FGA guarantee cap applies per insurance claim rather than per creditor in subrogation cases

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, Constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 12.12.2016, reclamanta A. S.A. (în continuare şi "A."), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (în continuare şi "F.G.A" sau "Fondul"), a solicitat anularea deciziilor nr. 2658/17.11.2016 şi 2662/17.11.2016 emise de intimată prin care refuză plata către A. a sumei de 17.278 RON, cu consecinţa obligării FGA la plata integrală a sumei solicitate de A., conform cererii de plată nr. x din 28.01.2016, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 2213 din data de 09.06.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 2213 din data de 09.06.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că sentinţa a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv încălcarea si aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează noţiunile de creditor de asigurare, creanţă de asigurare respectiv cele referitoare la plafonul de garantare instituit prin prevederile Legii 213/2015.

În considerentele sentinţei, instanţa a reţinut că pârâtul a interpretat şi aplicat corect "dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul că reclamanta reprezintă un unic creditor de asigurare al asigurătorului în faliment B., putând recupera suma maxima de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului.

Analizând definiţiile acestor noţiuni din Legea 213/2015 se ajunge în mod neechivoc la concluzia că între toate aceste noţiuni există o legătură extrem de strânsă, legătură constând în chiar sursa lor, respectiv contractul de asigurare.

În primul rând, subliniază faptul că nu contestă importanţa şi rolului plafonului de 450.000 RON, având în vedere condiţiile speciale în care se nasc obligaţiile de plată în sarcina FGA - intrarea în faliment a unui asigurător - şi resursele băneşti care constituie acest fond - contribuţiile plătite de asigurători. Este firesc ca acest plafon să existe, aşa cum există plafon în general în cazul asigurărilor, el fiind stabilit fie prin contract - în cazul asigurărilor facultative, fie prin lege - în cazul asigurărilor RCA, când plafonul este de 5.000.000 euro.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015 "creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Aşadar creanţa de asigurare reprezintă orice sumă de bani datorată în baza unui contract de asigurare, sumă care este datorată fie pentru că riscul asigurat s-a produs, fie pentru că a încetat contractul de asigurare fără ca riscul să se fi produs (aceasta, de exemplu, în cazul unor asigurări de viaţă care permit şi capitalizarea). Se remarcă faptul că în definiţie legiuitorul foloseşte termenul la plural "creanţele creditorilor de asigurări" tocmai pentru că aceste creanţe pot fi: daune materiale, daune morale, penalităţi, însă apoi indică clar elementul care uneşte toate aceste creanţe şi impune, prin ficţiunea legii, a fi tratate ca o sigură creanţă: "Creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare" - contractul de asigurare. Astfel toate creanţele care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanţa de asigurare".

De asemenea, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea 213/2015 "creditorii de asigurări sunt, după caz:

(i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea con¬tractului de asigurare;

(ii) beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat;

(iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un con¬tract de asigurare de răspundere civilă".

Aşadar, creditor de asigurări este persoana îndreptăţită la a primi sume de bani în temeiul unui contract, de asigurare fie pentru că este persoana asigurată, fie pentru că este beneficiarul asigurări, fie pentru că este persoana păgubită. Mai subliniem şi faptul că legea stipulează clar că pot fi creditori de asigurări atât persoanele fizice cât şi cele juridice, fără a face diferenţă între domeniul în care activează persoana juridică.

În fine, potrivit art. 15 alin 2 din Legea 213/2015 "Plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment".

Aşadar, linia logică a legiuitorului este evidentă: ori de câte ori în baza unui contract de asigurare o persoana (asiguratul, beneficiarul asigurării. persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptăţită la plata unor sume de bani (indemnizaţie sau despăgubiri morale, materia¬le. etc), persoana respectivă este creditor de asigurare, creanţa sa este creanţă de asigurare si va fi satisfăcută de fond în limita unui plafon de 450.000 RON.

Nicio prevedere din Legea 213/2015 sau din C. civ. nu justifică aplicarea acestui plafon la toate creanţele de asigurare care decurg din contracte separate, din evenimente distincte, limita fiind în mod evident stabilită pe creditor pentru toate creanţele decurgând din acelaşi contract sau eveniment asigurat. Aceasta cu atât mai mult cu cât atunci când cere o plată de la FGA. A. nu o cere ca fost asigurat la B.. ca beneficiarul unei asigurări la B. sau ca persoană a cărui autoturism a fost avariat de un asigurat RCA la B.. A. preia poziţia, preia drepturile tuturor asiguraţilor pe care i-a despăgubit si face cererile în baza unor contracte RCA distincte, ale celor vinovaţi de accidente, contracte care acopereau riscurile produse.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 31 octombrie 2018, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 27 noiembrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Aspecte procedurale.

