Admissibility of incidental illegality exception for unchallenged administrative act in damages action

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 04.06.2021 reclamanta A. S.A. a solicitat instanţei de judecata, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să oblige pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/19.01.2017 constând în principal, in penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi de întârziere, potrivit Normei ASF23/2014 de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data plăţii efective; până în data de 6/2/2021 penalităţile sunt în cuantum de 34276.29 si în subsidiar, in dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

1.2. Prin notele scrise înregistrate la dosarul cauzei, la data de 17 noiembrie 2021, reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a Deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018. 2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 215 din data de 11 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de reclamantă şi a respins, ca inadmisibile atât excepţia de nelegalitate a Deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018, cât şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile menţionate anterior, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În opinia recurentei-reclamante, soluţia pronunţată cu privire la excepţia de nelegalitate a deciziei nr. 16517/27.08.2018 este nelegală din perspectiva prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prima instanţă încălcând regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar hotărârea nu cuprinde argumentele juridice care au stat la baza unei astfel de soluţii.

Învederează recurenta că, prin decizia nr. 16517/27.08.2018, intimatul-pârât FGA a respins cererile de plată formulate de A., invocând dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, referitoare la plata creanţelor de asigurare în limita plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment. Prin Decizia nr. 29/2020, pronunţată în dezlegarea unei probleme de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, contrar poziţiei adoptate de FGA, că plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, motiv pentru care, în opinia recurentei-reclamante, decizia nr. 16517/27.08.2018 este un act administrativ individual nelegal, iar, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prima instanţă trebuia să admită excepţia de nelegalitate.

Afirmă recurenta-reclamantă că, deşi decizia nr. 16517/27.08.2018 putea fi atacată şi pe calea acţiunii principale, este evident că instanţa putea şi trebuia să verifice legalitatea acesteia pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, soluţia de respingere ca inadmisibilă a acestei excepţii, încălcând liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Cu toate că prima instanţă susţine că legalitatea deciziei nu poate fi verificată pe cale incidentală, în sentinţă nu au fost indicate raţionamentele logico-juridice care stau la baza unei astfel de soluţii, astfel că motivarea sentinţei nu corespunde, în opinia recurentei, cerinţelor legale, aşa cum au fost dezvoltate prin jurisprudenţa instanţelor naţionale, CJUE şi CEDO.

Mai susţine recurenta-reclamantă că, în condiţiile pronunţării şi publicării Deciziei ICCJ nr. 29/2020 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, caracterul nelegal al Deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018 este evident. Din considerentele acestei decizii rezultă că societatea de asigurare care se subrogă în drepturile asiguratului său este îndreptăţită să solicite Fondului desdăunarea iar noţiunea de "creanţă de asigurare" cuprinde şi creanţa transmisă de o persoană asigurată către asigurătorul său în temeiul subrogaţiei legale şi cu privire la care se exercită dreptul de regres. Prin urmare, susţinerea Fondului cu privire la faptul că plafonul de 450.000 RON ar fi prevăzut de lege prin raportare la creditor şi nu la creanţă este eronată. Obligaţia de garantare ia naştere odată cu încheierea contractului de asigurare şi devine efectivă prin împlinirea termenului reprezentat de momentul la care asigurătorul intră în faliment. Aşadar, obligaţia de garantare este un accesoriu al contractului de asigurare, ceea ce înseamnă că numărul obligaţiilor de garantare este egal cu cel al contractelor de asigurare încheiate.

Prin transmiterea dreptului izvorât din contractul de asigurare se transmite şi obligaţia de garantare ca efect al principiului accesorium sequitur principale, iar o limitare a garantării prin aplicarea plafonului prevăzut de lege prin raportare la creditorul care a dobândit mai multe drepturi izvorâte din contracte de asigurare reprezintă lipsirea unora din aceste drepturi de protecţia oferită de lege. O atare situaţia ar încălca principiul egalităţii (principiu constituţional şi principiu general al dreptului civil) şi ar fi contrară chiar scopului urmărit de legiuitor.

În privinţa soluţiei de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice, recurenta-reclamantă contestă argumentaţia instanţei de fond, întemeiată pe împrejurarea necontestării de către reclamantă a Deciziei F.G.A. nr. 16517/2018. Deşi instanţa a avut în vedere prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, în realitate, angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii este condiţionată de existenţa unui act administrativ cauzator de prejudicii, în speţă actul administrativ nelegal fiind refuzul expres şi repetat al F.G.A. de a da curs cererilor de plată, exprimat din Decizia nr. 16517/27.08.2018 şi reiterat prin Decizia nr. 18140/27.08.2018.

