Civil reparation for detention following desincriminalization of abuse of service: scope of illegality under Art. 4 Penal Code and CCR Decision 405/2016

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 20.12.2019 pe rolul Tribunalului Gorj, secţia I civilă sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, obligarea pârâtului la plata sumei de 450.000 euro daune morale şi la plata de daune materiale reprezentând echivalentul salariului mediu brut pe economie pentru prejudiciul pe care acesta i l-a creat prin faptul că nu a putut să îşi profeseze specialitatea de economist datorită existenţei cazierului judiciar, sumă ce va fi stabilită prin expertiza de specialitate.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 538 C. proc. pen., art. 1349-1381 C. civ., art. 252 şi art. 253 C. civ., art. 3, art. 5 şi art. 8 din CEDO, art. 3 din protocolul 7 adiţional la Convenţie.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiată.

La data de 24.08.2020, reclamantul A. a depus la dosar note scrise, urmare a lămuririlor solicitate de instanţă la termenul de judecată din 13.07.2020, arătând că despăgubirile materiale pe care le solicită sunt în sumă de 552.102 RON conform calcul prezentat în Anexa l la notele scrise, daune calculate pentru perioada iunie 2003- iunie 2020, cu menţiunea că a fost luat în calcul salariul mediu brut pe ţară pentru studii superioare şi nu a luat în calcul şi faptul că la data desfacerii contractului de muncă era în funcţie de conducere sau că în această perioadă ar fi avut posibilitatea unei funcţii de conducere foarte bine remunerate, solicitând totodată ca aceste despăgubiri să fie actualizate până la momentul când va putea să îşi găsească un loc dc muncă corespunzător pregătirii profesionale, daune pe care le solicită ca să fie actualizate şi cu dobânda legală până la plata lor efectivă de către pârât. A menţionat că şi la data formulării notelor scrise este înscris la şomaj în căutarea unui loc de muncă, astfel încât toată această perioadă invocată reprezintă vechime în muncă, solicitând să se dispună şi înregistrarea ei în carnetul de muncă.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral invocat, a arătat că deşi prin răspunsul la întâmpinare depus în cauză a detaliat şi stabilit cuantumul daunelor morale doar pentru perioada cât a fost privat de libertate revine şi completează cu faptul că daunele morale solicitate sunt pentru întreaga perioadă din iunie 2003 şi până în prezent întrucât aşa cum a arătat, în 19.06.003 a fost dispusă arestarea sa preventivă, apoi din 10.01.2005 până în anul 2016 a avut interdicţia de a nu părăsi localitatea şi respectiv ţara.

La data de 06.11.2020, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare la cererea de precizare a cererii introductive formulată de reclamantul A., din analiza căreia, rezultă faptul că reclamantul, nu doar că a răspuns clarificărilor solicitate de instanţa de judecată prin încheierea de şedinţă din data de 13.07.2020, dar a şi completat acţiunea cu noi capete de cerere respectiv, obligarea pârâtului la înregistrarea în carnetul de muncă al reclamantului a perioadei cuprinse în iunie 2003- iunie 2020 ca fiind vechime în muncă, iar din motivarea pretinselor daune morale în cuantum de 450.000 euro, reclamantul se plânge, în fapt, de condiţiile improprii de detenţie.

Prin precizările depuse la dosar la data de 03.08.2021, reclamantul a arătat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Noului C. proc. pen., precum şi dispoziţiile art. 14 alin. (6) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, potrivit căruia când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau se acordă graţierea, persoana care a suferit o pedeapsă în urma acestei condamnări va primi o indemnizaţie în conformitate cu legea. A menţionat că în cauză sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 52 din Constituţie, art. 5 din CEDO, dar şi art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a liberalităţilor fundamentale. Toate acestea raportat la faptul că condamnările au fost anulate prin sentinţa penală nr. 133/06.06.2019 a Tribunalului Gorj definitivă în data de 15.06.2019 prin necontestare de către DNA.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Gorj

Prin sentinţa nr. 246/04.10.2021, Tribunalul Gorj, secţia I civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârât şi a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova

Prin decizia nr. 143/12.04.2022, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei nr. 246/04.10.2021; a respins, ca nefondat, apelul reclamantului A. împotriva încheierii din 05.03.2021 pronunţată de Tribunalul Gorj – secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019; a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei nr. 246/04.10.2021; a schimbat sentinţa în sensul că a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor la plata, către reclamantul A., a sumelor de 8.504 RON daune materiale şi 500 de euro daune morale şi a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 143/12.04.2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, au declarat recursuri reclamantul A., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Craiova.

