Contractual liability for delayed handover of state-subsidized housing: continuous breach and prescription periods in mandate contracts

Şedinţa publică din data de 12 mai 2022

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti– secţia a III-a civilă, la data de 01 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând instanţei să dispună:

- obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 570 euro/lună (respectiv 2.649,018 RON/lună, la cursul de 1 euro/4,6474 RON din data de 31.01.2018) pentru perioada cuprinsă între data de 31.03.2010 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 31.01.2018, în total suma provizorie de 53.580 euro (echivalentul sumei de 249.007,692 RON la cursul de 1 euro/4,6474 RON din data de 31.01.2018), cu titlu de daune interese, constând în:

- contravaloarea lipsei de folosinţă în sumă de 470 euro/lună (echivalentul sumei de 2.184,278 RON/lună la cursul de 1 euro/4,6474 RON din data de 31.01.2018) pentru perioada cuprinsă între 31.03.2010 şi 31.01.2018, în sumă totală de 44.180 euro (echivalentul a 205.322,132 RON la cursul de 1 euro/4,6467 RON din data de 31.01.2018), (evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiza tehnică de evaluare a sumei exacte), precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa tip S74 din jud. Ilfov, cu număr cadastral x şi înscris în CF individuală nr. 3989 conform încheierii nr. 12291/28.06.2004;

- daune morale în sumă de 100 euro/lună (echivalentul sumei de 464,74 RON/lună la cursul de 1 euro/4,6474 RON din data de 31.01.2018) pentru perioada cuprinsă între 31.03.2010 şi 31.01.2018, în sumă totală de 9.400 euro (echivalentul a 43.685,56 RON la cursul de 1 euro/4,6474 RON din data de 31.01.2017), precum şi daunele morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa tip S74 din jud. Ilfov, cu număr cadastral x şi înscris în CF individuală nr. 3989 conform încheierii nr. 12291/28.06.2004;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe (A.N.L.) a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Totodată, pârâta A.N.L. a formulat cerere de chemare în garanţie a constructorului S.C. B. S.R.L. prin care a solicitat instanţei ca, în măsura în care va cădea în prezentul dosar, chematul în garanţie să execute obligaţia, conform contractului de antrepriză generală preluat prin contractul de cesiune nr. x/5.03.2014 şi a contractului de construire autentificat sub nr. x/21.07.2005.

Prin sentinţa civilă nr. 1989/09.11.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2018 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a III-a civilă a Tribunalului Bucureşti, şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 18.01.2018 sub nr. x/2018*.

Prin încheierea din 11.04.2019, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la pretenţiile aferente perioadei 31.03.2010-31.01.2015 şi a admis în principiu cererea de chemare în garanţie a societăţii B. S.R.L.

La 27.09.2019, reclamanta A. a depus la dosar o cerere de modificare câtime pretenţii, prezentare câtime pretenţii şi nota cheltuieli de judecată, reclamanta înţelegând să îşi majoreze câtimea pretenţiilor luând în considerare valorile din raportul de expertiză fără corecţia de 10% pentru gradul de neocupare.

Faţă de majorarea pretenţiilor de mai sus, s-a arătat că petitul cererii este următorul:

1. obligarea pârâtei A.N.L. la plata sumei totale de 43.870 euro (pe baza sumelor anuale şi implicit lunare din Tabelul cuprins în Raportul de expertiză întocmit de către expertul judiciar C. (pag. 17, 18 si 19, fără corecţia de 10% pentru gradul de neocupare), conform petitului cererii de chemare în judecată, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada cuprinsă între 01.02.2015 şi data de 30.09.2019 (raportul de expertiză conţinând valori doar până în luna august 2019, inclusiv);

2. obligarea pârâtei A.N.L. la plata sumei de 783,4 euro lunar, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii reprezentând media contravalorii lipsei de folosinţă, în continuare, de la data de 30.09.2019, până la data predării la cheie, după recepţia la terminarea lucrărilor, a locuinţei şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa tip S9, lotul x, din Bucureşti, cu număr cadastral x şi înscrisă în CF individuală nr. 45284 conform încheierii nr. 10789/15.07.2004;

3. obligarea pârâtei A.N.L. la plata de daune morale în sumă de 100 euro/lună în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii din data de 01.02.2015 până la data predării la cheie, după recepţia la terminarea lucrărilor, a locuinţei şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa tip S9, lotul x, din Bucureşti, cu număr cadastral x şi înscrisă în CF individuală nr. 45284 conform încheierii nr. 10789/15.07.2004;

