Peremption of civil appeal for one-year inactivity following suspension pending criminal resolution

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.R.L. şi C., solicitând instanţei ca, prin hotărâre judecătorească, să dispună constatarea nulităţii novaţiei, denumită de părţi "convenţie tripartită privind cesiunea împrumutului’’, încheiată la data de 15.12.2009, dată fiind cauza fictivă şi ilicită, actul juridic reprezentând, totodată, o fraudă la lege; constatarea prescrierii extinctive a datoriei pretins constituită prin cele două acte juridice atacate cu acţiune în nulitate, cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate prevederile art. 5, 966, 1128, 1132 C. proc. civ. de la 1865.

Prin sentinţa nr. 1027/C din 5 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Sibiu –Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2012, în rejudecare după anulare în apel, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. şi C., fiind anulat capătul doi de cerere din acţiunea introductivă, ca netimbrat.

De asemenea, a fost obligat reclamantul la plata către pârâta de rang 2, C. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7500 RON.

Pentru a hotărî astfel, în rejudecare, prima instanţă reţine că sub numărul x se încheie, la data de 25.02.2008, contractul de împrumut între S.C. B. S.A., în calitate de împrumutător şi pârâta de rang 2, C., în calitate de împrumutat, conform căruia, cea din urmă împrumuta de la S.C. B. S.R.L. suma de 600.000 Euro. Scadenţa obligaţiei de restituire a împrumutului a fost convenită în termen de 12 luni, respectiv la data de 24.02.2009, la care se adăuga dobânda legală, conform anexei, împrumutul nefiind cu titlu gratuit. Ulterior, prin acordul de voinţă al părţilor, se hotărăşte prelungirea perioadei de acordare a împrumutului cu încă 2 ani, mai exact, până la data de 24.02.2011, sens în care se încheie actul adiţional nr. x/20.02.2009.

La data de 15.12.2009, se încheie între părţile pârâte şi reclamant actul juridic denumit "Convenţie tripartită privind cesiunea împrumutului’’, prin care reclamantul A. acceptă ca, începând cu data încheierii convenţiei, să preia obligaţiile de plată neachitate ale debitorului-cedent C. rezultate din contractul de la data de 25.02.2008, respectiv suma de 600.000 euro. Părţile convin ca la data încheierii prezentei convenţii să înceteze orice relaţie contractuală între părţile pârâte, B.(creditor-cedat) şi C.(debitor-cedat).

S-a constatat că actele dosarului dovedesc, şi de altfel toate cele trei părţi litigante confirmă, că suma de 600.000 euro a fost virată de societatea împrumutător pârâtei de rang 2, că această sumă a fost folosită pentru majorarea capitalului social al societăţii la S.C. B. S.A, pârâta devenind acţionar majoritar. La rândul său, reclamantul ca urmare a contractului tripartit a devenit acţionar majoritar al acestei societăţi(deţinând 99,40% din capitalul social, respectiv 6.555.430 acţiuni), cesiunea fiind validată de judecătorul delegat al ORC de pe lângă Tribunalul Sibiu la data de 29.12.2009, prin încheierea nr. 14113/28.12.2009, fără înregistrarea vreunei opoziţii, fiind actualizat şi actul constitutiv al societăţii.

În drept, cu titlu preliminar, Tribunalul, faţă de data încheierii celor două convenţii supuse judecăţii (2008 şi 2009), reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor vechiul C. civ. de la 1864, în prezent abrogat, dar aplicabil cauzei ca lege în vigoare la data naşterii raporturilor juridice ce leagă părţile acestui proces.

Faţă de dispoziţiile art. 137 din C. proc. civ. de la 1865, tribunalul, în rejudecare, a analizat prioritar excepţia netimbrării, invocată de părţile pârâte şi unită de instanţă cu fondul cauzei la termenul de judecată din data de 23 noiembrie 2016.

