Tension between freedom of expression and right to reputation: classification of journalistic statements as value judgments rather than factual accusations in election campaign context

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 18 septembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii B. S.R.L., în calitate de deţinător al licenţei audiovizuale nr. S- TV 303 din 17 ianuarie 2013 pentru postul de televiziune C., şi D. solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună: 1. constatarea încălcării dreptului la imagine, demnitate şi reputaţie a reclamantei şi obligarea pârâţilor la plata de daune morale în sumă de 250.000 RON, ca urmare a atingerilor aduse dreptului la imagine, demnităţii şi reputaţiei acesteia; 2. obligarea pârâţilor, pe cheltuiala lor, la publicarea în presă a dispozitivului hotărârii judecătoreşti de condamnare, ce urmează a se pronunţa în cauză, în două publicaţii de circulaţie naţională; 3. obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 194 şi urm. şi art. 453 din C. proc. civ., art. 71 - 75, art. 253, art. 1.349 şi urm. din C. civ., art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 30 şi 31 din Constituţia României, Legea Audiovizualului nr. 504/2002, Legea nr. 115/2015 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, dispoziţiile Deciziei nr. 220/2011 din 24 februarie 2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual a CNA, dispoziţiile Deciziei nr. 475 din 18 august 2020 privind regulile de desfăşurare în audiovizual a campaniei electorale pentru alegerile locale din anul 2020 şi orice alte dispoziţii legale incidente.

La data de 19 martie 2021, reclamanta a formulat o cerere adiţională prin care a înţeles să solicite şi obligarea pârâţilor la retragerea emisiunii "100%" prezentată de pârâtul D. şi difuzată pe canalele media ale pârâtei B. în data de 10 septembrie 2020 din mass-media, incluzând, dar fără a se limita la televiziune, mediul on-line (pagina web, reţele sociale, etc.).

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1104 din 2 iulie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis în parte cererea principală, au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata sumei de 20.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, către reclamantă. S-a respins, în rest, cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată prin cererea adiţională, ca neîntemeiată, au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 8.772,07 RON reprezentând cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru - 100 RON şi onorariul de avocat).

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 96 din 26 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins apelul incident formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1104 din 2 iulie 2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat. A fost admis apelul principal formulat de apelanţii-pârâţi D. şi B. S.R.L., împotriva încheierii din 27 mai 2021 şi a sentinţei civile nr. 1104 din 2 iulie 2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă. A schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a respins, în totalitate, cererea ca neîntemeiată. A respins cererea apelantei-reclamante privind cheltuielile de judecată în apel, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 96 din 26 ianuarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

Recurenta a susţinut incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.. Cu titlu preliminar, a arătat că, în speţă, se pune în discuţie conflictul dintre două drepturi fundamentale, respectiv dreptul la liberă exprimare şi cel la imagine, demnitate şi reputaţie, care rezultă din dreptul la viaţă privată.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a învederat că instanţa de apel nu a motivat corespunzător decizia atacată.

1. Astfel, instanţa de apel a criticat instanţa inferioară cu privire la faptul că a reţinut încălcarea dreptului la imagine a reclamantei. Curtea a considerat că dreptul la imagine reprezintă captarea imaginii fizice a unei persoane şi a apreciat că acesta nu a fost încălcat întrucât imaginile difuzate în cuprinsul emisiunii "100%", moderată de intimatul D., au fost captate într-un spaţiu public în care aceasta ar fi avut o intervenţie televizată voluntară.

Această interpretare este străină de argumentaţia din cererea de chemare în judecată şi cererea de apel şi de ampla motivare a tribunalului. Reclamanta a avut în vedere dreptul la imagine în sens figurativ, de percepţie publică a unei persoane, în baza unei impresii pe care aceasta o formează şi emană. Şi instanţa de fond a reţinut că fapta ilicită a adus atingere dreptului la onoare, reputaţie şi imagine, urmărindu-se decredibilizarea acesteia. Tribunalul a procedat la o motivare complexă a reţinerii potrivit căreia intimaţii au adus atingere imaginii reclamantei.

