual, că excepţia are exclusiv un caracter incidental, având relevanţă în litigiile care au un alt obiect, şi nu anularea actului, şi în care titularului excepţiei i se opune un act administrativ individual în absenţa existenţei caruia soluţia asupra fondului cauzei ar fi diferită.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv prin argumente care demonstrează că a analizat efectiv chestiunea de drept disputată şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii excepţiei de nelegalitate invocată de reclamantă în privinţa Deciziei nr. 16517/27.08.2018, ca inadmisibilă.

Prin urmare, hotărârea recurată este motivată în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate invocată de către reclamantă în faţa instanţei de fond, argumentele instanţei de fond sub acest aspect fiind clare, concise şi concrete, în concordanţă cu împrejurările relevante din speţă.

Cu alte cuvinte, faptul că recurenta-reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic ce a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, ipotezele vizate de acest motiv de casare nefiind incidente în cauză.

În consecinţă, şi acest motiv de casare este nefondat.

Referitor la argumentele circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acestea nu sunt fondate.

Criticile recurentei-reclamante sub acest aspect vizează, pe de o parte, soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate ca inadmisibilă, iar, pe de altă parte, soluţia de respingere, tot ca inadmisibilă, a acţiunii în despăgubire.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004:

"(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate."

Din textul de lege anterior citat, reiese că excepţia de nelegalitate constituie un mijloc de apărare ce poate fi folosit de una dintre părţile din proces pentru a contracara pretenţiile celeilalte părţi ori pentru apărarea sau valorificarea unui drept al părţii, utilizat în cadrul unui proces în curs de soluţionare. Excepţia de nelegalitate reprezintă una dintre formele de exercitare a controlului judecătoresc asupra actelor administrative (control indirect) şi tinde la înlăturarea unui act administrativ nelegal, incident într-o cauză aflată pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de obiect sau de stadiu procesual.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că nu se poate uza de acest mijloc de apărare atunci când partea avea atât interesul, cât şi posibilitatea de a ataca actul administrativ printr-o acţiune în anulare şi a ales să stea în pasivitate, acceptând efectele produse de acesta. Excepţia de nelegalitate nu poate fi folosită cu scopul repunerii părţii nediligente în dreptul de a ataca actul administrativ în afara termenului stabilit de legiuitor, deşi aceasta avea cunoştinţă de conţinutul actului şi de vătămarea care îi este produsă încă de la momentul comunicării respctivului act.

Altfel spus, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu pot fi aplicate într-o speţă care vizează obţinerea de despăgubiri ca urmare a emiterii unui act administrativ pretins nelegal, dar care nu a fost atacat în termen cu acţiune în anulare, conform art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004.

În speţă, Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018, cu privire la care s-a invocat excepţia de nelegalitate, reprezintă actul administrativ cu caracter individual a cărui nelegalitate a fost invocată în susţinerea cererii de atragere a răspunderii autorităţii, cu care a fost învestită instanţa prin cererea introductivă.

Câtă vreme obiectul cererii reclamantei priveşte acordarea de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 pentru prejudiciul suportat prin emiterea Deciziei nr. 16517/27.08.2019, nelegalitatea actului administrativ pretins vătămător nu poate fi constatată pe calea incidentă a excepţiei de nelegalitate, ci doar prin formularea unei acţiuni în anulare, prealabil formulării acţiunii în despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cel de-al doilea rând de critici expuse de recurenta-reclamantă a vizat soluţia de respingere a acţiunii în răspundere patrimonială ca inadmisibilă.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că, atât timp cât Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018 nu a fost contestată în faţa instanţei de contencios administrativ printr-o acţiune în anulare, care să fi fost admisă, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate. Prin urmare, în mod corect a reţinut judecătorul fondului că în cauză nu este îndeplinită condiţia premisă pentru introducerea cererii de chemare în judecată, având ca obiect plata despăgubirilor potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, şi anume constatarea în prealabil a nelegalităţii actului vătămător.

Cât priveşte invocarea, ca act administrativ vătămător, a Deciziei nr. 18140/28.01.2019, Înalta Curte constată că, potrivit dispozitivului acestei decizii, FGA a respins alte două cereri de plată decât cea care face obiectul prezentului litigiu, menţionate în borderoul nr. 3 al deciziei menţionate.

Recurenta-reclamantă s-a prevalat de împrejurarea că această decizie cuprinde şi borderoul nr. 2, în care figurează şi cererea de plată ce face obiectul prezentei cauze. Însă, astfel cum rezultă din actele cauzei şi susţinerile părţilor, acest borderou se referă la cererile de plată deja respinse prin Decizia nr. 16517/27.08.2018, fiind reluate considerentele referitoare la depăşirea plafonului de despăgubire, dar fără a se dispune prin dispozitivul deciziei o nouă soluţie de respingere a acestor cereri.

De altfel, chiar din cuprinsul Deciziei nr. 18140/28.01.2019, respectiv din primul paragraf din considerentele acestei decizii, reiese că aceasta a fost emisă cu privire doar la cele două cereri de plată menţionate în borderoul 3, nu şi cererea de plată ce face obiectul prezentului dosar, menţionată în borderoul 2 şi soluţionată prin Decizia nr. 16517/27.08.2018.

Înalta Curte mai reţine că dosarul nr. x/2019, având ca obiect acţiunea în anularea Deciziei nr. 18140/28.01.2019, a fost soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal prin Decizia nr. 5732/2021, în sensul admiterii recursului declarat de reclamanta A. S.A., anulării Deciziei nr. 18140 din 28.01.2019, emise de pârât şi obligării pârâtului FGA să soluţioneze pe fond cererile de plată nr. x/18.10.2018 şi nr. y/18.10.2018689, formulate de reclamantă, fiind respinsă, în rest, acţiunea.

Aşadar, există o soluţie definitivă a instanţei de contencios administrativ care constată că Decizia nr. 18140/28.01.2019 priveşte numai cele două cereri de plată, astfel cum reiese din chiar conţinutul deciziei, iar nu pe cele respinse la plată prin Decizia nr. 16517/2018.

În acest context, Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin calea de atac exercitată nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale de drept material incidente cauzei.

Cât priveşte solicitarea recurentei-reclamante de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, Înalta Curte constată că, raportat la soluţia de respingere a recursului analizat, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, recurenta-reclamantă fiind partea care a pierdut procesul.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele mai sus expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 214 din 11 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., având în vedere că recurenta-reclamantă este partea care a pierdut procesul, Înalta Curte va respinge cererea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 214 din 11 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-reclamantă, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2023.