4. obligarea pârâtei A.N.L. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 18.404,93 RON constând în taxa timbru, 6.086 + 2.209,85 RON, 8.109,09 RON, onorariu avocat şi 2.000 RON onorariu de expert judiciar.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3588, pronunţată la data de 02 decembrie 2019, în dosarul nr. x/2018, al Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, au fost respinse pretenţiile reclamantei constând în daune interese aferente perioadei 31.03.2010-31.01.2015, ca prescrise; a fost admisă în parte acţiunea precizată şi obligată pârâta A.N.L. să plătească reclamantei suma de 37.676 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada 01.02.2015 - 31.08.2019; au fost respinse celelalte pretenţii, ca neîntemeiate şi a fost obligată pârâta A.N.L. să plătească reclamantei suma de 14.790,29 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; s-a respins cererea de chemare în garanţie a S.C. B. S.R.L., ca neîntemeiată.

3. Soluţia instanţei de apel

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel în termen, reclamanta şi pârâta, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe Bucureşti formulând, totodată, apel şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 11.04.2019.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 782/2021 din 06 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, a respins atât apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 3588/02.12.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, cât şi apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe Bucureşti împotriva încheierii de şedinţă din data de 11.04.2019 şi a sentinţei civile nr. 3588/02.12.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, ca nefondate.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, solicitând, în principal, admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, respectiv, ca neîntemeiată; în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat, în esenţă, următoarele motive:

Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile legale care reglementează prescripţia extinctivă, întrucât reclamanta a formulat o acţiune în răspundere civilă contractuală, prin care a solicitat despăgubiri pentru lipsirea de folosinţă a imobilului contractat, pentru perioada 31.03.2010 – 31.01.2018 şi în continuare până la predarea locuinţei, fiind aplicabil termenul de prescripţie de 3 ani, care trebuie calculat conform regulii prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958, respectiv de la data când se putea cunoaşte paguba şi pe cel care răspunde de ea, în speţă, de la 31.03.2010, data convenită pentru predarea imobilului.

Fapta ilicită nu are caracter continuu, ci a fost săvârşită şi consumată la 31.03.2010, când trebuia predată locuinţa reclamantei, conform contractului, astfel că prejudiciul invocat are natură unică, chiar dacă se prelungeşte în timp, acest fapt atrăgând doar modificarea valorii despăgubirilor, iar nu şi a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru valorificarea acestora.

De aceea, obligaţia de a realiza o construcţie la un anumit termen, potrivit contractului de construire încheiat exclusiv între reclamantă şi constructor, este o obligaţie prescriptibilă, dreptul beneficiarei de a solicita predarea sau orice alte despăgubiri pentru nerealizarea locuinţei la termenul contractat neputând fi valorificat oricând, ci în cadrul termenului de prescripţie de 3 ani.

Referitor la fapta ilicită reţinută în sarcina sa, a susţinut că instanţa a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

În continuare, a mai arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractuale care vizează conţinutul obligaţiilor asumate, dar şi prevederile art. 1532 C. civ., raportat la art. 1539 C. civ.

Astfel, în baza contractului de mandat încheiat cu intimata, şi-a asumat obligaţia de a depune toate diligenţele necesare obţinerii rezultatului, constând în finalizarea lucrărilor de construcţie a locuinţei acesteia, fără a se obliga la obţinerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcţiei.

În mod greşit, prin hotărârea recurată, s-a reţinut că este probată culpa sa contractuală, deşi îi revenea obligaţia de a urmări modalitatea în care constructorul realizează locuinţa şi de a se asigura că se respectă autorizaţia de construire.

Totodată, a arătat că şi-a îndeplinit obligaţia cu suficientă diligenţă, motiv pentru care neatingerea rezultatului în termenul de 24 de luni este indiferentă.

Sub acest aspect, a relevat că din înscrisurile de la dosar se observă că a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin mandat, notificând constructorii, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenorii în vederea finalizării lucrărilor. Astfel că, trimiterea instanţei la existenţa unui mandat sui generis, unde obligaţiile recurentei trebuie înţelese în lumina Legii nr. 152/1998 şi a celorlalte acte la care se face trimitere, nu poate fi primită în sensul în care este afirmată.

Potrivit recurentei, este suficient din acest punct de vedere să se arate că sistemul de drept trebuie înţeles coerent, iar înlăturarea regulii de la art. 1540 alin. (2) C. civ. nu poate fi decât rodul unei stipulaţii exprese, câtă vreme acest text dă naştere, în patrimoniul său, obligaţiei de a răspunde numai pentru culpa gravă.