Recurentul-reclamant A. a criticat decizia nr. 143/12.04.2022 prin prisma motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, în contextul în care întreaga motivare reprezentă o preluare a argumentelor deciziei nr. 608/24.03.2021 pronunţată de către ÎCCJ în dosar x/2019, ce priveşte alte părţi. În acest sens, recurentul-reclamant exemplifică paragrafele preluate din respectiva hotărâre în cuprinsul deciziei atacate în prezenta cauză şi, totodată, arată că nu a invocat un prejudiciu suferit ca o consecinţă a mediatizării procesului penal, astfel că este străină de natura cauzei inclusiv motivarea instanţei de apel cu privire la acest argument.

Pe cale de consecinţă, susţine că motivarea deciziei nr. 143/2022 nu reprezintă reala convingere a instanţei fiind dată cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate se refera de fapt la situaţia numitului B. si nu la situaţia recurentului-reclamant.

Referitor la motivul de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea art. 22 C. proc. civ. şi a principiului contradictorialităţii întrucât instanţa nu a pus în discuţie temeiul de drept incident în cauză, respectiv art. 504-507 din vechiul C. proc. pen. sau dispoziţiile noului C. proc. pen., ci a stabilit direct prin Sentinţa 246/04.10.2021 faptul că în speţă sunt aplicabile prevederile C. proc. pen. din 2010.

Privitor la vechimea în muncă arată că instanţele de fond au încălcat şi făcut aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 540 C. proc. pen. în condiţiile în care, în cauză, a solicitat aplicarea dispoziţiilor noului C. proc. pen. fapt stabilit şi de instanţă prin sentinţa nr. 246/04.10.2021.

Invocând decizia nr. 884/2017 a ÎCCJ, susţine că instanţa de apel nu a manifestat un rol activ în aflarea adevărului consacrat de art. 22 C. proc. civ., în sensul ca aceasta nu s-a pronunţat asupra criticilor invocate sub aspectul respectării sau nerespectării prevederilor convenţionale si legale, limitându-se la simple aprecieri asupra situaţiei de fapt constând în consideraţii cu caracter general.

De asemenea instanţa de fond dar şi instanţa de apel au aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 539 şi nu au aplicat acest articol prin coroborare cu dispoziţiilor Deciziei nr. 136/2021 a CCR sens în care apreciază că, în special, paragrafele 37-42 din Decizia 136/2021 a CCR sunt foarte elocvente.

Susţine că legea de dezincriminare a infracţiunii se aplică şi retroactiv prin raportare la art. 15 alin. (2) din Constituţia României, chiar dacă, la momentul săvârşirii faptei, aceasta constituia infracţiune.

Or, atât Tribunalul Gorj cât şi Curtea de apel Craiova au făcut o aplicare şi interpretare greşita a art. 538-542 C. proc. pen. fără a fi luată în considerare coroborarea art. 539 C. proc. pen. la dispoziţiile art. 1362021 ale CCR şi stabilind faptul că "în cauză nu se poate reţine incidenţa Deciziei 136/2021 a CCR " care declara neconstituţională soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal.

Nu este suficient ca despăgubirile să fie acordate doar în cazurile în care privarea de libertate în cursul procesului penal este nelegală (respectiv, dispusă prin încălcarea normelor de procedura penală), ci ele trebuie oferite şi în situaţiile în care privarea de libertate este nedreaptă.

Instanţele au analizat formal, superficial, sentinţa penală nr. 133/2019, întrucât, astfel cum a arătat prin motivele de apel, prin sentinţa penala 133/2019, în rejudecare, Tribunalul Gorj a constatat dezincriminarea faptelor pentru care a fost condamnat omiţând, nemotivând, în rejudecare soluţia dată deşi şi cadrul procesual permitea, impunea să statueze asupra aspectelor invocate de către recurent.

Recurentul-reclamant consideră că a fost privat nelegal de libertate fiind încălcări determinate ale legii în condiţiile în care faptele care i-au fost imputate şi pentru care a fost condamnat au fost dezincriminate atât prin Legea 69/2007 cât şi prin Decizia 405/2016 a CCR.

Potrivit art. 328 C. proc. civ., prezumţia legala scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite, or prin sentinţa penală nr. 133/2019 a fost admisa cererea recurentului, fiind constatată dezincriminarea faptei încă din anul 2007 prin Legea nr. 69/2007 asa cum a invocat în drept prin contestaţia depusă, dar şi în faţa Curţii de Apel Craiova.

