Defamatory blog posts about mayor upheld as unlawful; blogger ordered to pay moral damages and publish judgment

Şedinţa publică din data de 18 martie 2021

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 10 septembrie 2018, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei de judecată ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să constate caracterul ilicit al difuzării de informaţii denigratoare şi neverosimile privind viaţa acesteia, în cadrul campaniei de presă îndreptată împotriva reclamantei prin intermediul domeniului deţinut de pârât, respectiv www.x.ro; să oblige pârâtul la plata sumei de 450.000 RON, cu titlu de daune morale pentru încălcarea dreptului de viaţă privată, respectiv pentru încălcarea dreptului la onoare şi reputaţie prin afirmaţiile calomnioase făcute în textele publicate pe site-ul propriu www.x.ro; să oblige pârâtul să elimine de pe site-ul www.x.ro, administrat de el, toate fotografiile care o înfăţişează, precum şi toate informaţiile publicate cu privire la reclamantă; să oblige pârâtul să posteze pe site-ul www.x.ro dispozitivul hotărârii executorii pronunţate în cauză; să oblige pârâtul să îi prezinte scuze publice, prin difuzarea acestora pe site-ul www.x.ro, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 351 din 25 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis, în parte, cererea; a constatat caracterul ilicit al difuzării de informaţii privind viaţa privată a reclamantei pe site-ul www.x.ro; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 20.000 RON, cu titlu de daune morale; a obligat pârâtul la postarea pe site-ul www.x.ro, aparţinând pârâtului, a dispozitivului prezentei hotărâri, după rămânerea definitivă a acesteia; a obligat pârâtul la plata sumei de 1350 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 160 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru (proporţional cu capetele de cerere admise) şi suma de 1190 RON onorariu de avocat.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 90A din 20 ianuarie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins excepţia tardivităţii apelului, ca neîntemeiată; a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât B., împotriva sentinţei civile nr. 351 din 25 februarie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a respins cererea intimatei - reclamante privind cheltuielile de judecată din apel, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pârâtul B. a declarat recurs, criticând soluţia pentru nelegalitate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 20 mai 2020 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, cu trimitere spre rejudecare a cauzei la Curtea de Apel Bucureşti.

Consideră că, în cauză, este incident motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la libertatea de exprimare şi dispoziţiile art. 1357 şi art. 1359 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

Apreciază că, potrivit art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu se impune sancţionarea civilă a recurentului întrucât articolele scrise de acesta au vizat un subiect de interes public şi au fost scrise în considerarea dreptului garantat de art. 10 din CEDO, iar o ingerinţă a instanţei în acest drept nu este necesară într-o societate democratică.

În acest sens, susţine că prevederile Convenţiei, sunt obligatorii pentru instanţă, aceasta fiind obligată să le aplice şi din oficiu însă, instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile art. 10 din Convenţie, deşi normele juridice internaţionale privitoare la protecţia drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern, obligaţia interpretării şi aplicării dispoziţiilor constituţionale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaţionale ratificate de România, deci şi în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei, impunându-se tuturor autorităţilor publice române.

Astfel, dreptul la liberă exprimare cuprinde libertatea de opinie, aspect necesar în interpretarea şi calificarea pretinselor fapte ale recurentului şi, deşi intimata este nemulţumită de conţinutul articolelor, trebuie să se remarce pe de o parte faptul că, garanţia pe care art. 10 din Convenţie o oferă ziariştilor cu privire la relatarea unor probleme de interes general este subordonată condiţiei ca cel interesat să acţioneze cu bună credinţă.

După cum a reţinut CEDO, libertatea presei este unul din cele mai eficiente mijloace prin care publicul află şi îşi formează opinii despre ideile şi atitudinile conducătorilor politici. Pe de altă parte, intimata deţine o funcţie publică, ceea ce o expune în mod inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor ei, atât din partea jurnaliştilor, cât şi din partea masei de cetăţeni, iar în astfel de situaţii, CEDO a statuat că autorităţile unui stat democratic trebuie să tolereze critica chiar şi atunci când aceasta este considerată provocatoare sau insultătoare.