S-a stabilit că pentru capătul I din cerere, instanţa a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de plată a taxei de timbru în cuantum de 31.821 RON. Ca urmare a admiterii cererii de ajutor public judiciar formulată de reclamant şi ulterior a cererii de reexaminare, acesta a achitat în final, pe acest capăt de cerere, 5000 RON(obligaţie finală instituită de instanţă la data de 30 ianuarie 2013-f. x).

Pentru petitul II, instanţa uzitând de dispoziţiile art. 2 aliniatul 11 din Legea nr. 146/1997 modificată, în prezent abrogată, dar aplicabilă cauzei ca lege în vigoare la data introducerii în sistem Ecris a acţiunii, a pus în vedere, la data de 24 octombrie 2013, reclamantului să achite cu titlu de taxă de timbru suma de 31.079 RON. Reclamantul a înţeles să nu timbreze acest capăt de cerere, soluţie comunicată instanţei conform poziţiei consemnate la f. x şi reiterată şi în faţa instanţei, în rejudecare- sedinţa publică din 9.06.2016(f. x volum 3) şi la data de 23 noiembrie 2016, cu ocazia cuvântului acordat în apărare pe excepţia invocată.

Având în vedere dispoziţiile art. 20 aliniat 3 din Legea nr. 146/1997, Tribunalul a admis excepţia invocată şi, pe cale de consecinţă, a anulat capătul 2 de cerere, privind constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut încheiat între părţile pârâte la 25.02.2008, precum şi a actului adiţional nr. x/2009, ca netimbrat.

În ceea ce priveşte fondul litigiului, tribunalul a reţinut că, la data de 15.12.2009, se încheie între părţile pârâte şi reclamant actul juridic denumit "Convenţie tripartită privind cesiunea împrumutului’’, prin care reclamantul A., acceptă ca începând cu data încheierii convenţiei să preia obligaţiile de plată neachitate ale debitorului-cedent C. rezultate din contractual de la data de 25.02.2008, respectiv suma de 600.000 euro. Părţile convin ca la data încheierii prezentei convenţii să înceteze orice relaţie contractuală între părţile pârâte.

Tribunalul a calificat sub aspect juridic actul premenţionat ca fiind o novaţie subiectivă cu schimbare de debitor, instituţie reglementată de art. 1128 aliniatul 1 punctul 2 din C. civ. şi nu a reţinut apărările reclamantului în sensul că novaţia nu a operat în lipsa declarării exprese de către creditor că descarcă de datorie primul debitor, în contextul în care speţa nu se mulează pe prevederile statuate de art. 1123. S-a apreciat că acest text legal acoperă situaţia în care cesiunea de datorie se încheie doar între debitori, când este firesc să existe acordul expres al creditorului cu privire la delegaţia făcută. În cauză, însă, creditorul-împrumutător este parte în convenţie, clauzele stabilite prin acordul de voinţă a celor trei părţi fiind în acord cu legea.

De asemenea, nu au fost validate alegaţiile cu privire la faptul că părţile nu au înţeles să-şi asume şi actul adiţional nr. x/2009, punctul 1 din convenţia tripartită dovedind contrariul. Actul adiţional modifică contractul iniţial, făcând parte integrantă din acesta.

S-a menţionat că acţiunea introductivă de instanţă este fundamentată de reclamant pe lipsa existenţei obligaţiei valabile ce poate fi stinsă prin novaţie, pentru ca ulterior să completeze argumentarea sub aspectul lipsei unui cauze licite.

Întrucât reclamantul nu a înţeles să timbreze capătul doi de cerere, a pus în imposibilitate instanţa să cenzureze, sub aspectul condiţiilor de valabilitate, contractul iniţial de împrumut şi, ca atare, alegaţia reclamantului privind existenţa unei obligaţii iniţiale nevalide.

Sub aspectul condiţiilor de validitate a convenţiei subsecvente, prin raportare la dispoziţiile art. 948 din C. civ., Tribunalul reţine că acestea sunt definite de C. civ. fiind esenţiale, şi ele privesc capacitatea de a contracta, consimţământul valabil exprimat al părţii ce se obligă, existenţa obiectului determinat şi a unei cauze licite.