Mai arată recurenta-reclamantă că Decizia nr. 18140/27.08.2018 a fost anulată prin decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 19.11.2021, în dosarul nr. x/2021.

Concluzionează că, în speţă, nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor putea fi reţinută de către prima instanţă fie în baza deciziei pronunţate în dosarul nr. x/2019, prin care Înalta Curte a anulat Decizia nr. 18140/28.01.2019, fie prin analizarea şi admiterea excepţiei de nelegalitate împotriva Deciziei nr. 16517/27.08.2018.

Or, condiţionând admisibilitatea acţiunii strict acţiunii strict de anularea deciziei nr. 16517/27.08.2018 printr-o hotărâre anterioară, apreciază că prima instanţă a încălcat normele de drept material care stabilesc condiţiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, susţinând că argumentele expuse nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

5.1. În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 494 C. proc. civ., coroborat cu art. 475 alin. (2) şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 05.07.2022 s-a fixat termen de judecată la data de 4 octombrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

5.2. La data de 3 octombrie 2023, recurenta - reclamantă A. S.A. a formulat cerere de suspendare a judecăţii până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2022, având ca obiect acţiunea în obligarea F.G.A. la soluţionarea cererilor şi constatarea caducităţii deciziei nr. 16157/27.08.2018, apreciind recurenta că sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. pentru suspendarea cauzei pendinte.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. În ceea ce priveşte cererea de suspendare a judecăţii cauzei, formulată de recurenta-reclamantă în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să o respingă.

Cererea de suspendare s-a întemeiat pe existenţa unui alt litigiu, ce face obiectul dosarului nr. x/2022, soluţionat în primă instanţă de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, al cărui obiect ar consta, potrivit susţinerilor recurentei, în obligarea F.G.A. la soluţionarea cererilor de plată şi constatarea caducităţii deciziei nr. 16517/27.08.2018.

Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei o copie a acţiunii ce face obiectul dosarului nr. x/2022 ori un certificat de grefă care să ateste obiectul acestui dosar şi care să permită instanţei de recurs să stabilească dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv dacă dezlegarea prezentei cauze depinde de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul dosarului nr. x/2022

Pe de altă parte, se constată că, în prezentul litigiu, recurenta-reclamantă a invocat excepţia de nelegalitate a deciziei nr. 16517/27.08.2018, urmărind anularea acestui act administrativ, pe când, potrivit susţinerilor recurentei-reclamante, în dosarul nr. x/2022 se urmăreşte obţinerea unei soluţii de constatare a "caducităţii" aceleiaşi decizii. Chiar în lipsa unei copii a acţiunii adresate Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, Înalta Curte constată că, în cele două cauze, reclamanta urmăreşte scopuri diferite, în raport de distincţia de regim juridic dintre nulitatea şi caducitatea actului juridic, care determină efectele produse de cele două instituţii juridice. Astfel fiind, nu poate fi decelată o legătură între cele două dosare, în sensul existenţei unui drept de care ar depinde soluţionarea prezentului litigiu, de natură să impună temporizarea soluţionării căii de atac.

În concluzie, nefiind îndeplinite condiţiile suspendării facultative prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecăţii recursului, formulată de recurenta-reclamantă A. S.A..

II.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de dispoziţiile legale incidente, precum şi de apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că, în recurs, criticile reclamantei vizează, pe de-o parte, soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate, ca inadmisibilă, iar pe de altă parte, soluţia de respingere a acţiunii în despăgubire.

Pentru a răspunde tuturor criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte consideră necesar a reda, rezumativ, situaţia factuală care a condus la promovarea litigiului de faţă.

Prin cererea de plată înregistrată la F.G.A. sub nr. x/20.01.2017, A. S.A. a solicitat plata sumei de 10943,90 RON reprezentând despăgubiri, pe care aprecia că era îndreptăţită să o recupereze de la asigurătorul RCA în faliment B. S.A.

Cererea de plată a fost soluţionată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin Decizia nr. 16517/27.08.2018. Potrivit menţiunilor din dispozitivul acestei decizii, F.G.A. a achitat către A. despăgubiri ce au făcut obiect al cererilor de plată menţionate în borderoul nr. 1, până la o valoare totală de 450.000 RON, toate celelalte cereri, în sumă totală de 2.019.201,68 RON, menţionate explicit în borderoul nr. 2, fiind respinse la plată pentru depăşirea plafonului legal de 450.000 RON, fără a mai fi analizate în fond. Cererea de plată prin care a fost solicitată plata sumei de 10943,90 RON, ce constituie obiectul dosarului de daună nr. x, este menţionată în borderoul nr. 2, anexă la Decizia nr. 16517/27.08.2018, la poziţia nr. 69 .