Este important de menţionat că, CEDO a stabilit o importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, iar potrivit Curţii, existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

Aşadar, apreciază că suntem în prezenţa unei judecăţi de valoare emise de către recurent iar, în privinţa judecăţilor de valoare, Curtea a respins ideea ca un jurnalist să nu poată formula asemenea judecăţi critice decât cu condiţia de a putea demonstra veridicitatea lor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai precizat că pentru judecăţile de valoare este imposibil să se aducă dovezi şi că aceasta ar leza însăşi libertatea de opinie, element fundamental al dreptului garantat de către articolul 10. Or, instanţa de apel deşi şi-a exprimat opinia că nu se pune problema dovedirii falsităţii informaţiilor prezentate în articolele publicate, nu a avut în vedere că libertatea de opinie ar avea de suferit, fiind încălcat astfel un drept garantat de către art. 10 din Constituţie.

În totală contradicţie cu motivarea instanţei de apel în sensul că "nu se pot permite formularea unor opinii complet nejustificate", unele judecăţi de valoare lipsite cu totul de temeiul faptelor pot să se dovedească excesive drept pentru care, CEDO a subliniat obligaţia jurnaliştilor de a exprima asemenea judecăţi şi de a respecta regulile profesiei lor, dând explicaţii obiective care să permită publicului să îşi formeze propria sa opinie (cauza Prager şi Oberschlick, 26 aprilie 1995). Cu toate acestea, ea a acordat jurnaliştilor dreptul de a recurge la o doza de exagerare şi de provocare şi de a utiliza expresii care ar putea să fie considerate drept polemice sau chiar lipsite de măsură pe plan personal.

Aşadar, recurentul apreciază că este evident că ne aflăm în faţa unor judecaţi de valoare care, deşi ofensatoare la adresa intimatei, se încadrează în marja de exagerare admisă de dispoziţiile art. 10 din Convenţie, determinat de subiectul abordat (alegerile locale care au condus la desemnarea intimatei în funcţia de primar al Municipiului Bucureşti şi ulterior, în legătură cu diferite probleme ale administraţiei locale), dar şi funcţia publică deţinută de acesta (primar al Municipiului Bucureşti).

Se mai susţine că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, prevăzute de art. 1357 şi 1359 din C. civ.

Apreciază recurentul, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că în cauza nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, iar fapta pretins ilicită se înscrie în limitele exerciţiului normal al libertăţii de exprimare, astfel încât nu are caracter ilicit.

Arată că prejudiciul invocat nu a fost dovedit, deşi sarcina probei îi incumba reclamantei, potrivit art. 249 C. proc. civ. Tot cu privire la prejudiciu arată că acesta nu este cert, în sensul că nu este actual, nefiind produs la data la care s-a pretins restituirea sa.

Susţine că vinovăţia nu a fost dovedită, în condiţiile în care recurentul şi-a exercitat dreptul la libertatea de exprimare şi de informare, recunoscut de Constituţia României.

5. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinarea formulată, intimata A. a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtul B., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În opinia acesteia, toate criticile şi argumentele recurentului sunt nefondate, iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel este legală şi corect fundamentată atât din punct de vedere al raţionamentului juridic dezvoltat de instanţă în motivarea hotărârii cu privire la soluţia pronunţată pe aspectul întrunirii cumulative a tuturor condiţiilor privind existenţa răspunderii civile delictuale, cât şi cu privire la depăşirea limitelor ce protejează dreptul la liberă exprimare a propriei opinii a unei persoane, fie ea şi jurnalist.

Apreciază că deşi recurentul susţine că articolele sale "au vizat un subiect de interes public şi au fost scrise în considerarea drepturilor garantate de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului", ceea ce a fost publicat pe site-ul lui pe parcursul a aproximativ 2 ani de zile sunt doar opinii ale recurentului-pârât şi expresii vădit jignitoare la adresa reclamantei în calitatea sa de femeie şi de mamă, în acest caz neputând fi vorba de o protecţie a dreptului la liberă exprimare dată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului întrucât nu ne aflăm în prezenţa unor judecăţi de valoare.