De altfel, consideră că nici nu contează momentul dezincriminării respectiv daca este prin Legea nr. 69/2007 sau prin Decizia nr. 405/2016 a CCR întrucât prin Decizia nr. 136/2021 Curtea Constituţională a arătat că inclusiv inculpaţii condamnaţi definitiv dar a căror arestare preventivă este ulterior considerată nelegală (ca urmare a unor dezincriminări sau anulari de probe), pot solicita despăgubiri.

Recurentul-reclamant susţine că despăgubirile stabilite de către Curtea de apel Craiova nu reprezintă realitatea, calculele prezentate de acesta în faţa instanţei de fond, la cererea acesteia, sunt realistice având în vedere jurisprudenţa în materia despăgubirilor pentru privare nelegala/nedreapta de libertate (privitor la daune morale) precum şi indicatorii statistici stabiliţi de instituţiile specializate (INS) în ceea ce priveşte daunele materiale, cuantum care a fost însuşit de parata, aceasta necontestând nivelul acestora.

De asemenea, arată că prin interpretarea greşita a legii, Curtea de Apel Craiova a stabilit faptul ca recurentul este îndreptăţit la despăgubiri materiale doar pentru perioada de timp cuprinsa între 08.07.2016 si 06.09.2016, despăgubiri constând în venitul net pe care îl realiza anterior.

Astfel, recurentul-reclamant arată că hotărârile instanţei de fond si de apel au realizat o greşită aplicare a dispoziţiilor de drept material incidente cauzei şi cuprinse în art. 15 din Constituţia României, art. 4, art. 9, art. 539-542 C. proc. pen., Legea nr. 69/2007, Decizia nr. 136/2021 a CCR, motiv pentru care solicită admiterea recursului.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor arată că decizia nr. 143/12.04.2022 a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea eronată a prevederilor art. 539 C. proc. pen.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, împrejurarea că instanţa de executare nu a dispus din oficiu încetarea executării pedepsei aplicate, cu consecinţa punerii reclamantului în libertate nu conferă nelegalitate detenţiei acestuia în perioada de după publicarea Deciziei CCR nr. 405/2016.

Susţine că dezincriminarea faptei de abuz în serviciu potrivit acestei decizii nu a fost una totală ci parţială, circumstanţială la încălcări ale anumitor acte normative, vizând doar situaţia în care subiectul activ al infracţiunii a încălcat un act normativ de reglementare secundară, inferior legii sau ordonanţei guvernului, cum ar fi norme ori obligaţii cuprinse în hotărâri de guvern, ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare, coduri deontologice sau fişe ale postului.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu se poate aprecia ca, ulterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei CCR nr. 405/2016, exista obligaţia pentru toate instanţele de executare din ţară ca, pe temeiul art. 4 din C. pen., să dispună încetarea executării pedepselor şi punerea din oficiu în libertate a tuturor persoanelor condamnate pentru infracţiunea de abuz în serviciu, în lipsa unor sesizări, în acest sens neputându-se cunoaşte care dintre aceste fapte se încadrau în ipoteza de dezincriminare avută în vedere de Curtea Constituţională.

Având în vedere Decizia CCR nr. 126/03.03.2016, recurentul susţine că în ipoteza cauzelor definitiv soluţionate, care nu se mai află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei, fiind vorba despre un raport juridic epuizat, decizia va produce efecte juridice doar în condiţii strict limitative, acela prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Raportat la data publicării deciziei CCR nr. 405/2016 (08.07.2016) privind excepţia de neconstituţionalitate asupra dispoziţiilor art. 246 C. pen. din 1969, ale art. 297 alin. (1) C. pen. şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000, respectiv 08 iulie 2016, nu exista obligaţia instanţei de executare ca, din oficiu, să dispună măsurile pe care legiuitorul Ie-a stabilit, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

Arată că interpretarea dată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale asupra efectelor distincte ale deciziilor de neconstituţionalitate a unei norme de incriminare, în raport de stadiul cauzei de la data publicării deciziei de neconstituţionalitate a unei norme de incriminare, în raport de stadiul cauzei de la data publicării deciziei de neconstituţionalitate, a fost reconfigurată în luna octombrie 2018 prin Deciziile nr. 633 din 12 octombrie 2018 şi nr. 651 din 25 octombrie 2018, statuându-se că aceste decizii îşi produc efectele erga omnes atât pentru cauzele pendinte cât şi pentru cauzele definitiv soluţionate, în timp ce în jurisprudenţa anterioară s-a statuat, contrar, asupra aplicării numai pentru cauzele aflate în curs de judecată, iar pentru cauzele definitiv soluţionate în procedura căii de atac extraordinare a revizuirii.

