Compensation for unjust pretrial detention following acquittal: objective state liability and equitable quantification of moral damages under Constitutional Court and Supreme Court precedents.

Şedinţa publică din data de 19 martie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1 Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia I civilă, sub numărul x/2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor la plata daunelor materiale în cuantum de 2.000 RON (contravaloare onorariu dosar penal), 500 RON cheltuieli cu deplasările la termenele de judecată (total 2.500 RON) şi daune morale în cuantum de 670.000 euro (echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii), reprezentând prejudiciul moral suferit în urma privării de libertate pe nedrept.

I. 2 Sentinţa pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 41 din 6 februarie 2018, Tribunalul Gorj, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

I.3 Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, în primul ciclu processual

Prin decizia civilă nr. 10 din data de 19 ianuarie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 41 din 6 februarie 2018, pronunţate de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, a anulat sentinţa civilă nr. 41 din 6 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

I.4 Sentinţa pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, în al doilea ciclu procesual

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia I civilă, sub nr. x/2022.

Prin sentinţa civilă nr. 276 din 19 decembrie 2022, Tribunalul Gorj, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul A. şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 30.000 euro reprezentând daune morale (echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii) şi a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale.

I.5 . Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 72 din 27 februarie 2023, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins apelul formulat de către reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 276 din data de 19 octombrie 2022 pronunţate de către Tribunalul Gorj, secţia I civilă, ca nefondat; a admis apelurile declarate de către apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj şi de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj, împotriva sentinţei civile nr. 276 din 19 octombrie 2022, pronunţate de către Tribunalul Gorj, secţia I civilă; a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată în sensul că: a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 2000 euro către reclamantul A. cu titlul de daune morale (echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii).; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei civile apelate.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 72 din 27 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj.

II.1. Înregistrarea recursurilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 27 aprilie 2023 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la fila. 1 din dosarul de recurs).

Prin rezoluţia din 20 aprilie 2022, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a căilor de atac exercitate după efectuarea procedurilor de comunicare, prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 ianuarie 2024, au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj, împotriva deciziei nr. 72 din data de 27 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi s-a fixat termen de judecată, la 19 martie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestora

II. 2 Motivele de recurs

Recursul formulat de reclamantul A.

Susţinând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat în principal, în temeiul art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea, în totalitate, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, Curţii de Apel Craiova; în subsidiar, a solicitat admiterea recursului, cu reţinerea cauzei spre judecare în fond şi admiterea cererii de chemare în judecată, aşa cum aceasta a fost formulată, cu privire la daunele morale, respectiv acordarea sumei de 670.000 euro, ca urmare a privării sale nelegale de libertate.

În argumentarea incidenţei motivelor de casare invocate, recurentul-reclamant a formulat următoarele critici:

Raportat la considerentul curţii de apel conform căruia soluţionarea unei acţiuni în despăgubiri presupune o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, pornind, însă, de la principiul că instituţia răspunderii civile delictuale nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei pentru cei ce se pretind prejudiciaţi, recurentul- reclamant a învederat următoarele:

Dispoziţiile naţionale nu îi conferă judecătorului posibilitatea ca, în lipsa unor dispoziţii legale, acesta să se îndrepte către o apreciere subiectivă; prima instanţă, dar şi instanţa de apel au îmbrăţişat acest "drept" al judecătorului ca în astfel de cauze să se bazeze doar pe această apreciere subiectivă.

Această apreciere subiectivă este similară arbitrarului, o atitudine sancţionată de însăşi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenţă pe care Curtea de Apel Craiova o consideră ca având un rol mai mult orientativ, atunci când se referă la acordarea daunelor morale (afirmaţie contrară dispoziţiilor art. 20 dîn Constituţie, art. 1 C. civ. şi art. 3 C. proc. civ.).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului Curtea sancţionează orice abordare subiectivă în care argumentele instanţei nu sunt capabile să ofere o judecată dreaptă, judicios argumentată, celor în cauză. Instituţia răspunderii civile delictuale nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei pentru cei ce se pretind prejudiciaţi. Dacă prima instanţă nu a acordat sume rezonabile în raport cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului sau cu cea naţională, analiza făcută de curtea de apel a dus situaţia sa în zona derizoriului.

De la momentul introducerii acţiunii, cuantumul daunelor morale acordate a fost stabilit într-o manieră inechitabilă, fără a avea o justificare temeinică, ceea ce atrage o încălcare a dispoziţiilor art. 5, art. 6, art. 8 şi art. 14 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 16 din Constituţie;

Judecăţile subiective aplicate de cele două instanţe, contrare dispoziţiilor art. 5 şi art. 22 C. proc. civ. au dus la naşterea unei stări de discriminare în raport de alte persoane aflate în situaţie similară, relevantă fiind practica Curţii Europene a Drepturilor Omul din cauzele având ca obiect încălcări ale art. 14 - interzicerea discriminării (cauza Dănoiu şi alţii v. România nr. 54780/15, §91; cauza Inze v. Austria nr. 8695/79, § 41);

Privitor la reţinerile curţii de apel potrivit cărora reclamantul nu a dovedit, prin niciun mijloc de probă administrat în cauză, la fond sau în apel, că a suferit un prejudiciu de imagine sau de familie pe parcursul reţinerii/arestării sale; apelantul reclamant nu a dovedit nici faptul că i s-a agravat starea de sănătate, acestea sunt greşite din perspectiva în care instanţele de fond nu au fost chemate să se pronunţe cu privire la acordarea de despăgubiri pentru un prejudiciu de imagine sau de familie, ci au învestite să constate o îngrădire a dreptului la libertate, sub două forme: zilele petrecute în arest preventiv şi cele 380 de zile cât inculpatul s-a aflat sub măsura controlului judiciar, unde, printre alte obligaţii, a avut şi obligaţia de a nu depăşi limitele localităţii de domiciliu (respectiv comuna Runcu).