Recurenta a mai subliniat că răspunderea sa contractuală nu poate fi angajată pentru pretinsa nerespectare a obligaţiilor legale invocate de instanţa de apel sau a obligaţiilor stabilite prin contractele încheiate de reclamanţi cu terţi sau de Agenţia Naţională pentru Locuinţe cu terţi, nici pentru pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind antreprenorilor sau altor semnatari ai convenţiilor arătate prin decizia civilă nr. 1273A/08.09.2021.

Aşadar, nu se poate reţine că prevederile contractului de mandat se completează cu obligaţiile legale şi cu cele cuprinse în contractele de antrepriză şi de construire, în condiţiile în care contractul de mandat nu conţine nicio stipulaţie în acest sens. Simpla trimitere pe care părţile au făcut-o, în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 şi ale contractului de antrepriză generală aflat în discuţie nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 şi art. 973 C. civ.

În continuare, a mai relevat că motivarea instanţei este superficială şi citează jurisprudenţa instanţei supreme, considerând că hotărârile anterioare pronunţate în favoarea sa au putere de lucru judecat.

Totodată, a învederat că nefinalizarea la termen a locuinţei şi a cartierului nu a fost determinată de acţiunea sau inacţiunea sa în rezolvarea problemelor ivite şi nici de modul defectuos de urmărire a activităţii, astfel că nu poate fi răspunzătoare pentru acţiunile sau inacţiunile autorităţilor şi a societăţilor cu atribuţii în domeniu.

Simpla împlinire a termenului, fără ca locuinţa să fie analizată şi predată intimatei-reclamante la data convenită, nu dă naştere unei prezumţii de culpă în sarcina recurentei, dat fiind caracterul de diligenţă al obligaţiei care îi revine.

În fine, în privinţa prejudiciului, recurenta a susţinut că în mod eronat s-a dispus efectuarea unei expertize pentru determinarea lipsei de folosinţă, întrucât obligaţia de finalizare la termen şi predare a locuinţei este exclusiv în sarcina antreprenorului general, în baza contractului de construire, iar realizarea utilităţilor în sarcina autorităţilor locale, în care nu este parte. Astfel, prejudiciul nu este cert.

Referitor la penalităţile de întârziere, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel recunoaşte faptul că antreprenorii sunt cei care "datorează penalităţi pentru întârzierea în efectuarea lucrărilor de construire" (prin afirmaţia A.N.L. "nu a solicitat obligarea antreprenorului la plata de penalităţi de întârziere conform art. 64 din contract"), deci, recunoaşte faptul că debitorul obligaţiei de construire şi predare la termen a construcţiei este antreprenorul, şi nu mandatarul lor.

Apărarea formulată în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare la recurs, înregistrată la data de 28.09.2021, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea în parte a deciziei civile nr. 782/06 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, întrucât este legală, cu obligarea pârâtei A.N.L. la plata cheltuielilor de judecată făcute în recurs (fără a fi anexată dovada acestora).

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 20 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi. Părţile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 31 martie 2022, recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 12 mai 2022, cu citarea părţilor, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat, prin prisma motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Astfel cum a fost stabilit în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt derivă din contractul de mandat nr. x/03.08.2004, în temeiul căruia reclamanta a formulat o acţiune împotriva pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, prin care a solicitat şi obţinut obligarea, în parte, a acesteia la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului creat prin neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin acest contract, constând în lipsa de folosinţă a imobilului din Cartierul Henri Coandă, pentru perioada 01.02.2015 - 31.08.2019.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care şi-a întemeiat recurenta-pârâtă cererea de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Acest motiv presupune că instanţa de apel a recurs la texte de lege aplicabile speţei, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, le-a aplicat greşit sau le-a ignorat, deşi aveau incidenţă în cauză.

Printr-o primă critică de recurs formulată în cadrul motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă deduce controlului de legalitate al deciziei din apel greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi susţine că termenul de prescripţie de 3 ani trebuie calculat conform regulii prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că termenul a început să curgă de la data când se putea cunoaşte paguba şi pe cel care răspunde de ea, în speţă, de la 31.03.2010, data convenită prin contract pentru predarea, către intimata-reclamantă, a imobilului.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile legale aplicabile, art. 1, art. 3 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, pronunţând o hotărâre netemeinică şi nelegală, întrucât acţiunea intimatei-reclamante, prin care aceasta solicită despăgubiri, a fost introdusă după expirarea termenului de prescripţie.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată neîntemeiate criticile acesteia referitoare la greşita aplicare a art. 1, 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru considerentele ce se vor arăta.

