Applicability of building permit requirements to pre-construction archaeological excavation works and scope of cassation review

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 15.09.2020, sub nr. de dosar x/2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanţei obligarea pârâtului Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România - Filiala Iaşi (O.A.M.G.M.A.M.R.-Filiala Iaşi) la plata sumei de 1.882.562.164 RON, reprezentând: 1. Suma de 214.224,30 RON, din care valoare TVA 34.203,87 RON, rezultată ca diferenţă de plată între factura storno nr. x/03.01.2017 reprezentând avans în valoare de 370.108.80 RON şi factura nr. x/03.01.2017 în valoare de 584.333,10 RON reprezentând contravaloare situaţie lucrări săpătură generală – infrastructură, conform deviz situaţie lucrări parte din Contractul de antrepriză nr. x/04.07.2016; 2. Penalităţi la plata facturii nr. x de 0,1% pe zi la suma de 214.224,30 RON pentru perioada 03.01.2017 - 05.08.2020, în total 1.286,00 zile calendaristice x 214,224 RON/zi = 275.492,064 RON, conform prevederilor art. 6 pct. 6.2 din Contractul nr. x/04.07.2016; 3. Penalităţi de neexecutare diferenţă Contract nr. x/093/04.07.2016, respectiv de 863.586,20 RON, pentru perioada 04.07.2016-05.08.2020, respectiv 1470 calendaristice (0,1%/zi din suma de 863.569,20 RON este de 863,589 RON/zi; 1470x863,589 RON/zi = 1269476 RON), conform prevederilor art. 6 pct. 6.4 din Contractul nr. x/04.07.2016; 4. Daune-interese de neexecutare contract din culpa exclusivă a beneficiarului pârât în cuantum de 10% din valoarea Contractului nr. x/093/04.07.2016, respectiv suma de 12,369,8 RON, conform prevederilor art. 6 pct. 6.4 raportat la pct. 6.3 din Contractul nr. x/04.07.2016.

Prin sentinţa civilă nr. 1178/2021 pronunţată la data de 18.05.2021 de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România – Filiala Iaşi. A fost obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 214.224,30 RON, reprezentând diferenţă de plată între factura în valoare de 584.333,10 RON, cu titlu de contravaloare situaţie lucrări săpătură generală-infrastructură şi factura storno cu titlu de avans în valoare de 370.108,80 RON. A fost obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 275.492,064 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate la suma de 214.224,30 RON, în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere pentru perioada 03.01.2017-05.08.2020. S-au respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere formulate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel S.C. A. S.R.L., în faliment, reprezentată legal de Lichidator judiciar, B. şi de administrator special C..

Prin decizia nr. 614/2021 din 15 decembrie 2021, Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-intimată S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1178/2021 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I Civilă la data de 18 mai 2021.

Totodată, a admis apelul formulat de intimatul-apelant Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România – Filiala Iaşi împotriva sentinţei civile cu nr. 1178/2021 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I Civilă la data de 18 mai 2021, sentinţă pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România – Filiala Iaşi.

Împotriva deciziei nr. 614/2021 din 15 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. reprezentată legal prin lichidator judiciar B. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea acestuia astfel cum a fost formulat, casarea in tot a hotărârii recurate ca nelegală, cu trimitere spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când a dat o altă interpretare unor texte de lege care conţin prevederi imperative sau a nesocotit existenţa acestora - respectiv în raport de prevederile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicata si actualizata 2016, completată şi modificată prin O.U.G. nr. 41/2015, M.Of. 733 din 30 septembrie 20l5, astfel cum era în vigoare la data semnării contractului.

Depăşirea atribuţiilor "puterii judecătoreşti" reprezintă o situaţie gravă, de natură a înfrânge principiul separaţiei puterilor în stat, fapt pentru care aceasta atinge prestigiul justiţiei şi dăunează interesului public.

In speţă, recurenta susţine că nu reproşează instanţei de apel interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de aceasta, ci că depăşirea atribuţiilor s-a concretizat într-o imixtiune în sfera activităţii executive sau legislative, deoarece nerespectarea şi neaplicarea unor prevederi legale imperative prin săvârşirea unui abuz de putere, depăşind astfel limitele fixate prin norme constituţionale, echivalează practic cu modificarea legii, act care intră exclusiv în sfera de activitate a organelor executive sau legislative şi în egală măsură reprezintă un refuz de a recunoaşte valoarea juridică a unor dispoziţii normative în vigoare.

Subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea cuprinde atât motive contradictorii cât şi motive străine de natura cauzei, în sensul că admite apelantului să aducă în faţa instanţei, atât prin cerea de apel formulată, şi mai ales prin întâmpinarea depusă, elemente care nu fac obiectul cererii de chemare în judecată, ele făcând parte din dosarul de licitaţie. Instanţa de apel, în loc să le respingă, ca fiind străine de natura cauzei, le ia în considerare dându-le eficienţă juridică şi le are în vedere la pronunţarea hotărârii recurate.

Recurenta consideră că admiterea unor elemente şi probe inadmisibile, ca fiind străine de natura pricinii şi care nu priveau fondul cauzei cu care a fost sesizată instanţa, nu intră în sfera de apreciere a instanţei de apel asupra probelor şi nu reprezintă chestiuni de netemeinicie, ci pronunţarea unei hotărâri în baza unor elemente şi probe străine de natura cauzei, aspect ce ţine de legalitatea hotărârii.

Circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv cu încălcarea prevederilor art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 50/1991, privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată şi actualizată în 2016, completată şi modificată prin O.U.G. nr. 41/2015, M.Of. 733 din 30.09.2015 (astfel cum era în vigoare la data semnării contractului); cu încălcarea prevederilor art. 4 din Metodologia de aplicare a procedurii de descărcare de sarcina arheologică, respectiv cu încălcarea prevederilor art. 4 din Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2518/2007, pentru aprobarea acestei Metodologii.

In cauză, deşi, atât prevederile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 50/1991, cât şi art. 4 din Metodologia de aplicare a procedurii de descărcare de sarcină arheologică, respectiv art. 4 din Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2518/2007, impun obligativitatea existenţei autorizaţiei de construire la începerea lucrărilor, instanţa de apel încalcă această prevedere atunci când apreciază ca apelantul-intimat nu este în culpă pentru inexistenţa autorizaţiei de construire, cu atât mai mult cu cât la data semnării contractului de antrepriză, nici măcar nu depusese cerere în vederea obţinerii acesteia şi nu o obţinuse nici măcar la data încetării contractului.

În speţă, nefiind în discuţie nici un site arheologic şi nici o zonă protejată, ci doar un teren simplu, se putea obţine autorizaţia de construire.

În cadrul acestui motiv de recurs, în cuprinsul celor 13 puncte dezvoltate de către recurenta-reclamantă, se reiau o parte din considerentele reţinute de instanţa de apel în cuprinsul deciziei recurate cu privire la probe, la situaţia de fapt şi la conduita contractuală a părţilor, precum şi o parte din considerentele care includ argumentele instanţei de apel în sensul soluţiei pronunţate, prezentându-se, pe larg, pentru fiecare dintre acestea câte o opinie personală.

Astfel, instanţa de apel, menţionează în esenţă recurenta, a reţinut greşit că reclamanta a solicitat încetarea contractului de antrepriză fără a dovedi existenţa culpei intimatei, când, în realitate, culpa exclusivă a acesteia era dovedită de lipsa autorizaţiei de construire la data semnării contractului de antrepriză.

De asemenea, recurenta susţine, în sinteză, interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor contractuale, a probelor (ex: concluziile expertului, modificarea preţului lucrărilor şi serviciilor prin adrese şi notificări, adresa din 20.09.2016 care susţine penalităţile şi daunele solicitate şi care reprezintă o dovadă de clemenţă şi înţelegere faţă de intimată, ş.a.), a situaţiei de fapt (ex: timpul şi distanţa de la şantier la locul de depozitare, aspecte legate de depozitarea pământului excavat, mijloace de transport folosite, imobilul teren situat in str. x, Iaşi nu a fost sit arheologic, culpa exclusivă de nerealizare a clauzelor contractuale aparţine în totalitate pârâtei, atât ca urmare a refuzului de plată a facturilor în cauză, cât şi ca urmare a faptului că până la data de 07.12.2016, când a intervenit rezilierea contractului, aceasta încă nu avea obţinută autorizaţia de construire, fapt ce a blocat realizarea obiectivului supus contractării, ş.a.), inclusiv a atitudinii intimatei care, în opinia recurentei, a dat dovadă de rea-credinţă prin neîncheierea unui act adiţional pentru anumite lucrări.

