Rectifying witness testimony stenographic errors via audio recording rather than witness re-examination in appellate review

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 3.01.2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 60.000 RON reprezentând despăgubiri materiale şi a sumei de 50.000 de euro reprezentând despăgubiri morale pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a accidentului din data de 29 decembrie 2014 produs din culpa exclusivă a pârâtei, cu cheltuieli de judecată.

La data de 16.10.2018, reclamanta a precizat cuantumul pretenţiilor reprezentând daune materiale la suma de 94.000 RON, compusă din: suma de 1.000 RON/lună pe care a plătit-o de la producerea accidentului şi o plăteşte şi în prezent unei persoane care o îngrijeşte, îi face cumpărăturile, se ocupă de menaj, o însoţeşte la controalele medicale şi şedinţele de recuperare, în total, suma de 46.000 RON; suma de 935 RON/lunar, pe care o realiza în medie, din vânzările C. S.R.L., la care era asociat unic, dar şi unic salariat, în total, suma de 43.048 RON, menţionând că de la producerea accidentului nu a mai avut cine să se ocupe de societate, toate activităţile fiind sistate; suma de 100 RON/lună, contravaloarea medicamentelor necesare pentru tratarea bolilor cronice instalate odată cu accidentul, fiind în legătură cu circulaţia proastă a piciorului accidentat, în total suma de 4.600 RON; suma de 550 RON, contravaloarea unei tije de oţel necesare pentru efectuarea intervenţiei chirurgicale.

Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 8214/27.06.2018, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa nr. 162/5.02.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.075,77 RON cu titlu de daune materiale şi a sumei de 10.000 de euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 3.570 RON – onorariu avocaţial şi 250 RON onorariul aferent expertizei medico-legale.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 985/17.06.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de către pârâta B. S.A. împotriva sentinţei menţionate, a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 46.475,77 RON cu titlu de daune materiale şi a menţinut în rest sentinţa apelată, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 1.500 de RON reprezentând parte din onorariul de avocat în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta B. S.A., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

Încălcarea sau aplicarea greşită a art. 323 alin. (2) C. proc. civ.:

- prin decizia recurată, instanţa de apel a apreciat drept întemeiată critica apelantei-reclamante referitoare la despăgubirile materiale solicitate, constând în suma achitată lunar numite D. de la producerea accidentului şi până la data introducerii acţiunii, ajungând la această soluţie în urma reascultării înregistrării şedinţei de judecată din data de 19 august 2018, dată la care a fost audiat martorul;

- instanţa de apel a reţinut că declaraţiile martorei D. au fost în sensul că aceasta primea lunar de la victimă suma de 1.000 RON, iar nu 100 RON, cum, dintr-o eroare de tehnoredactare a grefierului, s-a consemnat în cuprinsul mărturiei date în faţa primei instanţe, greşeală care nu ar fi fost observată nici de martor, nici de către prima instanţă;

- în mod greşit instanţa de apel a apreciat că, în raport de această pretinsă greşeală de tehnoredactare, a criticilor formulate prin cererea de apel, precum şi a prevederilor art. 22 şi art. 231 alin. (6) C. proc. civ., poate proceda la verificarea criticilor evocate prin apel, chiar şi atunci când privesc aspecte reale declarate de martori, dar consemnate greşit în faţa primei instanţe;

- o atare procedură este de natură a încălca dispoziţiile art. 323 alin. (2) C. proc. civ. – normă imperativă, potrivit cărora orice adăugiri, ştersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie încuviinţate şi semnate de judecător, de grefier şi martor sub sancţiunea de a nu fi luate în considerare;

- adaptarea prevederilor art. 231 alin. (2) C. proc. civ. la cele ale art. 323 C. proc. civ., se realizează prin interpretarea lor în sensul că, la cerere, părţile pot obţine copii ale declaraţiei martorului; raţiunea pentru care legiuitorul a permis părţilor obţinerea unei copii a declaraţiei martorului, chiar la finalul şedinţei de judecată la care a fost administrată proba, este aceea de a permite participanţilor să formuleze observaţii, critici ori alte solicitări;

- în raport de prevederile art. 323 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 178 alin. (5) C. proc. civ., eventualele neregularităţi referitoare la declaraţia martorului puteau fi puse în discuţie doar în faţa primei instanţe; dacă solicitarea formulată în faţa primei instanţe de a fi reaudiat martorul în vederea încuviinţării schimbării depoziţiei acestuia ar fi fost respinsă, se putea invoca în apel aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 323 C. proc. civ.