Cu privire la cauza convenţiei, legea civilă statuează că obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită nu poate produce efecte. Cauza nelicită există în situaţia în care este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.

S-a apreciat că scopul real urmărit de toate părţile litigiului a fost acela ca suma împrumutată de 600.000 euro să fie folosită pentru cumpărarea pachetului majoritar de acţiuni a societăţii B.(suma a fost folosită pentru majorarea capitalului social al acestei societăţi, pârâta de rang 2 şi ulterior partea reclamantă devenind acţionari majoritari cu peste 99% din acţiunile ce formează capitalul social).Această stare faptică nu este contestată de niciuna din părţi. Ca atare, reclamantul a urmărit prin încheierea convenţiei tripartite un scop direct, pecuniar. Faptul că în timp societatea, a cărui acţionar majoritar este, are dificultăţi financiare nu poate constitui motiv de nulitate a convenţiei. Pârâta de rang 1 a făcut dovada prin înscris că a pus la dispoziţia părţii pârâte de rang 2 suma împrumutată, că această sumă a fost efectiv folosită pentru majorarea capitalului social al societăţii B.(devenită D.), ca atare nu poate fi reţinută susţinerea în sensul fictivităţii cauzei datorară lipsei efective de predare a banilor.

Nici faptul că împrumutătorul este o societate cu răspundere limitată, ce a acţionat dincolo de obiectul său de activitate nu a fost reţinut de instanţă, în contextul în care legea nu sancţionează cu nulitatea absolută un atare act şi ca atare ar fi putut fi invocat de orice parte. Reclamantul, parte în convenţie nu justifică nicio vătămare sub acest aspect. Mai mult este de precizat, că excede competenţei materiale a prezentei instanţe de a stabili dacă pârâta de rang 1 practică în mod constant acest gen de activitate ce ar plasa-o în sfera unei răspunderi diferite de cea ce este astăzi chemată să răspundă. Tribunalul este limitat în a verifica veridicitatea convenţiei tripartite şi nu modul de acţionare a pârâtei în desfăşurarea activităţii sale comerciale.

Nu în ultimul rând s-a stabilit că reclamantul invocă în apărarea sa propria turpitudine ori acest lucru este nepermis de legea civilă română.

Pentru toate cele ce au precedat, Tribunalul a constatat că convenţia încheiată de părţi la data de 15.12.2009 este validă sub aspectul cauzei, ceea ce face ca petitul unu din acţiune să fie neîntemeiat.

Având în vedere că prin petitul III din cerere, reclamantul a solicitat să se constate ca fiind prescris dreptul pârâtei de rang 1 de a executa obligaţia de restituire a împrumutului, un atare petit în constatare a fost apreciat ca inadmisibil prin raportare la dispoziţiile art. 111 din C. proc. civ. de la 1865.s-a considerat că reclamantul are la îndemână remedii procesuale în invocarea acestui drept în cadrul unui litigiu în realizare, respectiv, pe cale de excepţie prin invocarea prescrierii dreptului material la acţiune al împrumutatului sau în cadrul contestaţiei la executare prin invocarea excepţiei prescrierii dreptului de a cere executarea obligaţiei.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 din C. proc. civ., a fost obligat reclamantul la plata către pârâta de rang 2, C. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7500 RON, constând în onorariu de avocat, întrucât a căzut în pretenţiuni.

Împotriva sentinţei nr. 1027/C din 5 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Sibiu –Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2012 a declarat apel reclamantul A. solicitând, prin motivele depuse ulterior, modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii petitelor 1, 3 şi 4 din acţiunea formulată.

Prin decizia nr. 469/2021 din 15 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia a II-a Civilă a fost admisă excepţia perimării apelului, invocată de către intimata C. şi, în consecinţă, s-a constatat perimat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1027/C/2016, pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2012.

