Recourses against contractual liability for housing construction delay dismissed, upholding material damages award

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând să se pronunţe o hotărâre pe baza probelor ce vor fi administrate în cauză, prin care să se dispună obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe:

- în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.300 euro/lună (respectiv 6.042,14 RON/luna la cursul de 1 euro/4,6478 RON din data de 18.09.2018) pentru perioada cuprinsă între data de 18.09.2015 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 18.09.2018, în total suma provizorie de 46.800 euro (echivalentul sumei de 217.517,04 RON la cursul de 1 euro/4,6478 RON din data de 18.09.2018), cu titlu de daune-interese, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă în sumă de 1.200 euro/luna (echivalentul sumei de 5.577,36 RON/luna la cursul de 1 euro/4,6478 RON din data de 18.09.2018) pentru perioada cuprinsă între 18.09.2015 şi 18.09.2018, în sumă totală de 43.200 euro (echivalentul a 200.784,96 RON la cursul de 1 euro/4,6478 RON din data de 18.09.2018) (evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnica de evaluare a sumei exacte), precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula pana la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa situată pe lotul x, cu număr cadastral x şi înscris în CF individuală nr. x conform încheierii nr. 14303/14.09.2004, situată în mun. Bucureşti, compusă din 3 camere de locuit şi dependinţe, având o suprafaţă construită desfăşurată de 195,84 mp, din care suprafaţă utilă 153,03 mp;

- la plata de daune morale in suma de 100 euro/luna (echivalentul sumei de 464,78 RON/luna la cursul de 1 euro/4,6478 RON din data de 18.09.2018) pentru perioada cuprinsă între 18.09.2015 şi 18.09.2018, în sumă totală de 3.600 euro (echivalentul a 16.732,08 RON la cursul de 1 euro/4,6478 RON din data de 18.09.2018), precum şi daunele morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa situată pe lotul x, cu număr cadastral x şi înscris in CF individuală nr. x conform încheierii nr. 14303/14.09.2004, situată în mun. Bucureşti, compusă din 3 camere de locuit şi dependinţe, având o suprafaţă construită desfăşurată de 195,84 mp, din care suprafaţă utilă 153,03 mp;

- la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 877 din 28 mai 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 53.747 euro, în echivalent RON la data plăţii, la cursul oficial BNR, cu titlu de daune materiale, a respins în rest capătul de cerere având ca obiect plata daunelor materiale ca neîntemeiat, a respins capătul de cerere având ca obiect plata daunelor morale ca neîntemeiat şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 11.220 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 877 din 28 mai 2021 a formulat apel pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civila nr. 784A din 19 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, împotriva sentinţei civile nr. 877/28.05.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul reclamant A., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că daunele materiale acordate reclamantului sunt în cuantum de 27.504 euro şi reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă calculată până la data de 8.06.2018, iar cuantumul cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă la prima instanţă este de 6.937,6 RON; a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei şi a obligat intimatul la plata cheltuielilor de judecată către apelantă, în cuantum de 3130 RON, reprezentând taxă de timbru.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

4.1 Recursul formulat de reclamantul A.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul-reclamant a învederat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii şi o confuzie între lucrările de construcţie şi construcţia finalizată prin recepţia la terminarea lucrărilor, pe de o parte, iar pe de altă parte între finalizarea lucrărilor de construcţie şi recepţia la terminarea lucrărilor.

Astfel, hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor din Legea nr. 50/1991, din Legea nr. 10/1995, din H.G. nr. 808/2005, din Normativul nr. 7/1999, din H.G. nr. 807/2015 care definesc lucrările de construire, construcţia şi recepţia la terminarea lucrărilor, art. 969 vechiul C. civ. privind obligaţiile contractuale şi ale Legii nr. 152/1998 privind calităţile si rolul ANL de investitor şi coordonator al Programului de Locuinţe ANL Henri Coandă, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

S-a învederat că instanţa de apel a făcut confuzie între noţiunea de "lucrări de construcţie" şi noţiunea de "construcţie", susţinând totodată, că definiţia noţiunii de "lucrări de construcţie" se regăseşte în Anexa 2 pct. 16 a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, în art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 808/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind autorizarea laboratoarelor de analize şi încercări în activitatea de construcţii, iar definiţia construcţiei se regăseşte explicit în H.G. nr. 907/2016 privind etapele de elaborare şi conţinutul-cadru al documentaţiilor tehnico-economice aferente obiectivelor/proiectelor de investiţii finanţate din fonduri publice, dar şi în Normativul de siguranţă la foc a construcţiilor indicativ P 118-99 din 07.04.1999. Cele două noţiuni figurează, în mod distinct, şi în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii.

Prin urmare, recurentul-reclamant a susţinut că, potrivit definiţiilor expuse în actele normative indicate, în cazul de faţă este vorba de lucrări de construcţie (în cazul realizării unei construcţii noi finalizate, cum este cazul de faţă) până la momentul realizării recepţiei la terminarea lucrărilor, moment în care ia naştere construcţia finalizată, ce constituie o entitate tehnică şi juridică, obiect al dreptului de proprietate în mod integral, ce poate fi întabulată şi se poate înregistra din punct de vedere fiscal.

Totodată, recurentul-reclamant a mai susţinut că instanţa de apel a făcut confuzie între noţiunea de "finalizare a lucrărilor de construcţie" şi noţiunea "recepţia la terminarea lucrărilor", definiţiile acestor noţiuni regăsindu-se în Regulamentul privind recepţia construcţiilor aprobat prin H.G. nr. 273/1994 modificată prin H.G. nr. 343/2017.

Astfel, finalizarea lucrărilor de construire nu se confundă cu recepţia la terminarea lucrărilor, atât timp cât prin recepţia la terminarea lucrărilor se certifică realizarea lucrărilor de construcţie în conformitate cu prevederile proiectului tehnic, ale autorizaţiei de construire şi a detaliilor de execuţie tehnice.