- chiar şi dacă s-ar reţine că instanţa de apel putea să analizeze cererea de apel prin care se contestă realitatea declaraţiilor martorului consemnate de grefierul de şedinţă, aceasta era obligată să procedeze la citarea martorei D., iar, dacă, în urma audierii acesteia, ar fi rezultat existenţa unei erori de tehnoredactare, să încuviinţeze schimbarea mărturiei date anterior de martor, iar noua declaraţie a martorului să fie semnată de judecător, de grefier şi de martor;

- prevederile art. 323 alin. (2) C. proc. civ. sunt imperative, legea prevăzând în mod expres sancţiunea neluării în considerare a oricăror schimbări în cuprinsul mărturiei, în cazul în care acestea nu au fost în prealabil încuviinţate şi semnate de judecător, de grefier şi de martor;

- instanţa de apel a apreciat, în mod nepermis, că, prin raportare la principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art. 22 C. proc. civ., şi la prevederile art. 231 alin. (6) C. proc. civ., ce permit instanţei de control judiciar să solicite înregistrările din şedinţele de judecată ţinute în faţa instanţelor inferioare în grad, ar putea să treacă peste sancţiunea neluării în seamă a modificărilor din cuprinsul mărturiei şi să procedeze, în lipsa martorului legal citat, inclusiv la schimbarea mărturiei acestuia, dată în faţa primei instanţe;

- instanţa de apel a procedat la readministrarea probei cu martori, fără ca martorul audiat în faţa instanţei de fond să mai fie citat şi în faţa instanţei de apel, fără ca acesta să semneze eventualele adăugiri, ştersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei;

- raţionamentul instanţei de apel prin care a fost justificată omisiunea acesteia de a proceda la reaudierea martorului care să îşi însuşească, prin semnătură, schimbarea depoziţiei consemnate de prima instanţă nu poate fi primit, întrucât prevederile menţionate de instanţa de apel se regăsesc în cuprinsul art. 231 C. proc. civ., intitulat "Notele de şedinţă. Înregistrarea şedinţei";

- regula o reprezintă comunicarea, la cererea oricărui participant la proces, a unei copii de pe notele grefierului de şedinţă, note consemnate în mod olograf de grefier pe parcursul dezbaterilor, acestea fiind totodată avizate de preşedintele completului de judecată;

- alin. (4) al art. 231 C. proc. civ. instituie regula potrivit căreia realizarea înregistrării audio a şedinţelor de judecată se subsumează scopului de a servi la verificarea, completarea sau rectificarea notelor de şedinţă; texul de lege nu poate fi interpretat în sensul că ar permite completarea sau rectificarea, în mod direct, a încheierilor de şedinţă în baza înregistrărilor audio;

- art. 231 alin. (2) C. proc. civ., la care face trimitere alin. (4) al art. 323 C. proc. civ., vizează doar posibilitatea părţilor de a obţine o copie a declaraţiei martorului, fără a face trimitere şi la art. 231 alin. (4) din cod, astfel încât să se creeze posibilitatea completării sau rectificării declaraţiilor date de martorul audiat anterior;

- posibilitatea acordată de legiuitor instanţelor de control judiciar de a solicita înregistrările şedinţelor de judecată ale instanţelor inferioare în grad nu poate fi interpretată în mod extins, în sensul că, prin aceasta, s-ar permite completarea sau rectificarea depoziţiei martorului direct de către această instanţă, cât timp pentru acest deziderat legiuitorul a instituit o cale specială, reglementată de prevederile art. 323 alin. (2) C. proc. civ., respectiv prin reaudierea martorului care a dat respectiva mărturie;