A fost obligat apelantul la 2000 RON, cheltuieli de judecată în favoarea intimatei C..

S-a respins ca nedovedită cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata S.C. B. S.R.L. prin succesor S.C. E. S.R.L..

În motivarea hotărârii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, la termenul din 14.06.2017, în urma cererii de suspendare formulată de către apelant, instanţa de apel a suspendat judecarea apelului până la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunţa în dosarul penal nr. x/2017, aflat la acel moment pe rolul DIICOT - Biroul Teritorial Sibiu.

În urma adreselor succesive, cu privire la stadiul soluţionării acestui dosar penal, la data de 6.02.2019, prin Adresa nr. x/2019, DIICOT-Biroul Teritorial Sibiu a comunicat Ordonanţa pronunţată în dosarul nr. x/2017, la 23.11.2018, prin care s-a dispus clasarea în ceea ce priveşte infracţiunea de constituire grup organizat şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de delapidare, de evaziune fiscală şi spălare de bani, în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu .

Apreciind că, în fapt, cauza penală care a justificat suspendarea prezentului apel nu a primit o soluţie, sub aspectul tuturor infracţiunilor, instanţa de apel a solicitat date, despre soluţionarea ei definitivă, Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, care a comunicat, prin adresa de la fila x, că în urma declinării de competenţă dispuse de DIICOT, cauza penală a fost înregistrată sub nr. x/2018.

La data de 7.08.2020, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a comunicat instanţei de apel Ordonanţa pronunţată la 15.07.2020, în dosarul nr. x/2018.(f134-141), făcându-se menţiune că termenul de depunere a plângerii nu a expirat, ultima dovadă de primire a actelor de procedură fiind din 31.07.2020.

Prin această ordonanţă s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul tuturor infracţiunilor, precum şi comunicarea ei persoanei vătămate, A..

În urma solicitărilor instanţei de apel, la data de 7.04.2021, s-a primit răspunsul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, privind rămânerea definitivă a ordonanţei.

În urma acestei adrese, instanţa a stabilit prin rezoluţie, termen la data de 2.06.2021, pentru când părţile au fost citate pentru a se discuta repunerea cauzei pe rol.

A fost admisă cererea de amânare formulată de reprezentantul apelantului, fiind acordat termen pentru discutarea repunerii pe rol a cauzei la 15.09.2021, pentru când s-au şi solicitat informaţii de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, cu privire la data comunicării ordonanţei cu apelantul, fiind comunicat că la 17.07.2020 a fost transmisă părţii vătămate, iar la 31.07.2020, înmânată si avocatului.

Prin încheierea din 15.09.2021, instanţa de apel, constatând soluţionarea definitivă a întregii cauze penale, a dispus din oficiu repunerea apelului pe rol.

Intimata C. a invocat, prin note de şedinţă aflate la fila x, excepţia perimării de drept a apelului, având în vedere că de la data comunicării soluţiei cu apelantul, cauza a rămas în nelucrare, din culpa acestuia, mai mult de 6 luni.

După divizarea şi absorbţia intimatei S.C. B. S.R.L. de către S.C. E. S.R.L., excepţia perimării a fost susţinută şi de continuatoarea în drepturi, prin notele de şedinţă depuse la filele x în vol. II.

Raportat la modul de soluţionare a excepţiei perimării, curtea de apel a reţinut că, împrejurarea supunerii litigiului, ca şi lege aplicabilă procedurii, C. proc. civ. de la 1865, reprezintă un aspect necontestat în cauză.

Instanţa de apel a arătat că prin Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. s-a prevăzut, la art. 219, modificarea şi completarea C. proc. civ., republicat în Monitorul Oficial nr. 45 din 24 februarie 1948, cu modificările şi completările ulterioare, la punctul 3 stabilindu-se abrogarea articolului 248 alin. (3).

Aşa fiind, s-a constat că sunt incidente dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, forma aplicabilă în 2012, în conformitate cu care cererea de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an.