Art. 10 din Convenţia Europeană oferă ziariştilor o anumită garanţie, dar această garanţie, această protecţie este subordonată condiţiei ca cel care a acţionat să fi acţionat cu bună-credinţă, mai exact să furnizeze informaţii exacte, demne de crezare şi bineînţeles să respecte deontologia jurnalistică, nefiind posibil ca în numele acestei libertăţi de exprimare orice persoană să-şi poată da frâu liber cu comentarii jignitoare la adresa unei alte persoane, la adresa vieţii ei private, a reputaţiei şi demnităţii ei, iar în cazul de faţă niciuna din aceste condiţii nu este îndeplinită. Prin afirmaţiile făcute care nu au avut nici o legătură cu interesul public pârâtul i-a vătămat dreptul la imagine, la demnitate, la onoare, dreptul la viaţa privată, drepturi protejate de C. civ. şi de art. 8 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, producându-i prin aceasta un prejudiciu.

Arată că sunt nefondate şi criticile de nelegalitate aduse de recurent hotărârii recurate prin care s-a reţinut întrunirea cumulativă a tuturor elementelor care atrag răspunderea civilă delictuală a recurentului, deoarece în cazul de faţă în mod evident fapta ilicită există prin afirmaţiile făcute fiindu-i încălcate dreptul la imagine, la demnitate, la onoare, inclusiv dreptul la viaţa privată, ocrotite de dispoziţiile art. 252 C. civ., producându-i-se prin aceasta un prejudiciu.

Având în vedere încălcarea dispoziţiilor legale anterior menţionate, a fost dovedită întrunirea elementelor caracteristice pentru atragerea răspunderii civile delictuale a recurentului, astfel încât, prin hotărârea pronunţată instanţa de apel a făcut o corectă aplicare nu numai a prevederilor art. 1357 alin. (1) C. civ., dar şi ale art. 1349 C. civ.

Având în vedere că în speţă, sunt întrunite cumulativ toate condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, aspecte care au fost avute în vedere şi în mod corect reţinute de instanţa de apel, iar fapta pârâtului-recurent nu poate fi încadrată în limitele exercitării dreptului la libertatea de exprimare, acesta aducând clar atingere vieţii, demnităţii şi imaginii reclamantei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 4 februarie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 90A din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la 18 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri în calea de atac a recursului se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, se constată că recurentul susţine că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la libertatea de exprimare şi art. 1357, 1359 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

Analizând dispoziţiile invocate referitoare la libertatea de exprimare se constată că potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, "orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a tine seama de frontiere".

Ca atare, libertatea de exprimare este fundamentul esenţial al unei societăţi democratice şi una dintre condiţiile primordiale ale progresului şi împlinirii fiecăruia, dar nu constituie însă o libertate absolută ci, exerciţiul acestei libertăţi este supus unor restrângeri şi limitări.

În acest sens, art. 30 alin. (6) din Constituţia României prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, iar art. 57 din Constituţie, statuează că cetăţenii trebuie să îşi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

Jurisprudenţa CEDO a statuat, la rândul său, că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, această concluzie fiind în concordanţă cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Convenţie, potrivit cărora exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Pe de altă parte, art. 8 din CEDO garantează oricărei persoane dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie. Aşadar, cele două drepturi prevăzute de convenţie nu sunt absolute, ci se limitează reciproc, în sensul că dreptul la viaţa privată încetează unde începe dreptul la liberă exprimare, iar dreptul la liberă exprimare încetează unde începe dreptul la viaţa privată, astfel încât fiecare din cele două drepturi garantate de convenţie trebuie exercitat cu respectarea celuilalt.

Libertatea de exprimare poate fi supusă unor ingerinţe, în condiţiile alin. (2) al articolului 10, care trebuie însă să îndeplinească mai multe cerinţe: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim (dintre cele enumerate limitativ în alineatul menţionat), măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporţionalităţii ingerinţei cu scopul legitim urmărit.

Protecţia reputaţiei unei persoane este prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenţie, ca temei pentru restrângerea libertăţii de exprimare, iar statele semnatare, în baza obligaţiilor pozitive, trebuie să garanteze oricărei persoane, "o speranţă legitimă în ceea ce priveşte protecţia şi respectarea vieţii sale private", (CEDO, cauza von Hannover c. Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 68).