S-a mai susţinut că în procesul-verbal de predare nr. x/08.06.2018 nu există nicio menţiune în sensul că respectivul contract de mandat nr. x/08.07.2004 încetează total sau parţial într-o modalitate prevăzută de C. civ.. Dimpotrivă, la art. 5 lit. h) din respectivul proces-verbal se face menţiune despre acceptarea recepţiei de către beneficiar şi despre imposibilitatea invocării neconformităţilor şi defectelor, ceea ce ar fi fără sens dacă de la data semnării acestuia ANL nu ar mai avea niciun rol, nicio obligaţie în realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor.

Or, tocmai pentru că ANL rămâne obligată la realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor, s-a prevăzut în art. 5 lit. h) din procesul-verbal de predare-primire nr. x/08.06.2018, ca recurentul-reclamant să nu mai aibă dreptul de a invoca faţă de ANL existenţa de defecte şi neconformităţi, dată fiind asumarea de către acesta a finalizării lucrărilor de construire prin contractarea cu un constructor.

Prin aplicarea greşită a legii privind noţiunile juridice de lucrări de construire, construcţie, finalizare lucrări de construire şi recepţie la terminarea lucrărilor, s-a ajuns la o apreciere greşită a conţinutului actului juridic, fiind imposibil de conceput că recurentul-reclamant şi-a asumat realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor, în condiţiile în care această operaţiune implică realizarea reţelelor de utilităţi în întreg cartierul Henri Coandă, în sarcina entităţilor publice cu reglementări speciale de achiziţii publice, iar partea de utilităţi aferentă construcţiei reclamantului se integrează în ansamblul lucrărilor de reţele de utilităţi ale cartierului.

În absenţa executării obligaţiile născute din mandat, de înlocuire a constructorului în scopului realizării obligaţiei principale, aceea de a asigura executarea şi finalizarea lucrărilor la termen şi in conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire, recurentul-reclamant a preluat lucrările de construire în stadiul în care se aflau, în scopul finalizării lor, şi nu a realizării recepţiei la terminarea lucrărilor, care a rămas în sarcina ANL.

Aşadar, atât timp cât finalizarea locuinţei prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor implică edificarea atât a construcţiei, cât şi a instalaţiilor, pentru care este necesară executarea reţelelor de apă, canal şi a celor de gaze, curent electric, toate fiind entităţi semnatare ale convenţiei MM nr. 1909/2004, rezultă că mandatul ANL funcţionează în continuare pe componenta de urbanizare, fără de care nu se poate finaliza şi preda o construcţie. Prin urmare, rezultă că distincţia făcută de Curtea de Apel Bucureşti este absolut eronată şi nefirească, fiind rezultatul încălcării legii.

Recurentul-reclamant a mai arătat că instanţa de apel a ignorat şi dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea in construcţii, dispoziţii care definesc construcţia prin includerea nu doar a fundaţiei, zidurilor şi acoperişului, ci şi a instalaţiilor aferente, care o fac funcţională şi fără de care nu se poate finaliza prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor o construcţie.

4.2 Recursul formulat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi în rejudecare, modificarea deciziei civile atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiate.

Recurenta-pârâtă a invocat drept motive de casare motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că a aplicat greşit efectul pozitiv al lucrului judecat.

Astfel, instanţa de apel a reţinut efectul puterii de lucru judecat a unei hotărârii din alt dosar în care reclamantul nu este parte şi care nu a avut ca obiect dezlegarea unei chestiuni de drept, astfel încât să aibă caracter obligatoriu pentru toate litigiile ulterioare în care s-ar ridica această problemă.

Din dispoziţiile art. 430 C. proc. civ. reiese faptul că pentru a exista putere de lucru judecat trebuie îndeplinită condiţia triplei identităţi - părţi, obiect, cauză. În dosarul reţinut de instanţa de apel, reclamantul nu a fost parte şi nu au fost analizate obligaţiile asumate prin contractul de mandat invocat în speţa de faţă. Or, nu este suficientă demonstrarea unei similitudini între cazurile aflate pe rolul instanţelor pentru a se putea invoca puterea de lucru judecat.

S-a mai susţinut că instanţa trebuia să determine raporturile juridice obligaţionale între părţi care să conducă la stabilirea naturii răspunderii contractuale a ANL, să efectueze o analiză a elementelor răspunderii, să identifice faptele ilicite care să fi fost săvârşite de ANL şi care să fi condus, printr-o legătură de cauzalitate, către prejudiciul pretins de reclamant.

În raport de circumstanţele concrete ale cauzei, faţă de conţinutul amplu al înscrisurilor depuse în probaţiune, hotărârea instanţei de apel apare ca nemotivată şi constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil şi mai mult, cuprinde aspecte străine de natura cauzei. Absenţa motivării din cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti are semnificaţia necercetării fondului cauzei şi atrage după sine casarea hotărârii cu reţinerea cauzei spre rejudecare.

Totodată, s-a arătat că între părţi nu au existat alte litigii anterioare ale căror soluţii să poată fi considerate ca având autoritate de lucru judecat asupra litigiului de faţă.

Prin urmare, este evident că în realitate, nu a avut loc o judecată efectivă a cauzei, nu a existat nicio analiză a situaţiei de fapt, a probelor administrate, a susţinerilor părţilor şi a aplicării dreptului, nu se oferă părţilor şi instanţei de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată. Scopul motivării este tocmai acela de a fundamenta şi explica măsurile adoptate de instanţă. Instanţa s-a mulţumit cu reţinerea răspunderii ANL analizată în cadrul altor dosare de alţi judecători.

În ceea ce priveşte stabilirea unei fapte ilicite şi a vinovăţiei în sarcina ANL sub aspectul neîndeplinirii demersurilor necesare finalizării cartierului Henri Coandă (decizia nr. 5197/25 aprilie 2013), recurenta-pârâtă a apreciat că hotărârea este nelegală, întrucât prin această decizie s-a analizat o situaţie particulară (obiectul acţiunii fiind "refuzul ANL de a întreprinde toate măsurile administrative") şi nu a fost analizată chestiunea de drept, decizia fiind pronunţată de o instanţă de contencios administrativ într-un dosar în care s-a calificat raportul juridic reclamant - ANL ca aparţinând contenciosului administrativ, hotărârea fiind pronunţată pe baza probelor administrate în acea situaţie.

