Prescription of damages action for unlawful administrative refusal under Law 554/2004 and start date of limitation period

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 05.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat instanţei de judecată să constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/28.01.2016 şi să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1757 din 22 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele: "Respinge ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât prin întâmpinare.

Respinge ca neîntemeiată excepţia prematurităţii, invocată din oficiu.

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel cum a fost modificată.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 29.127 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 17.11.2016 până la data de 29.10.2021.

Obligă pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentinţe, dar nu mai mult de 300 de RON.

Respinge în rest acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.".

3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 1757 din 22 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanta A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta A. S.A susţine că, pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice pentru repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal sau de actul asimilat nelegal - refuzul administrativ nelegal trebuie să fie îndeplinite în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 două condiţii: să existe un act adminsitrativ ilicit şi acţiunea să fie introdusă în termen de 1 an de la data la care prejudiciul a fost sau putea fi cunoscut.

Prin decizia civilă nr. 4644 pronunţată de ICCJ la data de 13.10.2021 în dosarul x/2018, Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018 a fost anulată ca nelegală, instanţele reţinând că modalitatea în care FGA a interpretat normele legale aplicabile la soluţionarea cererii de plată este eronată, prima condiţie fiind îndeplinită.

În consecinţă, în speţă este îndeplinită condiţia unei fapte ilicite imputabile FGA, respectiv actul administrativ producător de prejudicii - Decizia nr. 14452 a fost anulată ca nelegală de către instanţa de judecată.

Cu privire la prejudiciu recurenta-reclamantă arată că aceasta există, având în vedere că neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin Decizia nr. 14452/03.05.2018 a condus la lipsa de folosinţă asupra sumei de bani la care era îndreptăţită.

Mai arată recurenta că dreptul A. la plata de către FGA a despăgubirilor s-a născut în temeiul legii, iar nu aşa cum greşit a reţinut prima instanţă, respectiv că dreptul nu s-a născut încă, acesta urmând a se naşte abia după analiza pe fond a cererii A. de către FGA. Dreptul A. la plata către FGA a despăgubirilor s-a născut, pede oparte, în temeiul art. 2210 C. civ. prin plata despăgubirilor către persoana prejudiciată şi subrogarea A. în drepturile acesteia împotriva asigurătorului RCA, iar, pe de altă parte, în temeiul art. 11-13 din Legea nr. 213/2015 care stabilesc obligaţiile FGA de a face plata despăgubirilor în locul asigurătorului falit.

3.2. Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs şi recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi rejudecarea litigiului, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată, şi obligării recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că cererea modificatoare formulată de către reclamantă în faţa instanţei de fond este inadmisibilă în raport cu dispoziţiile art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, regula fiind aceea ca prin cererea de anulare a actului administrativ considerat vătămător să se solicite şi repararea pagubei cauzate, iar formularea unei cereri de despăgubiri pe cale separată reprezintă o situaţie de excepţie ce poate avea loc doar atunci când aceasta nu poate fi formulată odată cu cererea de anulare a actului vătămător, or, în cauză, recurenta-reclamantă nu a dovedit că s-ar fi aflat în imposibilitatea obiectivă de a-şi preciza prejudiciul la data contestării deciziei de respingere a cererii de plată.

Susţine că instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, respectiv cu încălcarea termenului în care o asemenea cerere trebuia formulată, prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cererea fiind formulată la aproximativ 3 ani de la comunicarea actului, şi anume după împlinirea termenului de prescripţie.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât susţine că în cauză nu este vorba de nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri şi nici de un refuz nejustificat, iar, pe de altă parte, Legea nr. 213/2015 nu prevede nu termen pentru soluţionarea cererilor adresate FGA, astfel că instanţa de fond nu putea să reţină incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 şi nici să oblige FGA la plata dobânzii legale de la împlinirea termenului de 30 de zile.

Pe de altă parte arată că Legea nr. 213/2015 nu prevede posibilitatea obligării FGA la plata daunelor moratorii, câtă vreme nu se poate stabili un termen scadent de la care să poată fi calculate astfel de daune moratorii sau penalităţi de întârziere, în condiţiile în care FGA acoperă creanţele de asigurări în virtute principiului protecţiei consumatorilor, iar nu ca obligaţii proprii ale acestuia.