Totodată, trebuie menţionat că, în ceea ce priveşte libertatea de exprimare, art. 70 C. civ. prevede că orice persoană are dreptul la libera exprimare, exercitarea acestui drept neputând fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75, iar dreptul la viaţă privată este reglementat de art. 71 C. civ., potrivit căruia orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private; nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

De asemenea trebuie avute în vedere şi prevederile art. 72 alin. (1) C. civ., privind dreptul la demnitate, potrivit cărora orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75, dar şi dispoziţiile art. 73 alin. (1) C. civ., potrivit cărora orice persoană are dreptul la propria imagine.

Referitor la drepturile expuse anterior, art. 75 C. civ.. prevede anumite limite în sensul că nu constituie încălcări ale drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte sau exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.

Din perspectiva acestor noţiuni teoretice, instanţa de apel a argumentat în mod detaliat, de ce apreciază că afirmaţiile pârâtului se încadrează sau nu în sfera ilicitului şi în ce măsură depăşesc sau nu limitele criticii acceptabile.

Situaţia factuală reţinută de instanţa anterioară a fost aceea că intimata-reclamantă, jurnalist la rândul său, deţine funcţia de primar al Municipiului Bucureşti din iunie 2016, iar în contextul alegerilor locale care au condus la desemnarea sa în această funcţie şi ulterior acestui moment, în legătură cu diferite probleme ale administraţiei locale, pe o perioadă de doi ani, apelantul-pârât a publicat pe blogul său www.x.ro o serie de articole în care, în mod repetat, printre altele, au fost făcute afirmaţii extrem de ofensatoare la adresa intimatei al căror caracter vexatoriu nu se impune a fi demonstrat.

Contrar susţinerilor recurentului, în mod corect instanţa de apel a arătat că şi în jurisprudenţa CEDO, deşi este acceptată formularea judecăţilor de valoare în limite largi la adresa politicienilor, nu se permite formularea unor opinii complet nejustificate (par. 42 cauza Lingens contra Austria), or, limbajul folosit de apelant la adresa intimatei depăşeşte în mod grav orice limite de exprimare publică, afirmaţiile sale fiind pure insulte, fără nicio legătură cu activitatea publică a intimatei sau cu un alt element relevant, în afară de acela că intimata este femeie/mamă, depăşind orice limită deontologică pe care exprimarea publică trebuie să o aibă, ele nereprezentând informaţii, ci doar apelative descalificante la adresa intimatei, în privinţa cărora, în raport de elementele imputate …, nu se pune problema dovedirii falsităţii informaţiilor prezentate în articolele publicate.

Analizând şi punând în balanţă drepturile aflate în conflict instanţa a concluzionat că, în cazul de faţă "interesul public nu justifică ... expresiile folosite de pârât în articolele sale, acestea reprezentând jigniri la adresa reclamantei nu în ceea ce priveşte calitatea de persoana publică a acesteia (primar al Municipiului Bucureşti) ci în calitatea sa de mamă, femeie".

Raportat la situaţia factuală reţinută de instanţele anterioare, nu se poate aprecia că recurentul pârât a acţionat cu bună credinţă din punct de vedere al scopului demersului jurnalistic şi că instanţa de apel a interpretat greşit art. 10 din Convenţie din perspectiva faptului că nu ar fi avut în vedere că buna-credinţă se prezumă, iar, în speţă, reaua-credinţă nu a fost demonstrată, aşa cum se susţine în cadrul cererii de recurs.

În realitate, reaua credinţă a recurentului a fost demonstrată de chiar afirmaţiile sale pur insultătoare, la adresa intimatei, care depăşesc limitele unui demers normal, care să se circumscrie noţiunii de libertate de exprimare, ce ar presupune o doză de exagerare sau chiar de provocare, acestea nefiind judecăţi de valoare, care să aducă societăţii un plus de valoare.

De altfel, aşa cum a arătat şi instanţa de apel, trebuie să se facă distincţie între libertatea de informare şi libertatea de opinie precum şi între judecăţile de valoare şi afirmaţiile factuale, toate acestea fiind în egală măsură protejate de art. 10 al Convenţiei.

Or, instanţa anterioară, tocmai făcând această distincţie dintre categoria judecăţilor de valoare în care se încadrează exprimarea opiniei unei persoane asupra calităţilor profesionale, morale şi personale ale altuia, şi cea a afirmaţiilor factuale ce exprimă acuzaţii de a fi comis fapte determinate, a arătat în mod explicit că în măsura în care o persoană exprimă judecăţi de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verităţii celor afirmate, o astfel de obligaţie fiind imposibilă şi împiedicând persoanele să îşi afirme opinia despre alţii. (cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei).