În susţinerea acestei critici, a adus un argument de practică judiciară, reprezentat de decizia nr. 556/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-o cauză pe care o apreciază ca fiind similară.

Noţiunea de imagine, aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, este împărtăşită şi de Consiliul Naţional al Audiovizualului, în cuprinsul art. 30 şi 40 din Decizia nr. 220/2011 din 24 februarie 2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual al CNA - Titlul III Protecţia demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine.

Faţă de reţinerile instanţei de apel, raportat la cele detaliate anterior, recurenta a apreciat că sunt incidente două motive de casare, în strânsă legătură, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

2. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nemotivată, întrucât a omis să analizeze criticile, susţinerile şi probatoriul propus de recurentă.

În acest sens, a arătat că motivarea se întinde pe aproximativ 3 pagini în care instanţa de apel a realizat o analiză trunchiată a cauzei, întrucât a omis să se pronunţe asupra argumentelor expuse în cererea introductivă şi apelul incident dar şi asupra probatoriului propus şi nu a luat în considerare toate criteriile de analiză care reies din jurisprudenţa CEDO în materia conflictului sui generis dintre dreptul la libera exprimare şi dreptul la viaţa privată, aplecându-se doar asupra acelor criterii "atenuante" care reies din această jurisprudenţă. Astfel, nu a respectat cerinţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În susţinerea acestui argument, a făcut trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv decizia nr. 965 din 16 mai 2019, decizia nr. 2692 din 8 decembrie 2021 şi decizia nr. 484 din 19 februarie 2020, din care a expus citatele pe care le-a apreciat ca fiind relevante.

A învederat că argumentul principal al recurentei, în susţinerea faptelor de încălcare a drepturilor sale nepatrimoniale de către intimaţi, s-a bazat pe distincţia dintre judecăţile de valoare şi acuzaţiile de fapt. În opinia sa, judecăţile de valoare reprezintă o apreciere subiectivă, adesea cu tentă calitativă, supusă strict opiniilor autorului, nefiind susceptibilă de dovadă obiectivă, în timp ce acuzaţia de fapt, care priveşte mereu un fapt, este susceptibilă de o dovadă obiectivă.

Afirmaţiile intimatului D., prin care a transmis ideea că recurenta este responsabilă de moartea maistrului E. în anul 2009, ca urmare a unei explozii, când aceasta era directorul F. şi că a fost extrasă din România pentru a se sustrage răspunderii penale, reprezintă acuzaţii de fapt, efectiv acuzaţii în sens penal. Ele au fost exprimate în lipsă totală de bază factuală şi fără indicarea vreunei surse credibile, fiind neadevărate şi dezminţite de recurentă, prin probatoriul propus. Aceasta a arătat că nefericitul eveniment a făcut obiect al dosarului penal nr. x/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, fără ca recurenta să fie cercetată, în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de F. S.A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă şi vătămare corporală gravă întrucât faptele nu au fost săvârşite de aceasta. A. a plecat din ţară după aproximativ un an, ca urmare a acceptării unei oferte profesionale în Franţa. Aceste împrejurări reprezintă baza factuală obiectivă de care ar fi trebuit să se folosească intimatul dacă şi-ar fi respectat obligaţiile deontologice.

Recurenta a apreciat că, după cum reiese din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel nu a făcut o analiză semnificativă nici din punct de vede cantitativ şi nici calitativ, pentru a califica afirmaţiile intimatului ca fiind judecăţi de valoare sau acuzaţii de fapt, nici prin prisma susceptibilităţii de dovadă şi nici a argumentelor, criticilor, dovezilor depuse la dosar.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel nu a luat în considerare toate criteriile de analiză care reies din jurisprudenţa relevantă CEDO, preferând doar criteriile atenuante.