Recurenta-pârâtă a considerat că hotărârea este nelegală întrucât instanţa a reţinut puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 5197/25.04.2013 în urma unei erori de interpretare a motivării acesteia.

Astfel, ÎCCJ, în decizia mai sus menţionată, a constatat "refuzul nejustificat al pârâtei de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental Cartier Henri Coandă, incluzând imobilul de pe lotul 403".

Instanţa de apel, în prezenta cauză, a considerat că "finalizarea programului guvernamental" este acelaşi lucru cu "finalizarea lucrărilor de construire". Or, cele două noţiuni au semnificaţii diferite şi implicaţii diferite.

Pe de alta parte, soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2011, având reclamant pe B., vizează exclusiv lotul acestui beneficiar şi nu toate loturile din Cartierul Henri Coandă, întrucât cererea de chemare in judecata a fost promovată doar de acesta, nu de toţi beneficiarii din cartierul Henri Coandă.

Astfel, instanţa de apel, prin hotărârea pronunţată, nu face decât să confere putere şi calitate de izvor de drept unei hotărâri judecătoreşti, în care poate exista un element de asemănare, ignorându-se însă realitatea faptică, cea care este diferită în fiecare dosar in parte. Or, în dreptul romanesc, practica judiciară nu este izvor de drept.

În raport de circumstanţele concrete ale cauzei, faţă de conţinutul amplu al înscrisurilor depuse în probaţiune, hotărârea instanţei de apel apare ca nemotivată şi constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Prin urmare, atât timp cât instanţa de apel nu a analizat probele care au fost administrate, apărările formulate de ambele părţi, nu a putut nici stabili împrejurările de fapt esenţiale în cauză, s-a produs pronunţarea unei soluţii nelegale.

Nu poate fi primită nici argumentaţia instanţei cu privire la dezlegările din deciziile reţinute, în ceea ce priveşte îndeplinirea răspunderii civile contractuale în sarcina ANL şi caracterul obligaţiilor de rezultat ale acesteia, în condiţiile în care în cauza judecată de instanţa de contencios nu a fost analizat modul de îndeplinire a obligaţiilor asumate de Agenţie prin contractul de mandat, ci modul de îndeplinire a prerogativelor legale care îi revin. De asemenea, reclamanţii din cauzele respective nu sunt şi reclamanţi în prezenta cauză.

Nici decizia nr. 1065/21.04.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2013 nu poate fi opusă în dosarul de faţă, întrucât acest litigiu a avut ca obiect nulitatea absolută a art. 46 din contractul de antrepriză generală nr. x din 6 aprilie 2004 şi obligarea ANL la plata despăgubirilor egale cu penalităţile de întârziere până la predarea locuinţei.

În consecinţă, obiectul litigiului este diferit faţă de cel din prezenta cauză.

Prin urmare, în situaţiile invocate de instanţă cauzele sunt diferite, obiectul nu este acelaşi şi nu există identitate de părţi, astfel că nu poate opera puterea de lucru judecat, atât timp cât nu există acelaşi raport juridic civil existent între aceleaşi părţi.

În consecinţă, recurenta-pârâtă a apreciat că se impun a fi analizate criticile din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., respectiv aplicarea greşită a efectului pozitiv al lucrului judecat, nemotivarea hotărârii şi motive străine de natura cauzei din alte hotărâri.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, contracte prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Prin hotărârea atacată, instanţa de apel a reţinut că fapta culpabilă a pârâtei constă în nefinalizarea imobilului şi nerealizarea reţelei de utilităţi în termenul convenit, respectiv 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, întrucât, potrivit contractului de mandat, aceasta avea obligaţia să urmărească finalizarea lucrărilor în termen.

Or, prin art. 1 din contractul de mandat i se conferă pârâtei atribuţii de reprezentare a beneficiarei în relaţia cu constructorul, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform condiţiilor stabilite prin contractul de construire.

Prin urmare, ANL nu şi-a asumat obligaţia de a executa şi finaliza, într-un anumit termen, lucrările de construire a locuinţei şi nici de realizare a utilităţilor.

Răspunderea contractuală a ANL poate şi trebuie să fie analizată doar din perspectiva contractului de mandat încheiat cu reclamantul şi prin raportare la dispoziţiile art. 1523 şi urm. C. civ. din 1864.

Astfel, în baza contractului de mandat, pârâta şi-a asumat obligaţia de a depune toate diligenţele necesare obţinerii rezultatului constând în finalizarea lucrărilor de construcţie a locuinţei reclamantului, fără a se obliga la obţinerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcţiei.

De asemenea, recurenta-pârâtă a susţinut că răspunderea contractuală a ANL nu poate fi angajată nici pentru pretinsa nerespectare de către pârâtă a obligaţiilor legale invocate de instanţa de apel sau a obligaţiilor stabilite prin contractele încheiate de reclamant cu terţe persoane, contracte menţionate în considerentele deciziei recurate, dar nici pentru pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind antreprenorilor.

Astfel, nu se poate reţine că prevederile contractului de mandat se completează cu obligaţiile legale şi cu obligaţiile cuprinse în contractele de antrepriză generală şi de construire, în condiţiile în care contractul de mandat nu conţine nicio stipulaţie în acest sens. Simpla trimitere pe care părţile au făcut-o în preambulul contractului de mandat la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 şi ale contractului de antrepriză generală nr. x/20.07.2004 nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 C. civ. din 1864 şi art. 973 C. civ. din 1864.

Prin urmare, obligaţia ce revine ANL în temeiul contractului de mandat este una de diligenţă, iar nu una de rezultat.