Dreptul intimatei-reclamante la despăgubiri este un drept la reparaţie ca urmare a pagubei suferite prin inacţiunea ilicită a recurentei-pârâte, care nu şi-a îndeplinit obligaţia de a preda la scadenţă o locuinţă la cheie, lipsind pe intimata-reclamantă de folosinţa imobilului contractat.

Din această perspectivă, sub aspectul regimului prescripţiei, sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripţie curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Agenţia Naţională pentru Locuinţe a susţinut că, raportat la aceste dispoziţii legale, termenul de prescripţie a început să curgă de la scadenţa obligaţiei de predare a locuinţei, întrucât la acel moment intimata-reclamantă a cunoscut neîndeplinirea obligaţiei şi existenţa prejudiciului, iar fapta ilicită nu are caracter continuu, ci s-a consumat la data de 31.03.2010.

Această susţinere nu este fondată.

Stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripţie este strâns legată de dinamica relaţiilor contractuale dintre părţi. Astfel, între acestea există un raport contractual în conţinutul căruia intră obligaţia recurentei-pârâte de a preda intimatei-reclamante la scadenţă o locuinţă la cheie, obligaţie care nu a fost îndeplinită.

Potrivit dispoziţiilor art. 1021 C. civ. de la 1864, aplicabil în speţă, partea în privinţa căreia contractul nu s-a executat poate să ceară fie executarea convenţiei, dacă aceasta mai este posibilă, fie desfiinţarea sa, cu daune-interese.

Însă, simpla depăşire a termenului contractual pentru predarea locuinţei la cheie nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, iar în cauză, niciuna dintre părţi nu evocă o modalitate de încetare a acestuia şi nici nu neagă continuarea demersurilor de executare, finalizare şi predare către beneficiari a locuinţelor din Cartierul Henri Coandă. Reclamanta susţine că, până la predarea locuinţei, suferă un prejudiciu determinat de lipsa folosinţei, ceea ce duce la concluzia că pretinsele contracte se află în derulare chiar şi după împlinirea termenului, adică sunt în executare cu întârziere.

În acest context, rezultă că simpla depăşire a termenului contractual pentru predarea locuinţei nu are ca efect încetarea contractului, niciuna dintre părţi neinvocând sancţionarea prin reziliere sau rezoluţiune a actului juridic şi necontestând continuarea demersurilor de executare, finalizare şi predare către beneficiar a locuinţei.

Conform art. 1082 C. civ. de la 1864, debitorul obligat contractual este ţinut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei asumate, independent de obligaţia de executare a contractului.

Prin urmare, nu poate fi stabilit ca moment al naşterii dreptului material la acţiune al intimatei-reclamante data expirării termenului contractual de predare a locuinţei, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care contractul îşi înceta efectele tot la acel moment. Or, obligaţiile contractuale subzistă şi neîndeplinirea lor de către recurentă are un caracter continuu, în contextul demersurilor constante de realizare a obiectului contractului şi în lipsa unei manifestări de voinţă a părţilor în sensul denunţării, sub orice formă, a actului juridic.

În temeiul acestor considerente, Înalta Curte nu poate reţine nici critica recurentei privind natura unică a prejudiciului, ca fiind generat de un fenomen unic, constând în neîndeplinirea obligaţiei de predare a locuinţei la termenul convenit, întrucât, fapta ilicită imputată recurentei-pârâte Agenţia Naţională pentru Locuinţe constă într-o inacţiune continuă cu privire la urmărirea executării şi finalizării lucrărilor de construire a locuinţei şi a lucrărilor de infrastructură şi de utilităţi necesare utilizării imobilului conform destinaţiei sale.

Prin cererea de chemare în judecată în cauză, intimata- reclamantă A. are în vedere faptul că până la predarea locuinţei va înregistra un prejudiciu determinat de lipsa de folosinţă a acesteia, prin urmare, actul juridic se află în derulare, chiar şi după împlinirea termenului, acesta fiind în executare cu întârziere.

În consecinţă, sunt nefondate criticile recurentei-pârâte prin care se susţine că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care intimata-reclamantă avea dreptul la primirea locuinţei motivat de faptul că atunci a cunoscut atât producerea prejudiciului, cât şi persoana responsabilă, în condiţiile în care fapta ilicită constând în nepredarea locuinţei la termen reprezintă o inacţiune continuă, cu consecinţe în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă.

Se reţine, astfel, legalitatea deciziei recurate din perspectiva menţinerii soluţiei instanţei de fond asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, pentru capătul de cerere vizând răspunderea contractuală în raport cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Se are în vedere, sub acest aspect, faptul că paguba invocată de intimata-reclamantă se produce în mod continuu, cu fiecare zi, constând în neîndeplinirea obligaţiei de predare a locuinţei, deoarece delictul civil contractual imputat recurentei-pârâte este unul continuu; câtă vreme neîndeplinirea obligaţiei contractuale de predare a locuinţei are caracter continuu, şi dauna se produce în mod continuu, progresiv, cu fiecare zi.