Aşadar, se poate concluziona faptul că la data de 08.07.2016, instanţa de executare, nu avea obligaţia de a dispune, din oficiu, anumite măsuri pentru punerea în libertate a reclamantului, acesta având deschisă calea formulării unei cereri de revizuire, cale pe care reclamantul nu a înţeles să o urmeze, el formulând cerere de liberare condiţionată.

Prin decizia civilă nr. 143/12.04.2022, Curtea de Apel Craiova a apreciat că, în speţă, a existat unul din actele evocate în cuprinsul art. 539 alin. (2) C. proc. pen., respectiv sentinţa penală nr. 133/06.06.2019 prin care a fost admisă, contestaţia ta executare formulată de reclamant şi au fost constatate ca dezincriminate faptele pentru care a fost condamnat.

În opinia recurentului, prin contestaţia la executare prevăzută de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., nu se poate modifica o hotărâre, aducându-se atingere autorităţii de lucru judecat ce ţine de incriminare.

Pe această cale se pot invoca numai aspecte ce privesc exclusiv executarea hotărârilor, nu se pot pune în discuţie, legalitatea şi temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea şi nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor rămase definitive.

Referitor la cazul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., împiedicările la executare trebuie să se datoreze unor cauze legale prin care nu se poate pune în executare hotărârea sau nu poate continua executarea acesteia.

Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de apel, sentinţa penală nr. 133/06.06.2019 nu reprezintă o hotărâre judecătorească prin care să se constate privarea nelegală de libertate a reclamantului ca urmare a condamnărilor aplicate.

Cu privire la despăgubirile materiale şi daunele morale, recurentul arată că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 539 C. proc. pen., astfel încât soluţia instanţei de apel este nefondată.

De asemenea, recurentul susţine că nu a fost constatată vreo faptă cauzatoare de prejudiciu cu caracter ilicit de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a Statului Român pentru că cercetarea, urmărirea penală, trimiterea în judecată şi condamnarea acestuia s-au făcut cu îndeplinirea tuturor prevederilor legale.

Faptul că prin admiterea contestaţiei la executare formulate de către A. s-a constat dezincriminată fapta pentru care acesta a fost condamnat nu este de natură să conducă la concluzia că executarea pedepsei s-a realizat cu încălcarea cadrului legal şi că aceasta poate fi imputată Statului Român în condiţiile date de pronunţarea Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, care a dat o nouă interpretare normei juridice care încrimina infracţiunea de abuz în serviciu.

În raport de motivele de recurs, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii judecătoreşti pronunţată de instanţa de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Craiova solicită casarea deciziei recurate în sensul respingerii în totalitate a acţiunii introductive. Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşita a normelor de drept material, respectiv a celor cuprinse în dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., art. 15 din Constituţia României şi art. 4 C. pen.

În motivare, a expus considerentele şi dispozitivul hotărârii recurate şi a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod nefondat împrejurarea potrivit căreia, în speţă, a existat unul din actele evocate în cuprinsul art. 539 alin. (2) C. proc. pen. de stabilire a privării nelegale de libertate, act reprezentat de sentinţa penala nr. 133/06.06.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, prin care a fost admisa contestaţia la executare formulată de reclamant, prin care s-a dispus încetarea executării pedepselor stabilite prin hotărârile penale menţionate.

Recurentul susţine că din analiza respectivei sentinţe nu rezulta ca s-a statuat în mod expres cu privire la caracterul nelegal al privării de libertate, reprezentând o simpla interpretare a instanţei de apel, lipsita de un fundament juridic.

Procedura reglementată de art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială, care derogă de la dreptul comun şi vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate stabilită prin ordonanţă a procurorului, prin încheiere definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheiere definită sau hotărâre definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei. Prin considerentele Deciziei 15/2017 Î.C.C.J a statuat ca şi hotărârea prin care s-a soluţionat contestaţia la executare poate stabili caracterul nelegal al privării de libertate dar nelegalitatea trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii.

Invocând Decizia nr. 11/2019 a ÎCCJ, arată că instanţei penale îi revine competenţa de a stabili caracterul nelegal al privării de libertate, iar instanţei civile îi revine competenţa să judece acţiunea pentru repararea pagubei pe baza constatării făcute de instanţa penală, aspect care nu este îndeplinit în prezenta cauza. Instanţa civilă este învestită cu o acţiune în repararea pagubei, însă nu există o constatare a caracterului nelegal al privării de libertate a reclamantului.

