Salary Recalculation and Statute of Limitations in Public Prosecutor Detachment Cases

Şedinţa publică din data de 9 ianuarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal (ca efect al declinării de la Tribunalul Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 359/19.05.2022), reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au solicitat următoarele: anularea în parte a Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte art. 2 şi 4 din acest ordin privind salarizarea prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu 01.08.2016 şi a actelor subsecvente; anularea în parte a Ordinului nr. 2404/27.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale; obligarea pârâţilor la stabilirea drepturilor salariale ale subsemnaţilor prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu 01.08.2016 până la zi, precum şi pentru viitor; obligarea pârâtului Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui nou ordin privind modul de stabilire a drepturilor salariale, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu 01.08.2016; obligarea pârâţilor să dispună plata diferenţei dintre drepturile pe care ar fi trebuit să le încaseze dacă ar fi fost în mod corect calculate prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON şi cele încasate, începând cu 01.08.2016, până la zi, precum şi pentru viitor; obligarea pârâţilor la alocarea fondurilor necesare plăţii prejudiciului produs, reprezentat de diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia de încadrare încasată, pentru fiecare lună, începând cu 01.08.2016 până la zi şi în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare, calculate prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON; obligarea pârâţilor la actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele la care s-au efectuat plăţile indemnizaţiilor reclamanţilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2149 din 15 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect plata diferenţei de venit, actualizată cu indicele de inflaţie la care se aplică dobânda legală; a respins capătul de cerere având ca obiect plata diferenţei de venit, actualizată cu indicele de inflaţie la care se aplică dobânda legală, pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte celelalte cereri; a respins excepţia prescripţiei; a respins în rest acţiunea privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL PUBLIC, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE şi PROCURORUL GENERAL AL PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate în ceea ce priveşte soluţia de admitere în parte a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive pentru petitul vizând plata drepturilor salariale şi a diferenţelor reprezentând actualizarea acestor drepturi şi de respingere a acestor petite, precum şi soluţia de respingere pe fond a cererii, menţinerea în rest a sentinţei recurate în ceea ce priveşte soluţiile de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi a excepţiei prescripţiei, iar rejudecând pe fond, respingerea în tot a lipsei calităţii procesuale pasive şi admiterea în fond a cererii de chemare în judecată.

Astfel, au apreciat recurenţii că hotărârea primei instanţe cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.) şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

Cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor în ceea ce priveşte plata drepturilor şi diferenţelor salariale rezultate din actualizare

Recurenţii – reclamanţi au susţinut că ambii pârâţi, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de persoane care stabilesc, gestionează şi dispun asupra drepturilor salariale şi de persoane obligate prin hotărâri care se bucură de autoritate de lucru judecat, au calitate procesuală pasivă, motiv pentru care soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor pentru petitul privind plata drepturilor şi diferenţelor salariale este netemeinică şi nelegală.

Cu privire la nelegalitatea prevederilor art. 4 al Ordinului 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ prin prisma normelor legale care reglementează prescripţia şi la perpetuarea unei situaţii discriminatorii

Recurenţii – reclamanţi au susţinut că hotărârea de fond este contradictorie, întrucât instanţa de fond, deşi afirmă că există o recunoaştere a salarizării având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, totuşi afirmă că aceasta nu are semnificaţia unei renunţări la prescripţie, în condiţiile în care în art. 4 din ordin se arată expres că plata diferenţelor salariale se face numai pe perioada de 3 ani anteriori ordinului.

De asemenea, cu privire la nelegalitatea prevederilor art. 4 din ordin prin prisma normelor legale care reglementează prescripţia, instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea normelor de drept material care reglementează prescripţia.

Astfel, sunt nelegale prevederile art. 4 al ordinului care dispun că recalcularea şi plata diferenţelor rezultate din aplicarea prevederilor celor două ordine pentru persoanele cărora valoarea de referinţă sectorială le este recunoscută pe cale administrativă ca fiind de 605,225 RON se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat în raport de data emiterii ordinelor.

Vă rugăm să observaţi că, chiar în conţinutul celor două ordine se face referire la recunoaştere, astfel că recunoaşterea nu poate fi considerată decât ca fiind una expresă şi scrisă, motiv pentru care este fără putinţă de tăgadă faptul că acesteia i se aplică regulile de la renunţarea la prescripţie, respectiv începerea cursului unei noi prescripţii.

În consecinţă, art. 4 al ordinului este nelegal, prescripţia începând să curgă de la momentul recunoaşterii, iar nu cu trei ani anteriori, astfel cum prevede art. 4 al acestuia.