Aşa cum rezultă şi din parag. 29 din Decizia nr. 640/2021 a Curţii Constituţionale a României:

"limitările severe aduse libertăţii individuale a acestuia trebuie să fie compensate"; de asemenea, tot Curtea Constituţională, prin decizia nr. 106 din 11 aprilie 2001 a statuat în sensul că obligarea de a nu părăsi ţara reprezintă tot o privare de libertate.

Instanţele de fond au neglijat ordinea în care ar fi trebuit analizat prejudiciul.

Lipsa actelor doveditoare cu privire la agravarea stării de sănătate se datorează situaţiei materiale care nu i-a permis să continue tratamentele, iar faptul că starea sa de sănătate nu s-a înrăutăţit nu trebuie privită ca o condiţie pentru obţinerea unor despăgubiri decente.

În ceea ce priveşte considerentul curţii de apel conform căruia în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a afirmat că, prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure, şi acesta este nefondat.

Testul de proporţionalitate aplicat de cele două instanţe în raport de practica naţională, nu poate fi considerat unul echitabil.

Niciuna din cele două instanţe nu a analizat acţiunea dedusă judecăţii din perspectiva dreptului la libertate - dacă prima instanţă s-a bazat pe o analiză generală, pur subiectivă, a doua instanţă a reuşit să contrazică însăşi practica Curţii, făcând referire la caracterul pur simbolic.

Recursul formulat de recurentul-pârât, Statul Român prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului şi, pe fond, casarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul respingerii acţiunii promovate de reclamant.

În dezvoltarea aspectelor de nelegalitate invocate, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a pronunţat soluţia fără a ţine seama de susţinerile sale, fără a argumenta cum au fost înlăturate apărările formulate, din considerentele deciziei recurate nerezultând, fără echivoc, care au fost argumentele care au determinat pronunţarea soluţiei în cauză.

Reţinerea, arestarea preventivă şi trimiterea în judecată a reclamantului au fost efectuate cu respectarea cadrului legal, nereprezentând o abatere de la normele de procedură penală, una dintre ipotezele în care prevederile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală nu sunt incidente este acela în care fapta presupus ilicită şi cauzatoare de prejudicii a fost săvârşită în îndeplinirea unor prevederi legale sau cu permisiunea legii, cum este cazul în speţă.

Astfel, intimatul-reclamant A. a fost reţinut, iar apoi pus sub control judiciar, într-o cauză privind infracţiuni ce aduc atingere patrimoniului, respectiv distrugere. Faptul că, prin hotărârea instanţei de apel, reclamantul a fost achitat justificat de incidenta dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., instanţa de apel considerând că au fost aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (2) din C. proc. pen. în sensul că orice îndoială se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului şi, implicit, că nu s-a demonstrate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, săvârşirea faptei de către A., a arătat, în mod indubitabil, înfăptuirea actului de justiţie- scopul oricărui proces şi nicidecum faptul că i s-au produs pagube reclamantului.

Reţinerea şi arestul preventiv sunt măsuri legale al căror scop este clar definit de lege, respectiv pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal. Reclamantul a contestat aceste măsuri dispuse pe parcursul procesului penal, iar contestaţiile au fost respinse, validându-se astfel legalitatea acestor măsuri.

Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 5 pct. 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, din perspectiva faptului că dreptul la libertate şi siguranţă, aşa cum este recunoscut şi garantat prin art. 5 din CEDO, comportă excepţii şi condiţii astfel că, în accepţiunea dreptului european, libertatea persoanei poate fi îngrădită dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente atunci când există motive verosimile de a bănui ca a săvârşit o infracţiune, reclamantul a fost cercetat într-o cauză ce are ca obiect distrugerea de bunuri, luându-se măsurile legale prevăzute de legea română, măsuri pe care de altfel le-a şi contestat, contestaţiile sale fiind respinse.

Hotărârea judecătorească cerută de lege pentru dovedirea dreptului la dezdăunare trebuie să constate şi să dispună în cuprinsul său că măsura reţinerii şi arestării preventive luate împotriva reclamantului A. a fost una nelegală, aspect neconfirmat de sentinţa penală nr. 2454/19.10.2016 şi decizia penală nr. 1110/22.06.2017.

În privinţa cuantumului daunelor morale, conform practicii şi doctrinei, la stabilirea prejudiciului, trebuie avute o serie de criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia materială, familială, profesională şi socială.

Pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii, apare necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile patrimoniale ocrotite prin Constituţie i-au fost afectate prin măsura preventivă ilegală şi, pe cale de consecinţă, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul, acestea neputând excede noţiunii de "satisfacţie echitabilă" consacrată de practica Curţii Europene în aplicarea art. 50 din CEDO.

Prin prisma dispoziţiilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Curtea a decis că art. 5 paragraful 5 este respectat atunci când normele interne permit celui în cauză să ceară o reparaţie ca urmare a unei privări de libertate care a fost dispusă în condiţii contrare dispoziţiilor paragrafelor 1, 2, 3 şi 4.

În cauza O'hara împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea a ajuns la concluzia că dispoziţiile art. 5 paragraful 1 nu au fost încălcate, din moment ce bănuielile în sensul că reclamantul a comis o infracţiune au fost plauzibile.

Criteriile legale se regăsesc în dispoziţiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen. şi au în vedere durata privării de libertate, consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate.

Deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere ca suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării etc.

În evaluarea prejudiciului moral trebuie respectat criteriul echităţii.

Echitatea nu este un concept juridic, înclinând mai mult spre moralitate.

Un prejudiciu moral este grav este atunci când constă în alterarea gravă a integrităţii fizice sau mentale a persoanei vătămate, a capacităţii sale de muncă, sau atunci când este extrem de importantă valoarea morală căreia i se aduce atingere.