În ceea ce priveşte culpa, în cazul unei obligaţii de diligenţă răspunderea debitorului este angajată numai dacă a procedat cu neglijenţă sau imprudenţă, sarcina probei în privinţa acestui aspect revenindu-i creditorului. În caz contrar, chiar dacă a suferit un prejudiciu prin faptul că nu a beneficiat de rezultatul pe care 1-a aşteptat şi 1-a urmărit prin încheierea contractului cu debitorul, creditorul nu are dreptul de a obţine de la debitor daune-interese.

Or, în speţa de faţă nu este probat faptul că ANL nu ar fi pus în valoare mijloacele posibile pentru a obţine executarea şi finalizarea locuinţei contractate de reclamant şi nici nu s-au indicat în concret măsurile care ar fi fost apte să asigure executarea şi finalizarea locuinţei, măsuri pe care ANL ar fi omis să le întreprindă.

Prin urmare, în mod neîntemeiat s-a reţinut că este probată culpa ANL, actele îndeplinite de aceasta fiind suficiente pentru a nu se reţine o culpă în sarcina sa. Obligaţia de mijloace asumată a fost îndeplinită cu suficientă diligenţă, motiv pentru care neatingerea rezultatului în termen de 24 de luni este indiferentă.

Pe de altă parte, debitorul obligaţiei de predare a imobilului în termenul şi potrivit condiţiilor stabilite prin contractul de construire este constructorul şi nu ANL, a cărei răspundere contractuală pentru nepredarea locuinţei nu poate fi angajată în baza contractului de mandat.

ANL a efectuat demersurile necesare, demersuri concretizate prin încheierea procesului-verbal de predare-primire a locuinţei din data de 08.06.2018, înregistrat la ANL sub nr. x, prin care reclamantul a recunoscut sub semnătură faptul că lucrările de construcţii şi instalaţii sunt executate conform proiectului şi opţiunilor lor. Prin urmare, reclamantul 1-a exonerat pe mandatar de orice răspundere şi şi-a asumat finalizarea lucrărilor. Respectivul proces-verbal a fost semnat de reclamant fără niciun fel de obiecţii sau alte observaţii. După preluarea locuinţei de către reclamant, lucrările rămase neexecutate nu se mai execută şi nu se mai decontează prin ANL, ci se execută în regie proprie de reclamant.

În consecinţă, în mod neîntemeiat instanţa de apel a reţinut că este probată culpa contractuală a ANL.

S-a mai susţinut de către recurenta-pârâtă că nu-i poate fi imputată răspunderea civilă contractuală pentru nepredarea locuinţei la termen, atât timp cât prin înscrisurile depuse la dosar a făcut dovada respectării obligaţiilor de diligenţă asumate prin contractul de mandat, obligaţia construirii şi predării la cheie a imobilului fiind asumată de antreprenorul general în baza contractului de construire încheiat între reclamant şi constructor. Prin urmare, debitorul obligaţiei de predare a imobilului în termen este constructorul, obligaţia de predare fiind stabilită în mod clar în sarcina acestuia prin art. 8 şi art. 10 din contractul de construire încheiat între reclamant şi antreprenor.

Mai mult, potrivit contractului de antrepriză generală, antreprenorul general şi-a asumat, în baza art. 21 şi art. 65, obligaţia de executare şi finalizare a unităţilor locative.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant ca nefondat, susţinând că niciunul dintre motivele expuse nu reprezintă motive de recurs, acestea fiind doar apărări ce ţin de fondul cauzei pe care reclamantul le-a formulat atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel.

De asemenea, a susţinut că argumentele expuse de recurentul-reclamant reprezintă nemulţumirea acestuia cu privire la respingerea pretenţiilor şi vizează aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

În concluzie, argumentele expuse exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict şi limitativ de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurentul-reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 09 mai 2023, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. şi pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei nr. 784A din 19 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A fixat termen de judecată la data de 28 noiembrie 2023, ora 900, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În privinţa recursului declarat de pârâtă, prioritar în analiză din punct de vedere juridic în raport de criticile concrete formulate, Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile acestei părţi procesuale referitoare la nelegala valorificare de către instanţa de apel atât a practicii judiciare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în domeniul dosarelor având ca obiect solicitările beneficiarilor contractelor de mandat încheiate cu recurenta pârâtă privind realizarea imobilelor din cartierul Henri Coandă, cât şi a considerentelor deciziei nr. 5197/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţate în dosarul nr. x/2011, toate în detrimentul invocat al unei cercetări proprii a speţei deduse judecăţii de către instanţa de apel.

Ansamblul acestor critici este încadrabil atât în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dar şi în cel reglementat de pct. 5 al art. 488 alin. (1) din acelaşi act normativ, având în vedere că partea recurentă, pe de o parte, a evocat nerespectarea astfel, a exigenţelor legale ale motivării unei hotărâri judecătoreşti, nesocotindu-se faptul că în sistemul judiciar român, deciziile similare nu constituie izvor de drept, iar pe de altă parte, a invocat aplicarea greşită în cauză a dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ.

Verificând aşadar, cele două motive de casare îngemănate de criticile comune formulate în această direcţie, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., "Hotărârea va cuprinde: (...) b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Nerespectarea acestor exigenţe de motivare a unei hotărâri este sancţionată prin intermediul motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., motivarea hotărârii judecătoreşti constituind premisa indispensabilă efectuării examinării conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Or, verificând sub acest aspect decizia recurată, Înalta Curte constată că în cauză, instanţa de apel s-a conformat exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ilustrând în cadrul considerentelor deciziei recurate situaţia de fapt pe care a reţinut-o în baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat soluţia, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii recurate corespunde imperativelor logicii, argumentele prezentate oferind o înlănţuire comprehensibilă a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia indicată în dispozitiv, instanţa realizând o amplă analiză proprie a criticilor şi apărărilor invocate de părţile procesuale în apel, arătând astfel, care sunt propriile argumente pentru care a menţinut în parte soluţia dată de tribunal şi în parte, a schimbat-o. Relevant în acest sens, este conţinutul paginilor 11, 12, 13 (ultimul alineat), 14 (primele 9 alineate), 15, 16 ale deciziei recurate.