Prin dispoziţiile art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., legiuitorul a condiţionat repararea pagubei de stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate prin acte jurisdicţionale - ordonanţă a procurorului, încheiere definitivă a judecătorului, încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.

Pe de alta parte, analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare (în faza de executare a pedepsei), se poate realiza de asemenea de către instanţa penală pe cale contestaţiei la executare, reglementată în dispoziţiile art. 597- 599 din C. proc. pen., dar aceasta trebuie sa fie explicita, arătând încălcării determinate ale legii penale.

Această prevedere instituie obligaţia instanţei de judecată penale de a stabili caracterul nelegal al privării de libertate, context în care dreptul la reparaţiune vizat de art. 539 din C. proc. pen. este condiţionat de preexistenta stabilirii caracterului nelegal al detenţiei de către organele judiciare prevăzute expres de lege.

Constatarea dezincriminării faptei în baza căreia reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate nu echivalează în mod automat cu nelegalitatea măsurii privării de libertate astfel încât nu se poate prezuma că hotărârea judecătorească de constatare a intervenirii dezincriminării a analizat şi a constatat caracterul nelegal al privării de libertate.

Pentru a se dispune încetarea producerii efectelor hotărârii penale prin care reclamantul A. a fost condamnat, prin raportare la aplicabilitatea deciziei CCR 405/2016, printre care şi încetarea executării pedepsei, era necesar sa se stabilească aplicabilitatea deciziei respective în prezenta cauza.

O eventuala cerere de contestaţie la executare, formulata la acel moment, respectiv luna iulie a anului 2016- momentul în care a fost publicata Decizia CCR 405/2016- trebuia analizata prin raportare la dispoziţiile prevăzute de art. 4 C. pen., referitoare la aplicarea legii penale de dezincriminare, conform cărora legea penala nu se aplica faptelor săvârşite sub legea veche, daca nu mai sunt prevăzute de legea noua, în acest caz, executarea pedepselor, a masurilor educative şi a masurilor de siguranţa, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte, încetând prin intrarea în vigoare a legii noi.

În luna iulie a anului 2016, instanţa învestita cu soluţionarea unei eventuale contestaţii la executare nu putea asimila o decizie a CCR cu o lege de dezincriminare, neputând a fi avuta în vedere pentru a justifica şi fundamenta o cerere întemeiata pe dispoziţiile art. 595 C. proc. pen., decizia CCR 405/2016 neputând fi valorificata în procedura contestaţiei la executare, întrucât reclamantul A. era condamnat definitiv.

În evoluţia procesului de analiza a constituţionalităţii dispoziţiilor penale şi procesual penale, în anul 2018, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 651/25.10.2018, a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicata în cauze aflate pe rolul instanţelor penale şi a constatat ca soluţia legislative cuprinsa în art. 595 alin. (1) C. proc. pen., care nu prevede şi decizia C. civ..R prin care se constata neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei, este neconstituţionala şi, de asemenea, ca soluţia legislativa cuprinsa în art. 4 C. pen. care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constata neconstituţionalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, este neconstituţionala.

De la momentul publicării Deciziei C. civ..R nr. 651/25.10.2018, în Monitorul Oficial al României, a fost acordata posibilitatea instanţelor sesizate cu o cerere de contestaţie la executare întemeiata pe o eventuala decizie a CCR sa constate daca a intervenit sau nu dezincriminarea în cazul faptelor judecate definitiv, dispunând încetarea producerii efectelor hotărârilor de condamnare.

Faptul ca prin admiterea ulterioara a unei cereri de contestaţie la executare în dosarul nr. x/2018 formulata de către A., s-a dispus încetarea executării pedepsei, nu este de natură să ducă la concluzia că executarea pedepsei, s-a realizat cu încălcarea cadrului legal.