Potrivit confirmării de primire ataşate la dosarul de fond, Decizia nr. 16517/27.08.2018 a fost comunicată reclamantei A., însă aceasta nu a făcut dovada contestării sale.

Înalta Curte observă că reclamanta s-a prevalat de existenţa Deciziei nr. 18140/28.01.2019, susţinând că respingerea cererii de plată a fost reiterată de FGA prin această decizie. În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, obligarea pârâtului FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la F.G.A.

Prima instanţă, a respins excepţia de nelegalitate invocată de reclamantă, ca inadmisibilă şi a respins cererea de chemare în judecată, reţinând că cererea de plată a sumei de 10943,90 RON a fost respinsă prin decizia nr. 16517/27.08.2019, cu privire la care nu s-a făcut dovada contestării în instanţă în termen de 10 zile de la comunicare, iar nu prin decizia nr. 18140/28.01.2019, la care s-a raportat reclamanta.

În ceea ce priveşte criticile aduse modalităţii de soluţionare a excepţiei de nelegalitate, Înalta Curte reţine că reclamanta a susţinut, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că deşi decizia nr. 16.517/27.08.2018 poate fi atacată şi pe calea acţiunii principale, este evident că instanţa putea şi trebuia să verifice legalitatea acesteia pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate.

Potrivit art. 4 din Legea 554/2004:

"(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate."

Din textul de lege antecitat, reiese că excepţia de nelegalitate constituie un mijloc de apărare ce poate fi folosit de una dintre părţi pentru a contracara pretenţiile celeilalte părţi ori pentru apărarea ori valorificarea unui drept al părţii, utilizat în cadrul unui proces în curs de soluţionare. Excepţia de nelegalitate reprezintă una dintre formele de exercitare a controlului judecătoresc asupra actelor administrative (control indirect) şi tinde la înlăturarea unui act administrativ nelegal, incident într-o cauză aflată pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de obiect sau de stadiu procesual.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că nu se poate uza de acest mijloc de apărare atunci când partea avea atât interesul, cât şi posibilitatea de a ataca actul administrativ printr-o acţiune în anulare şi a ales să stea în pasivitate, acceptând efectele produse de acesta. Excepţia de nelegalitate nu poate fi folosită cu scopul repunerii părţii nediligente în dreptul de a ataca actul administrativ în afara termenului stabilit de legiuitor, deşi aceasta avea cunoştinţă de conţinutul actului şi de vătămarea care îi este produsă încă de la momentul comunicării actului. Altfel spus, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu pot fi aplicate într-o speţă care vizează obţinerea de despăgubiri ca urmare a emiterii unui act administrativ pretins nelegal, dar care nu a fost atacat în termen cu acţiune în anulare, conform art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004.

În speţă, astfel cum corect a reţinut şi judecătorul fondului, decizia nr. 16517/27.08.2018, cu privire la care s-a invocat excepţia de nelegalitate, reprezintă actul administrativ cu caracter individual a cărui nelegalitate a fost invocată în susţinerea cererii de atragere a răspunderii autorităţii, cu care a fost învestită instanţa prin cererea introductivă. Câtă vreme obiectul cererii reclamantei priveşte acordarea de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 pentru prejudiciul suportat prin emiterea deciziei nr. 16517/27.08.2019, nelegalitatea actului administrativ pretins vătămător nu poate fi constatată pe calea incidentă a excepţiei de nelegalitate, ci doar prin formularea unei acţiuni în anulare, prealabil formulării acţiunii în despăgubiri.

Nefondată este şi critica formulată de recurenta-reclamantă, circumscrisă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care s-a susţinut că prima instanţă nu a indicat raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei de respingere a excepţiei de nelegalitate ca inadmisibilă.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prima instanţă expunând în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportat la dispoziţiile legale aplicabile litigiului dedus judecăţii. Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv prin argumente care demonstrează că a analizat efectiv chestiunea de drept disputată şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii excepţiei de nelegalitate invocată de reclamantă în privinţa deciziei nr. 16517/27.08.2018, ca inadmisibilă.