Or, în cauzele având ca obiect pretenţii izvorând din prevederile art. 504 C. proc. pen., există posibilitatea ca victimelor unor erori judiciare să li se fi pricinuit o suferinţă psihică, însă nu de o asemenea amploare şi gravitate, care să necesite compensarea cu sume exagerate cu atât mai mult cu cât prejudiciul moral invocat în aceste speţe, constă în general în stări de tristeţe şi anxietate, de interiorizare, de jenă şi apăsare psihică în faţa colegilor de serviciu şi al comunităţii în care trăieşte, fără să se ajungă la îmbolnăvirea gravă a acestora, şi nici la pierderi de altă natură.

Este adevărat că privarea de libertate creează un disconfort persoanei căreia i-a fost lezat dreptul la viaţă privată, însă, compensarea prejudiciului moral trebuie să fie una realistă, care să fie în acord cu principiul echităţii şi echilibrului social. Nu în ultimul rând, referitor la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudenţa sa constantă, în raport de circumstanţele cauzei, a adoptat o poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală.

Astfel, cu titlu de exemplu, în cauza Ţară Lungă împotriva României s-a stabilit cu titlu de reparaţie morală suma de 1 .000 euro, în cauza Temeşan împotriva României, suma cu titlu de reparaţie morală a fost stabilită la 1.600 euro, în cauza Oancea împotriva României, s-a acordat suma de 1.000 cu titlu de reparaţie morală.

Astfel, este considerată elocventă în aprecierea prejudiciului moral Hotărârea din 02.03.2010, pronunţată în cauza Cenoiu şi alţii împotriva României, în considerentele căreia Curtea a reţinut durata excesivă a procesului penal (7 ani şi două luni pentru trei grade de jurisdicţie) şi în consecinţă a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie.

Pretenţiile reclamanţilor care se ridicau la suma de 12, 5 milioane euro cu titlu prejudiciu moral sunt excesive şi pronunţându-se în echitate le-a fost acordată suma de 1200 euro cu acest titlu.

Această hotărâre este relevantă şi sub aspectul acordării daunelor materiale. În acest sens, se arătă că reclamanţii au solicitat despăgubiri materiale ca urmare a privării nelegale de libertate. Raportat la actele aflate la dosarul cauzei penale, Curtea a constatat că nu s-a adus nicio atingere drepturile şi libertăţilor garantate de articolele Convenţiei. Pe cale de consecinţă, cererea privind daunele materiale solicitate ca urmare a privării de libertate este vădit nefondată.

Aceste aspecte care au fost reţinute şi într-o altă hotărâre pronunţată de Curte în cauza B. împotriva României, relevă importanţa analizării caracterului privării de libertate care conduce, în cazul stabilirii legalităţii acestuia, la respingerea cererii de acordare a daunelor materiale constând în drepturile salariale.

Pe de altă parte, în practica Curţii Europene se recunoaşte statelor o marjă de apreciere în ceea ce priveşte anumite limitări, fără a aduce atingere drepturilor persoanei care reclamă o anumită conduită din partea statului.

Pentru ca satisfacţia materială obţinută să aibă o reală corespondentă cu prejudiciul, la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanţa prejudiciului din punctul de vedere al victimei.

III. 3 Apărârile formulate în cauză.

În termen legal, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj, a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantul A., prin care a solicitat respingerea recursului promovat de către partea adversă şi admiterea propriului recurs, cu consecinţa respingerii acţiunii ca neîntemeiate.

Recurentul-reclamant A., în termen legal, a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj, prin care a combătut susţinerile acestuia şi a solicitat respingerea recursului.

În termen legal, recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de către recurentul-pârât.

Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de recurentul-reclamant.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor care nu au depus puncte de vedere, iar prin încheierea din 16 ianuarie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 72 din data de 27 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

A fixat termen de judecată la data de 19 martie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de părţi, prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, sub aspectul împrejurărilor esenţiale în prezentul proces, astfel cum au fost acestea stabilite prin hotărârile celor două instanţe de fond, Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul prezentului demers judiciar este reprezentat de cererea prin care reclamantul A., în temeiul art. 539-540 C. proc. pen., a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral suferit ca urmare a privării sale de libertate, în cadrul procedurii penale ce s-a desfăşurat împotriva sa şi care a fost finalizată printr-o soluţie de achitare.

Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţele de fond şi care nu a fost contestată de părţi, relevă faptul că la 15 aprilie 2016, s-a emis pe numele reclamantului ordonanţă de reţinere pentru 24 de ore, iar prin încheierea nr. 40 din 16.04.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Târgu-Jiu a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Jiu, în dosarul nr. x/2016, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 48 alin. (1) C. pen., raportat la art. 253 alin. (4) C. pen., cu aplicarea art. 41 C. pen., şi s-a dispus arestarea preventivă pentru o perioadă de 30 zile, începând cu data de 16.04.2016 până la 15.05.2016, inclusiv.

Prin încheierea nr. 37 din 12.05.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016.1., definitivă prin decizia penală nr. 31/16.05.2016 a Tribunalului Gorj, în temeiul art. 348 C. proc. pen. rap. la art. 207 C. proc. pen., a fost constatată legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată prin încheierea nr. 40 din 16.04.2016 a Judecătoriei Târgu-Jiu, în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 28/19.04.2016 a Tribunalului Gorj, în baza căreia a fost emis mandatatul de arestare preventivă nr. 16 din 16.04.2016.

Prin încheierea nr. 47 din 06.06.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, definitivă prin necontestare, s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive dispuse prin încheierea nr. 40/16.04.2016 a Judecătoriei Târgu-Jiu, în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 28/19.04.2016 a Tribunalului Gorj, cu măsura controlului judiciar, pe o peroadă de 60 de zile, măsură menţinută prin încheierile nr. 57 din 22 iunie 2016, nr. 75 din 13 iulie 2016 şi nr. 95 din 07 septembrie 2016 pronunţate de Judecătoria Tîrgu Jiu.