Susţinerile recurentei-pârâte care ar fundamenta soluţia de admitere a prescripţiei dreptului material la acţiune al intimatei-reclamante, ce se raportează strict la prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fără a observa dinamica raportului contractual dintre părţi, sunt nefondate. Data expirării termenului contractual de predare a locuinţei nu poate fi reţinută ca reper al naşterii dreptului material la acţiune, deoarece această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care neîndeplinirea obligaţiei contractuale se consuma la acelaşi moment.

Or, după cum s-a arătat, neîndeplinirea acestei obligaţii are un caracter continuu, în contextul unor demersuri constante de realizare a obiectului contractului şi în lipsa unei manifestări de voinţă din partea părţilor în sensul denunţării actului juridic.

S-a reţinut, astfel, în mod corect faptul că cererea reclamantei este supusă dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de 3 ani fiind calculat în mod regresiv, de la data sesizării instanţei, 01.02.2018, deci la 01.02.2015 fapta ilicită era în progres şi genera pagubă, chiar dacă pentru prima dată intimata-reclamantă a cunoscut atât fapta, caracterul său prejudiciabil, cât şi pe cei tinuţi a răspunde la scadenţa obligaţiei de predare a imobilului.

Pe de altă parte, prejudiciul progresiv generat prin neexecutarea obligaţiei contractuale nu poate fi segmentat pe unităţi de timp. În cazul prejudiciului provocat prin neîndeplinirea obligaţiei contractuale, care are, de asemenea, un caracter continuu, aplicarea prescripţiei extinctive trebuie să corespundă nu numai art. 8 din Decretul nr. 167/1958, ci şi art. 1 şi 3 din acelaşi act normativ.

O a doua critică formulată de recurentă vizează interpretarea greşită de către instanţa de apel a raportului juridic de mandat, a naturii obligaţiilor asumate de mandatară şi a modului de îndeplinire a acestora.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că obligaţia de urmărire a realizării construcţiei şi a utilităţilor nu este una de rezultat, ci de diligenţă, specifică contractului de mandat.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că părţile au încheiat un contract de mandat guvernat de dispoziţiile C. civ. de la 1864, precum şi de dispoziţiile Legii nr. 152/2008, lege specială prin care a fost înfiinţată Agenţia Naţională pentru Locuinţe cu scopul dezvoltării construcţiei de locuinţe la nivel naţional, de a îmbina mecanisme financiare şi a atrage şi administra resurse pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea şi extinderea unor locuinţe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

Conform dispoziţiilor legale menţionate, Agenţia Naţională pentru Locuinţe are calitatea de instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, calitatea de dezvoltator şi coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, precum şi de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispoziţiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenţia Naţională pentru Locuinţe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impune ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

Obligaţiile recurentei nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, în termenul asumat prin contractul de construire.

În acest context, prin contractul de mandat încheiat cu intimata-reclamantă în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu a fost împuternicită exclusiv să efectueze unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, acest contract fiind un act juridic complex, cuprinzând şi clauze nespecifice mandatului, în modalitatea reglementării sale de legislaţia în vigoare la momentul încheierii lui.

Potrivit art. 1 din contractul de mandat nr. x/03.08.2004, mandatarul Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost împuternicit de mandant să-l reprezinte în relaţiile cu Proiectantul şi Antreprenorul General în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire-obţinute de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Din analiza acestei clauze rezultă că recurenta a fost împuternicită să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor de construire în speţă, a locuinţei tip S74 de pe lotul nr. x, situat în localitatea Voluntari, în conformitate cu proiectul tehnic şi autorizaţia de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate convenite.

Prin urmare, rolul Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe în realizarea cartierului de locuinţe din care face parte imobilul ce trebuia predat intimatei- reclamante nu a fost acela al unui simplu mandatar, ale cărui obligaţii să se rezume la cele prevăzute de lege pentru un simplu contract de mandat, întrucât într-o asemenea interpretare s-ar nega însuşi scopul Legii nr. 152/2008, în temeiul căreia recurenta-pârâtă are raporturi juridice cu alţi participanţi la realizarea proiectului imobiliar, precum proiectantul şi antreprenorul general, convenţiile încheiate cu aceştia fiind interdependente, completându-se reciproc.

În temeiul contractului de mandat, recurenta trebuie să acţioneze ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuţii de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Prin clauza stipulată la art. 14 din acelaşi contract, părţile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat.