Totodată, instanţa de control judiciar reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză, obligaţie îndeplinită în prezenta speţă. În acest sens sunt, spre exemplu, şi aspectele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea Boldea c. României. Prezentarea considerentelor care susţin soluţia nu este o chestiune de volum, iar în speţă, motivarea sentinţei recurate cuprinde argumente suficiente în sprijinul soluţiei date excepţiei de nelegalitate.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că toate criticile reclamantei vizând soluţia primei instanţe, de constatare a inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, sunt nefondate, urmând a fi respinse în consecinţă.

Cel de-al doilea rând de critici expus de recurenta-reclamantă a vizat soluţia de respingere a acţiunii în răspundere patrimonială, Înalta Curte apreciind că aceste argumente se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că, atât timp cât decizia F.G.A. nr. 16517/27.08.2018 nu a fost contestată în faţa instanţei de contencios administrativ printr-o acţiune în anulare, care să fi fost admisă, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate. În cauză nu este îndeplinită condiţia premisă pentru introducerea cererii de chemare în judecată având ca obiect plata despăgubirilor potrivit art. 19 din Legea 554/2004 şi anume constatarea în prealabil a nelegalităţii actului vătămător.

Cât priveşte invocarea, ca act administrativ vătămător, a deciziei nr. 18140/28.01.2019, Înalta Curte constată că, potrivit dispozitivului acestei decizii, F.G.A. a respins alte două cereri de plată decât cea care face obiectul prezentului litigiu, menţionate în borderoul nr. 3 . Recurenta-reclamantă s-a prevalat de împrejurarea că această decizie cuprinde şi borderoul nr. 2, în care figurează şi cererea de plată ce face obiectul prezentei cauze. Însă, astfel cum rezultă din actele cauzei şi susţinerile părţilor, acest borderou se referă la cererile de plată deja respinse prin decizia nr. 16517/27.08.2018, fiind reluate considerentele referitoare la depăşirea plafonului de despăgubire, dar fără a se dispune prin dispozitivul deciziei o nouă soluţie de respingere a acestor cereri.

Înalta Curte mai reţine că dosarul nr. x/2019, având ca obiect acţiunea în anularea deciziei nr. 18140/28.01.2019, a fost soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în recurs, prin decizia nr. 5732/2021, în sensul admiterii recursului declarat de reclamanta A., anulării deciziei nr. 18140 din 28.01.2019, emisă de pârât şi obligării pârâtul F.G.A. să soluţioneze pe fond cererile de plată nr. x/18.10.2018 şi nr. y/18.10.2018 formulate de reclamantă, fiind respinsă, în rest, acţiunea. Aşadar, există o soluţie definitivă a instanţei de contencios administrativ care constată că decizia nr. 18140/28.01.2019 priveşte numai cele două cereri de plată, iar nu pe cele respinse la plată prin decizia nr. 16517/2018.

Înalta Curte nu poate primi nici susţinerile recurentei-reclamante referitoare la incidenţa în cauză a Deciziei I.C.C.J. nr. 29/2020 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în condiţiile în care considerentele acestei hotărâri nu vizează analiza temeiniciei Deciziei nr. 16517/27.08.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Problema de drept pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin Decizia nr. 29/2020 a privit chestiunea dacă, prin creanţă de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, Înalta Curte statuând că, în interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Este de necontestat că, prin Decizia nr. 16517/27.08.2018, FGA a respins cererile de plată formulate de A. pe motivul atingerii plafonului de 450.000 RON, prin interpretarea şi aplicarea eronată a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 într-un sens contrar celor decise de instanţa supremă prin decizia interpretativă nr. 29/2020. Cu toate acestea, intervenţia Înaltei Curţi, prin mecanismul de unificare a jurisprudenţei prevăzut de art. 519-521 C. proc. civ., ulterior emiterii şi comunicării de către F.G.A. a Deciziei nr. 16517/27.08.2018, respectiv ulterior expirării termenului legal de contestare a acestui act de către reclamantă, nu are semnificaţia invocată de societatea recurentă, a nelegalităţii prezumate a deciziei. Câtă vreme reclamanta nu şi-a exercitat dreptul de a ataca actul administrativ considerat vătămător, prezumţia de legalitate a actului este consolidată şi nu poate face obiectul contestării în prezenta cauză, nici chiar în contextul pronunţării deciziei nr. 29/2020.

Prin urmare, faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

În consecinţă, nefiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecăţii recursului formulată de recurenta-reclamantă A. S.A..

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 215 din data de 11 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.