Mai mult, în temeiul hotărârilor civile definitive anexate, pârâtul a fost obligat să le achite în mod corect drepturile salariale începând cu anul 2015, iar aceste hotărâri judecătoreşti se află în plată, pârâţii efectuând recalcularea şi plata eşalonată a drepturilor lor salariale cuvenite din 2015 şi pentru viitor. În aceste condiţii, cu atât mai mult pârâţii nu pot invoca faţă de recurenţi prescripţia, de vreme ce în prezent se află în plată drepturi salariale care trebuie recalculate începând cu anul 2015. Prin urmare, în mod evident recalcularea drepturilor salariale ale recurenţilor trebuie făcută în mod corect cu privire la întreaga perioadă vizată şi avându-se în vedere valoarea VRS recunoscută ca fiind corectă chiar prin ordinul contestat.

Au precizat, totodată, că în mod eronat prima instanţă a reţinut că ar fi afirmat că există hotărâri judecătoreşti prin care li s-a recunoscut dreptul la VRS de 605,225 RON şi că acestea nu au fost depuse. Recurenţii au invocat hotărârile judecătoreşti prin care li s-a recunoscut dreptul de a fi salarizaţi potrivit normelor de salarizare ale procurorilor cu grad de judecătorie încă de la data detaşării, respectiv sentinţa civila nr. 914/06.05.2021 pronunţată de Tribunalul Suceava, astfel cum a fost aceasta a fost modificată prin decizia civilă nr. 196/22.03.2022 pronunţata de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. x/2018 şi sentinţa civilă nr. 1625/23.09.2021 pronunţată de Tribunalul Suceava, definitivă prin decizia civilă nr. 8/18.01.2023 pronunţată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. x/2019.

Cu privire la aceste hotărâri judecătoreşti au afirmat că, de vreme ce li s-au recalculat drepturile salariale în temeiul lor, recalcularea trebuia să se facă prin raportare la VRS corectă şi recunoscută chiar prin ordinul atacat, respectiv aceea de 605.225 RON, începând cu data de 01.08.2016.

Cu privire la nelegalitatea prevederilor art. 2 al Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Recurenţii au susţinut că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că, în ceea ce priveşte înlăturarea plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 că aceste dispoziţii nu puteau fi înlăturate de la aplicare, invocându-se Decizia nr. 457/2021 a Curţii Constituţionale.

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 limitează/plafonează indemnizaţiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situaţia în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate (evident de lege), deci nu şi în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri judecătoreşti definitive, sunt recunoscute şi stabilite anumite majorări salariate, cum este cazul de faţă -VRS 605,225 RON.

Mai mult, aproape întreg personalul din justiţie deţine titluri executorii prin care i s-a recalculat salariul prin raportare la această valoare de referinţă sectorială şi s-a creat o discriminare directă între persoanele care au atins şi cele care nu au atins salariul de încadrare prevăzut în lege pentru anul 2022, cu aceeaşi consecinţă şi anume de a lăsa fără efect hotărârile judecătoreşti care au recunoscut acordarea dreptului şi în continuare.

Recurenţii au invocat şi Decizia nr. 55/2021, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2021, din considerentele căreia rezultă că jurisprudenţa naţională a stabilit că, în ipoteza existenţei unor situaţii de discriminare salarială în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie", privind raportarea salariului de bază la VRS de 605,225 RON, aspect ce trebuie verificat de instanţa care instrumentează cauza, salariul de bază urmează a fi egalizat prin raportare la acest VRS.

Prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în detrimentul deciziilor administrative şi hotărârilor judecătoreşti definitive ce au în vedere un VRS de 605,225 RON, subsemnaţii ne aflăm în situaţia unei scăderi salariale prin plafonare ta nivelul anului 2022, iar salariul este un drept patrimonial câştigat ce nu poate fi diminuat.

Au mai făcut referire recurenţii şi la Decizia RIL nr. 7 din 2019, care face referire în mod expres la o situaţie absolut identică, solicitând, de asemenea, să fie avute în vedere şi argumentele din Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, care este obligatorie şi din ale cărei considerente rezultă că neplata salariilor subsemnaţilor prin raportare la VRS 605,225 RON, recunoscută prin hotărâri judecătoreşti, reprezintă o încălcare a unui drept constituţional.

Cu privire la Ordinul nr. 2404/27.12.2021 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, emis pentru stabilirea drepturilor salariale, recurenţii au solicitat anularea în parte a acestui ordin având în vedere că anularea actului principal are drept consecinţă şi anularea actelor subsecvente.