În finalul recursului, în cadrul celui de-al 13-lea punct dezvoltat în argumentarea motivului de casare indicat mai sus, recurenta afirmă reţinerea eronată de către instanţa de apel a următoarelor considerente: "În ceea ce priveşte aprecierea primei instanţe referitoare la incertitudinea exigibilităţii creanţei constând în contravaloarea penalităţilor de neexecutare contract, pe considerentul lipsei de dovezi privind momentul de la care au început acestea să curgă, în sensul aplicării art. 6.4, Curtea constată corectitudinea acestui raţionament juridic. Astfel, analizând cuprinsul notificării nr. x/21.11.2016, invocată de apelanta-intimată în susţinerea căii sale de atac, instanţa observă că formularea la care se face trimitere ("…fapt ce a dus la depăşirea termenului de finalizare din graficul de execuţie cu 120 zile calendaristice, perioadă nepermis de mare într-o relaţie contractuală, ceea ce conduce automat la activarea prevederilor art. 6, pct. 6.4 cu aplicare pct. 6.3") este, în realitate, echivocă, nerezultând în mod clar la ce moment face trimitere antreprenorul ca punct de începere a calculării acestor penalităţi: data împlinirii a 120 de zile calendaristice de la depăşirea termenului de finalizare sau data emiterii notificării (21.11.2016). Prin urmare, în mod temeinic a subliniat judecătorul fondului lipsa caracterului exigibil al creanţei constând în penalităţi de neexecutare contract".

Cu privire la aceste considerente, recurenta susţine că intimata, în calitate de beneficiar, a cărei culpă exclusivă în blocarea contractului şi în imposibilitatea realizării acestuia a fost dovedită indubitabil, trebuie să plătească penalităţi din suma din contract neexecutată, fiind incidente prevederile art. 6 pct. 6.4 "pentru alte motive diferite de întârzieri de execuţie/întârzieri la plata facturilor imputabile uneia din părţi-parte contract, cealaltă parte poate solicita penalităţi de 0,1%/zi din valoarea rămasă de executat cât şi daune interese".

Mai susţine că intimata, în calitate de beneficiar, trebuie să plătească recurentei, în calitate de antreprenor, suma de 1.882.562,164 RON, astfel cum aceasta a fost detaliată.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., totodată solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii şi admiterea recursului.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează să o respinge ca neîntemeiată, având în vedere că o parte din criticile prezentate în cuprinsul cererii de recurs pot fi încadrate în unul din motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Referitor la prima critică formulată, Înalta Curte reţine că depăşirea atribuţiilor "puterii judecătoreşti" motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. reprezintă o situaţie de natură a înfrânge principiul separaţiei puterilor în stat şi se concretizează într-o imixtiune a instanţei de judecată în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică.

Acest motiv de casare poate fi invocat dacă instanţa judecătorească: săvârşeşte un act pe care numai un organ al puterii legislative sau al puterii executive îl poate face; aplică norme juridice abrogate; tăgăduieşte orice valoare unui text care are forţă legală; aplică o lege înainte de intrarea ei în vigoare; îl critică pe legiuitor în cuprinsul hotărârii sau face presiuni asupra lui; se pronunţă pe cale de dispoziţii generale sau creează norme juridice pe care le aplică în speţa respectivă, etc.

Nu se încadrează în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. o pretinsă greşeală de judecată derivată din aplicarea greşită a unui text de lege ori greşita sa interpretare care pleacă de la o evaluare a unei anumite stări de fapt ori din interpretarea unei dispoziţii cu caracter contractual.

Aşa fiind, situaţia evidenţiată de recurentă în sensul că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când a dat o altă interpretare unor texte de lege care conţin prevederi imperative sau a nesocotit existenţa acestora, respectiv în raport de prevederile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată şi actualizată în 2016, completată şi modificată prin O.U.G. nr. 41/2015, publicată în M.Of. 733 din 30 septembrie 20l5, astfel cum era în vigoare la data semnării contractului, nu se încadrează în ipotezele prevăzute de motivul de casare invocat, ci vizează doar nemulţumirea recurentei faţă de soluţia pronunţată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu poate fi reţinut, întrucât, într-o corectă aplicare a legii, aprecierea probelor şi aplicarea dispoziţiilor legale de către instanţa de apel nu poate constitui o ingerinţă în activitatea celorlalte puteri ale statului – legislativă sau executivă (sensul cazului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.), ci constituie un aspect ce dă conţinut însăşi activităţii de judecată desfăşurate de instanţele judecătoreşti, în limitele atribuţiilor lor legale.

Subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că hotărârea cuprinde atât motive contradictorii, cât şi motive străine de natura cauzei, în sensul că admite apelantului să aducă în faţa instanţei, atât prin cerea de apel formulată, şi mai ales prin întâmpinarea depusă, elemente care nu fac obiectul cererii de chemare în judecată, ele făcând parte din dosarul de licitaţie; instanţa de apel, în loc să le respingă, ca fiind străine de natura cauzei, le ia în considerare dându-le eficienţă juridică şi le are în vedere la pronunţarea hotărârii recurate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest motiv vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b teza ultimă din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, deşi se invocă existenţa unor motive contradictorii şi a unor motive străine de natura cauzei în cuprinsul hotărârii, recurenta nu prezintă o argumentare din perspectiva nelegalităţii ipotezei afirmate.

Susţinerile sale în sensul că i s-a admis apelantului să aducă în faţa instanţei, atât prin cerea de apel formulată, şi mai ales prin întâmpinarea depusă, elemente care nu fac obiectul cererii de chemare în judecată, ele făcând parte din dosarul de licitaţie, sunt, pe lângă afirmaţii generale, fără indicarea în concret a situaţiilor la care se referă, şi aspecte de netemeinicie, care nu pot forma obiect de analiză în recurs.

În plus, se reţine că, pentru a fi incidentă ce-a de a treia ipoteză la care recurenta face referire, este necesar ca hotărârea instanţei de apel să cuprindă "numai motive străine de natura cauzei", or, criticile recurentei nu relevă o asemenea situaţie. Recurenta susţine în fapt o eroare de judecată care vizează modul de apreciere a probelor de către instanţa de apel şi care, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu se poate constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare.

Aşa fiind, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primit.

Criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că obiectul litigiului îl reprezintă pretenţii izvorâte din contractul de antrepriză nr. x/04.07.2016, care a încetat prin acordul părţilor la 7.12.2016, şi că divergenţele între părţi pornesc de la modalitatea în care fiecare dintre acestea înţeleg să se prevaleze fie de necesitatea existenţei autorizaţiei de construire la momentul începerii lucrărilor, în cazul reclamantei, fie de inexistenţa unei astfel de obligaţii, în cazul pârâtului.

Se observă că, în cea mai mare parte, argumentele aduse de recurentă în susţinerea motivului de casare indicat reprezintă critici de netemeinicie, maniera de prezentare a acestuia constând în redarea unei părţi din considerentele reţinute de instanţa de apel în decizia recurată cu privire la probe, la situaţia de fapt şi la conduita contractuală a părţilor, precum şi în expunerea unei părţi din considerentele hotărârii care cuprind argumentele instanţei de apel în sensul soluţiei pronunţate, cu prezentarea pentru fiecare din acestea a unei opinii personale, singura critică de nelegalitate fiind aceea legată de inexistenţa autorizaţiei de construire.

Astfel, pe de o parte, recurenta-reclamantă susţine că, atât prevederile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 50/1991, cât şi art. 4 din Metodologia de aplicare a procedurii de descărcare de sarcină arheologică şi art. 4 din Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2518/2007, impun obligativitatea existenţei autorizaţiei de construire la începerea lucrărilor, iar, pe de altă parte, intimata-pârâtă susţine că sunt incidente dispoziţiile art. 3 din Metodologia de aplicare a procedurii de descărcare de sarcină arheologică, lucrările de decopertare şi excavare fiind efectuate în vederea obţinerii avizului de la Ministerul Culturii şi Cultelor, ulterior, coroborat cu alte documente şi avize, urmând emiterea autorizaţiei de construire.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1 alin. (1) şi alin. (2), din Legea nr. 50/1991, privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, cu modificările şi completările ulterioare, " 1) Executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei autorizaţii de construire sau de desfiinţare, emisă în condiţiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil - teren şi/sau construcţii - identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel. Construcţiile civile, industriale, inclusiv cele pentru susţinerea instalaţiilor şi utilajelor tehnologice, agricole sau de orice altă natură se pot realiza numai cu respectarea autorizaţiei de construire, emisă în condiţiile prezentei legi, şi a reglementărilor privind proiectarea şi executarea construcţiilor".

Totodată, conform art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din aceeaşi lege: "Autorizaţia de construire constituie actul final de autoritate al administraţiei publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor de construcţii corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea si postutilizarea construcţiilor. Autorizaţia de construire se emite în baza documentaţiei pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii, elaborată în condiţiile prezentei legi, în temeiul şi cu respectarea prevederilor documentaţiilor de urbanism, avizate şi aprobate potrivit legii".