La art. 13 din contractul de mandat s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei, potrivit art. 15 din acelaşi contract.

În consecinţă, mandatarul este ţinut de îndeplinirea întocmai şi în mod corespunzător a obligaţiilor stabilite prin mandat şi răspunde exclusiv pentru felul în care şi-a îndeplinit mandatul, conform art. 1539 C. civ. de la 1864 şi art. 381 Codul comercial de la 1887.

Contractul de mandat nu a fost însă încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului. În realitate, contractul de mandat dedus judecăţii este un act juridic complex, prin care reclamanta a împuternicit-o pe pârâtă să o reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire.

În aceste circumstanţe, urmează a fi înlăturate susţinerile recurentei-pârâte potrivit cărora şi-a asumat doar obligaţia de a depune toate diligenţele necesare obţinerii rezultatului, constând în finalizarea lucrărilor de construcţie a locuinţei acesteia, fără a se obliga la obţinerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcţiei.

Interpretarea dată de instanţa de apel obligaţiilor Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe a avut în vedere caracterul complex şi interdependent al relaţiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, precum şi faptul că, faţă de menţiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente, respectiv Legea nr. 152/1998 şi Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, Înalta Curte reţine, în ce priveşte modul de interpretare a obligaţiilor asumate de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe prin contractul de mandat, că, potrivit art. 1 al acestuia, obligaţia asumată de mandatar este una de rezultat, părţile convenind, dincolo de orice echivoc, că pârâta se obligă să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire, predarea "la cheie" având semnificaţia că acea locuinţă corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care s-a edificat.

Cu privire la modul de îndeplinire a obligaţiilor şi atragerea răspunderii contractuale a recurentei pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor asumate, Înalta Curte reţine că, în virtutea rolului conferit de legea specială, Agenţia Naţională pentru Locuinţe avea la îndemână toate mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, precum şi obligaţia asigurării corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe.

În aplicarea regulii de interpretare prevăzute de art. 970 alin. (2) C. civ. de la 1864, conform căreia "convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa", conţinutul obligaţiilor mandatarului trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispoziţiile Legii nr. 152/1998 şi ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, precum şi cu obligaţiile asumate de recurenta-pârâtă prin complexul contractual la care această parte a participat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiective (atribuţii), între altele, iniţierea şi/sau dezvoltarea, în condiţiile pieţei, a unor programe de construcţii de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

De asemenea, conform art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuţii, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe este autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii.

Sensul noţiunii de "operaţiuni imobiliare" este clarificat prin art. 31 din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operaţiuni încheierea, intermedierea şi gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare şi predare a locuinţelor către beneficiari.

Din analiza prevederilor legale anterior evocate rezultă că obligaţiile Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe depăşesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligaţii nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci mandatarul acţionează ca un adevărat dezvoltator cu atribuţii de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Obligaţiile Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilităţi. În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenţia Naţională pentru Locuinţe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale.

Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impun ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a încheiat contracte cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu alte persoane juridice.

Astfel, prin clauza stipulată la art. 2 lit. b) din convenţia MM nr. 1909/06.05.2004, Agenţia Naţională pentru Locuinţe s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate prin credit ipotecar, iar părţile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuţiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor şi investiţiilor pe componenta de infrastructură şi utilităţi, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuinţelor.

În exercitarea atribuţiei legale de coordonator şi dezvoltator al proiectului imobiliar, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare desemnat prin convenţie să urmărească realizarea utilităţilor.

În consecinţă, obligaţiile asumate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator şi coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea şi finalizarea lucrărilor pe cele două componente: (i) de construire propriu-zisă a locuinţelor şi (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii şi utilităţilor, în termenul asumat contractual.

În acest context legal şi convenţional, Înalta Curte reţine că este justă concluzia instanţei de apel în sensul că obligaţiile stabilite de lege în sarcina Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, ce au constitut baza legală a încheierii contractului de mandat, au imprimat obligaţiilor contractuale o particularitate derivată din lege, având semnificaţia depăşirii sferei obligaţiilor de diligenţă ce se asumă în general de mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat.

În consecinţă, argumentele anterior expuse impun concluzia că obligaţiile asumate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe în temeiul contractului de mandat în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor sunt de rezultat.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din această perspectivă, sunt nefondate.

Pornind de la contractul de mandat în speţă, perfectat în baza prevederilor din Legea nr. 152/1998 şi reţinând că recurenta-pârâtă nu şi-a asumat o obligaţie simplă, ci una cu caracter complex, instanţa de apel a examinat întocmai contextul încheierii acestuia spre a identifica conţinutul şi limitele lui. Astfel, au fost justificate cu rigoare considerentele potrivit cărora obligaţiile născute în puterea contractului de mandat, potrivit art. 1539 C. civ., sunt subordonate scopului executării contractului şi trebuie evaluate în ansamblul cauzal specific.