Astfel, se constată că instanţa de apel a configurat situaţia de fapt a cauzei pe baza probelor cu înscrisuri administrate cauzei, înscrisuri pe care le-a reliefat în mod expres şi a stabilit în mod propriu, raportându-se la clauzele contractului de mandat, caracterul obligaţiei contractuale asumate de recurentă şi subsecvent, neîndeplinirea acesteia, prejudiciul cauzat astfel şi legătura de cauzalitate.

Redarea şi a practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cauze similare (inclusiv decizia nr. 1065 din 21 aprilie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă) nu a constituit aşadar, un argument decisiv în evaluarea instanţei de apel, dovadă fiind faptul că în continuarea ilustrării respectivei practici, curtea de apel a efectuat propria sa cercetare asupra respectivelor aspecte relevante cauzei. Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a respectat principiul conform căruia în sistemul juridic român deciziile similare nu constituie izvor de drept.

Procedeul concret de motivare al instanţei de apel denotă concluzia că de fapt, ilustrarea practicii instanţei supreme în domeniu în cadrul deciziei recurate a avut doar rol de potenţare a propriului raţionament juridic al instanţei de apel, indiferent de localizarea topografică a considerentelor afectate jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul respectivei hotărâri judecătoreşti.

Înalta Curte constată de asemenea, că instanţa de apel a valorificat în mod corect, în temeiul art. 430 C. proc. civ., considerentele deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013 pronunţate în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, atât timp cât recurenta pârâtă a fost parte procesuală în respectivul litigiu de contencios administrativ, astfel încât soluţia pronunţată în acea cauză, laolaltă cu considerentele care au sprijinit-o, îi sunt opozabile, recurenta pârâtă neputând alege să le ignore şi acest lucru indiferent de aspectul că reclamantul intimat nu a fost parte în procesul respectiv.

Aşadar, reţinerea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat sub aspect pozitiv (aspect pentru care nu este obligatorie întrunirea cerinţei triplei identităţi consacrate de art. 430 C. proc. civ., date fiind prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.) a considerentelor deciziei pronunţate în contencios administrativ care cuprind dezlegări cu privire la conduita recurentei-pârâte, constând în refuzul nejustificat de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental Cartierul de locuinţe Henri Coandă faţă de imobilele cuprinse în acest program, nu a fost neprocedurală.

Însă, trebuie evidenţiat că această apreciere a instanţei civile de apel vine în completarea propriilor sale considerente în aceeaşi direcţie pe care le prezentase deja în decizia recurată şi în raport de care a apreciat că în cauză, este atrasă răspunderea contractuală a recurentei-pârâte, existând fapta ilicită.

Aşadar, faptul că instanţa de apel a reţinut caracterul opozabil al deciziei pronunţate de către instanţa de contencios administrativ faţă de recurenta-pârâtă, ca un argument suplimentar celor prezentate până la acel moment, nu a încălcat nici dispoziţiile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ. şi nici principiul general că în sistemul juridic român jurisprudenţa nu constituie izvor de drept.

Înalta Curte constată totodată, că atât timp cât potrivit art. 2 din Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, printre obiectivele legale ale recurentei pârâte este şi "promovarea şi dezvoltarea la nivel sectorial şi naţional a unor programe privind construcţia de locuinţe", construirea locuinţelor reprezentând aşadar, scopul acestor programe naţionale, atunci nu se poate reproşa curţii de apel că ar fi săvârşit vreo eroare de interpretare (între sintagma "finalizarea programului guvernamental" şi sintagma "finalizarea lucrărilor de construire") a considerentelor în privinţa cărora a reţinut autoritatea de lucru judecat.

De altfel, se observă că instanţa de apel a statuat sub acest aspect, cu privire la "efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al acestei decizii prin care s-a constatat refuzul nejustificat al pârâtei A.N.L. de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coandă"", raportându-se aşadar, la sintagma utilizată de însăşi recurenta pârâtă.

De asemenea, Înalta Curte constată că instanţa de apel a justificat de ce nu poate valorifica şi deciziile de jurisprudenţă invocate în apărare de către recurenta-pârâtă, arătând de ce acestea nu sunt opozabile intimatului-reclamant: "În schimb, deciziile invocate de apelantă nu cuprind dezlegări general valabile, ci soluţii particulare (...)".

Din perspectiva tuturor acestor considerente enunţate, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie reţine caracterul nefondat al motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ. invocate de recurenta pârâtă, neaplicându-se eronat în cauză autoritatea de lucru judecat, iar motivarea deciziei recurate nefiind deficitară şi necuprinzând motive străine de natura cauzei.

În privinţa motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că şi acesta este nefondat.

Astfel, cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că o instanţă de recurs exercită un control exclusiv de legalitate asupra unei hotărâri judecătoreşti, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. ("Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile") şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ. ("Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...)"). Aceasta înseamnă că instanţa de recurs nu poate să reevalueze situaţia de fapt a cauzei, configurată de instanţa de apel în mod definitiv pe baza probelor administrate, întrucât într-o astfel de situaţie ar realiza un control al temeiniciei deciziei recurate şi nu al legalităţii acesteia. Din această perspectivă expusă, controlul de legalitate al instanţei de recurs trebuie să se grefeze pe situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de instanţa de apel, instanţă devolutivă a fondului cauzei.

Or, Înalta Curte constată faptul că potrivit considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel, analizând clauzele actului juridic încheiat între părţile procesuale, a stabilit că "Aşa cum rezultă din obligaţiile asumate de pârâtă în baza contractului de mandat, fapta culpabilă a acesteia constă în nefinalizarea imobilului, nerealizarea reţelei de utilităţi în termenul convenit, respectiv 24 luni de la data emiterii ordinului de începere a lucrărilor întrucât aceasta avea obligaţia să urmărească finalizarea lucrărilor la termen".