În acest context, s-a arătat că lăsarea în nelucrare a cauzei timp de peste un an îi este imputabilă apelantului, întrucât aceasta avea obligaţia să întrerupă cursul perimării prin îndeplinirea unui act de procedură în vederea judecării procesului, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., mai ales că avea interesul în soluţionarea apelului, caz în care trebuia să solicite în termen util repunerea cauzei pe rol pentru a evita împlinirea termenului de perimare.

Contrar susţinerilor apelantului, în sensul că nu a început să curgă, în ceea ce-l priveşte termenul de perimare, întrucât nu i-a fost comunicată soluţia de clasare din Ordonanţa din dosarul nr. x/2017, curtea de apel a reţinut că această ordonanţă se află depusă în prezentul dosar din data de 6.02.2019, iar după disjungerea parţială cauzei şi înregistrarea sub un nou nr. 967/P/2018, în cuprinsul Ordonanţei din 15.07.2020 a fost prezentată succint situaţia formării dosarului nr. x/2017, în urma disjungerii din dosarul penal nr. x/2017 al DIICOT-BT Sibiu, al conexării ulterioare a dosarului nr. x/2017, fiind menţionate expres soluţiile din aceste dosare, finalizate prin soluţii de clasare, aduse la cunoştinţa părţii vătămate, prin soluţia finală din ultimul dosar rezultat, dos. x/2018

Deşi instanţa de apel a efectuat din oficiu verificări cu privire la stadiul soluţionării acestor dosare penale, apelul a fost repus pe rol doar după expirarea termenului de un an în care apelantul a lăsat cauza în nelucrare, citarea părţilor pentru termenul din 2.06.2021, pentru discutarea condiţiilor de repunere a cauzei pe rol, nefiind de natură, urmare a cererii de amânare a apelantului, să reprezinte un act întrerupător al termenului de perimare.

Având în vedere că efectul perimării este stingerea procesului civil, în faza în care se află, împreună cu toate actele îndeplinite în cauză, această sancţiune afectând însuşi exerciţiul căii de atac a apelului, moment de la care nu se mai poate îndeplini nici un act procedural, Curtea de Apel Alba Iulia, în temeiul art. 248 alin. (1) coroborat cu art. 252 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, a apreciat că excepţia invocată este fondată şi a constatat perimat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1027/C/2016, pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2012.

Împotriva deciziei nr. 469/2021 din 15 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia a II-a Civilă, reclamantul A. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de la 1865.

În motivare, recurentul a arătat că la 14.06.2017, curtea de apel a dispus suspendarea cauzei în baza art. 244 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865 până la rămânerea definitivă a dosarului penal x/2017

Precizează că la termenul de judecată din 8.12.2021, a arătat că nu i s-a comunicat niciodată soluţia din dosarul nr. x/2017 al DIICOT Sibiu, iar la dosarul cauzei există Ordonanţa procurorului pronunţată în acest dosar, însă nu există nicio dovadă că aceasta nu a fost atacată şi că ar fi rămas definitivă.

Apreciază că nu poate fi reţinută culpa sa, faţă de nelăsarea cauzei în nelucrare, aspect esenţial în pronunţarea unei soluţii de admitere a excepţiei perimării, cu atât mai mult cu cât dispoziţia instanţei de apel a fost de suspendare până la soluţionarea dosarului x/2017

Faţă de aceste aspecte, consideră că nu poate fi reţinută culpa sa faţă de nelăsarea cauzei în nelucrare, aspect esenţial în pronunţarea unei soluţii de admitere a excepţiei perimării, cu atât mai mult cu cât dispoziţia Curţii a fost de suspendare până la soluţionarea dosarului x/2017, nu până la soluţionarea plângerii pentru săvârşirea unor infracţiuni.

Pe de altă parte, nu a intervenit perimarea cauzei şi, ca atare, se impune respingerea excepţiei şi raportat la data comunicării Ordonanţei Procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu pronunţată în dosarul nr. x/2018.