5. Apărările formulate în cauză

Recurentul - reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul Teritorial Craiova, prin care arată că recursul este nul întrucât motivele invocte nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, solicită respingerea recursului ca nefondat. În prezenta cauză, există o nelegalitate a executării pedepsei survenită chiar în timpul executării acesteia, (respectiv din data de 26.03.2007 având în vedere Legea nr. 69/2007 prin care au fost dezincriminate faptele pentru care am fost condamnat) nelegalitate constatată printr-o hotărâre pronunţată în contestaţia la executare prin care s-a constatat dezincriminarea faptei. De altfel aşa cum susţine si recurenta pentru ca o lege de dezincriminare sa-si producă efectele este necesar ca fapta concreta prevăzuta de legea penala veche sa nu mai fie incriminate sub nici o forma in legea penala noua. Or, prin Legea 69/26.03.2007 au fost dezincriminate faptele pentru care recurentul-reclamant a fost condamnat fiind modificat art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

Recurentul - reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care arată că recursul este nul întrucât motivele invoce nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, solicită respingerea recursului ca nefondat, sens în care reiterează apărări din cuprinsul memoriului de recurs, iar cu privire la cuantumul despăgubirilor, invocă jurisprudenţa Tribunalului Mehedinţi (sentinţa nr. 29/2019), efectuează calculul despăgubirilor şi arată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 539 C. proc. pen.

Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului recurentului-reclamant, ca nefondat. Referitor la criticile întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că a fost menţionată din eroare Decizia nr. 868/2018 privindu-l pe B., însă din cuprinsul hotărârii recurate reiese că instanţa de apel a avut în vedere sentinţa penală nr. 133/06.06.2019 de admitere a contestaţiei la executare formulată de reclamantul A..

Arată că este nefondat şi motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Potrivit art. 539 C. proc. pen., pentru a putea formula o cerere de chemare în judecată în baza acestui temei, trebuie ca privarea de libertate să fi fost dispusă în cursul procesului penal, proces penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen. sau achitare. Or, în prezenta speţă nu ne aflăm în cazul unui proces penal soluţionat prin clasare sau achitare.

Prin urmare, contrar celor susţinute de recurentul-reclamant, instanţele de judecată în mod corect au apreciat că dispoziţiile Deciziei CCR nr. 136/2021 nu sunt incidente în prezenta cauză.

Recurentul - reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor recurentei-pârâte arătând că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează atât lipsa motivării, cât şi motivarea inexactă sau insuficientă. Solicită să se constate că parata a formulat apărări doar cu privire la aplicarea Deciziei nr. 136/2021 a CCR, iar faţă de celelalte motive de nelegalitate aceasta nu a formulat apărări putându-se, astfel, trage concluzia ca şi le însuşeşte.

Recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat răspuns la întâmpinarea pârâtului solicitând respingerea recursului reclamantului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de partea reclamantă şi de partea pârâtă, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

- partea reclamantă, pretinzând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţine, în esenţă, că hotărârea recurată ar conţine numai motive străine de natura pricinii deduse judecăţii.

În dezvoltarea criticii, partea învederează faptul că instanţa de apel şi-a sprijinit soluţia de admitere a cererii de despăgubire pe un raţionament judiciar şi pe argumente de drept ce se regăsesc în considerentele unei alte hotărâri judecătoreşti definitive, decizia nr. 608/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pe care le-a redat integral, pe alocuri cu indicarea unor elemente din litigiul soluţionat prin respectiva hotărâre, fapt ce semnifică, în opinia părţii, că soluţia nu este rezultatul convingerii judecătorilor cauzei, consecinţa evaluării dovezilor şi a argumentelor dezbătute în procesul pendinte.

Critica nu poate fi primită, întrucât, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se întemeiază pe menţiunile prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. pe care trebuie să le cuprindă considerentele unei hotărârii judecătoreşti şi devine incident doar în cazul în care hotărârea recurată ar conţine numai motive străine de natura pricinii.

Or, în speţă, hotărârea recurată cuprinde menţiuni relative la situaţia pricinii deduse judecăţii în procesul pendinte, instanţa de apel evidenţiind că pretenţia de despăgubire îndreptată de partea reclamantă împotriva părţii pârâte, Statul român, este fundamentată pe faptul privării sale în mod nelegal de libertate pe o anumită perioadă de timp şi că această pretenţie este examinată pe temeiul art. 538-539 din noul C. proc. pen., norme speciale şi derogatorii de la cele prevăzute în dreptul comun, art. 252 şi art. 253 din C. civ., invocate prin cererea de chemare în judecată, cu luarea în considerare şi a art. 8 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului.

Considerentele hotărârii recurate evidenţiază, totodată, faptul că în dovedirea caracterului nelegal al privării de libertate, partea reclamantă a invocat dispoziţiile sentinţei penale nr. 133/6.06.2019 prin care Tribunalul Gorj a dispus, în privinţa sa, încetarea executării mai multor pedepse cu închisoarea (de 4 ani, de 3 ani, de 3 ani şi de 6 ani), la care fusese condamnată prin sentinţe penale definitive, nr. 160/27.07.2007, nr. 212/08.12.2008, nr. 1/04.01.2011 şi nr. 50/06.04.2012 ale Tribunalului Sibiu.