Raportat la această stare de lucruri decelată de instanţa de apel în temeiul probelor administrate cauzei, stare de fapt de care instanţa de recurs este ţinută, astfel cum s-a expus anterior, Înalta Curte constată că nu se poate atunci reproşa curţii de apel invocata eronată calificare a obligaţiilor contractuale ale recurentei pârâte ca fiind unele de rezultat şi nu de diligenţă.

Înalta Curte constată că în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta pârâtă procedează practic la o nouă evaluare a clauzelor contractului de mandat încheiat cu intimatul, pentru a ajunge la concluzia că părţile contractuale au convenit asupra unor obligaţii de diligenţă şi nu de rezultat în sarcina recurentei pârâte.

Or, această evaluare este una arondată temeiniciei deciziei recurate şi nu legalităţii acesteia, atât timp cât reevaluarea propusă de către recurentă presupune reanalizarea voinţei contractuale determinate a părţilor la încheierea actului juridic, pentru a se stabili ce şi asupra a ce au înţeles părţile să contracteze.

Mai mult, Înalta Curte observă că potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865, "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: (...) 8. când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".

Noul C. proc. civ. nu mai reglementează însă, în cadrul art. 488 C. proc. civ., acest motiv de casare, ceea ce determină din punct de vedere al metodelor de interpretare logică, sistematică, gramaticală şi teleologică (în referire la reglementarea anterioară enunţată din vechiul cod de procedură) concluzia că aspectul calificării unui act juridic nu mai este reglementată de noul legiuitor ca reprezentând o critică vizând legalitatea hotărârii judecătoreşti recurate, ci o critică vizând temeinicia sa, rezolvabilă pe baza analizei probelor administrate cauzei, apanaj al instanţelor devolutive ale fondului cauzei. Este şi firesc întrucât această operaţiune presupune cercetarea voinţei determinate, concrete a părţilor contractuale de la momentul încheierii actului juridic.

Pe cale de consecinţă, reanalizarea clauzelor contractului de mandat pentru a ajunge la decelarea unei alte voinţe concordante a părţilor contractuale decât cea configurată de curtea de apel, este prohibită de limitele procesuale exclusiv de legalitate ale prezentei căi de atac.

Înalta Curte constată aşadar, din perspectiva tuturor acestor argumente prezentate, că grefat pe situaţia de fapt concretă, stabilită în mod definitiv de către curtea de apel şi ilustrată anterior, nu au fost încălcate sau ignorate prevederile art. 1532 şi urm. C. civ. 1864, inclusiv art. 1539 alin. (1) C. civ. 1864, calificarea obligaţiei contractuale asumate de recurenta pârâtă ca fiind una de rezultat şi nu una de diligenţe fiind legală.

Instanţa de recurs mai observă că instanţa de apel a stabilit tot în cadrul situaţiei de fapt, că mandatul acordat recurentei pârâte a fost unul cu caracter oneros ("mandatul nu era cu titlu gratuit, fiind cu titlu oneros"), astfel încât dispoziţiile art. 1540 alin. (2) C. civ. 1864 invocate de această parte procesuală nu sunt aplicabile cauzei, ele grefându-se pe existenţa unui mandat fără plată, nefiind cazul în speţă.

Tot ansamblul de critici al recurentei pârâte din cadrul aceluiaşi motiv de recurs, ansamblu arondat greşitei stabiliri a culpei sale în nerealizarea obligaţiilor contractuale asumate, nu poate fi primit, dat fiind impedimentul procesual de analiză decurgând din limitele strict de legalitate enunţate supra ale prezentei căi de atac. Or, culpa în realizarea unei obligaţii contractuale reprezintă inechivoc un element de fapt, întrucât ea constă în atitudinea subiectivă, internă a unei persoane faţă de faptă şi urmările acesteia.

Nici criticile invocate legate de împrejurarea că recurenta pârâtă şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale, exhibând în acest sens şi conţinutul procesului-verbal de predare - primire a locuinţei, încheiat la data de 08.06.2018 cu intimatul reclamant, nu pot fi primite, întrucât ele sunt afectate de asemenea situaţiei de fapt a cauzei, deoarece vizează executarea unor obligaţii determinate, aspect de fapt care scapă de asemenea, controlului jurisdicţional al instanţei de recurs.

Instanţa de recurs constată că în mod nefondat se invocă de către recurenta pârâtă faptul că obligaţiile sale contractuale ar fi fost stabilite nelegal şi prin referiri la conţinutul Legii nr. 152/1998 sau al contractelor de antrepriză generală şi de construire.

Înalta Curte constată în această direcţie, pe de o parte, că potrivit situaţiei de fapt reţinute în mod definitiv de către curtea de apel, în cuprinsul contractului de mandat se face referire la aceste elemente:

"Părţile contractului de mandat au înţeles să stipuleze în cuprinsul acestuia în mod neechivoc, că perfectarea convenţiei se face în baza Legii nr. 152/1998, conform căreia, pentru asigurarea corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe, ANL încheie contracte cu autorităţile administraţiei publice locale, prin bugetul cărora se aprobă programul de investiţii publice pentru realizarea de utilităţi şi dotări tehnico-edilitare.

Contractul de mandat a avut în vedere şi contractul de antrepriza generală, care stipulează la art. 19 că ANL şi antreprenorul general vor efectua toate demersurile necesare, la forurile abilitate, în vederea asigurării infrastructurii şi utilităţilor".

Aşadar, înseşi părţile contractuale s-au raportat în cadrul convenţiei de mandat, la cele două elemente contestate la acest moment de recurenta pârâtă.

Pe de altă parte, instanţa de recurs constată că în analiza contractului de mandat încheiat de părţile procesuale, instanţa de apel nu s-a raportat la contractul de construire, astfel cum în mod nefondat invocă recurenta pârâtă.

Aşadar, pentru ansamblul acestor argumente, nici dispoziţiile art. 1073 şi art. 973 C. civ. 1864 nu au fost încălcate de către instanţa de apel în pronunţarea deciziei recurate.