Art. 3 din Metodologia de aplicare a procedurii de descărcare de sarcină arheologică, aprobată prin Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2518/2007, prevede că pentru zonele cu patrimoniu arheologic din Repertoriul Arheologic Naţional, cuprinse sau nu în documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, autorităţile publice locale emit certificatul de urbanism, cu specificarea necesităţii obţinerii avizului din partea Ministerului Culturii şi Cultelor, înainte de eliberarea autorizaţiei de construire.

Metodologia de aplicare a procedurii de descărcare de sarcină arheologică prevede la art. 4 că, în cazul descoperirii de vestigii arheologice întâmplătoare in timpul lucrărilor de construire din afara zonelor protejate de lege, primarul localităţii dispune: suspendarea autorizaţiei de construire si oprirea lucrărilor de construire sau de desfiinţare de construcţii, anunţarea, în 72 de ore, a serviciului public deconcentrate al Ministerului Culturii şi Cultelor şi organizarea pazei descoperirilor arheologice întâmplătoare".

Înalta Curte observă că, în conturarea situaţiei de fapt, instanţa de apel a reţinut, printre altele, astfel: "(...) potrivit procesului-verbal din 25.10.2016, ambele părţi au convenit că autorizaţia de construcţie nu era necesară raportat la natura săpăturilor, ce s-au efectuat în scopul obţinerii certificatului de descărcare de sarcină pentru sit arheologic."

În speţă, deşi recurenta a susţinut că nu era incidentă situaţia care să necesite obţinerea unui certificat de descărcare de sarcină arheologică, se reţine că afirmaţiile acesteia legate de natura lucrărilor, de împrejurarea că nu este în discuţie nici un sit arheologic şi nici o zonă protejată, ci doar un teren simplu, privesc situaţia de fapt care nu poate face obiectul analizei în recurs.

Cât priveşte susţinerea recurentei în sensul că nu era necesar un Certificat de descărcare de sarcină pentru sit arheologic anterior autorizaţiei de construire, ci, după obţinerea ei şi demararea lucrărilor, pârâta avea nevoie de obţinerea unui simplu Aviz de descărcare arheologică, se constată că aceasta nu poate fi primită, ţinând cont de prevederile art. 3 din Metodologia de aplicare a procedurii de descărcare de sarcină arheologică

Este important de menţionat că autorizaţia de construire se emite după parcurgerea de către solicitant a etapelor prevăzute de art. 2 alin. (2) indice 1 din Legea nr. 50/1991 şi că certificatul de urbanism trebuie să conţină anumite detalii referitoare la regimul tehnic al terenurilor şi construcţiilor sau o anumită listă de avize de obţinerea cărora este condiţionată eliberarea autorizaţiei de construire.

Potrivit Ordinului ministrului culturii şi cultelor nr. 2518/2007, în ce priveşte descărcarea de sarcină arheologică se constată că aceasta este o procedură prin care se află dacă un teren în care a fost evidenţiat patrimoniul arheologic poate sau nu să fie redat activităţilor umane curente, fiind obligatorie în cazul construcţiilor pentru care se solicită autorizaţie de construire.

Procedura vizează o cercetare arheologică preventivă, rezultatele find cuprinse într-un raport tehnic de cercetare arheologică preventivă, care conţine propunerea specialiştilor cu privire la protecţia vestigiilor descoperite sau, după caz, emiterea certificatului de descărcare de sarcină arheologică a suprafeţei cercetate.

Or, în speţă, faţă de dispoziţiile art. 3 din Metodologia de aplicare a procedurii de descărcare de sarcină arheologică, văzând şi poziţia părţilor litigante exprimată în procesul-verbal din 25.10.2016 în sensul că autorizaţia de construire nu era necesară raportat la natura săpăturilor, faptul că, în speţă, contractul de antrepriză a încetat prin acordul părţilor la 7.12.2016 (înainte de a se pune în discuţie demararea lucrărilor ce impuneau existenţa autorizaţiei de construire, potrivit celor reţinute în apel), instanţa de prim control judiciar nu avea cum să reţină răspunderea beneficiarului.

Oricum, stabilirea culpei beneficiarului în raport de inexistenţa autorizaţiei de construire nu poate fi susţinută cu temei, în condiţiile în care aceasta poate fi emisă nu numai înainte de realizarea construcţiei, dar şi ulterior, în procedura intrării în legalitate, prevăzută de art. 28 din Legea nr. 50/1991.