Prin sentinţa penală nr. 2454/2016 din 19 octombrie 2016, pronunţată de Judecătoria Tîrgu Jiu, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani închisoare, din care s-a dedus perioada reţinerii şi arestului preventiv începând cu 15 aprilie 2016 şi până la 08 iunie 2016 şi a fost menţinută măsura preventivă a controlului judiciar dispusă prin încheierea nr. 47/06.06.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, menţinută prin încheierile nr. 57 din 22 iunie 2016, nr. 75 din 13 iulie 2016 şi nr. 95 din 07 septembrie 2016, toate pronunţate de Judecătoria Tîrgu Jiu.

Ulterior, prin decizia penală nr. 1110 din 22 iunie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de apel Craiova a dispus achitarea reclamantului sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 48 alin. (1) C. pen., în baza art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

II.1. Recursul formulat de reclamantul A.

Un prim motiv de recurs a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. care vizează ipoteza în care decizia a fost pronunţată cu nesocotirea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a pretins încălcarea de către instanţa de apel, prin decizia recurată, a dispoziţiilor art. 5 alin. (3) şi art. 22 alin. (7) din C. proc. civ. din perspectiva în care judecătorii fondului au stabilit cuantumul daunelor morale acordate printr-o apreciere pur subiectivă, ceea ce echivalează, din punct de vedere juridic, cu arbitrariul, sancţionată în mod constant de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, şi în raport de care curtea de apel a apreciat ca având un rol mai mult orientativ în stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Conform dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din C. proc. civ. "În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii."

Potrivit art. 22 alin. (7) din C. proc. civ. "Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă."

Cu privire la conţinutul normelor procesuale redate, Înalta Curte reţine că alin. (7) al art. 22 din C. proc. civ. reia reglementarea de la art. 5 alin. (3) noul C. proc. civ., obligând instanţa de judecată, acolo unde legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să ţină seama de toate circumstanţele cauzei - să aibă în vedere şi principiile generale ale dreptului, la care face trimitere inclusiv art. 1 alin. (2) din C. civ., respectiv principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului, principiul libertăţii şi al legalităţii, principiul responsabilităţii, principiul echităţii şi al justiţiei.

În cauza dedusă judecăţii, în procesul de evaluare a prejudiciului moral reclamat, instanţa de apel a reţinut că se impune să se facă distincţie între situaţia în care angajarea răspunderii statului vizează ipoteza încălcării legii penale, şi situaţia în care răspunderea statului este atrasă în cazul în care persoana a fost supusă unor măsuri privative de libertate într-un proces penal finalizat cu o soluţie de achitare, astfel că, din această perspectivă, a conchis că soluţionarea unei acţiuni în despăgubiri presupune o "apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei."

Procedând în acest mod, instanţa de apel nu a încălcat vreo regulă de procedură a cărei nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii, contrar susţinerilor recurentului-reclamant.

Concluzia curţii apel a fost determinată de împrejurarea că în procesul de cuantificare al daunelor morale instanţa trebuie să ţină cont de particularităţile concrete ale cauzei, respectiv de faptul că răspunderea statului este una obiectivă, independentă de încălcarea vreunei norme legale sau de existenţa vreunei culpe, fără ca prin aceasta să se poată concluziona că despăgubirea urmează a fi determinată în baza unei evaluări subiective şi arbitrare.

Reţinerile instanţei de apel criticate de recurentul-reclamant vin în contextul în care în acţiunile privind răspunderea civilă delictuală pentru privări de liberare dispuse în cursul procesului penal nu este posibilă identificarea unor criterii ştiinţifice exacte pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, aprecierea prejudiciului nepatrimonial neputând fi rezumat la determinarea preţului suferinţei psihice şi fizice, care sunt inestimabile, instanţei incubând obligaţia de a efectua o analiză obiectivă, circumstanţiată a tuturor evenimentelor şi implicaţia acestora pe toate planurile sociale ale părţii reclamante.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, cuantumul daunelor morale acordate de instanţă nu a fost stabilit în mod arbitrar, ci a fost rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să fie rezultatul unei aprecieri subiective sau să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei privării nedrepte de libertate.

În argumentarea aceleiaşi critici de nelegalitate, recurentul-reclamant a învederat şi chestiuni care relevă dezacordul personal cu privire la modul în care curtea de apel, în stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a raportat la jurisprudenţa instanţei europene, exprimând de fapt nemulţumirea în ceea ce priveşte reţinerea caracterului pur orientativ al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, criticând decizia curţii de apel din perspectiva în care nu a avut în vedere la pronunţarea soluţiei deciziile de speţă pronunţate de instanţele naţionale, ceea ce, în opinia sa, a condus la o situaţie discriminatorie în privinţa sa raportat la valoarea despăgubirilor acordate în situaţii similare.

Or, aceste critici vizează, în esenţă, cuantumul daunelor morale acordate ce urmează a fi analizate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În continuare, recurentul-reclamant, criticând reţinerile curţii de apel referitoare la faptul că la dosar nu au fost depuse dovezi referitoare la existenţa unui prejudiciu de imagine, de familie şi nici nu a dovedit agravarea stării de sănătate, a arătat că instanţa de apel nu a fost învestită cu soluţionarea unei cereri privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul de imagine sau de familie, ci cu o acţiunea care vizează acordarea de despăgubiri pentru îngrădirea dreptului la libertate respectiv pentru perioada petrecută în executarea mandatului de arestare preventivă şi pentru perioada de 380 de zile în care a fost supus măsurii controlului judiciar care a vizat, printre altele, obligaţia de a nu depăşi limitele localităţii de domiciliu.

Criticile recurentului-reclamant sunt nefondate.