În fine, împrejurarea că există autorităţi locale şi societăţi comerciale care aveau competenţe şi atribuţii în executarea construcţiilor şi asigurarea finanţării reţelelor de utilităţi şi dotări tehnico-urbane, în baza convenţiei nr. MM 1909/2004, dar şi a contractului de antrepriză generală sau a contractului de construire, pe care recurenta pârâtă le analizează în cererea prezentă de recurs, nu înlătură însă, răspunderea contractuală a recurentei-pârâte, în contextul în care acesteia îi revin obligaţii contractuale şi legale multiple în ce priveşte realizarea ansamblului de locuinţe din Cartierul Henri Coandă, inclusiv sub aspectul urmăririi, coordonării şi corelării activităţii tuturor entităţilor implicate în realizarea proiectului.

De altfel, faptele terţilor, constând în neîndeplinirea unor obligaţii care le-ar fi revenit, potrivit contractelor încheiate cu recurenta pârâtă sau cu intimatul reclamant, nu o exonerează pe aceasta în condiţiile în care aceasta răspunde în faţa beneficiarului/beneficiarilor de locuinţă pentru nerealizarea proiectului imobiliar al cărui coordonator şi dezvoltator este, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

Aşadar, în executarea propriilor sale obligaţii contractuale, recurenta pârâtă nu se poate prevala de o eventuală exonerare a răspunderii, invocând culpa celorlalte entităţi menţionate.

Drept urmare, susţinerile recurentei-pârâte referitoare la diligenţele depuse pe lângă constructor şi autorităţile locale şi la culpa acestora, sunt lipsite de relevanţă, în condiţiile în care obligaţiile de rezultat ale recurentei pârâte ce intră în conţinutul raportului juridic contractual dintre părţi nu au fost îndeplinite, conform situaţiei de fapt configurate definitiv de instanţa de apel.

Din această perspectivă, inclusiv referirile recurentei pârâte la invocata stipulare prin contractul de construire a tuturor daunelor care ar putea fi solicitate în caz de întârziere în executarea obligaţiilor, nu sunt relevante în silogismul juridic al cauzei, atât timp cât pretenţiile prezente îşi au fundamentul în contractul de mandat încheiat între părţile procesuale şi nu în alte contracte civile încheiate cu terţi şi cât analizarea voinţei determinate a unor părţi contractuale dintr-o altă convenţie juridică decât cea dedusă judecăţii reprezintă un aspect de temeinicie care scapă controlului instanţei de recurs.

Aşadar, recursul promovat de recurenta pârâtă este nefondat.

În ceea ce priveşte recursul promovat de reclamant, Înalta Curte constată că premisa pe care se grefează această parte procesuală în realizarea criticilor sale din recurs este una eronată.

Astfel, lecturând decizia recurată, se constată că nicăieri curtea de apel nu a calificat procesul-verbal de predare - primire a locuinţei tip C31 din 08.06.2018 ca reprezentând procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, în sensul rezultat din coroborarea prevederilor indicate de recurentul reclamant din cuprinsul Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, al Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, al H.G. nr. 808/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind autorizarea laboratoarelor de analize şi încercări în activitatea de construcţii, al Normativului 7/1999, al H.G. nr. 907/2016 privind etapele de elaborare şi conţinutul-cadru al documentaţiilor tehnico-economice aferente obiectivelor/proiectelor de investiţii finanţate din fonduri publice, al Normativului de siguranţă la foc a construcţiilor indicativ P 118-99 sau al Regulamentului privind recepţia construcţiilor aprobat prin H.G. nr. 273/1994 modificată ulterior prin H.G. nr. 343/2017.

Instanţa de apel s-a referit în decizia recurată la procesul-verbal de predare - primire a locuinţei şi în special la clauza acestuia referitoare la exonerarea intimatei pârâte de răspunderea privind execuţia lucrărilor suplimentare. Nicăieri în cadrul hotărârii judecătoreşti de apel nu este dezlegată această problemă ridicată în recurs de reclamant, accentul juridic pentru rezolvarea determinării intervalului de timp pentru care recurentul reclamant este îndreptăţit la daune - interese fiind aşezat de instanţa de apel pe alte elemente juridice decât cel privind recepţia lucrărilor de construire, invocat în prezent în recurs de către recurent.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate dispoziţiile legale invocate de recurentă privind legislaţia din materia construcţiilor, instanţa de apel nerealizând nicio confuzie aşadar, între lucrări de construcţie şi noţiunea de construcţie, finalizarea lucrărilor de construcţie şi recepţia la terminarea lucrărilor, predarea unor lucrări de construcţie şi darea în folosinţă a unei construcţii.

Analizând condiţiile răspunderii civile contractuale pentru nerespectarea obligaţiei intimatei pârâte de asigurare a finalizării şi predării la termen a construcţiei racordate la utilităţi, instnţa de apel a constatat practic că recurentul reclamant, primind locuinţa la data de 08.06.2018, are detenţia acesteia începând cu această dată şi prin urmare, ulterior, prejudiciul nu mai este consecinţa directă a nerespectării obligaţiei de predare la termen.

Aceasta întrucât, după data primirii construcţiei, obligaţia de predare la termen fiind considerată executată, nu mai puteau fi solicitate daune moratorii pentru întârziere în executarea acestei îndatoriri contractuale enunţate, ci eventual, daune - interese pentru o executare neconformă. Acest ultim gen de daune - interese au aşadar, un alt izvor şi presupun şi o altă modalitate de cuantificare a prejudiciului.

Or, în respectul principiului disponibilităţii care guvernează materia procesului civil potrivit art. 9 C. proc. civ., instanţa de apel a procedat la analiza elementului răspunderii civile contractuale reprezentat de prejudiciul în raport de cauza invocată de reclamant, respectiv neexecutarea obligaţiei contractuale menţionate a intimatei pârâte de asigurare a finalizării şi predării la termen a construcţiei.

Drept urmare, nu se poate imputa instanţei de apel că ar fi încălcat dispoziţiile legale menţionate de către recurentul reclamant.