În opinia recurentului-reclamant, nu pot fi reţinute susţinerile intimatei- pârâte în sensul că apelul a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni (prevăzut de art. 248 alin. (3) C. proc. civ.) raportat la data comunicării Ordonanţei Procurorului în dosar nr. x/2018 faţă de aplicabilitatea dispoziţiilor art. 248 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865 în timp.

Astfel, alin. (3) al art. 248 C. proc. civ. a fost abrogat prin art. 219 pct. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10.06.2011.

A mai susţinut că prezenta acţiune a fost înregistrată pe rolul instanţelor de judecată în data de 24 septembrie 2012, respectiv după abrogarea textului legal premenţionat, context în care este evident că în prezenta cauză se aplică termenul de un an prevăzut de alin. (1) al art. 248 C. proc. civ., termen care, în opinia recurentului, nu a fost depăşit.

Mai mult decât atât, în cursul anului 2020 au fost incidente dispziţiile art. 41 din Aenxa 1 a Decretului Preşedintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă, prin care "prescripţiile şi toate termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar dacă au început să curgă se suspendă pe toata durata stării de urgenţă".

Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate în sensul respingerii excepţiei perimării şi trimiterii cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Alba Iulia.

Intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Cu titlu preliminar, examinarea recursului sub aspectele criticate, impune câteva consideraţii legate de buna-credinţă în exercitarea drepturilor procedurale precum şi în legătură cu îndatoririle părţilor în procesul civil.

Sancţiunile care se aplică în situaţii determinate procedural cum este şi sancţiunea perimării a fost instituită pentru nerespectarea cerinţei de a exista continuitate în desfăşurarea procesului. Altfel spus, această sancţiune procedurală intervine pentru a înceta starea de incertitudine creată asupra unor raporturi juridice deduse judecăţii şi are drept consecinţă stingerea procesului în faza în care se găseşte. Sancţiunea procedurală amintită operează şi ca o prezumţie de desistare care se deduce din nestăruinţa părţilor, în termenele prevăzute expres pentru reluarea judecării cauzei. Procedural, consideraţiile anterior evocate au în vedere dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., dar şi dispoziţiile art. 129 alin. (1) din acelaşi cod prin care se stabileşte că părţile au îndatorirea, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului.

De asemenea, părţile au obligaţia "să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1) precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările".

Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data promovării litigiului, orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire, şi orice altă cerere de reformare sau de revocare, se perimă de drept chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an.

Potrivit adagiului latin: "nemo auditor propriam turpitudinem allegans", nimeni nu poate invoca în susţinerea intereselor sale propria sa culpa, nimeni nu poate să obţină foloase invocând propria sa vina, incorectitudine şi nici să se apere valorificând un asemenea temei.

Se constată că, prin încheierea din 14 iunie 2017, instanţa de apel a dispus suspendarea judecării cauzei în baza art. 244 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865, până la rămânerea definitivă dosarului penal x/2017

Contrar susţinerilor recurentului, în sensul că nu a început să curgă, în ceea ce-l priveşte, termenul de perimare, întrucât nu i-a fost comunicată soluţia de clasare din Ordonanţa din dosarul nr. x/2017, se constată că această ordonanţă se află înregistrată la dosar din 11.02.2019 .

Astfel, prin adresa nr. x/2019, DIICOT-Biroul Teritorial Sibiu a comunicat Ordonanţa pronunţată la 23.11.2018, în dosarul nr. x/2017, prin care s-a dispus clasarea în ceea ce priveşte infracţiunea de constituire grup organizat şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de delapidare, de evaziune fiscală şi spălare de bani, în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu.

Ca urmare a declinării de competenţă dispuse de DIICOT, cauza penală a fost înregistrată sub nr. x/2018, iar la 7 august 2020, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a comunicat instanţei de apel Ordonanţa pronunţată la 15.07.2020, în dosarul nr. x/2018, ordonanţă prin care s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul tuturor infracţiunilor, precum şi comunicarea ei persoanei vătămate, A..