- instanţa de apel a aplicat norma juridică la o situaţie de fapt care nu a fost pe deplin stabilită; pentru a ajunge la concluzia că victima a achitat martorului suma de 1.000 RON lunar, curtea de apel trebuia să stabilească dincolo de orice dubiu această împrejurare, nefiind suficientă validarea afirmaţiei martorului în acest sens, cât timp afirmaţiile martorului în ceea ce priveşte cuantumul sumei încasate de la victimă nu se coroborează cu nicio altă probă.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esenţă, recurenta-pârâtă a susţinut următoarele:

- instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1385 C. civ., care instituie principiul reparării integrale a prejudiciului, şi a aplicat greşit legea şi jurisprudenţa obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte modul de cuantificare a daunelor morale;

- prin decizia recurată, instanţa de apel, contrar jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, a neglijat o serie de aspecte ce se impuneau a fi avute în vedere în analiza şi dimensionarea unei componente a prejudiciului, respectiv gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora;

- dreptul la despăgubire al intimatei-reclamante trebuie avut în vedere în raport de vinovăţia persoanelor implicate în producerea accidentului şi a consecinţelor, în contextul în care litigiul dedus judecăţii are ca obiect "pretenţii" izvorâte dintr-o pretinsă faptă civilă delictuală, ceea ce presupune că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege;

- aşa cum se reţine în doctrină şi în jurisprudenţă, daunele morale nu sunt destinate să repună partea vătămată în situaţia anterioară săvârşirii faptei ilicite, pentru că acest lucru, în cele mai multe cazuri, nu mai este posibil, ci reprezintă o compensare patrimonială a prejudiciului de ordin moral suferit de parte, neputând fi vorba nici de reparaţie integrală, ci de a-i procura victimei satisfacţii de ordin moral susceptibile a înlocui valoarea de care a fost privată, cu excluderea, însă, în mod obligatoriu, a oricărei tendinţe de îmbogăţire fără justă cauză;

- pentru stabilirea cuantumului despăgubirii pentru prejudiciul moral trebuie avute în vedere o serie de criterii şi principii, care au fost formulate de doctrină şi oglindite în jurisprudenţă – gravitatea prejudiciului nepatrimonial, respectiv consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorii lezate, măsura în care aceasta a fost lezată şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, durata de timp a consecinţelor vătămătoare sau perpetuarea acestora, ecoul social şi influenţa asupra vieţii personale, familiale, profesionale şi sociale, importanţa şi interiorizarea efectelor vătămătoare cu elemente subiective de percepţie, care pot duce la alterarea personalităţii persoanei prejudiciate;

- în speţă, în raport de ipoteza factuală supusă atenţiei judecătorului, precum şi faţă de probele administrate, la determinarea cuantumului daunelor morale trebuiau a fi avute în vedere următoarele: durata în timp a consecinţelor vătămătoare sau perpetuarea acestora – reflectată prin numărul de zile de îngrijiri medicale ce rezultă din rapoartele INML Mina Minovici (intimata-reclamantă a necesitat 120-130 de zile de îngrijiri medicale, perioadă care include şi intervalul de timp necesar pentru extragerea materialului de osteosinteză şi pentru recuperare medicală); faptul că suferinţele fizice suportate de intimata-reclamantă nu au fost exclusiv rezultatul traumatismului produs în urma căderii accidentale din data de 29 decembrie 2014, aspect ce rezultă, de asemenea, din rapoartele INML Mina Minovici, ce menţionează că aceasta suferă de alte afecţiuni non-traumatice concomitente, respectiv obezitate, tulburări circulatorii ale membrelor inferioare, insuficienţă venoasă cronică, boală cardiacă ischemică şi hipertensiune arterială, complicaţiile fiind generate de existenţa patologiei cardio-vasculare; faptul că victima nu a fost afectată de o infirmitate permanentă în urma traumatismului suferit (aspect precizat în raportul de expertiză medico-legală nr. x din data de 12 august 2019; lipsa unor dovezi clare din care să rezulte diminuarea capacităţii de muncă a recurentei-reclamante generată de accident, în cauză existând deopotrivă şi o serie de limitări biologice impuse de vârstă, dar şi limitări impuse de afecţiunile non-traumatice concomitente de care suferea victima; nedovedirea unui prejudiciu de agrement – din depoziţia martorului audiat de prima instanţă rezultând că recurenta-reclamantă nu avea o viaţă socială foarte activă nici anterior producerii accidentului.