În acest sens, curtea de apel a arătat că Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în puterea Legii nr. 152/1998, a încheiat o serie de angajamente juridice în perioada 2003-2004, în scopul realizării ansamblului de locuinţe Henri Coandă, anterior încheierii contractului de mandat, în considerarea cărora beneficiarii, la rândul lor, au intrat în proiectul iniţiat de recurenta-pârâtă şi care au reprezentat pentru intimata-reclamantă contextul concret al încheierii contractului şi garanţia că această entitate are mijloacele adecvate atingerii obiectivului urmărit, concretizat la art. 1-13 din contract.

Totodată, a identificat atribuţiile concrete ale Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe în cadrul proiectului imobiliar Henri Coandă, stabilite, astfel cum s-a arătat, potrivit legii şi altor angajamente care, deşi erau extrinseci mandatului, au legitimat Agenţia faţă de beneficiari ca fiind singura autoritate care avea competenţa şi atribuţiile de a angaja atingerea scopului prefigurat prin mandat. Numai în considerarea acestora - dată fiind împrejurarea că recurenta-pârâtă era singura persoană juridică publică cu atribuţii în atragerea şi coordonarea resurselor de finanţare în domeniul investiţilor imobiliare cu destinaţia urmărită de contractanţi, în angajarea relaţiilor economice cu constructorii, furnizorii de utilităţi şi putea colabora eficace cu celelalte autorităţi ale statului - beneficiarii proiectului, între care şi intimata-reclamantă, au intrat în relaţia juridică de mandat, bazându-se pe îndeplinirea de către Agenţie a misiunii declarate.

Enumerarea tuturor acţiunilor pe care trebuia şi putea să le execute Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu era necesar a fi fost făcută expres în contractul de mandat, fiind înţeleasă din scopul declarat al contractului; ele erau cunoscute părţilor contractante din contractul de mandat şi preexistau, fiind stabilite într-un cadru normativ precis identificat în apel, iar pârâta şi-a asumat executarea tuturor acestor demersuri.

Plecând de la atribuţiile concrete ale Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, aceasta a avut toate mijloacele juridice de a asigura realizarea conformă şi la termen a proiectului şi nu a întreprins în concret niciun demers împotriva vreunei autorităţi sau entităţi care se obligaseră la asigurarea infrastructurii şi utilităţilor, fiind insuficiente şi ineficiente adresele emise în mod formal.

În acest context, instanţa de apel a constatat că recurenta-pârâtă nu şi-a îndeplinit corespunzător obligaţia contractuală asumată prin art. 1 din contractul de mandat, cea de a urmări finalizarea la timp, în conformitate cu standardele de calitate asumate, a imobilului, care presupune în mod necesar şi racordarea la utilităţi, obligaţiile recurentei-pârâte nefiind limitate la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea utilităţilor.

Nefinalizarea la termenul scadent a construcţiei la cheie, prin nerealizarea reţelei de utilităţi, deşi a deţinut toate pârghiile şi mecanismele legale la îndemână, reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligaţiilor directe faţă de mandant, fapt de natură să atragă răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a fost stabilită în apel, urmare analizării şi constatării îndeplinirii tuturor condiţiilor răspunderii civile contractuale.

Împrejurarea că există autorităţi locale şi societăţi comerciale care au competenţe şi atribuţii în executarea şi asigurarea finanţării reţelelor de utilităţi şi dotări tehnico-urbane, în baza convenţiei nr. MM 1909/2004, nu înlătură răspunderea recurentei-pârâte, în contextul în care ei îi revin obligaţii legale şi contractuale multiple în ce priveşte realizarea ansamblului de locuinţe din Cartierul Henri Coandă, inclusiv sub aspectul urmăririi, coordonării şi corelării activităţii tuturor entităţilor implicate în realizarea proiectului; de altfel, faptele terţilor, constând în neîndeplinirea unor obligaţii care le reveneau, potrivit contractelor încheiate cu recurenta-pârâtă, nu o exonerează pe aceasta, în condiţiile în care răspunde în faţa beneficiarilor de locuinţe pentru nerealizarea proiectului imobiliar, al cărui coordonator şi dezvoltator este, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

Aşadar, recurenta-pârâtă nu se poate prevala de o eventuală exonerare a răspunderii, invocând culpa celorlalţi semnatari ai convenţiei în executarea propriilor obligaţii.