Mai arată că FGA nu se substituie, nu succede şi nu reprezintă asiguratorii în faliment, iar termenul rezonabil la care se referă Legea nr. 213/2015 nu a fost încălcat, având în vedere numărul mare al cererilor de plată înregistrate; că până la data de 28.04.2016 s-a aflat în imposibilitatea legală de a face plăţi, conform art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, legea condiţionând aceste plăţi de rămânerea definitivă a hotărârii privind falimentul asiguratorului; că recurenta-reclamantă invocă aplicarea art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, deşi FGA este o instituţie de drept public şi nu un profesionist.

Precizează că FGA s-a constituit ca persoană juridică de drept public prin Legea nr. 213/2015 şi garantează plata despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare în cazul falimentului unui asigurator, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut de lege şi în limita resurselor financiare disponibile. Astfel, pentru îndeplinirea scopului şi atribuţiilor sale legale, acesta nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment, nefiind succesorul asigurătorului în faliment, ci acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor, produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale acestuia, iar pe de altă parte, nu preia riscul executării contractelor de asigurare.

4. Apărările formulate în cauză.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus concluzii scrise prin care a solicitat admiterea recursului declarat în cauză şi respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârât.

5. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă şi ca admite recursul declarat de recurentul-pârât, pentru următoarele considerente:

Având a stabili ordinea de soluţionare a celor două recursuri, Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurenta pârâtă FGA la adresa legalităţii sentinţei civile nr. 1757 din data de 22 noiembrie 2021, în contextul în care prin această cale de atac sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de exerciţiu a acţiunii civile, astfel că validarea oricăreia din criticile pârâtei la adresa modalităţii de soluţionare a excepţiilor invocate în faţa primei instanţe face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios.

În acest sens, Înalta Curte constată că pârâta FGA a invocat în faţa instanţei de fond trei excepţii cu privire la acţiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, solicitând respingerea acţiunii în primul rând ca fiind inadmisibilă şi în subsidiar pentru nerespectarea termenului prevăzut pentru cererea în despăgubiri, atât prin lege specială(art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015) cât şi de dreptul comun în materia contenciosului administrativ(art. 19 din Legea nr. 554/2004).

În ceea ce priveşte prima excepţie invocată de FGA împotriva cererii modificate formulate de reclamantă, instanţa fondului a apreciat că acţiunea formulată de partea reclamantă nu este inadmisibilă, ci caracterul său admisibil reiese chiar din conţinutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare în pretenţii, atunci când a cerut iniţial anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri.

În acord cu considerentele judecătorului fondului, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plini jurisdicţie, să formuleze cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător.

Ceea ce prevede art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este tocmai posibilitatea formulării unei acţiuni în despăgubire pe cale separată, fără condiţionalitatea sugerată de recurenta pârâtă, aceea ca subiectul de sezină să fie ţinut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată.

Singurele condiţii de procedură impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează competenţa instanţei şi termenul de formulare a acţiunii în despăgubiri, acesta fiind termenul de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin urmare, soluţia primei instanţe pe marginea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii reflectă o corectă apreciere a condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menţinerea hotărârii sub acest aspect.

Aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la starea de fapt reţinută în cauză, denotă, însă, o greşită soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, după cum se va arăta în considerentele ce urmează.

Sintetizând circumstanţele cauzei, Înalta Curte constată că reclamanta A. a înregistrat la FGA sub numărul x o cerere de plată împreuna cu dosarul de regres instrumentat de B. pentru efectuarea plăţii către A. a despăgubirii în cuantum de 29.172,66 RON.

Această cerere, împreună cu alte 434 de cereri de plată depuse de A., a fost soluţionată de FGA, în sensul respingerii, motivat de faptul că până la data emiterii deciziei, creditorului de asigurare A. i s-a aprobat la plata şi plătit din disponibilităţiile FGA suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea 213/2015, fiind emisă, aşadar, decizia nr. 14452/03.05.2018.

Împotriva deciziei nr. 14452/03.05.2018 reclamanta A. a formulat o contestaţie ce a fost înregistrata pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2018.

La data de 27.11.2018, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 4902 şi a dispus admiterea în parte a acţiunii, anulând Decizia nr. 14452/03.05.2018 şi obligând FGA să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plata formulate de A. menţionate în boredroul nr. 2 al Deciziei FGA 14452/03.05.2018.

Recursurile declarate împotriva sentinţei anterior menţionate au fost respinse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 13.10.2021.

Au fost respinse şi cererile de plată formulate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin deciziile nr. 2658/17.11.2016 şi 2662/17.11.2016 emise de FGA.