A apreciat că CEDO oferă un ghid de interpretare al aplicabilităţii dreptului la libera exprimare reglementat de art. 10 din Convenţie, din care rezultă că majoritatea cazurilor deduse judecăţii au fost generate de conflicte cu drepturile la imagine, reputaţie, onoare şi demnitate care reies din dreptul la viaţă privată. În jurisprudenţa CEDO s-au conturat o serie de criterii care trebuie luate în considerare de către instanţele naţionale dar care nu au fost avute în vedere de către instanţa de apel.

Recurenta a arătat că instanţa de apel a analizat doar criteriile "atenuante" respectiv: calitatea de jurnalist al autorului afirmaţiilor, faptul că jurnaliştilor li se permite o doză de exagerare şi/sau de provocare în exercitarea dreptului la liberă exprimare, faptul că recurenta este o persoană publică şi se supune unor limite extinse ale criticii acceptabile, contextul politic reprezentat de campania electorală şi faptul că subiectul a fost calificat ca fiind de interes public, prezumţia de bună-credinţă de care se bucurau intimaţii, precum şi faptul că aceştia ar fi încercat în repetate rânduri să o contacteze pe recurentă pentru a-şi exprima un punct de vedere.

Însă, nu a procedat la analiza afirmaţiilor pentru a determina dacă sunt judecăţi de valoare sau acuzaţii de fapt şi, mai apoi, pentru a determina baza factuală. Curtea, în opinia sa, a operat de la prezumţia că afirmaţiile intimaţilor au fost judecăţi de valoare şi a enumerat toate criteriile care le-a permis să se exprime într-o manieră denigratoare dar totuşi acceptabilă la adresa recurentei.

A învederat că nu a fost contactată pentru a beneficia de dreptul la replică, deşi instanţa a reţinut, în sens contrar, fără a exista la dosar probatorii în acest sens.

De asemenea, a arătat că i s-a impus să probeze intenţia denigratoare fără a se reţine că există o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, dată de parchet, care nu a atras răspunderea recurentei.

Privitor la modul şi nivelul de înţelegere al unei stări de fapt, la care a făcut referire instanţa de apel, a invocat Cauza CEDO nr. 21980/93 Bladet Tromso şi Stensaas contra Norvegiei în care Curtea a statuat faptul că documentele emanate de la instituţiile de stat reprezintă bune resurse jurnalistice, aspect reluat şi în jurisprudenţa naţională. Raportat la această împrejurare, nu există justificare pentru reţinerea instanţei de apel în sensul că intimaţii ar putea contribui peste şi contrar acestor resurse, parte din baza factuală obiectivă existentă la data la care acuzaţiile acestora au fost făcute publice, în condiţiile în care organul penal nu a fost acuzat el însuşi de corupţie.

În finalul cererii de recurs, a prezentat, cu citate, două hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, reţinute de către instanţa de apel, respectiv Cauza Dichand şi alţii contra Austriei nr. 29271/95 şi Cauza Lombardo şi alţii contra Maltei nr. 7333/06, pe care le-a apreciat ca nefiind incidente cauzei.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 96 din 26 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

5. Apărări formulate în cauză

Intimata B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul recursului este reprezentat de decizia civilă nr. 96 din 26 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care reclamanta A. o apreciază ca fiind afectată de motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În primul rând, invocă motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. potrivit cu care casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În cuprinsul textului de lege menţionat, sunt avute în vedere trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri şi anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

În cauza de faţă, se susţine că decizia recurată cuprinde motive străine cauzei, întrucât instanţa de apel a reţinut că dreptul la imagine reprezintă captarea imaginii fizice a unei persoane, deşi recurenta a avut în vedere dreptul la imagine în sens figurativ, de percepţie publică a unei persoane, în baza unei impresii pe care aceasta o formează şi emană.

Înalta Curte reţine că, pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sub aspectul invocat, este necesar ca hotărârea atacată să cuprindă numai motive străine de natura cauzei. Această situaţie nu se regăseşte în prezenta speţă.