Din cuprinsul cererii introductive de instanţă, aflată la dosarului Tribunalului Gorj nr. 5970/95/2017, reiese, în mod incontestabil, că cererea de chemare în judecată formulată de către reclamant a vizat acordarea de daune morale în cuantum de 670000 de euro, echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii, pentru prejudiciul suferit ca urmare a privării, pe nedrept, de liberate, prejudiciul psihic, de imagine şi de familie suferit.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului-reclamant instanţa a fost învestită cu o cerere privind acordarea de daune morale pentru prejudiciul de imagine, de familie cauzat reclamantului ca urmare a privării sale de libertate dispuse în cursul procesului penal.

Potrivit art. 9 aliniat 2 C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Totodată, prevederile art. 249 alin. (1) din C. proc. civ. stabilesc că incumbă părţii care face o susţinere faptul dovedirii acesteia.

Prin urmare, în mod corect, instanţa de apel a constatat că în lipsa oricăror dovezi care să demonstreze existenţa unui prejudiciu de imagine şi de familie pe parcursul măsurilor preventive dispuse în cursul procesului penal, reclamantului nu îi pot fi acordate despăgubiri morale.

O ultimă critică, circumscrisă motivului de recurs prevzăut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a vizat cuantumul daunelor morale, apreciindu-se de către recurent că instanţa de apel nu a avut în vedere practica naţională şi cea europeană din care rezultă că s-au acordat sume mult mai mari pentru situaţii similare.

În acest sens, a arătat că suma acordată de curtea de apel pentru fiecare zi de detenţie este de 37 de euro pe zi, în condiţiile în care, în speţe similare, pentru o zi de detenţie a fost acordată suma de 4000 de euro (decizia civilă nr. 700 din 09.02.2015 a Curţii de apel Craiova), respectiv de 6000 de euro (prin sentinţa civilă nr. 548 din 27.09.2021, pronunţată de Tribunalul Dolj).

Cu privire la cuantificarea de către instanţă a daunelor morale, Înalta Curte reţine următoarele:

Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor, care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.

Sub aspectul cuantificării efective acestora, se reţine că, dată fiind natura prejudiciului care le generează şi faptul că nu se poate recurge la mijloace de probă materiale pentru determinarea întinderii despăgubirilor acordate cu acest titlu, evaluarea daunelor include, în mod inerent, o doză de aproximare şi se va realiza prin raportare la ansamblul împrejurărilor de fapt ale cauzei, stabilindu-se o sumă care să constituie, pe cât posibil, o compensaţie echitabilă pentru consecinţele prejudiciabile suferite.

Aşadar, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa de judecată are astfel posibilitatea de a dispune repararea prejudiciului moral produs.

În ceea ce priveşte criteriile ce trebuie valorificate pentru evaluarea prejudiciului moral, se constată că acestea vizează consecinţele negative suferite de reclamant în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, intensitatea în care au fost percepute consecinţele vătămării şi măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

În egală măsură, se subliniază faptul că numitorul comun al tuturor criteriilor ce guvernează stabilirea daunelor morale constă în rezonabilitatea sumelor acordate cu acest titlu, în sensul că despăgubirile trebuie apreciate şi cuantificate într-o manieră justă şi echitabilă, de natură să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs recurentului-reclamant şi suferit de acesta, sub rezerva de a nu se ajunge la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar, în acelaşi timp, suma acordată nici nu trebuie să fie derizorie.

Întrucât nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în suferinţele fizice şi psihice, prin plata unei sume de bani se urmăreşte să se aducă victimei o relativă alinare sau satisfacţie morală. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-şi atenueze, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul şi nu prejudiciul ca atare. Din acest motiv, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât pentru a-i oferi o satisfacţie de ordin moral susceptibilă de a înlocui valoarea lezată.

Este de netăgăduit că orice arestare nelegală sau injustă produce celui în cauză o traumă emoţională, suferinţe pe plan moral şi social, că astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale şi că starea de deţinere este de natură a amplifica efectele produse pe plan fizic şi psihic atunci când la nivel mental există percepţia ipostazei de victimă a unei măsuri nedrepte.

Din acest punct de vedere, faţă de situaţia de fapt relevată, Înalta Curte constată că recurentului-reclamant i-a fost cauzat un prejudiciu moral care justifică acordarea de compensaţii.

Pentru cuantificarea efectivă a acestui prejudiciu, instanţa de apel a avut în vedere nu doar criteriile enumerate cu titlu exemplificativ de art. 540 alin. (1) din C. proc. pen., respectiv durata privării nelegale de libertate, consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situaţia prevăzută la art. 538, ci şi criteriile subiective constând în vârsta, starea de sănătate, consecinţele pe plan social, profesional şi familial şi afectarea dreptului la imagine.

Astfel, s-a reţinut că măsura arestului preventiv i-a cauzat reclamantului suferinţe psihice, sentimentul de frustrare din cauza încarcerării, în privinţa celorlalte prejudicii reclamate - sub aspect social, familial sau profesional-constatându-se că nu a fost probată existenţa vreunui prejudiciu, întrucât la momentul dispunerii măsurilor preventive reclamantul nu era încadrat în muncă şi nici nu avea familie, soţie sau copii în întreţinere.

De asemenea, cu privire la afectarea stării de sănătate pe perioada executării măsurilor de prevenţie, curtea de apel a reţinut că reclamantul nu a dovedit că pe durata arestului preventiv acesta a formulat vreo cerere adresată penitenciarului sau arestului poliţiei din care să rezulte că a solicitat efectuarea unui control medical sau acordarea unui tratament şi că o astfel de solicitare a fost respinsă, singurele acte medicale depuse la dosarul cauzei fiind anterioare datei reţinerii, 15 aprilie 2016.