Prin cererea introductivă de instanţă în prezenta cauză, reclamanta A. a solicitat instanţei să constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/28.01.2016 şi să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamanta a depus la data de 31.08.2021 o cerere modificatoare, prin care a solicitat obligarea FGA la despăgubiri constând în penalităţi de întârziere/dobânzi pentru un pretins prejudiciu cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/28.01.2016 şi lipsirea de suma de bani solicitată cu tilu de despăgubire.

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la această cerere a fost respinsă de instanţa fondului, apreciindu-se că nu a intervenit prescripţia întrucât actul pretins vătămător, respectiv deciziile nr. 2658/17.11.2016 şi 2662/17.11.2016, au fost anulate la data de 14.04.2021, prin decizia nr. 2426/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. x/2016 şi, pe de altă parte, la data de 29.10.2021 pârâtul a achitat reclamantei suma de 29.127 RON, solicitată prin cererea de plată nr. x/28.01.2016.

Constată Înalta Curte că soluţia primei instanţe reflectă o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, astfel cum aceste prevederi au fost interpretate prin decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Prin decizia anterior amintită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

Se subliniază, în cuprinsul deciziei pronunţate în interesul legii, că şi în materia acţiunilor formulate pe calea art. 19 din Legea nr. 554/2004, regulile referitoare la calculul termenului de prescripţie ce însoţeşte dreptul material la acţiune sunt identice celor consfinţite de C. civ. în materia răspunderii civile, esenţială fiind, pentru aprecierea momentului de început al cursului termenului de prescripţie, data la care subiectul de sezină a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa pagubei şi pe cel ce răpunde de ea.

Particularizat cauzei de faţă, instanţa fondului reţine că reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani reprezentând creanţă de asigurare, ce a fost solicitată prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, astfel că a reprezentat un act administrativ nelegal.

În continuare, arată judecătorul fondului că, în urma reanalizării cererii de plată nr. x/28.01.2016, pârâtul a conchis că reclamanta era îndreptăţită să beneficieze, cel puţin în parte, de plata creanţei de asigurare solicitate, achitând la data de 29.10.2021 suma de 29.172 RON.

Astfel, motivul pentru care A. nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de 29.172 RON ce îi era cuvenită se regăseşte în efectul respingerii cererii sale de plată nr. x/28.01.2016 prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanţa de contencios administrativ.

Or, este cert că la data de 03.05.2018, exercitându-şi competenţa acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul a procedat la analiza cererii de plată nr. x/28.01.2016, astfel că pentru intervalul 03.05.2018 - 29.10.2021 societatea reclamantă s-a găsit în situaţia de a nu fi beneficiat de folosinţa sumei de 29.172 RON din cauza actului nelegal emis de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Altfel spus, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/28.01.2016 în ceea ce priveşte suma de 29.172 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia.

Deşi instanţa fondului reţine în mod corect starea de fapt în cauză, stabilind în mod judicios că reclamanta A. a fost prejudiciată prin efectul direct al deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, fiind lipsită atât de suma pretinsă cu titlu de despăgubire dar şi de folosinţa acestei sume începând cu data emiterii deciziei, procedează totuşi la respingerea excepţiei prescripţiei, cu motivarea că numai de la data anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 este lămurită chestiunea existenţei creanţei principale în patrimoniul reclamantei.

În opinia instanţei de recurs, o atare motivare reflectă o greşită aplicare a normei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, aşa cum acestea au fost interpretate prin decizia RIL nr. 22/2019, mai sus amintită, considerentele sentinţei sub acest aspect relevând faptul că instanţa fondului a condiţionat cursul termenului de prescripţie al acţiunii în despăgubire nu de data cunoaşterii pagubei de către reclamantă ci de data anulării definitive a actului administrativ pretins vătămător.

Având a dezlega chestiunea litigioasă a momentului de început al cursului termenului de prescripţie instanţa de recurs constată că prejudiciul pretins de reclamantă în contextul emiterii deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 este alcătuit din creanţa de asigurare solicitată la plată şi nerecunoscută de pârâtă ("damnum emergens") precum şi beneficiul nerealizat ca urmare a respingerii cererii de plată("lucrum cessans"), reprezentat de dobânda legală pretinsă de reclamantă, aferentă creanţei principale.

Or, este evident că din momentul în care reclamanta a luat cunoştinţă de respingerea cererii de plată nr. x/28.01.2016, conform deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, a avut la îndemână toate elementele pentru a prefigura paguba cauzată de autoritatea pârâtă, înţeleasă ca fiind alcătuită din suma pretinsă pârâtei cu titlu de creanţă de asigurare şi daunele interese ce rezultă din nerecunoaşterea acestei creanţe.