Nu în ultimul rând, susţinerile recurentei-pârâte referitoare la diligenţele depuse pe lângă constructor şi autorităţile locale, inclusiv, promovarea unor acţiuni în justiţie împotriva unor părţi semnatare ale convenţiei nr. MM 1909/2004, sunt lipsite de relevanţă, în condiţiile în care obligaţiile de rezultat ce intră în conţinutul raportului juridic dintre părţi nu au fost îndeplinite, în timp ce stadiul de îndeplinire în concret a acestor obligaţii şi existenţa culpei A.N.L. sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs.

În legătură cu prejudiciul, recurenta-pârâtă a mai susţinut că acesta nu este cert, neputându-se proba un prejudiciu real şi efectiv.

În acest sens, în aplicarea art. 14 din contractul de mandat, intimata-reclamantă a solicitat repararea unui prejudiciu material compus din lipsa de folosinţă a locuinţei, care înseamnă beneficiul nerealizat (lucrum cessans), în conformitate cu prevederile art. 1084 C. civ. de la 1864.

În plus, criticile recurentei-pârâte referitoare la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză evaluatorie şi la dovada efectivă a unui prejudiciu real, constituie aspecte de temeinicie, ce depăşesc limitele controlului de legalitate.

Printr-un alt motiv al recursului, ce vizează natura dreptului valorificat recurenta-pârâtă a susţinut că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune trebuia soluţionată din perspectiva caracterului accesoriu al dreptului valorificat, care urmează soarta juridică a dreptului principal căruia îi este ataşat, mai exact, dreptul intimatei-reclamante de a-i fi predată locuinţa.

Înalta Curte notează că pretenţia reclamantei este fundamentată în principal pe temeiurile de drept privind angajarea răspunderii contractuale, iar dreptul la despăgubire reprezentat de lipsa de folosinţă a locuinţei pentru perioada solicitată este un drept principal ca mijloc de realizare, chiar dacă el se află într-o relaţie cauzală cu obligaţia de predare a imobilului şi cu cea de urmărire a executării şi finalizării lucrărilor.

Depăşirea termenului contractual pentru predarea la cheie a locuinţei nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, în măsura în care, în cauză, niciuna dintre părţi nu invocă sancţionarea lui prin reziliere/rezoluţiune sau orice altă modalitate de încetare, aşa cum s-a reţinut deja. Mai mult, cum niciuna dintre părţi nu neagă continuarea demersurilor de executare, finalizare şi predare către beneficiari ai locuinţelor din Cartierul Henri Coandă, iar intimata-reclamantă şi-a construit întreaga strategie procesuală pe premisa că până la predarea locuinţei suferă un prejudiciu determinat de lipsa folosinţei, rezultă că pretinsele contracte se află în derulare, chiar şi după împlinirea termenului, adică sunt în executare cu întârziere. De altfel, potrivit art. 1082 din C. civ. de la 1864, debitorul este ţinut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei contractuale.

Prin urmare, întrucât dreptul material la acţiune al intimatei-reclamante este unul principal, şi nu unul accesoriu, criticile recurentei-pârâte referitoare la aplicabilitatea normelor legale privind regulile prescripţiei unui drept accesoriu sunt nefondate.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă, în dezvoltarea criticilor invocate privind reanalizarea obligaţiilor asumate de părţi prin contractul de mandat şi prin contractele încheiate cu ceilalţi, a făcut multiple referiri la probe şi la prezentarea situaţiei de fapt, referitor la finanţarea şi realizarea utilităţilor pentru cartierul Henri Coandă, precum şi nedovedirea de către intimata-reclamantă a despăgubirilor solicitate.

Or, prin aceste critici sunt reiterate aspecte de netemeinicie, care au fost analizate în contradictoriu de instanţele devolutive, neputând face obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, în lipsa indicării unor critici de nelegalitate, care să poată fi încadrate în vreun motiv de casare.

În fine, în ce priveşte critica referitoare la penalităţile de întârziere formulată, Înalta Curte reţine, pe de o parte că aceasta este lipsită de interes, câtă vreme nu a fost stabilită în sarcina recurentei-pârâte obligaţia de plată a unor atare penalităţi, iar pe de altă parte, cauza juridică a pretenţiilor solicitate de intimata-reclamantă în dosar derivă din contractul de construire şi actele adiţionale la acesta încheiate, pentru nerespectarea de către recurenta-pârâtă a datei de predare a locuinţei, şi nicidecum din contractele ulterioare încheiate de aceasta, respectiv- cu antreprenorul, cum pretinde în recurs.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei nr. 782/2021 din 06 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2022.