Religious property restitution: pre-1945 expropriation bars retrocession under O.U.G. 94/2000 despite later registry transfer

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, sub nr. x/2017, reclamanta Parohia Evanghelică CA Hamba, prin Consitoriul Districtual Evanghelic CA, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Deciziei nr. 7282/31.08.2017 emisă de Guvernul României Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi soluţionarea cererii de restituire conform legii.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 190 din 3 octombrie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Parohia Evanghelică CA Hamba prin Consistoriul Districtual Evanghelic CA, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 190 din 3 octombrie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamantul Consistoriul Districtual Evanghelic C.A., în numele şi pentru Parohia Evanghelică C.A. Hamba, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei şi, în rejudecare pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivare, recurentul a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză.

În esenţă, a arătat că, potrivit menţiunilor existente în C.F. x Hamba, Biserica Evanghelică C.A. Hamba a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie.

La data de 14 decembrie 1946 a fost înscris dreptul de proprietate al Statului român, prin Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Comisariatul General pentru administrarea şi lichidarea bunurilor A., Administrarea Regională Sibiu, potrivit menţiunilor de carte funciară - încheierea nr. 7771/14.12.1946, fiind menţionat, sub B9 în C.F. x Hamba - în baza adresei Ministerului de Agricultură şi Bomenii, Comisariatul General, pentru administrarea şi lichidarea A. cu nr. x, cu titlu de expropriere.

Prin Legea nr. 485/07.10.1944 a fost abrogată Legea nr. 830/1940 pentru constituirea A., cu aceeaşi dată Statul Român devenind proprietarul tuturor bunurilor aparţinând A.. De asemenea, cu privire la bunuri, s-a dispus că sunt lovite de indisponibilitate, iar instanţele de carte funciară vor proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar al acelor bunuri.

Ca urmare a aplicării Decretului-lege nr. 485/1944 au fost preluate de către stat şi bunurile Bisericii Regnicolare Evanghelice C.A. din România, deşi aceasta era o persoană juridică distinctă de A..

Deoarece Statul Român a preluat imobilul în baza Legii nr. 485/1944, ar fi fost necesar ca anterior, să fi fost incidenţă "Convenţia Generală pentru reglementarea raportului Bisericii Regnicolare de Confesiune augustană faţă de A." şi imobilul să fi fost proprietatea A..

Or, Convenţia a avut rolul unui acord general între părţi şi nu a unui act translativ de proprietate. Acest lucru reiese din cuprinsul său, Secţiunea a-II-a pct. 3, dar şi din Secţiunea a III-a pct. 3,4,5 şi 7. Convenţia nu probează nici faptul predării bunurilor.

Din cuprinsul Convenţiei, Secţiunea a III-a, pct. 3 şi 7, reiese că predarea şi, respectiv transferul de proprietate urmau să se realizeze ulterior întocmirii unor formalităţi. Nu există nicio dovadă cu privire la realizarea formalităţilor prevăzute de Convenţie şi nici vreun proces-verbal de predare a imobilelor în discuţie către A..

În această situaţie, preluarea la stat în baza Decretului - lege nr. 485/1944 nu s-a putut realiza, neexistând premisa aplicării Decretului, respectiv dreptul de proprietate sau dovada preluării imobilului în folosinţa/proprietatea A..

Instanţa de fond în mod greşit a apreciat incident principiul obligativităţii contractului între părţi, conform art. 969 C. civ., în condiţiile în care, Convenţia a intrat în vigoare în anul 1942, moment la care nu erau incidente prevederile C. civ. român ci era incident C. civ. austriac, astfel că motivarea instanţei cu privire la acest aspect nu poate fi reţinută.

Instanţa nu a analizat motivul invocat prin contestaţie referitor la efectul constitutiv de drept al înscrierii titlului translativ de proprietate pe întreaga perioadă de la data semnării Convenţiei generale şi până la apariţia Decretului-lege nr. 485/1944, prin raportare la dispoziţiile art. 321 din C. civ. austriac şi art. 4 din Legea nr. 389/1943, incidente în epoca de referiţă.