Un alt ansamblu de critici al recurentului reclamant vizează aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 969 C. civ. de la 1864, ale Legii speciale nr. 152/1998 si a legislaţiei secundare acesteia, în forma modificată prin O.U.G. nr. 66/2001 în vigoare la datele încheierii contractului de antrepriză generală şi a contractului de mandat, ale Normei metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe şi ale Regulamentul de organizare si funcţionare a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe din 27.06.2001, recurentul reclamant apreciind că intimata pârâtă rămâne în continuare obligată la realizarea recepţiei imobilului la terminarea lucrărilor.

Potrivit art. 969 C. civ. 1864, "Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante".

Înalta Curte constată că potrivit situaţiei de fapt a cauzei, decelate în mod definitiv de către curtea de apel ca instanţă devolutivă a fondului cauzei şi pe care se grefează prezentul control de legalitate, recurentul reclamant a preluat imobilul la data de 08.06.2018, exonerând intimata pârâtă de răspunderea privind execuţia lucrărilor suplimentare.

Or, în aceste coordonate care circumscriu controlul instanţei de recurs, rezultă că într-adevăr, ulterior acestei date nu se mai poate invoca nerespectarea obligaţiei contractuale de predare din contractul de mandat, ci eventual, o predare neconformă a imobilului. Însă, această eventuală predare neconformă a imobilului nu este compatibilă din punct de vedere juridic cu acordarea unui prejudiciu reprezentat de lipsirea de folosinţă, atât timp cât recurentul reclamant a preluat imobilul, fie el şi într-o stare nefinalizată.

Cercetând cuprinsul cererii de chemare în judecată, se constată că obiectul acesteia îl reprezintă acordarea de daune - interese pentru lipsa de folosinţă cauzată de neîndeplinirea obligaţiilor contractuale din contractul de mandat, neîndeplinire care potrivit situaţiei de fapt decelate de instanţa de apel, viza nefinalizarea imobilului, nerealizarea reţelei de utilităţi în termenul convenit, respectiv 24 luni de la data emiterii ordinului de începere a lucrărilor întrucât aceasta avea obligaţia să urmărească şi să asigure finalizarea lucrărilor la termen.

Aşadar, obiectul cauzei prezente deduse judecăţii în limitele devoluţiunii cererii de apel şi subsecvent, ale cererii de recurs, este reprezentat de plata daunelor moratorii constând în echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit recurentul reclamant ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei contractuale de a asigura edificarea şi predarea la termen a locuinţei.

Or, astfel cum am ilustrat şi supra, atât timp cât recurentul reclamant a obţinut detenţia locuinţei - fie ea şi într-o stare neconformă contractului - atunci prejudiciul reclamat de către această parte procesuală, pe unitate de timp şi pentru lipsa de folosinţă, nu este consecinţa directă a neexecutării conforme a imobilului. Concluzia se impune deoarece în principiu, despăgubirile pentru neexecutarea obligaţiei privind predarea la termen a unui bun pot fi cumulate cu executarea în continuare, în natură, a obligaţiei de predare în măsura - bineînţeles - în care bunul nu a fost încă predat, însă, o predare a bunului, chiar şi neconformă contractului, nu mai este complementară ulterior predării cu acordarea de daune - interese moratorii pentru întârziere, pentru că obligaţia de predare la termen s-a epuizat, a încetat prin predare, fie ea şi întârziată.

Aşadar, chiar dacă imobilul ar fi fost predat într-o stare nefinalizată, care nu ar corespunde potrivit amplei reglementări invocate detaliat de recurentul reclamant, unei construcţii recepţionate la terminarea lucrărilor, cu toate acestea, această stare de lucruri nu ar putea fi echivalată din punct de vedere juridic cu neîndeplinirea obligaţiei de predare a sa până la un termen, ci în mod evident, cu neîndeplinirea obligaţiei de predare a imobilului în starea, în forma contractată.

Pe cale de consecinţă a tuturor acestor elemente prezentate în mod conjugat, nu se poate aprecia - astfel cum solicită recurentul reclamant în recurs - că în cauză ar fi fost încălcate de către instanţa de apel prevederile art. 969 din vechiul C. civ. privind obligaţiile contractuale sau ale Legii nr. 152/1998 privind calităţile si rolul intimatei ANL de investitor si coordonator al Programului de Locuinţe Henri Coanda, unite cu legislaţia sa secundară, menită să asigure punerea legii în aplicare.

Decizia instanţei supreme nr. 1459/2022 invocată de recurentul reclamant cu titlu de jurisprudenţă favorabilă, nu poate avea înrâurire în prezenta cauză, fiind pronunţată în privinţa unui alt imobil care, potrivit considerentelor acelei hotărâri judecătoreşti, se afla într-un stadiu total diferit decât cel din prezenta cauză şi întrucât, oricum, astfel cum s-a menţionat şi supra, jurisprudenţa nu constituie un izvor de drept în sistemul naţional român. Este adevărat că o jurisprudenţă uniformă este de natură a asigura principiul securităţii juridice, însă instanţa de recurs notează că problema de drept a distincţiei între efectele nepredării la termen şi cele ale nepredării bunului într-o stare conformă contractului, argumentul esenţial pentru care recursul prezent al reclamantului a fost apreciat nefondat, nu a constituit obiect de analiză în respectivul litigiu anterior.

Aşadar, şi recursul promovat de reclamant este nefondat.

Doar cu titlu informativ, instanţa de recurs notează că există şi decizii ale instanţei supreme în sens convergent soluţiei adoptate în cauză de curtea de apel sub acest aspect (exempli gratia: Decizia nr. 2595/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă).

Aşadar, şi recursul promovat de reclamant este nefondat.

Prin urmare, faţă de toate cele anterior arătate şi grefat pe situaţia de fapt stabilită definitiv de curtea de apel, Înalta Curte conchide în sensul că instanţa de apel, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente speţei, grefat pe actul juridic dedus judecăţii, realizând totodată, o motivare conformă exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate, ambele recursuri promovate, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate de cele două părţi procesuale nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate, recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei nr. 784A din 19 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 noiembrie 2023.