- trebuia avut în vedere şi faptul că daunele morale acordate trebuie să fie proporţionale cu prejudiciul suferit de victimă, să nu se transforme în adevărate "amenzi civile", sursă de îmbogăţire a uneia dintre părţi în detrimentul celeilalte;

- în raport de actele medicale existente la dosar, precum şi faţă de concluziile raportului de expertiză medico-legală şi a ale suplimentului la acesta, leziunile traumatice suferite au necesitat intervenţie chirurgicală, însă nu au pus în vreun fel viaţa victimei în primejdie, nefiind de natură a genera per se o infirmitate fizică, motiv pentru care valoarea daunelor morale, menţinută de instanţa de apel, s-a realizat cu încălcarea normelor de drept substanţial şi a practicii judiciare în materie.

III. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a combătut criticile formulate prin cererea de recurs, arătând că modalitatea de verificare a erorii de tehnoredactare aleasă de instanţa de apel asigură o mai bună administrare a actului de justiţie, chiar şi în ipoteza reaudierii martorului, instanţa de apel urmând a audia înregistrarea şedinţei pentru a stabili dacă a fost vorba despre o eroare de tehnoredactare sau de o revenire asupra depoziţiei iniţiale din partea martorului.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, vizând cuantumul daunelor morale acordate de instanţa de fond şi menţinute de instanţa de apel, a arătat că memoriul de recurs nu conţine critici susceptibile de a fi încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi nici în celelalte motive de casare limitativ prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii recursului.

În plus, a invocat faptul că toate criteriile invocate în cadrul acestui motiv de recurs au fost analizate şi se reflectă în decizia fondului, existând un probatoriu suficient la dosar în acest sens.

IV. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 02.05.2023, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată la data de 10.10.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

V. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. S.A. a susţinut încălcarea, prin decizia recurată, a prevederilor art. 323 alin. (2) C. proc. civ. şi ale art. 178 C. proc. civ.

Susţinerile recurentei vizează posibilitatea aplicării unor remedii procedurale în calea de atac a apelului în situaţia în care, precum în speţă, se reclamă prin cererea de apel existenţa unei erori de tehnoredactare în cuprinsul declaraţiei de martor date în faţa primei instanţe, consemnate de grefierul de şedinţă şi semnate de către judecătorul cauzei, atunci când judecătorul a dictat corect relatarea martorului, dar hotărârea primei instanţe s-a bazat pe mărturia în forma greşit consemnată, în sensul că martora era plătită cu suma de 100 RON/lună, iar nu cu suma de 1000lei/lună, după cum aceasta a declarat cu ocazia audierii.

Astfel, recurenta a arătat că neregularitatea privind audierea martorei nu putea fi invocată pentru prima dată în apel, ci doar în faţa primei instanţe, la acelaşi termen la care neregularitatea s-a ivit ori la termenul următor.

Pe de altă parte, chiar presupunând că instanţa de apel putea analiza cererea de apel prin care s-a contestat realitatea declaraţiei martorei, astfel cum a fost consemnată de grefierul de şedinţă, era obligată să procedeze la reaudierea martorei, iar dacă în urma audierii acesteia, ar fi rezultat existenţa unei erori de tehnoredactare, să încuviinţeze schimbarea mărturiei date anterior de martor, iar noua declaraţie a martorului să fie semnată de judecător, de grefier şi de martor.

Critica, astfel cum a fost formulată, nu este fondată.

Pentru a fi incidente prevederile art. 178 C. proc. civ. referitoare la invocarea nulităţii, ar trebui ca un act de procedură să fi fost efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă, sub sancţiunea nulităţii, ca sancţiune ce lipseşte total sau parţial de efecte un asemenea act de procedură, astfel cum prevede art. 174 C. proc. civ.