Prin încheierea de şedinţă din data de 27.11.2019, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., suspendă judecarea recursului declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., împotriva sentinţei nr. 2213 din 09 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, până la pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept invocată în dosarul nr. x/2017.

Prin rezoluţia din data de 05.10.2020, în temeiul art. 415 alin. (3) C. proc. civ. s-a dispus reluarea judecăţii, acordându-se termen la data de 14.04.2021, cu citarea părţilor.

7. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziilor nr. 2658/17.11.2016 şi 2662/17.11.2016 emise de intimată prin care refuză plata către A. a sumei de 17.278 RON, cu consecinţa obligării FGA la plata integrală a sumei solicitate de A., conform cererii de plată nr. x din 28.01.2016, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând că, pârâtul a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul că reclamanta reprezintă un unic creditor de asigurare al asigurătorului în faliment B., putând recupera suma maximă de 450.000 de RON din disponibilităţile Fondului şi că pârâtul nu a negat dreptul reclamantei de a-i fi garantată plata despăgubirii din disponibilităţile Fondului, acesta fiind recunoscut prin plăţile efectuate până la momentul atingerii plafonului legal maxim.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că nemulţumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare, astfel cum a considerat recurenta.

Referitor la criticile vizând considerentele prin care s-a făcut interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, vizând plafonul maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate şi conduc la reformarea parţială a soluţiei instanţei de fond.

Ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 contravine celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Se constată că, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că plafonul maxim de despăgubire se raportează la drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit, argument care au condus la o soluţie greşită.

În prim rând, reclamanta nu are calitatea de contractant semnatar al unui contract de asigurare cu debitorul falit, cum în mod greşit s-ar putea înţelege, ci pe aceea de societate de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, devenind titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, astfel cum s-a statuat prin decizia de îndrumare nr. 29/2020. Aşadar, reclamanta, în calitate de creditor de asigurare, este deţinătoarea unei pluralităţi de creanţe de asigurări, fiecare creanţă corespunzând unei operaţiuni de subrogare legală în drepturile unui asigurat CASCO, iar plafonul maxim de despăgubire se aplică în raport de fiecare creanţă de asigurare, iar nu în raport de întreg portofoliul de creanţe.

În acest context, nu poate fi reţinut argumentul instanţei de fond, care a stabilit că noţiunile de creditor de asigurare şi creanţă de asigurări sunt determinate prin prisma noţiunii unui singur contract de asigurare, având în vedere situaţia juridică specifică a reclamantei, care cumulează un număr de calităţi de creditor de asigurări, cărora le corespunde acelaşi număr distinct de drepturi de despăgubire.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al deciziei nr. 29/2020, care a stabilit că plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, iar nu pe contract de asigurare, Înalta Curte va admite recursul reclamantei, va casa sentinţa recurată în privinţa considerentelor referitoare la incidenţa plafonului de 450.000 RON pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit, pe care le va înlocui cu cele din prezenta decizie.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă aptitudinea instanţei de judecată de a reforma decizia administrativă dedusă judecăţii şi de a impune obligarea Fondului la plata sumei indicate prin cererea de plată, în virtutea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 care consacră caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că nu se pot stabili coordonatele deciziei pe care FGA urmează să o adopte întrucât în faza administrativă situaţia de fapt nu a fost evaluată deloc de autoritate, iar soluţia propusă de recurenta-reclamantă ar conduce la o imixtiune în activitatea autorităţii care ar fi lipsită de posibilitatea de a analiza pe fond cererea de plată.

8. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula deciziile nr. 2658/17.11.2017 şi nr. 2662/17.11.2016 emise de pârât, va obliga pârâtul la soluţionarea pe fond a cererii de plată nr. x din 28.01.2016 şi va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata integral a sumei solicitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 2213 din 09 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulate de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Anulează deciziile nr. 2658/17.11.2017 şi nr. 2662/17.11.2016 emise de pârât.

Obligă pârâtul la soluţionarea pe fond a cererii de plată nr. x din 28.01.2016.

Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata integral a sumei solicitate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 aprilie 2021.