Instanţa de apel reţine că măsura încetării executării pedepselor a fost dispusă de instanţa penală pe temeiul art. 595 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 4 teza a II-a C. pen. şi că a fost fundamentată, exclusiv, pe faptul dezincriminării faptelor pentru care partea reclamantă a fost condamnată, prin asimilarea cu legea de dezincriminare a efectelor deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/15.06.2016, publicate în Monitorul Oficial al României nr. 517/8.07.2016, decizie prin care s-a a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplinite în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplinite prin încălcarea legii".

Considerentele hotărârii recurate relevă, de asemenea, motivele de drept pe care se întemeiază soluţia de admitere a cererii de despăgubire doar pentru perioada 8.07.2016-6.09.2016, cuprinsă între data publicării deciziei Curţii Constituţional nr. 405/2016 şi data punerii părţii în libertate a părţii reclamante, 6.09.2016 (urmarea admiterii cererii de liberare condiţionată prin sentinţa penală nr. 1824/06.09.2016 a Judecătoriei Târgu-Jiu), nu şi pentru perioada de detenţie anterioară datei de 8.07.2016, anume argumentat de faptul că dezincriminarea faptelor s-a realizat în baza efectelor produse de decizia Curţii Constituţionale menţionată, nu în baza Legii nr. 69/2007, cum eronat pretinde.

Aşa fiind, cum hotărârea recurată cuprinde considerentele necesar a fi expuse potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., critica subsumată de partea reclamantă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se dovedeşte a fi nefondată.

Cât priveşte susţinerile părţii reclamante potrivit cărora raţionamentul judiciar şi argumentele de drept reţinute de instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate sunt similare acelora reţinute de instanţa supremă în considerentele deciziei civile nr. 608/24.03.2021, se constată că nu pun în discuţie incidenţa motivului de recurs bazat pe motivare străină naturii cauzei, ci însăşi legalitatea hotărârii recurate, urmând a fi analizate cu ocazia examinării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care partea pârâtă critică sub aceste aspecte hotărârea instanţei de apel.

În acest context al analizei se impune precizarea că raţionamentul logico-juridic şi motivele de drept ale unei hotărâri judecătoreşti prezintă modul de interpretare şi aplicare de către judecătorii fondului a normelor de drept apreciate a fi incidente raportului juridic dedus judecăţii, acestora fiindu-le permis să folosească, în situaţii juridice similare, raţionamente identificate în cuprinsul altor hotărâri judecătoreşti asemănătoare.

Pentru a statua asupra caracterului nefondat al motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de recurs a reţinut, totodată, caracterul izolat al menţiunilor ce fac trimitere la decizia penală nr. 868/31.10.2018 şi la numitul B. (parte în litigiul soluţionat prin decizia instanţei supreme nr. 608/2021), strecurate, accidental, în contextul redării unora dintre argumentele de drept reţinute de instanţa supremă prin decizia arătată, pe care instanţa de apel a înţeles să şi le însuşească ca, de altminteri, şi al menţiunilor ce fac trimitere la criterii de cuantificare a unui prejudiciu de imagine, deşi în procesul pendinte nu s-a solicitat şi repararea unui astfel de prejudiciu, erori ce, în considerarea caracterului neesenţial, nu sunt apte să atragă casarea.

- prin recurs, partea reclamantă pretinde şi incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că interpretarea şi aplicarea corectă de către instanţa de apel a normelor de drept intern şi a deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi a normelor prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, o îndrituiau la admiterea pretenţiei de despăgubire şi pentru perioada de detenţie anterioară datei de 8 iulie 2016.

În dezvoltarea criticii, partea solicită instanţei de recurs să constate că la judecata în primă instanţă au fost încălcate normele din C. proc. civ. relative la principiile rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului (art. 22) şi contradictorialităţii (art. 14), pe de o parte, pentru că s-a omis să se pună în dezbaterea părţilor temeiul juridic al pretenţie de despăgubire pe care a dedus-o judecăţii, reţinându-se direct în considerentele sentinţei incidenţa art. 538-539 din noul C. proc. pen. şi, pe de altă parte, pentru refuzul examinării şi a pretenţiei privitoare la recunoaşterea vechimii în muncă, cu privire la care s-a statuat că a fost formulată cu încălcarea art. 204 C. proc. civ., deşi solicitarea formulată în această privinţă se constituia într-o nuanţare, nu într-o modificare, a cererii de chemare în judecată.