În privinţa criteriului jurisprudenţial, curtea de apel a reţinut că situaţia de fapt din cauzele Popoviciu contra României şi Creangă împotriva României nu sunt similare celei deduse judecăţii, având în vedere că faţă de reclamant nu a fost dispusă o măsură privativă de libertate nelegală, iar în restul cauzelor pronunţate de CEDO, invocate de către recurentul-reclamant, nu a fost efectuat un calcul al daunelor morale acordate în raport de numărul de zile de reţinere sau de arest preventiv considerate ca nefiind conforme dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din CEDO şi nici de un cuantum pecuniar aferent fiecărei zile, ci s-a a judecat în echitate, apreciindu-se situaţia concretă a fiecărui petent cât şi dispoziţiile Convenţiei încălcate de statele naţionale.

În ceea ce priveşte practica instanţelor naţionale, în mod corect curtea de apel a constatat că soluţiile pronunţate în speţe similare nu au aptitudinea de a fi obligatorii pentru instanţa de apel, acestea având doar un caracter pur orientativ.

Prin urmare, dreptul la despăgubire a fost cuantificat prin raportare la situaţia concretă a recurentului-reclamant şi la argumentele sus-menţionate, avându-se în vedere atât jurisprudenţa instanţei supreme, cât şi cea europeană.

În acest sens, simpla nemulţumire a recurentului-reclamant asupra cuantumului prejudiciului moral, care este apreciat ca fiind disproporţionat în raport cu prejudiciul pretins a fi suferit, fără indicarea unor ingerinţe suplimentare faţă de cele reţinute de instanţele devolutive nu constituie critici de nelegalitate, ci aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate, întrucât modalitatea de stabilire a daunelor morale aparţine instanţelor de fond, iar, în recurs, nu se poate reaprecia asupra cuantumului stabilit, ci se pot reanaliza doar criteriile care au stat la baza acordării despăgubirilor.

II.2 Recurs formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că pârâtul a criticat decizia recurată din perspectiva în care, în opinia sa, instanţa de apel a pronunţat soluţia fără a ţine seama de susţinerile sale, fără a argumenta cum au fost înlăturate apărările formulate.

Cu privire la această chestiune, Înalta Curte constată că deşi recurentul-pârât face trimitere la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. care vizează ipoteza aplicării şi interpretării greşite a normelor de drept material, criticile astfel formulate, prin care se pretinde nemotivarea deciziei de către curtea de apel, se circumscriu, în realitate, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.,

În această situaţie, acordând calificarea corectă aspectelor de nelegalitate circumscrise acestei critici, Înalta Curte va analiza chestiunile privitoare la pretinsele vicii ale motivării deciziei curţii de apel prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (6) din C. proc. civ.

Critica este nefondată.

Cu referire motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prin urmare, viciile motivării unei hotărâri, în sensul acestui text legal, se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

În aceste repere, verificând hotărârea atacată cu recurs, din perspectiva respectării cerinţelor legale de indicare a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, Înalta Curte constată că aceasta corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă - a răspuns criticilor invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin motivele de apel, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Instanţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe prin prisma condiţiilor specifice acţiunii în repararea pagubei în cazul privării de liberare dispuse în cursul procesului penal, finalizat prin soluţia de achitare, în acord cu decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 dar şi a hotărârii prealabile nr. 1/2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului-pârât, că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată, instanţa de apel demonstrând aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat de ce a înlăturat apărările formulate, recurentul-pârât îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de dezlegările date de instanţa de apel criticilor formulate în apel privitoare la întrunirea condiţiilor de acordare a despăgubirilor pentru privare de libertate în cursul procesului penal, finalizat cu soluţia de achitare, respectiv din perspectiva cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, or, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

Deşi recurentul-pârât apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipseşte, Înalta Curte reaminteşte că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor legale pe care acestea şi-au întemeiat cererile. În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că acţiunea reclamantului este admisibilă, în raport de cele statuate prin decizia nr. 10 din 19 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, nerecurată de nicio parte, care se opun cu putere de lucru judecat, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată.

Faptul că judecătorul interpretează elementele procesului într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Înalta Curte reaminteşte că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu actele de la dosar şi cu dispoziţiile legale aplicabile litigiului. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, în principiu, şi gruparea argumentelor fiind admisibilă, atât timp cât instanţa răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun. Or, în cauză, toate aceste condiţii sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, deşi susţine lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurentul-pârât nu indică susţinerile de care instanţa de apel nu a ţinut cont în pronunţarea soluţiei, respectiv care dintre apărări a fost respinsă în mod neargumentat de către instanţa de apel. Or, o asemenea critică exclude incidenţa cazului de recurs mai sus menţionat, susţinerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii fiind pur formală.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor esenţiale formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susţinerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, acest caz de casare nefiind incident în cauză şi nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În continuare, în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că măsurile dispuse în cursul procesului penal cu privire la reclamant, respectiv reţinerea, arestarea şi trimiterea în judecată s-au făcut cu respectarea cadrului legal şi cum fapta presupus ilicită şi cauzatoare de prejudicii a fost săvârşită în îndeplinirea unor prevederi legale sau cu permisiunea legii, în mod greşit, a fost reţinută incidenţa dispoziţiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale.

Un alt argument, subsumat aceleiaşi critici de nelegalitate, a vizat împrejurarea că pentru acordarea de daune, hotărârea judecătorească trebuie să constate şi să dispună în cuprinsul său ca măsura reţinerii şi arestării preventive luate împotriva reclamantului să fie una nelegală.

Cu privire la această critică, Înalta Curte reţine că, în apel, s-a constatat că admisibilitatea acţiuni reclamantului a fost tranşată în ciclul procesual anterior, prin decizia civilă nr. 10 din 19.01.2021, pronunţată de către Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2017, nerecurată de niciuna dintre părţi, prin care s-a statuat, cu putere de lucru judecat, incidenţa deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/3.03.2021 privitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen.