Or, în cazul din speţă, acela al unei erori materiale strecurate în consemnarea mărturiei, în pofida dictării corecte de către judecător a relatării martorului, nu se poate vorbi despre încălcarea vreunei prevederi legale în ceea ce priveşte audierea martorului, astfel cum pretinde recurenta.

Astfel, art. 323 alin. (1) C. proc. civ. – în forma care interesează în cauză, în raport de data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv cea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018 – se referă la modalitatea efectivă de consemnare a mărturiei (de către grefier, după dictarea judecătorului) şi de semnare a declaraţiei de martor, nefiind incident în situaţia din speţă.

Alin. (2) al aceluiaşi art. 323, la care face referire recurenta-pârâtă, prevede următoarele: "Orice adăugiri, ştersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie încuviinţate şi semnate de judecător, de grefier şi martor, sub sancţiunea de a nu fi luate în considerare."

Norma are în vedere ipoteza în care s-au operat deja anumite modificări materiale în cuprinsul declaraţiei de martor depuse la dosar, în sensul unei completări, suprimări ori rectificări a consemnării, după ce aceasta a fost semnată în condiţiile art. 323 alin. (1) din cod. Or, în speţă, consemnarea declaraţiei nu conţine vreo modificare de această natură. Chiar în ipoteza normei, de altfel, sancţiunea eventualei încălcări a legii nu este nulitatea, ci aceea a neluării în seamă a modificării materiale inserate.

Prin urmare, întrucât eroarea de tehnoredactare nu constituie o neregularitate în sensul art. 178 C. proc. civ., nu este incident nici alin. (3) lit. b) al normei, în aplicarea căruia neregularitatea săvârşită în cursul judecăţii trebuie invocată de către partea interesată la termenul la care s-a ivit ori la termenul imediat următor şi înainte de a pune concluzii pe fond.

Contrar susţinerilor recurentei, solicitarea de îndreptare a erorii materiale din cuprinsul consemnării mărturiei, adresată instanţei care a administrat proba testimonială, nu este supusă vreunui termen.

În măsura în care se procedează în conformitate cu dispoziţiile art. 323 alin. (2) C. proc. civ., trebuie amintit alin. (4) al art. 323, care prevede că "Dispoziţiile art. 231 alin. (2) se aplică în mod corespunzător", iar potrivit normei la care se face trimitere, "După terminarea şedinţei de judecată, participanţii la proces primesc, la cerere, câte o copie de pe notele grefierului."

De asemenea, potrivit art. 231 alin. (3) din cod, "Notele grefierului pot fi contestate cel mai târziu la termenul următor."

Din coroborarea acestor norme, rezultă că, spre deosebire de contestarea notelor grefierului, legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru solicitarea de rectificare a consemnării greşite a mărturiei de către grefierul de şedinţă.

Art. 323 alin. (4) din cod trimite exclusiv la dispoziţiile art. 231 alin. (2), pentru a fi adaptate în mod corespunzător situaţiei reglementate, nu şi la alin. (3) al art. 231, care prevede termenul de contestare. Aşadar, după terminarea şedinţei de judecată, participanţii la proces primesc, la cerere, câte o copie de pe declaraţia martorului, fără ca posibilitatea de contestare a consemnării să fie limitată în timp, respectiv cel mai târziu la termenul următor celui la care a avut loc audierea martorului.

În absenţa unei trimiteri exprese la dispoziţiile art. 231 alin. (3), preluarea acestei norme, printr-o interpretare extensivă a dispoziţiilor art. 323 alin. (4), pentru a se considera că operează o asemenea limitare temporală a exerciţiului dreptului de invocare a unei eventuale erori de consemnare a mărturiei, echivalează cu o adăugare la lege, ce nu este permisă în procesul de interpretare şi aplicare a legii.

În acelaşi timp, nu se poate ignora faptul că toate şedinţele de judecată se înregistrează, părţile fiind îndreptăţite să obţină, la cerere, o copie electronică a înregistrării, astfel cum prescriu dispoziţiile art. 231 alin. (4) şi (5) din cod.