Pe de o parte, instanţa de apel nu a avut în vedere imaginea fizică a reclamantei, aşa cum se pretinde în cuprinsul cererii de recurs. Curtea de Apel Bucureşti a constatat că Tribunalul Bucureşti, deşi a reţinut existenţa unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, nu a motivat încălcarea concretă a dreptului la imagine. În dezvoltarea acelui considerent, instanţa de apel a reţinut că încălcarea susţinută prin cererea de chemare în judecată nu se justifică, întrucât în cadrul emisiunii au fost redate imagini transmise anterior, în cadrul altor emisiuni televizate, în care reclamanta a intervenit voluntar pentru a-şi expune punctul de vedere cu privire la nefericitul accident. Astfel, instanţa de apel a constatat că afirmaţiile jurnalistului au la bază o intervenţie voluntară a reclamantei, la o altă televiziune, iar nu simple imagini captate într-un spaţiu privat.

Prin urmare, instanţa a avut în vedere contextul în care s-au făcut afirmaţiile apreciate ca fiind denigratoare, iar nu imaginea fizică a reclamantei.

Or, prin argumentul expus în cererea de recurs, recurenta schimbă sensul afirmaţiilor instanţei de apel, care, în realitate, nu sunt străine cauzei.

Pe de altă parte, ipoteza hotărârii care cuprinde numai motive străine de cauză vizează, practic, nemotivarea, adică prezentarea unui raţionament care nu are legătură cu speţa. Însă, în cauza pendinte, argumentul apreciat, de către recurentă, ca fiind străin are în vedere doar motivarea instanţei de apel cu privire la fapta ilicită. Hotărârea analizează şi alte aspecte cu care a fost învestită prin cererea de apel şi care nu au fost apreciate ca fiind străine cauzei.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, se susţine că instanţa de apel a realizat o analiză trunchiată a cauzei, întrucât a omis să se pronunţe asupra argumentelor expuse în cererea introductivă şi apelul incident, precum şi asupra probatoriului propus şi nu a luat în considerare toate criteriile de analiză care reies din jurisprudenţa CEDO în materia conflictului sui generis dintre dreptul la libera exprimare şi dreptul la viaţa privată, aplecându-se doar asupra acelor criterii "atenuante" care reies din această jurisprudenţă, nefiind respectate cerinţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că dispoziţia legală invocată consacră principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate în fapt şi în drept, textul invocat având şi rolul de a se asigura o bună administrare a justiţiei, pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanţele superioare.

Noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al reclamantului, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra României, hotărârea din 28 aprilie 2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra României, hotărârea din 8 iunie 2006).

Însă, obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 din Convenţie instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, parag. 81; Hotărârea Van der Hurk, parag. 61; Hotărârea Ruiz Torija, parag. 29; Decizia Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei, Cererea nr. 40.490/98).

Întinderea acestei obligaţii de motivare poate varia după natura deciziei şi nu poate fi analizată decât în lumina circumstanţelor fiecărei speţe. (CEDO, decizia Driemond Bouw BV c. Olanda, 2 februarie1999). Judecătorul nu este obligat să răspundă, în mod expres, fiecărui argument invocat de părţi, ci doar acelor considerate determinante pentru soluţionarea litigiului, fiind suficient ca, din întregul hotărârii, să rezulte că a răspuns tuturor argumentelor, în mod implicit, prin raţionamente logice.

Relativ la critica vizând analizarea trunchiată a motivelor din cererea de chemare în judecată şi apelul incident, susţinerile recurentei nu se confirmă, întrucât argumentele prezentate în justificarea soluţiei pronunţate evidenţiază, în detaliu, raţionamentul instanţei de apel.

Aceasta a analizat motivele cuprinse în apelul principal şi cel incident, a stabilit situaţia de fapt şi dispoziţiile legale incidente, caracteristicile raportului juridic dedus judecăţii, a prezentat distincţia dintre judecăţile de valoare şi afirmaţiile factuale, calificând afirmaţiile jurnalistului - inclusiv cele referitoare la asocierea cu cazul Teo Peter şi plecarea reclamantei din ţară - ca fiind judecăţi de valoare şi a concluzionat că nu au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare.