În consecinţă, curtea de apel a constatat că instanţa nu mai trebuie să analizeze dacă măsurile preventive (reţinere şi arest preventiv) luate faţă de reclamantul A.-inculpat la acel moment procesual-au fost sau nu luate în mod legal şi, pe de altă parte, dacă acestea sunt sau nu sunt rezultatul culpei altor persoane, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. sau achitare, valorifică, astfel, instituindu-se astfel, o răspundere obiectivă a statului.

Prin urmare, critica este nefondată, instanţele de fond făcând aplicarea dezlegărilor date prin decizia nr. 136 din 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale, şi stabilind în mod corect că sunt aplicabile dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., în vederea acordării de despăgubiri pentru daunele materiale şi morale produse reclamantului, în urma privării sale injuste de libertate.

Prin decizia nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale, s-a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională.

Drept urmare, ulterior publicării deciziei nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021, dispoziţiile art. 539 C. proc. civ. nu au devenit neconstituţionale în integralitatea lor, ci sunt aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de instanţa de contencios constituţional, în sensul că aceste prevederi legale recunosc dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare.

A considera contrariul ar însemna, în acord cu cele reţinute şi de instanţa de apel, o încălcare a prevederilor art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc forţa juridică obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte obligativitatea deciziilor sale, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că "puterea de lucru judecat care însoţeşte actele pronunţate/emise de Curtea Constituţională se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acestea" (a se vedea spre exemplu decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din data de 26 ianuarie 1995, decizia nr. 1415 din data de 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din data de 23 noiembrie 2009, sau decizia nr. 414 din data de 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din data de 4 mai 2010).

Dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a constatat, în mod corect, că tribunalul avea obligaţia de a aplica în cauză dezlegările date prin decizia nr. 136 din data de 3 martie 2021 a instanţei de contencios constituţional, iar recurentul-pârât nu poate invoca cu succes, pentru paralizarea demersului judiciar al reclamantului, faptul că, în cauză, nu a fost probat caracterul nelegal al privării de libertate, care să fie fost constatată, prealabil sesizării instanţei civile, prin vreunul dintre actele limitativ enumerate de art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., apărare care tinde a lipsi de efecte juridice decizia Curţii Constituţionale anterior arătate.

De asemenea, Înalta Curte reţine şi că, prin decizia nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 142 din data de 20 februarie 2023, obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat că: «În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen..»

Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condiţiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri şi în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, respectiv atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.

În motivarea acestei dezlegări, instanţa supremă a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din data de 3 martie 2021 face parte din categoria deciziilor ce sancţionează o soluţie legislativă pentru lipsa unei situaţii ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanţa de contencios constituţional statuând că, în privinţa unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluţii de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate (paragraful 45).

Considerentele decizorii ale hotărârii prealabile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au în vedere faptul că, urmare a pronunţării decizie nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost sancţionate prin decizia menţionată, au dobândit o aplicare previzibilă şi unitară (paragraful 47).

Totodată, s-a reţinut că soluţiile de clasare sau de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzaţiei penale şi, ca urmare a acestui fapt, al reţinerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (paragrafele 50 şi 51).

A mai arătat instanţa supremă şi că cele două decizii obligatorii - decizia de recurs în interesul legii nr. 15/2017, respectiv decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 - nu oferă o viziune diferită asupra relevanţei hotărârii de achitare în ce priveşte dreptul la despăgubiri, întrucât se raportează la situaţii distincte în care se pretinde un asemenea drept; decizia de recurs în interesul legii se referă la ipoteza arestării nelegale, caz în care hotărârea de achitare, prin ea însăşi, nu are valoare din perspectiva dreptului la despăgubiri, dacă arestarea nelegală nu s-a constatat în condiţiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în timp ce decizia Curţii Constituţionale are în vedere ipoteza arestării injuste, demonstrate tocmai prin hotărârea de achitare în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi cod.

Prin urmare, a constatat că aceste două decizii converg în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., evident, însă, pe laturi diferite.

Ca atare, faţă de cele reţinute în considerentele hotărâri prealabile nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum au fost anterior arătate, sunt lipsite de relevanţă susţinerile recurentului-pârât prin care acesta a invocat că soluţia de achitare, întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) teza I C. proc. pen., nu echivalează cu neîndeplinirea condiţiilor dispunerii măsurilor reţinerii şi a arestării preventive la momentul la care au fost luate, dreptul la despăgubiri al intimatului-reclamant din prezenta cauză neraportându-se la o măsură privativă de libertate nelegală, ci la caracterul injust al acesteia, confirmat prin pronunţarea soluţiei de achitare.

Nu este de natură a determina o altă concluzie nici împrejurarea, susţinută de recurentul-pârât în sensul că dispoziţiile art. 5 paragraful 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează un drept executoriu de reparaţie numai victimelor unei arestări sau detenţii dispuse în condiţii contrare celor statuate de paragrafele 1-4 al aceluiaşi text, care reglementează dreptul la libertate şi condiţiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerinţă permisă autorităţii statale în exercitarea acestui drept.

Aceasta, întrucât, potrivit celor statuate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din data de 3 martie 2021 şi prin hotărârea prealabilă nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, legea naţională, astfel cum a fost interpretată, acordă un standard de protecţie mai ridicat decât cel al Convenţiei, în materia garanţiilor pentru privarea de libertate.

Recunoaşterea dreptului la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă/injustă, nu reprezintă o exigenţă a Convenţiei, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecţie, ci, ţinând cont de faptul că dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 53 alin. (3) teza I din Constituţie oferă un standard mai înalt de protecţie a libertăţii individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptăţit să ofere, prin legislaţia internă, o atare protecţie prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din art. 5 paragraful 5 din Convenţie (paragraful 31 şi 47 din decizia nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale).