În urma solicitărilor instanţei de apel, la data de 7.04.2021, s-a primit răspunsul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, privind rămânerea definitivă a ordonanţei, întrucât nu au fost înregistrate plângeri împotriva soluţiei .

Prin urmare, recurentul nu se poate prevala de propria pasivitate, derivată din faptul că acesta nu a efectuat niciun demers în sensul continuării judecăţii, în condiţiile în care ordonanţa, rămasă definitivă, a fost comunicată părţii vătămate (recurentului A.) la 17.07.2020, iar la 31.07.2020, a fost înmânată şi avocatului acestuia .

Astfel, având în vedere toate considerentele anterior expuse şi ţinând cont că de la 31.07.2020, cauza a rămas în nelucrare mai mult de un an din vina părţilor, în mod corect Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat la termenul din 15 decembrie 2021 că sunt îndeplinite prevederile art. 248 C. proc. civ. şi, raportat la dispoziţiile art. 252 C. proc. civ., a constatat perimat apelul.

Dispoziţiile art. 63 alin. (12) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020, dispun în sensul că: "termenele prevăzute de lege pentru efectuarea actelor de procedură sau pentru exercitarea plângerilor, contestaţiilor şi căilor de atac de orice fel în cauzele prevăzute la alin. (11), aflate în curs la data prelungirii stării de urgenţă, se întrerup, urmând a curge noi termene, de aceeaşi durată, de la data încetării stării de urgenţă", iar dispoziţiile art. 1 din acelaşi decret, prevăd că "începând cu data de 15 aprilie 2020, se prelungeşte starea de urgenţă pe teritoriul României pentru o durată de 30 de zile".

Aşa fiind, nu-i poate fi imputată instanţei lipsa de diligenţă a părţii, recurentul nu se poate prevala de dispoziţiile art. 41 din Decretul nr. 195 din 16 martie privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat, termenul de perimare a început să curgă ulterior stării de urgenţă (martie-mai 2020), respectiv după comunicarea soluţie din dosarul penal (31 iulie 2020), care a justificat suspendarea apelului.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că pricina a rămas în nelucrare din vina părţilor mai mult de un an de la data la care a încetat cauza care a determinat suspendarea judecării apelului, fără ca în acest termen să intervină o cauză de întrerupere în condiţiile art. 249 C. proc. civ., apelul fiind repus pe rol (15 septembrie 2021), după expirarea termenului de un an în care apelantul a lăsat cauza în nelucrare, citarea părţilor pentru termenul din 2.06.2021, pentru discutarea condiţiilor de repunere a cauzei pe rol, nefiind de natură, urmare a cererii de amânare a apelantului, să reprezinte un act întrerupător al termenului de perimare.

În acest context, Înalta Curte subliniază că, fiind o sancţiune procedurală, perimarea operează de drept, instanţa putând să constate perimarea şi din oficiu, astfel cum reiese şi din dispoziţiile art. 252 alin. (1) C. proc. civ., iar în cauză, perimarea a operat de drept anterior repunerii pe rol a cauzei la 15 septembrie 2021.

Nu în ultimul rând, sunt lipsite de justificare susţinerile recurentului în sensul abrogării prevederilor art. 248 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora "în materie comercială, termenul de perimare este de şase luni", în condiţiile în care instanţa de apel a dat o corectă eficienţă dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., în forma în vigoare la momentul promovării acţiunii, în sensul că perimarea operează dacă pricina a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an, perioadă la care s-a raportat în mod legal şi instanţa de apel.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat corect legea, motiv pentru care, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 469/2021 din 15 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia a II-a Civilă, va fi respins ca nefondat, menţinându-se hotărârea atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentului în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei C. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentului-reclamant A. la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă C., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 469/2021 din 15 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia a II-a Civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă C..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2022.