Nu în ultimul rând, este de amintit că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Or, criticile recurentei prin care se susţine că instanţa de apel a reţinut greşit că reclamanta a solicitat încetarea contractului de antrepriză fără a dovedi existenţa culpei intimatei, când, în realitate, culpa exclusivă a acesteia era dovedită de lipsa autorizaţiei de construire la data semnării contractului de antrepriză, criticile privind interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor contractuale, a probelor (ex: concluziile expertului, modificarea preţului lucrărilor şi serviciilor prin adrese şi notificări, adresa din 20.09.2016 care susţine penalităţile şi daunele solicitate şi care reprezintă o dovadă de clemenţă şi înţelegere faţă de intimată, ş.a.), a situaţiei de fapt (ex: timpul şi distanţa de la şantier la locul de depozitare, aspecte legate de depozitarea pământului excavat, mijloace de transport folosite, imobilul teren situat in str. x, Iaşi nu a fost sit arheologic, culpa exclusivă de nerealizare a clauzelor contractuale aparţine în totalitate pârâtei, atât ca urmare a refuzului de plată a facturilor în cauză, cât şi ca urmare a faptului că până la data de 07.12.2016, când a intervenit rezilierea contractului, aceasta încă nu avea obţinută autorizaţia de construire, fapt ce a blocat realizarea obiectivului supus contractării, ş.a.), inclusiv a atitudinii intimatei care, în opinia recurentei, a dat dovadă de rea-credinţă prin neîncheierea unui act adiţional pentru anumite lucrări, sunt aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, trebuie evidenţiat şi faptul că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, ca şi asupra concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Criticile recurentei vizând situaţia de fapt, legate de împrejurarea că nu este în discuţie nici un sit arheologic şi nici o zonă protejată, ci doar un teren simplu, astfel că era posibilă obţinerea autorizaţiei de construire, sunt aspecte de netemeinicie care nu pot face obiectul reevaluării în recurs.

Aşa fiind, cum criticile recurentei vizând modalitatea de apreciere a probatoriului, în vederea reconsiderării situaţiei de fapt, susţinerile referitoare la greşita interpretare a contractului de către instanţa de apel, impun o evaluare de netemeinicie şi nu una de nelegalitate, acestea nu se pot circumscrie cerinţelor motivelor de casare prevăzute de actuala reglementare în art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte mai observă că, în finalul recursului, în cadrul celui de-al 13-lea punct dezvoltat în argumentarea motivului de casare indicat mai sus, recurenta susţine cu privire la considerentele instanţei de apel redate în memoriul de recurs, că intimata, în calitate de beneficiar, a cărei culpă exclusivă în blocarea contractului şi în imposibilitatea realizării acestuia a fost dovedită indubitabil, trebuie să plătească penalităţi din suma din contract neexecutată, fiind incidente prevederile art. 6 pct. 6.4 "pentru alte motive diferite de întârzieri de execuţie/întârzieri la plata facturilor imputabile uneia din părţi - parte contract, cealaltă parte poate solicita penalităţi de 0,1%/zi din valoarea rămasă de executat cât şi daune interese".

Mai susţine că intimata, în calitate de beneficiar, trebuie să plătească recurentei, în calitate de antreprenor, suma de 1.882.562,164 RON, astfel cum aceasta a fost detaliată.

Sub acest aspect se constată că, deşi, prin motivele de recurs, se invocă existenţa unei dezlegări eronate date de instanţa de apel, recurenta nu aduce, în concret, nicio critică de nelegalitate, nu justifică în niciun fel pentru ce motiv considerentele reţinute de instanţa de prim control judiciar sunt, în opinia sa, greşite, ci doar înţelege să facă trimitere la dispoziţiile art. 6 pct. 6.4 din contractul de antrepriză, redând conţinutul acestei clauze.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la aspectele care au format convingerea instanţei de apel, fără precizarea relevanţei pe care acestea le au faţă de fondul pricinii şi fără a se dezvolta şi arăta, în concret, în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă şi legea încălcată, nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, recurenta-reclamantă neformulând veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată şi care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., drept pentru care aceste susţineri ale recurentei nu pot fi reţinute de către instanţă ca şi critici de nelegalitate.

Deşi recurenta-reclamantă a prezentat în mod amplu motivele de recurs, aceasta a adus, în realitate, în dezbatere, prin majoritatea criticilor formulate, chestiuni vizând probele administrate, situaţia de fapt, conduita contractuală a părţilor, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că instanţa de apel nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti când a pronunţat decizia atacată, această hotărâre nu cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii, nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă. Motivarea instanţei de apel răspunde tuturor aspectelor invocate de părţi, argumentarea fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. reprezentată legal prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei nr. 614/2021 din 15 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2022.