Având în vedere că, aşa cum s-a arătat anterior, prin decizia Curţii Constituţionale şi hotărârea prealabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior evocate, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă şi în cazul persoanelor faţă de care a fost dispusă în conformitate cu prevederile legale o măsură preventivă privativă de libertate, dar care a devenit nedreaptă tocmai prin soluţia de achitare, pentru că însăşi acuzaţia s-a dovedit a fi neîntemeiată, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a considerat că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză.

Astfel, dat fiind faptul că faţă de reclamant s-a dispus măsura achitării în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., această împrejurare este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de parte în urma privării injuste de libertate, instanţa de apel reţinând în mod legal că sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege pentru recunoaşterea acestui drept.

O a doua critică, subsumată aceluiaşi motiv de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a vizat reducerea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, recurentul-pârât apreciind că valoarea acestora este mult prea mare, iar justa despăgubire a persoanelor îndreptăţite nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără justă cauză în dauna Statului român.

În completarea argumentelor expuse cu ocazia analizării criticii din cuprinsul recursului declarat de recurentul-reclamant cu privire la despăgubirea acordată pentru acoperirea prejudiciului moral, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evidenţiază că legislaţia nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, iar câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

Cât priveşte întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţele urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Sub acest aspect, prin considerentele hotărârii recurate, curtea de apel a evidenţiat faptul că prima instanţa de fond nu a argumentat decât la modul general admiterea în parte a acţiunii reclamantului apelant, respectiv acordarea de daune morale în cuantum de 30 000 euro.

Prin urmare, invalidând, din această perspectivă, soluţia tribunalului, curtea de apel a reţinut că suma acordată cu titlu de prejudiciu moral nu se justifică având în vedere că reclamantul nu a dovedit, prin niciun mijloc de probă administrat în cauză, la fond sau în apel, că a suferit un prejudiciu de imagine sau de familie pe parcursul reţinerii/arestării sale, cu excepţia prejudiciului psihic care se presupune că este inerent în cazul privării de libertate a unei persoane.

Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi instanţele naţionale, în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale, au în vedere nu doar criteriile prevăzute de legislaţia naţională, ci şi principiul echităţii, ce impune aprecierea circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, ale fiecărei persoane, în esenţă, prin raportare la tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de autorităţile penale şi la consecinţele nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viaţa sa particulară, socială, astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat.

În speţă, curtea de apel a reţinut că operaţiunea de cuantificare a prejudiciului moral nu este rezultatul unui cumul aritmetic ca în cazul prejudiciului material, ci se face, în principal, în funcţie de durata privării de liberate sau a restrângerii de liberate suportate, dar şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Cuantificarea prejudiciului moral este rezultatul aprecierii de către judecător, în fiecare caz în parte.

Această apreciere priveşte aplicarea criteriilor referitoare la consecinţele negative, certe, însă nu palpabile şi nici identice, suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială şi că suma ce va fi acordată în acest scop nu trebuie să fie excesivă, ci doar susceptibilă de a oferi satisfacţii de ordin moral, care să compenseze, într-o oarecare măsură, privaţiunile suferite de reclamant.

Pentru cuantificarea efectivă a acestui prejudiciu, instanţa s-a raportat la situaţia factuală a reclamantului.

De asemenea, a reţinut că deşi a invocat preexistenţa unor probleme de sănătate anterior reţinerii şi arestării sale preventive, reclamantul nu a dovedit că pe parcursul celor 54 de zile, a fost împiedicat, în vreun mod, să continue un tratament început anterior sau să efectueze vreun control medical.

Instanţa a mai reţinut că trebuie să se ţină seama de jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a afirmat că, prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Ca atare, raportat la practica judiciară, precum şi la circumstanţele concrete ale cauzei, a constatat că suma de 2000 de euro este de natură a reprezenta o satisfacţie echitabilă şi rezonabilă pentru a cuantifica, din punct de vedere pecuniar, prejudiciul moral suferit de reclamant pentru privarea nedreaptă de libertate.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului-pârât, la stabilirea întinderii prejudiciului solicitat de reclamant, instanţa de apel a aplicat în mod legal criteriile obiective valorificate de jurisprudenţă şi identificate de doctrină pentru determinarea daunelor morale, ţinând seama de situaţia personală, de durata privării nelegale de libertate, de principiul echităţii şi proporţionalităţii, motiv pentru care a apreciat că evaluarea despăgubirilor necesare pentru repararea prejudiciului moral cauzat reclamantului prin privarea sa nelegală de libertate timp de 54 zile, la suma de 2000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă şi proporţională pentru prejudiciul moral suferit, fiind considerată, astfel, adecvată situaţiei particulare a cauzei şi proporţională cu gravitatea încălcării şi efectele produse asupra persoanei reclamantului.

În acest context, se reţine că s-a avut în vedere şi principiul echităţii şi necesitatea unei abordări rezonabile în stabilirea a ce poate compensa prejudiciul moral suferit, fără a se transforma într-o sursă de îmbogăţire, dar şi fără a genera sentimentul că trauma privării de libertate pentru o faptă de care reclamantul nu se face vinovat este desconsiderată.

Astfel, susţinerea recurentului-pârât, în sensul că suma acordată de instanţă "este mult prea mare", nu este suficientă pentru a putea determina stabilirea unui cuantum micşorat al despăgubirilor, care se determină în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei speţe, existând o marjă de apreciere pentru instanţa aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor, şi care oricum nu pot fi reconsiderate în recurs dat fiind că stabilirea lor este atributul instanţelor de fond.

În atare condiţii, cum curtea de apel a avut în vedere toate acele criterii ce trebuie evaluate la stabilirea unui cuantum rezonabil al despăgubirilor ce se acordă pentru daunele morale, nu se poate reţine nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect, iar o reapreciere a sumei stabilite pe baza probelor administrate nu este permisă în faza procesuală a recursului, reprezentând un aspect de temeinicie şi nu de legalitate a soluţiei.

Prin urmare, faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 72 din data de 27 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 72 din data de 27 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2024.