Raportându-se la chestiunile de care se prevalează recurenta pentru a susţine motivarea necorepunzătoare, precum şi la aspectele care se regăsesc în cadrul considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte reţine că, prin invocarea nemotivării corespunzătoare, practic, se contestă raţionamentul juridic al instanţei de apel.

Prin urmare, motivarea instanţei de apel răspunde exigenţelor legale, instanţa arătând considerentele care au condus la adoptarea soluţiei, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În al doilea rând, se invocă motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit cu care "Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Cu prioritate, Curtea reţine că argumentele care justifică, în opinia recurentei, incidenţa acestui motiv de casare se regăsesc tratate atât în cadrul punctului II.1 din cererea de recurs, concomitent cu argumentele referitoare la nemotivarea hotărârii recurate, cât şi separat, la punctul II.3 din cerere. Acestea vizează noţiunea de drept la imagine, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 8 şi 10 din Convenţie şi criteriile de analiză care se desprind din aceasta, cu accent pe diferenţa dintre acuzaţia de fapt şi judecata de valoare.

Contrar susţinerilor reclamantei, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a avut în vedere imaginea sa fizică ci dreptul la respectarea vieţii private, respectiv dreptul la demnitate, onoare, reputaţie, aspect detaliat în cuprinsul considerentelor.

De asemenea, Înalta Curte reţine că tribunalul a fost învestit cu o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, prin care reclamanta A. a solicitat, în esenţă, obligarea pârâţilor la plata daunelor morale produse prin afirmaţiile calomnioase şi denigratoare făcute de jurnalistul D. în cadrul emisiunii "100%" difuzată în data de 10 septembrie 2020, la postul de televiziune C..

Fapta ilicită imputată pârâtului D. a constat în utilizarea unor afirmaţii denigratoare ce ar fi adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei reclamantei, atât prin conţinutul informaţiilor, cât şi prin titlurile utilizate pe ecran, pe parcursul emisiunii, cu atât mai mult cu cât aceasta era în plină campanie electorală, pentru obţinerea funcţiei de primar de sector.

În acest context factual, s-a impus instanţelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului reclamantei la protecţia reputaţiei sale - ca element constitutiv al dreptului la viaţă privată şi a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate - şi a dreptului jurnalistului la libertatea de exprimare.

Instanţa de apel a reţinut că dreptul la libera exprimare a fost exercitat în limitele sale interne, sens în care nu li se poate imputa intimaţilor săvârşirea unei fapte ilicite.

Libertatea de exprimare şi condiţiile de exercitare a acesteia sunt cuprinse atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părţilor litigante.

Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, "mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (6) din legea fundamentală, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Astfel, legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existenţa dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei).

Astfel, Curtea Europeană a reţinut că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit Curţii Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă îndatoriri şi responsabilităţi, a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Aceeaşi jurisprudenţă relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă un rol esenţial în exercitarea libertăţii de exprimare într-o societate democratică. Deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi, are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României).

Referitor la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, Curtea Europeană a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private.

În acest sens, a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.

În acelaşi timp, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi expunerea unor judecăţi de valoare, apreciind că, dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă a probei este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României).

În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, s-a reţinut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calităţile profesionale şi personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federaţia Rusă, Feldek contra Slovacia, Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la baza sa, poate să varieze de la caz la caz în funcţie de circumstanţele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei), respectiv a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecăţii de valoare este mai puţin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek contra Slovaciei, Observer şi The Guardian contra Regatului Unit).

Tot astfel, posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informaţiilor, se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informaţiei, iar pe de altă parte, prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenţia publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban contra României).

Testul "necesităţii într-o societate democratică" impune Curţii să determine dacă "interferenţa" în privinţa libertăţii de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru justificarea sa au fost "relevante şi suficiente".

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma, stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmaţia (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României).

Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, decizia atacată cu recurs reflectă o aplicare corectă a principiilor jurisprudenţei CEDO anterior evocate. Contrar susţinerilor din cererea de recurs, instanţa de apel a procedat la o analiză a afirmaţiilor pârâtului D., din cadrul emisiunii TV, pentru a stabili dacă sunt acuzaţii de fapt sau judecăţi de valoare.