Conţinutul înregistrării şedinţei permite părţilor identificarea greşelilor de consemnare a mărturiei şi formularea solicitării către instanţă în vederea remedierii lor, reprezentând garanţii procesuale pentru ca declaraţiile martorilor în proces să fie consemnate în mod corespunzător (astfel cum a apreciat constant Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa - decizia nr. 832/2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 430 din 03 mai 2022).

Or, solicitarea de eliberare a unei copii electronice a înregistrării se poate face oricând în cursul judecăţii, astfel încât nu există nicio raţiune pentru restricţionarea timporală a exerciţiului dreptului părţilor de rectificare a consemnării greşite a mărturiei, odată ce aceasta a fost identificată pe baza înregistrării şedinţei de judecată în care proba testimonială a fost administrată.

O asemenea solicitare poate fi adresată instanţei care a administrat proba până la începerea dezbaterii fondului cauzei, iar instanţa poate dispune, dacă este cazul, rectificarea necesară, avându-se în vedere dispoziţiile art. 390 şi art. 391 C. proc. civ., potrivit cărora, înainte de a se trece la această dezbatere, instanţa, din oficiu sau la solicitarea părţilor, poate pune în discuţia acestora cereri care pot fi invocate în orice stare a procesului şi poate proceda chiar la completarea ori refacerea unor probe.

Rămâne de analizat, în raport de susţinerile recurentei-pârâte, dacă şi, în cazul unui răspuns afirmativ, în ce modalitate instanţa de apel poate remedia situaţia creată prin consemnarea greşită a mărturiei în cursul judecăţii în primă instanţă, atunci când partea interesată nu a adresat o asemenea solicitare primei instanţe, dar critică prin cererea de apel hotărârea primei instanţe, care s-a bazat pe mărturia în forma greşit consemnată.

După cum s-a reţinut, în mod corect, prin decizia recurată, instanţa de apel, cercetând motivul de apel pe acest aspect, este în măsură să constate existenţa unei atare erori de tehnoredactare, dat fiind că înregistrările din şedinţa de judecată pot fi solicitate şi de către instanţele de control judiciar, astfel cum prevede art. 231 alin. (6) C. proc. civ.

Mai mult decât atât, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu este obligată să recurgă la dispoziţiile art. 323 alin. (2) C. proc. civ., cu aplicarea corespunzătoare a acestora, ceea ce ar presupune reaudierea martorului şi consemnarea corectă a mărturiei, întrucât nu poate interveni scriptic în declaraţia dată de martor în faţa primei instanţe.

Atare soluţie, preconizată de către recurentă, nu este justificată, în condiţiile în care nu există niciun dubiu în privinţa conţinutului mărturiei, pentru a fi necesară readministrarea probei în apel, instanţa asigurându-se, din cuprinsul înregistrării şedinţei de judecată, atât de relatarea reală a martorului, cât şi de faptul că a fost dictată în mod corect de către judecător.

În acelaşi timp, din modul de formulare a normei din art. 323 alin. (2) C. proc. civ. nu rezultă intenţia legiuitorului de a limita mijloacele procedurale prin care poate fi înlăturată neconcordanţa între conţinutul mărturiei şi consemnarea sa scriptică, nefiind prevăzută vreo obligaţie pentru judecătorul cauzei de a proceda la modificarea în această modalitate a consemnării, nici măcar în sarcina instanţei care a administrat proba în discuţie.

O asemenea limitare ar fi, de altfel, disproporţionată în raport cu finalitatea urmărită - confirmarea conţinutului mărturiei, rectificarea consemnării şi semnarea din nou de către martor a declaraţiei -, în măsura în care se pot identifica alte remedii legale mai eficiente, cu rezultat echivalent.

Potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".

Pe acest temei, judecătorul are obligaţia să stabilească dacă relatarea faptelor de către un martor în cadrul probei legal încuviinţate şi administrate a fost consemnată în mod corect, atunci când se semnalează existenţa unei asemenea neconcordanţe, pentru a valorifica în mod veritabil dovezile administrate şi pentru a stabili în mod corespunzător situaţia de fapt.