Ca atare, nu se verifică susţinerile recurentului în sensul că instanţa, prin hotărârea supusă controlului judiciar ar fi emis ideea că un jurnalist nu poate formula asemenea judecăţi critice decât cu condiţia demonstrării veridicităţii lor.

Conform celor reţinute în considerentele deciziei recurate, instanţa a arătat că, deşi proba verităţii nu este cerută în cazul judecăţilor de valoare, nu se poate deduce o libertate absolută de a formula judecăţi de valoare, întrucât jurisprudenţa Curţii permite sancţionarea unor astfel de judecăţi atunci când ele sunt injurioase ori nu au o bază factuală suficientă. Cu alte cuvinte, Curtea acceptă aproape nelimitat formularea unor judecăţi de valoare, însă nu permite formularea unor opinii complet nejustificate cu privire la o persoană. (cauza Lingens c Austriei).

Este adevărat că, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, imaginea politicienilor este, prin definiţie, într-o anumită măsură proprietate publică, astfel încât nu se pot cenzura decât acuzaţiile extrem de grave, libertatea de exprimare acoperind nu numai informaţiile şi ideile primite favorabil sau cu indiferenţă ori considerate inofensive, dar şi pe acelea care ofensează, şochează sau deranjează, dar analizând situaţia de fapt dedusă judecăţii, Curtea de Apel a considerat în mod just că afirmaţiile injurioase, insultele revoltătoare, ofensatoare exprimate de recurentul pârât în cadrul articolelor de pe website-ul său au depăşit cu mult limitele unor judecăţi de valoare şi tehnica de relatare pe care jurnaliştii o pot adopta în cazul politicienilor.

Chiar în contextul acestei toleranţe, dublată în situaţia intimatei-reclamante care la rândul ei este jurnalist de profesie, Curtea a apreciat însă că limbajul folosit de apelant la adresa intimatei depăşeşte în mod grav orice limite de exprimare publică, chiar şi pe cele ale unui pamflet, având caracterul unei violenţe verbale gratuite.

Ca atare, urmează a fi înlăturate susţinerile recurentului în sensul că nu se impune sancţionarea civilă întrucât articolele scrise au vizat un subiect de interes public şi au fost scrise în considerarea dreptului libertăţii de opinie garantat de art. 10 din CEDO, soluţia instanţei în acest drept fiind necesară pentru protejarea drepturilor reclamantei, conform art. 8 din CEDO, dar şi art. 71-73 C. civ., enunţate anterior.

De asemenea, urmează a fi respinse criticile aduse instanţei de fond şi în ceea ce priveşte încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, prevăzute de art. 1357 şi 1359 din C. civ., prin prisma susţinerilor că în cauză nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale.

În această privinţă recurentul a susţinut că fapta sa se înscrie în limitele exerciţiului normal al libertăţii de exprimare, neavând un caracter ilicit, prejudiciul invocat nefiind dovedit, deşi sarcina probei îi incumba reclamantei, potrivit art. 249 C. proc. civ. şi nici nu este actual, nefiind produs la data la care s-a pretins restituirea sa şi că nu există nici vinovăţie, în condiţiile în care recurentul şi-a exercitat dreptul la libertatea de exprimare şi de informare, recunoscut de Constituţia României.

Potrivit prevederilor art. 1357 C. civ., "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă", iar potrivit prevederilor art. 1349 C. civ., "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Din cuprinsul art. 1357 rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) existenţa unui prejudiciu; b) săvârşirea unei fapte ilicite; c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; d) săvârşirea cu vinovăţie a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul, condiţii care sunt întrunite şi în prezenta speţă.

Aşa cum s-a constatat de către instanţele anterioare, prin comportamentul pârâtului, s-a depăşit limita impusă de normele de convieţuire socială, fiind afectat dreptul la demnitate al reclamantei, prin această faptă ilicită provocându-se acesteia o daună morală, un prejudiciu, constând în suferinţa psihică încercată, dar şi impactul asupra relaţiilor ei sociale, legătura de cauzalitate fiind evidentă.