Astfel, verificând, în concret, afirmaţiile făcute, cu luarea în considerare a principiilor expuse anterior, instanţa de apel a reţinut că acestea nu pot fi calificate ca fiind acuzaţii clare, determinante faţă de reclamantă, ci se înscriu mai degrabă în categoria judecăţilor de valoare.

Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de apel, că ceea ce s-a afirmat faţă de accidentul de muncă de la F. nu are caracter univoc, ci general, exprimând, în abstract, o eventuală responsabilitate datorată funcţiei de conducere pe care recurenta o ocupa în cadrul societăţii, cu competenţe în domeniul protecţiei muncii. Nu s-a susţinut, în mod clar, responsabilitatea recurentei reclamante pentru producerea accidentului, motiv pentru care afirmaţiile intimatului D. intră în categoria judecăţilor de valoare.

De asemenea, comparaţia între acel accident de muncă şi un alt accident rutier, respectiv cazul Teo Peter, reprezintă o evaluare personală cu privire la două incidente total distincte. S-a apreciat că raţionamentul expus este unul ipotetico-deductiv şi nu constituie o acuzaţie, deoarece nu se afirmă vreo faptă ilicită a recurentei şi nici vreo formă de vinovăţie.

Prin urmare, instanţa de apel a avut în vedere distincţia realizată de către instanţa de contencios a drepturilor omului dintre fapte şi judecăţi de valoare, arătând că afirmaţiile pe care recurenta le apreciază ca fiind prejudiciabile reprezintă judecăţi de valoare, nefiind acuze certe la adresa acesteia.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta mai arată că instanţa de apel nu a ţinut cont de lipsa "bazei factuale" în discordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ci a analizat doar criteriile atenuante care favorizează o exprimare în limite mai extinse.

Nici aceste susţineri nu pot fi primite.

Invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia libertăţii de exprimare, contrapusă dreptului la ocrotirea vieţii private, instanţa de apel a enunţat standardele de protecţie pe care aceasta le-a stabilit, în ceea ce priveşte ocrotirea drepturilor şi libertăţilor în această materie, descriind care sunt limitele pe care, în exercitarea libertăţii de exprimare, jurnalistul le poate atinge fără a se considera că încalcă dreptul la viaţa privată, onoarea şi demnitatea unei persoane subiect al investigaţiei jurnalistice. Reperele rezultate din jurisprudenţa menţionată vizează, aşa cum s-a dezvoltat anterior, distincţia ce trebuie operată între fapte şi judecăţi de valoare, echilibrul dintre libertatea de exprimare şi dreptul la reputaţie, existenţa unei baze factuale şi în cazul emiterii unor judecăţi de valoare, verificarea informaţiilor şi dreptul la replică, buna credinţă în demersul jurnalistic şi doza de exagerare şi provocare admisibilă.

După fixarea limitelor analizei, instanţa de apel a procedat, în mod concret, la verificarea respectării acestora în litigiul dedus judecăţii, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudenţa enunţată, reţinând, din conduita jurnalistică, elementele necesare de natură a-i susţine concluzia că afirmaţiile au fost bazate pe mijloace adecvate de demonstrare, prin urmare sursele fiind credibile. Aceasta cu atât mai mult, aşa cum se menţionează expres în decizia recurată, în cadrul emisiunii au fost redate imagini transmise anterior, în cadrul altor emisiuni televizate, în care reclamanta şi-a expus punctul de vedere cu privire la accidentul de muncă de la F..

Înalta Curte reţine că în cadrul căii de atac extraordinare a recursului nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ci se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Analizând, însă, susţinerile recurentei în sensul că lipsesc criteriile de analiză care rezultă din jurisprudenţa CEDO, existând doar cele atenuante, instanţa de recurs reţine existenţa acestora, aşa cum ele au fost verificate de către instanţa de apel.