Chiar dacă "titlul", respectiv Convenţia generală ar fi fost aptă prin ea însăşi să transmită dreptul de proprietate către A., instanţa ar fi trebuit să constate că lipsa înscrierii în cărţile funciare a dreptului de proprietate, operaţiune constitutivă de drept, determină ca Biserca Evanghelică să nu îşi fi pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Or, în condiţiile în care, A. nu şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, în conformitate cu prevederile legale incidente în perioada de referinţă, este evident că nu s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea A., proprietarul tabular fiind în mod continuu, până la preluarea de către Statul român, Biserica Evanghelică.

Consideră că imobilul în litigiu nu a trecut în patrimoniul A., iar preluarea de către stat a imobilului în cauză în baza unei legi ce-l autorizează să facă o asemenea preluare, însă de la o persoană juridică căreia nu îi era aplicabilă legea respectivă, denotă caracterul abuziv ai preluării, această operaţiune efectuându-se la data înscrierii dreptului de proprietate al Statului Român în cartea funciară - x decembrie 1946 în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000.

Ca atare, instanţa a interpreatt şi aplicat greşit prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât prezintă relevanţă momentul preluării imobilului de către Statul Român - 14 decembrie 1946, deci în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000 şi nu temeiul preluării, care nu era şi nu putea fi aplicabil bunurilor Bisericii Evanghelice, respectiv imobilului în discuţie.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat, iar la data de 22.12.2020, respectiv, 31.12.2020, a depus practică judiciară de speţă.

Recurentul-reclamant a depus concluzii scrise şi practică judiciară, reprezentată de decizia nr. 3863/2020 pronunţată de ÎCCJ-SCAF.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ Decizia nr. 7282/31.08.2017, emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, prin care a fost respinsă cererea de retrocedare formulată de reclamant cu privire la imobilul înscris în C.F. nr. x a localităţii Hamba cu nr. top. x.

Soluţionând cauza, instanţa de fond a respins acţiunea, apreciind ca temeinic şi legal actul administrativ atacat, însă recurentul reclamant a exercitat calea de atac legală împotriva acestei soluţii.

Soluţia instanţei de fond este însuşită şi de instanţa de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea corectă a normelor de drept material, incidente situaţiei de fapt, nefiind susceptibilă de casare prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Răspunzând punctual criticilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată următoarele:

1. Referitor la modalitatea de preluare a imobilelor în litigiu de către Statul român.

Constatările primei instanţe, în sensul că temeiul preluării imobilelor în litigiu de către stat a fost reprezentat de Decretul-lege nr. 485/1944, publicat în Monitorul Oficial nr. 233/8 octombrie 1944, sunt legale, având corespondent în înscrisurile existente la dosarul cauzei.

Intabularea dreptului de proprietate în favoarea Statului român, conform Decretului-lege nr. 485/1944, a avut loc la data de 14 decembrie 1946, în baza adresei nr. x/1946 a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor şi a Convenţiei Generale pentru reglementarea raportului Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune ausburgică faţă de A..

Această Convenţie nu a avut rolul unui acord general între părţi, cum pretinde recurentul Consistoriul Districtual Evanghelic C.A. din România, atâta vreme cât, la art. II pct. 1 şi 2 s-a stipulat expres faptul că Biserica regnicolară evanghelică predă A. toată averea mobilă şi imobilă care formează proprietatea ei şi a servit scopurilor şcolare de educaţie.

Această împrejurare, esenţială dezlegării pricinii, a fost reţinută în mod corect de prima instanţă, prevederile Convenţiei fiind analizate în integralitatea lor de către prima instanţă, iar concluziile la care aceasta a ajuns denotă o interpretare coordonată a clauzelor Convenţiei, în sensul art. 982 C. civ., nefiind vorba de o prezentare eronată şi fracţionată a acestora.