Au mai susţinut recurenţii că sunt îndreptăţiţi la primirea cuantumului dobânzii penalizatoare ce va fi calculat, după intrarea în vigoare a O.G. nr. 13/2011, potrivit acestui act normativ, dobândă penalizatoare care este definită de art. 1 alin. (3) ca fiind dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă, precum şi la actualizarea creanţei la inflaţie.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus note de şedinţă prin care a invocat excepţia rămânerii fără obiect în raport de emiterea Ordinului nr. 587/26.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, având în vedere următoarele considerente:

Mai întâi, verificând hotărârea recurată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine incidenţa acestui motiv, sub aspectul nemotivării hotărârii în ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi de respingere a capătului de cerere având ca obiect plata diferenţei de venit, actualizată cu indicele de inflaţie la care se aplică dobânda legală, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În cauză, Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată nu respectă dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., judecătorul de fond nejustificând argumentat soluţia adoptată referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a tuturor pârâţilor în ceea ce priveşte plata drepturilor şi diferenţelor salariale.

Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

Reclamanţii au calitatea de funcţionari publici, specialişti în cadrul parchetelor, angajaţi în cadrul parchetelor începând cu 11.11.2019, anterior, începând cu anul 2014 fiind detaşaţi pe aceste posturi şi salarizaţi de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe toată perioada detaşării.

Întrucât pentru recunoaşterea şi valorificarea drepturilor lor reclamanţii au înţeles să acţioneze în justiţie atât Ministerul Public, cât şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, determinarea calităţii procesuale pasive presupune identificarea subiectului pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, respectiv a titularului obligaţiei de plată a drepturilor salariale.

Prin urmare, având în vedere că legitimitatea procesuală pasivă vizează raportul juridic dedus judecăţii şi faptul că acest raport este unul complex, raportat la atribuţiile pârâţilor, astfel cum sunt prevăzute de lege pentru realizarea drepturilor afirmate de reclamanţi, Înalta Curte apreciază că se impune casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond pentru a identifica care dintre cei trei pârâţi chemaţi în judecată are atribuţii privind plata drepturilor şi diferenţelor salariale.

Înalta Curte constată că sentinţa recurată este criticabilă şi sub aspectul greşitei aplicări a normelor de drept material, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

La fond, reclamanţii au susţinut că prin hotărâri judecătoreşti le-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu 01.08.2016, hotărâri judecătoreşti ce nu au fost analizate de către prima instanţă.

Instanţa de recurs constată că recurenţii-reclamanţi au depus la dosar sentinţa civila nr. 914/06.05.2021 pronunţată de Tribunalul Suceava, astfel cum a fost aceasta a fost modificată prin decizia civilă nr. 196/22.03.2022 pronunţata de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. x/2018 şi sentinţa civilă nr. 1625/23.09.2021 pronunţată de Tribunalul Suceava, definitivă prin decizia civilă nr. 8/18.01.2023 pronunţată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. x/2019, hotărâri prin care arată că li s-a recunoscut dreptul de a fi salarizaţi potrivit normelor de salarizare ale procurorilor cu grad de judecătorie încă de la data detaşării.

Faţă de această împrejurare, Înalta Curte apreciază că se impune casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind necesar ca instanţa de fond să analizeze relevanţa acestor hotărâri în prezenta cauză, respectiv dacă între cele două dosare (nr. x/2018 şi nr. y/2019 ale Tribunalului Suceava) şi prezentul dosar există identitate din perspectiva naturii drepturilor salariale solicitate sau, dimpotrivă, privesc drepturi salariale de o natură diferită, fără relevanţă din punct de vedere al fondului prezentei cauze.

În măsura în care reiese suprapunerea de obiect cu aceste dosare întrucât privesc aceleaşi drepturi salariale, se impune a fi supusă unei noi analize şi critica reclamanţilor privind nelegalitatea prevederilor art. 4 al Ordinului 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ prin prisma normelor legale care reglementează prescripţia.

În ceea ce priveşte nelegalitatea prevederilor art. 2 al Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurenţii – reclamanţi au susţinut că prin Legea nr. 153/2017 s-au stabilit drepturi în defavoarea acestora, comparativ cu cele recunoscute prin hotărârile judecătoreşti existente la momentul de faţă şi care dispun şi pentru viitor, conform dispozitivului acestora.

Faţă de aceste susţineri, Înalta Curte reţine că se impune a se verifica dacă, în privinţa recurenţilor – reclamanţi s-au emis ordine individuale de salarizare cu înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, soluţia de casare şi trimitere a cauzei spre rejudecare justificându-se şi sub acest aspect.

În acest sens, cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va avea în vedere şi Ordinul nr. 587/26.04.2023 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, depus de către intimatul – pârât la termenul de judecată stabilit pentru soluţionarea prezentului recurs.

Pentru considerentele expuse, apreciind recursul ca fiind fondat în limitele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 teza I C. proc. civ., republicat, Înalta Curte urmează să caseze sentinţa recurată şi să trimită cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G. şi H. împotriva sentinţei civile nr. 2149 din 15 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 9 ianuarie 2024.