După ce a analizat, conceptual, judecata de valoare şi acuzaţia de fapt, apoi afirmaţiile jurnalistului, instanţa de apel a concluzionat că analogia este o modalitate prin care acesta încearcă să potenţeze impactul subiectului în percepţia receptorilor mesajului şi conţine doza de provocare şi exagerare permisă limbajului jurnalistic în campanie electorală şi în dezbatere publică iar insinuarea cu caracter dubitativ poate fi calificată cel mult o judecată de valoare.

Înalta Curte reţine că dezbaterea s-a întemeiat, în principal, pe datele prezentate în emisiuni anterioare, astfel că nu se impunea ca, în cadrul emisiunii,,100%", să fie prezentate dovezi certe privind cele susţinute. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârea din Cauza Thorgeirson c. Islandei în care s-a statuat că, în măsura în care un jurnalist reproduce ceea ce a aflat de la alţii, stabilirea adevărului respectivelor afirmaţii constituie o sarcină nerezonabilă, dacă nu chiar imposibilă.

Astfel, instanţa a argumentat pertinent care sunt împrejurările care constituie baza factuală ce a stat la baza dezvoltării judecăţilor de valoare apreciind că maniera în care a procedat jurnalistul este una corespunzătoare.

Aşa cum s-a statuat în hotărârea pronunţată în Cauza Cornelia Popa c. României, la data de 29 martie 2011, Curtea nu ia în considerare numai adevărul obiectiv al afirmaţiilor, ci şi atitudinea subiectivă a persoanei. Prin urmare, criteriul bunei-credinţe tinde să fie mai important decât exactitatea afirmaţiilor în a determina dacă exercitarea libertăţii de exprimare se menţine sau nu în limitele stabilite de art. 10. În speţa în discuţie, Curtea a stabilit că jurnalistul a acţionat cu bună-credinţă, informând publicul cu privire la un subiect de interes general şi că respingerea acestui beneficiu a constituit o interpretare prea formalistă a Convenţiei.

De altfel, în cauza pendinte, elementele speţei nu permit să se tragă concluzia că intimatul a realizat cu rea-credinţă o informare incorectă, susţinută de afirmaţii denigratoare şi defăimătoare, vizând chestiuni private legate de viaţa recurentei, care nu au nicio legătură cu activitatea publică. Nu s-a făcut dovada intenţiei denigratoare, după cum a sesizat şi instanţa de apel.

Dacă există o bază factuală suficientă, în jurisprudenţa europeană se consideră drept acceptabilă doza de exagerare, limbajul şi termenii folosiţi de jurnalişti fiind meniţi să stârnească interesul cititorilor.

În ceea ce priveşte limitele criticii admisibile, aşa cum a apreciat şi instanţa de apel, ele sunt mai largi cu privire la un om politic, care acţionează în calitatea sa de persoană publică, decât cu privire la un simplu cetăţean. Un om politic se expune inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale din partea ziariştilor şi trebuie să arate o mai mare toleranţă în această privinţă. El are, desigur, dreptul la protejarea reputaţiei sale dar imperativele acestei protecţii trebuie să fie puse în balanţă cu interesele liberei discutări a chestiunilor politice, excepţiile la libertatea de exprimare impunând o interpretare restrictivă (Cauza Oberschlick c. Austriei, Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs şi Gubi c. Austriei).

Prin urmare, stabilind existenţa unei baze factuale suficiente, coroborat cu caracterul notoriu al persoanei vizate şi subiectul de interes general al investigaţiei jurnalistice, instanţa de apel a constatat, corect, că afirmaţiile făcute în timpul emisiunii,,100%" nu au depăşit limitele libertăţii de exprimare.

În concluzie, nici aceste susţineri nu pot fi primite.

Prin urmare, dat fiind că dispoziţiile legale indicate de recurenta-reclamantă au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi reţinând pentru considerentele expuse că nu sunt incidente motivele de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către reclamanta A. împotriva deciziei nr. 96 din 26 ianuarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 96 din 26 ianuarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.