Din această perspectivă, exercitarea unui rol activ, astfel cum acesta este configurat în cuprinsul art. 22 alin. (2) din cod, nu exclude alte remedii procedurale, din moment ce judecătorul cauzei este obligat "să stăruie prin toate mijloacele legale" pentru aflarea adevărului.

În mod evident, recurgerea la această procedură este utilă chiar la momentul administrării probei, când martorul este prezent şi poate semna pe loc eventuala modificare a consemnării scriptice a declaraţiei.

În celelalte cazuri, însă, rechemarea la audiere a martorului se poate dovedi dificilă ori chiar imposibilă, presupunând costuri suplimentare şi prelungirea duratei procesului.

Or, odată ce instanţa a ascultat înregistrarea şedinţei şi a constatat că susţinerile părţii interesate sunt întemeiate, este posibilă consemnarea acestei constatări în cuprinsul aceleiaşi încheieri de şedinţă în care se menţionează ascultarea înregistrării şedinţei de la termenul la care a fost audiat martorul. Încheierea de şedinţă produce efectele oricărei hotărâri judecătoreşti, fiind un act autentic, iar recurgerea la această modalitate asigură, în mod neechivoc, finalitatea prevenirii unei greşeli în aflarea adevărului în cauză şi reprezintă, în acelaşi timp, unul dintre mijloacele legale – în termenii art. 22 alin. (2) din cod – care servesc acestui scop.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, nu se poate reţine în cauză încălcarea prevederilor art. 323 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel a procedat în modalitatea arătată anterior, considerând că nu este necesară reaudierea martorului, deoarece este vorba despre o simplă greşeală de tehnoredactare, neobservată nici de către martor la momentul semnării, nici de către instanţă.

Astfel, instanţa de apel, în mod corect, a solicitat înregistrarea şedinţei de judecată de la prima instanţă, în baza art. 231 alin. (6) C. proc. civ. şi, constatând realitatea susţinerilor invocate prin apel, a dat eficienţă acestei constatări prin decizia pronunţată, ţinând cont şi de scopul aflării adevărului, în concordanţă cu prevederile art. 22 C. proc. civ.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondată critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea nu relevă o veritabilă critică de nelegalitate, ci au ca finalitate reaprecierea situaţiei de fapt reţinute de către prima instanţă şi confirmate prin decizia recurată, sub aspectul întinderii daunelor morale acordate, pentru repararea prejudiciului produs reclamantei prin accidentul suferit din culpa pârâtei.

Astfel, recurenta-pârâtă a reproşat instanţei de apel neglijarea unor aspecte ce se impuneau a fi avute în vedere în analiza şi dimensionarea unei componente a prejudiciului, respectiv durata în timp a consecinţelor vătămătoare sau perpetuarea acestora, natura şi consecinţele leziunilor traumatice, întrucât modul de cuantificare a daunelor morale trebuie să ţină cont de gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora.

Or, din considerentele deciziei recurate rezultă fără echivoc faptul că aceste aspecte au fost analizate în cadrul apelului declarat de către pârâtă, instanţa răspunzând tuturor susţinerilor părţii, care, de altfel, au fost reiterate prin prezenta cerere de recurs.

În aceste condiţii, se constată că recurenta-pârâtă urmăreşte, practic, cenzurarea aprecierilor de fapt ale instanţei de apel, în analizarea aceloraşi susţineri ale părţii, cu scopul de a obţine din partea acestei instanţe de control judiciar reevaluarea ponderii criteriilor la care pârâta face referire în cuantificarea daunelor morale.

Această finalitate nu poate fi, însă, primită, în condiţiile în care se circumscrie cercetării temeiniciei deciziei recurate, iar atare verificare excedează atribuţiile instanţei de recurs, ce vizează exclusiv cercetarea legalităţii hotărârii de apel, în raport de motivele de casare prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, acest motiv de recurs nu poate fi primit şi, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 496 C. proc. civ.

În aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. S.A. va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3.500 RON, către intimata-reclamantă A., dovedite prin factura seria x nr. x din data de 20 septembrie 2022 şi chitanţa seria x_2020 nr. x din data de 20 septembrie 2022 .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 985 din data de 17 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3.500 RON, către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2023.