Trebuie subliniat şi faptul că în materia obligaţiilor băneşti, evaluarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei de plată este subordonată unor criterii legale, creditorul având dreptul exclusiv la daunele moratorii reglementate prin dispoziţiile art. 1535 C. civ., în cuantumul stipulat de părţi(ceea ce nu este cazul în speţă) sau, în lipsa convenţiei părţilor, în cuantumul şi condiţiile legii(dobânda legală calculată potrivit prevederilor O.G. nr. 13/2011).

Prin urmare, în niciun caz nu se poate susţine faptul că reclamanta nu cunoştea, cel târziu la data comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, dată la care s-a născut dreptul la acţiune, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, toate elementele necesare pentru a solicita, pe lângă anularea actului administrativ vătămător şi repararea prejudiciului suferit, constituit din creanţa de asigurare pretinsă şi echivalentul lipsei de folosinţă a acestei sume.

În cauză, cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor moratorii a fost formulată la data de 31.08.2021, aşadar mult peste termenul de prescripţie de un an, prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, calculat, după cum s-a arătat anterior, în raport de data comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Prin urmare, nu poate fi validat un alt punct de plecare pentru cursul termenului de prescripţie al acţiunii în despăgubiri, formulate în considerarea actului administrativ pretins vătămător, decât cel consfinţit de legiuitor pentru naşterea dreptului la contestaţie şi anume cel al comunicării deciziei.

În fine, Înalta Curte a înlăturat şi argumentele reclamantei A., potrivit cărora aplicabilitatea dispoziţiilor 2526 C. civ. în cauză justifică soluţia respingerii excepţiei prescripţiei, apărare ce nu poate fi reţinută în cauză întrucât obligaţia principală, pentru care reclamanta susţine că se datorează daune interese este o prestaţie cu executare unică " uno ictu" şi nu cu executare succesivă, astfel că, în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, de la data de la care reclamantei i-a fost comunicat refuzul recunoaşterii obligaţiei principale începe să curgă şi termenul de prescripţie pentru acţiunea în dezdăunare, având ca finalitate obligarea pârâtei la acoperirea beneficiului nerealizat ca urmare a lipsei de folosinţă a sumei pretinse, cuantificat legal în daune moratorii.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, astfel că se impune reformarea parţială a hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii excepţiei invocate de pârâtă şi respingerii cererii de acordare a dobânzilor legale, constatând prescris dreptul material la acţiune.

Considerentele şi soluţia pronunţată asupra recursului declarat de recurenta pârâtă FGA impun respingerea recursului declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe, constatând Înalta Curte că intervenţia prescripţiei dreptului material la acţiune lipseşte de suport criticile recurentei reclamante prin intermediul cărora încearcă să demonstreze că în cauză trebuia acordată dobânda penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 şi nu cea acordată de instanţă, calculată potrivit art. 3 alin. (3) din acelaşi act normativ.

În esenţă, instanţa fondului a reţinut, pe de o parte, că dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor vizând creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest din urmă sens, premisa esenţială a acordării sumei de 29.172 RON cu titlul de creanţă de asigurări de către FGA nu se regăseşte în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, B. S.A., ci în competenţa acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.

În consecinţă, judecătorul fondului arată că despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 29.172 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Contrar celor susţinute de instanţa fondului, recurenta reclamantă apreciază că dobânda cuvenită este cea prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, argumente a căror temeinicie nu poate fi analizată, însă, de instanţa de recurs, dat fiind faptul că acestea sunt subsumate fondului raportului litigios, ce nu mai poate fi examinat ca efect al admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

În acelaşi sens, Înalta Curte constată că şi în privinţa pretenţiei alternative, reprezentate de obligarea pârâtei la plata penalităţile de întârziere, prevăzute de art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011, este împlinit termenul de prescripţie al dreptului la acţiune, pentru considerentele expuse cu prilejul examinării soluţiei de acordare a dobânzilor legale, însă nu se impune reformarea hotărârii instanţei de fond cât timp soluţia primei instanţe este de respingere a pretenţiilor reclamantei iar singurul recurs cu privire la această soluţie este cel declarat de reclamantă.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata reclamanta A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON către recurentul pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal declarat de reclamanta A. şi va admite recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, respingând cererea reclamantei A. constatând prescris dreptul material la acţiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1757 din 22 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1757 din 22 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal,

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge acţiunea reclamantei A. S.A.constatând prescris dreptul material la acţiune.

Obligă intimata reclamanta A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON către recurentul pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.