Interpretarea Convenţiei, în sensul valabilităţii transferului dreptului de proprietate în favoarea A., independent de înscrierea în cartea funciară (care a fost lăsată la iniţiativa A.), este în acord cu voinţa reală a părţilor şi cu principiul obligativităţii contractului în raporturile dintre părţi, exprimat în art. 969 C. civ.

Instituirea prin Convenţie a unor formalităţi legate de intrarea în vigoare a acesteia nu vizează clauzele referitoare la predarea averii, care au fost exceptate potrivit art. III pct. 7, astfel că transferul dreptului de proprietate în favoarea A. a fost unul necondiţionat şi a operat la momentul încheierii Convenţiei.

Cum elementele furnizate instanţei nu evidenţiază faptul că o acţiune în anularea Convenţiei ar fi fost promovată şi admisă printr-o hotărâre definitivă a instanţei, concluzia nu poate fi decât în sensul valabilităţii Convenţiei şi a caracterului obligatoriu al acesteia între părţile contractante.

Prin Decretul –lege nr. 485/1944 s-a abrogat Legea nr. 830/1940 şi s-a prevăzut că Statul român devine titularul tuturor drepturilor aparţinând A., subrogându-se acestuia, urmând ca instanţele de carte funciară să procedeze din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar al acelor bunuri .

Prin urmare, în temeiul subrogaţiei legale astfel reglementate, Statul român a devenit proprietarul bunurilor care au aparţinut A. de la data intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 485/1944, care este anterioară perioadei de referinţă prevăzută în art. 1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 94/2000.

2. Referitor la interpretarea şi aplicarea în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

Domeniul de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, în privinţa categoriilor de bunuri ce fac obiectul măsurilor reparatorii, este reprezentat, potrivit art. 1 alin. (1), de "Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult/.../".

Prin Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1162/2002, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 1094/2005, la pct. 1 din Anexa nr. 1, a fost explicitată noţiunea de "preluare abuzivă", în sensul că: "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945-22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării".

Cum în pricina supusă judecăţii, după cum s-a arătat, preluarea imobilelor a avut loc în temeiul Decretului-lege nr. 485/1944, act normativ emis anterior perioadei de referinţă, în mod just prima instanţă a constatat legalitatea Deciziei nr. 7282/31.08.2017, adoptată de Comisia Specială de Retrocedare, pe motiv că preluarea bunurilor s-a realizat anterior perioadei la care se referă O.U.G. nr. 94/2000.

Esenţială în această privinţă este observaţia primei instanţe legată de caracterul abuziv al preluării, în sensul că în Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv la pct. 1 din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 1094/2005, nu se regăsesc referiri la înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară ori la preluarea efectivă în posesie a imobilelor, aspecte invocate de recurentul-pârât.

Prin urmare, în determinarea domeniului de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 nu prezintă relevanţă data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară ori data preluării efective în posesie a imobilelor, ceea ce interesează este ca actul normativ, temei al preluării, să fie emis în perioada de referinţă întrucât scopul O.U.G. nr. 94/2000 a fost acela de a sancţiona actul care reprezintă izvorul măsurii calificată ca fiind abuzivă.

Cum în cauză, actul normativ în baza căruia a fost preluat imobilul este Decretul - lege nr. 485/7.10.1944, iar acesta a fost emis anterior perioadei de referinţă prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 06.03.1945-22.12.1989, în mod corect prima instanţă a reţinut legalitatea actului administrativ contestat.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa pronunţate de instanţa de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul Consistoriul Districtual Evanghelic C.A.. în numele şi pentru Parohia Evanghelică C.A. Hamba, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul Consistoriul Districtual Evanghelic C.A. în numele şi pentru Parohia Evanghelică C.A. Hamba împotriva sentinţei nr. 190 din 3 octombrie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2021.