Din perspectiva vinovăţiei cu care a comis această faptă ilicită, în mod corect instanţa de apel a înlăturat afirmaţia că scopul prezentării informaţiilor în articolele publicate pe domeniul cetin.ro a fost de a aduce la cunoştinţa publicului larg informaţii de natură publică, exercitându-şi dreptul la liberă exprimare pentru realizarea dreptului la informare şi nu pentru a leza reputaţia intimatei, câtă vreme, aşa cum s-a arătat anterior afirmaţiile imputate nu au reprezentat informaţii, ci doar apelative descalificante la adresa intimatei.

Or, în aceste condiţii, se poate observa că în mod corect a fost antrenată răspunderea civilă delictuală a acestuia, care, potrivit art. 1357 alin. (2) C. civ., subzistă şi pentru cea mai uşoară culpă.

Faptul că recurentul-pârât a acţionat cu vinovăţie, în scopul denigrării sau defăimării intimatei, pentru a se aduce atingere vieţii private a acesteia şi nu doar în contextul generat de dorinţa de a trezi interesul cititorilor săi în aspectele importante care interesează comunitatea în care trăiesc, a fost dovedit pe deplin de circumstanţele factuale reţinute cu putere de lucru judecat, anume că este un profesionist în materie, o persoană care activează ca blogger în mediul online din 2006, o persoană care înţelege şi foloseşte puterea cuvintelor şi impactul pe care acestea îl pot avea asupra vieţii private şi demnităţii unei persoane, iar prin natura activităţii intimatei-reclamante interesul pentru activitatea edilului capitalei este intrinsec cel puţin la nivel local.

Raportat la situaţia de fapt astfel stabilită, se poate constata că au fost respectate dispoziţiile art. 253 alin. (4) C. civ., potrivit cărora persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile, în condiţiile în care s-a stabilit în mod cert existenţa faptei ilicite imputabilă pârâtului, care a depăşit limitele dreptului de exprimare, astfel cum e garantat de art. 10 din CEDO.

Potrivit doctrinei şi practicii judiciare conturate până în prezent, daunele morale îşi au sorgintea în altfel de suferinţe decât cele fizice, respectiv în suferinţele psihice şi în consecinţele care se înscriu în raporturile dintre componenţii unei societăţi.

Suferinţele psihice pe care le produce o insultă sau o calomnie reprezintă o realitate indiscutabil dăunătoare în viaţa unei persoane, determinând tulburarea climatului moral, de care are dreptul să beneficieze fiecare persoană, prin orice formă de agresiune psihică. Ele creează o stare de nelinişte, de zbucium interior, deci o daună ce nu are dimensiuni materiale, ci constituie o daună morală ale cărei consecinţe nu se limitează la suferinţele şi zbuciumul sufletesc produs celui prejudiciat ci se realizează şi în reţeaua de relaţii sociale ale persoanei respective.

Aceste interacţiuni sociale pe care persoana le stabileşte şi le întreţine, în mod necesar, cu alte persoane, (care nu au făcut, în speţa de faţă, obiectul unor dispute pentru a se aprecia că afectarea vietii private şi sociale a reclamantei nu a fost dovedită, în înţelesul art. 249 C. proc. civ., aşa cum solicită recurentul) sunt în mod cert influenţate de imaginea socială a acelei persoane, imagine care are un deosebit aport în configurarea relaţiilor sociale care, şi ele, fac parte din patrimoniul moral al persoanei.

Ştirbirea, prin răspândirea unor afirmaţii denigratoare a acestui patrimoniu moral reprezintă un prejudiciu care se înscrie în ordinea morală a realităţilor umane şi deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, iar daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării etc., aceasta nu înseamnă că prejudiciul nu este cert şi actual, aşa cum se susţine în motivele de recurs ci, toate aceste criterii, se subordonează conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

Faţă de considerentele mai sus arătate se poate observa că nu sunt incidente în cauză niciunul din motivele de recurs, astfel cum au fost încadrate de recurent în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, instanţa, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, Înalta Curte va obliga pe recurentul-pârât, ca parte căzută în pretenţii, la plata către intimata-reclamantă a sumei de 1.190 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 90 din 20 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 1.190 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 martie 2021.