Presumption of abusive state expropriation of religious property under O.U.G. 94/2000 in the absence of formal transfer titles.

Şedinţa publică din data de 23 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub dosar nr. x/2017, de către reclamantul Consistoriul Districtual Evanghelic C.A., în numele şi pentru Parohia Evanghelică C.A. Vărd s-a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, prin hotărârea judecătorească să se dispună:

- repunerea reclamantei în termenul legal pentru contestarea Deciziei nr. 2892/2013;

- admiterea contestaţiei formulate, anularea în totalitate a Deciziei nr. 2892/11.12.2013 emisă de intimată, ca fiind nelegală şi netemeinică;

- obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii, privind restituirea în natură a imobilului;

- obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 103/2018 din 22 mai 2018, a Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta Parohia Evanghelică C.A. Vărd prin Consistoriul Districtual Evanghelic C.A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Cultelor Religioase din România şi a respins cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 103/2018 din 22 mai 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Consistoriul Districtual Evanghelic C.A. în numele şi pentru Parohia Evanghelică C.A. Vărd a formulat recurs, solicitând admiterea recursului şi, rejudecând, să se admită contestaţia formulată, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în fond şi în recurs, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului recurentul-reclamant a arătat următoarele:

Prima instanţă s-a raportat în mod greşit la faptul că imobilul este, în prezent, vândut, întrucât acest lucru nu împiedică acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. În aceste condiţii, nimic nu împiedica instanţa de fond să admită doar în parte acţiunea formulată în sensul anulării deciziei atacate urmând ca ulterior pârâta să reanalizeze cererea de retrocedare şi să dispună cu privire la măsurile reparatorii.

În ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilului supus analizei, recurentul-reclamant arată că asupra terenului a devenit proprietară, în anul 1911 Biserica de rit augustan din Vărd a cărui continuatoare în drepturi este Parohia Evanghelică CA Vărd.

Din acte rezultă că imobilul s-a aflat în proprietatea statului chiar dacă preluarea nu a fost operată în cartea funciară. Recurenta mai arată că a depus la dosar procesul-verbal din 31.03.1945 din care rezultă că la respectiva dată imobilul se afla încă în patrimoniul Parohiei Evanghelice C.A Vărd. Depunerea actului odată cu concluziile scrise s-a datorat faptului că partea a intrat doar la acel moment în posesia lui. Instanţa de fond ar fi trebuit să repună cauza pe rol pentru a pune în discuţia contradictorie a părţilor respectiva probă.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Cultelor Religioase din România a formulat întâmpinare, invocând excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii pronunţate de prima instanţă, ca temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând probele administrate în cauză Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând să fie admis pentru următoarele considerente:

Referitor la încadrarea recursului în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivele invocate se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile referindu-se la modalitatea în care instanţa de fond a înţeles să interpreteze şi să aplice normele de drept material. În consecinţă, excepţia nulităţii recursului este neîntemeiată.

Referitor la fondul recursului, Înalta Curte constată că, din probele de la dosar rezultă, pe de o parte, faptul că bunul s-a aflat iniţial în patrimoniul autorului reclamantei, fiind achiziţionat, în anul 1911 de Biserica de rit augustan din Vărd. De altfel acest proprietar apare în cartea funciară până la atestarea domeniului public al Comunei Chirpăr prin H.G. nr. 978/2002 când, în baza cererii din 09.07.2003, a fost întabulat dreptul de proprietate publică în favoarea comunei Chirpăr.

Într-adevăr, nu există o dovadă concretă a modului în care imobilul a fost însuşit de Statul Român însă, în condiţiile în care proprietarul iniţial a pierdut, la un moment dat, stăpânirea imobilului în favoarea Statului Român fără să existe un titlu în acest sens se naşte o prezumţie simplă în sensul că preluarea s-a făcut în mod abuziv de autorităţile comuniste, în perioada avută în vedere de O.U.G. nr. 94/2000. O altă ipoteză este greu de acceptat, fiind cunoscută practica autorităţilor comuniste de preluare în fapt a unor imobile, practică ce nu se regăseşte în perioada anterioară. Dacă bunul ar fi ieşit în mod legal din proprietatea Bisericii Evanghelice ar fi existat, în mod cert, acte întocmite în acest sens, acte pe care cel care a dobândit bunul, respectiv Statul Român, ar fi fost în măsură să le prezinte.

Prezumţia este întărită de faptul că în Hotărârea de Guvern nr. 978/2002 se menţionează, ca dată a preluării imobilului, anul 1949 iar în procesul-verbal de inventariere din anul 1945 imobilul figura, încă, în patrimoniul Bisericii Evanghelice. Chiar dacă acest înscris a fost depus doar odată cu notele scrise, el nu face altceva decât să întărească aspecte care rezultă din celelalte înscrisuri existente încă din faza administrativă. Oricum, instanţa de fond a înlăturat acest înscris fără să aibă în vedere posibilitatea ca partea să fi fost în mod obiectiv în imposibilitatea prezentării lui la o dată anterioară.

O.U.G. nr. 94/2000, chiar în forma în vigoare la data sentinţei, nu excludea prezumţiile ca mijloc de dovedire a preluării abuzive a imobilului. Această prezumţie a dobândit, în prezent, un caracter legal, fiind reglementată în mod explicit prin art. 4 alin. (6) din actul normativ menţionat care prevede că "În cazul în care pentru imobilul solicitat nu se poate face dovada formală a preluării abuzive de către stat în perioada de referinţă, iar imobilul respectiv se regăseşte sau s-a regăsit în patrimoniul statului, se prezumă că imobilul a fost preluat abuziv; prezumţia preluării abuzive poate fi înlăturată de deţinătorul imobilului, prin orice mijloc de probă, în faţa instanţei de judecată, în condiţiile art. 3 alin. (7). Aplicarea prezentului alineat se realizează cu îndeplinirea dispoziţiilor alin. (2)."

În concluzie, în mod greşit instanţa de fond a apreciat că nu a fost dovedită preluarea abuzivă a imobilului, impunându-se casarea sentinţei şi admiterea acţiunii cu consecinţa anulării deciziei atacate.

În ceea ce priveşte faptul că, în prezent, imobilul este vândut unei societăţi comerciale, Înalta Curte constată că este vorba de aspecte care nu pot fi analizate, pentru prima dată, de instanţa de judecată ci această situaţie juridică urmează să fie avută în vedere de organul administrativ cu ocazia reanalizării cererii de retrocedare.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de aceste considerente, în baza art. 496 şi 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului şi va admite recursul cu consecinţa admiterii acţiunii şi anulării deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul formulat de reclamantul Consistoriul Districtual Evanghelic C.A. în numele şi pentru Parohia Evanghelică C.A. Vărd împotriva sentinţei nr. 103/2018 din 22 mai 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite acţiunea reclamantului Consistoriul Districtual Evanghelic C.A. în numele şi pentru Parohia Evanghelică C.A. Vărd şi anulează Decizia nr. 2892/2013 emisă de pârâtă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 iulie 2020.