Critica nu poate examinată din perspectiva niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât partea a avut deschisă calea apelului împotriva sentinţei primei instanţe, iar instanţa de apel a analizat, în cuprinsul hotărârii recurate, aspectele de nelegalitate menţionate, ce nu sunt însă criticate prin recurs, aceasta ignorând, nepermis, faptul că obiect al recursului, potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., este doar hotărârea dată în apel.

Subsumat acestui motiv de recurs, partea reclamantă pretinde, totodată, că interpretarea şi aplicarea corectă a art. 15 din Constituţia României, art. 4, art. 9 şi art. 539-542 C. proc. pen. impuneau concluzia potrivit căreia dezincriminarea faptelor pentru care a fost condamnată şi a executat pedepse cu închisoarea s-a realizat, în realitate, în baza dispoziţiilor legii penale mai favorabile, anume în baza Legii nr. 69/2007, nu în baza deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale.

Astfel formulată, critica nu poate fi primită, întrucât ignoră împrejurarea că dezlegarea acestei chestiuni litigioase s-a înfăptuit, deja, prin sentinţa penală nr. 133/6.06.2019, de către instanţa penală, care a statuat, explicit, că dezincriminarea faptelor pentru care a fost condamnată prin sentinţele penale nr. 160/27.07.2007, nr. 212/08.12.2008, nr. 1/04.01.2011 şi nr. 50/06.04.2012 ale Tribunalului Sibiu s-a realizat în baza efectelor produse de decizia CCR nr. 405/2016, dezlegare ce se opune instanţei civile în procesul pendinte.

În atare condiţii, părţii nu îi permis să ceară instanţei civile o nouă interpretare în privinţa art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 12 C. pen. (Retroactivitatea legii penale) în susţinerea apărării potrivit căreia dezincriminarea faptelor pentru care a fost condamnată ar fi operat la momentul publicării în Monitorul Oficial nr. 215/20.03.2007 a Legii nr. 69/2007 privind modificarea lit. b) şi c) ale art. 10 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, pentru a argumenta, astfel, legalitatea pretenţiei de despăgubire pentru perioada de detenţie anterioară datei de 8.07.2016, data publicării deciziei CCR nr. 405/2016.

Aşa fiind, corect instanţa de apel a statuat că dezincriminarea faptelor pentru care partea a fost condamnată a operat la data 8.07.2016, cu luarea în considerare a normei de drept reţinute de instanţa penală, art. 4 C. pen., potrivit căreia dezincriminarea faptelor produce efecte la momentul adoptării legii noi, după caz, la momentul publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Curţii Constituţionale asimilate legii de dezincriminare.

Subsumat motivului de recurs bazat pe nelegalitate, partea reclamantă susţine, fără a argumenta, şi că instanţa de apel ar fi statuat greşit că pretenţia sa de despăgubire pentru perioada de detenţie anterioară datei de 8.07.2016 nu poate fi primită nici în considerarea caracterului injust al acesteia, prin aplicarea deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale.

Prin decizia menţionată, instanţa de contencios constituţional a constatat că este neconstituţională soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., sau achitare.

Această decizie, astfel cum a statuat instanţa de apel, este aplicabilă doar în ipotezele arătate în cuprinsul său, anume când procesul penal a fost soluţionat prin achitare ori clasare pe temeiul normelor de drept arătate, nu şi în cazul în care procesul a fost soluţionat de instanţa penală prin hotărâre de condamnare, cum este situaţia proceselor penale în care partea reclamantă a fost inculpată, aceasta executând detenţia, anterior datei de 8.07.2016, în baza hotărârilor penale definitive pronunţate de Tribunalul Sibiu mai sus indicate.

Cât priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, se constată că partea reclamantă nu dezvoltă o critică de nelegalitate în privinţa criteriilor reţinute de instanţa de apel, ci se rezumă să afirme că despăgubirea acordată nu reprezintă realitatea, că trebuiau avute în vedere calculele sale, necontestate de partea pârâtă, jurisprudenţa în materie, precum şi indicatorii statistici stabiliţi de instituţiile specializate (INS).

Astfel formulată, critica nu poate fi examinată, întrucât instanţei de recurs nu îi este conferită posibilitatea de a verifica chestiuni privind temeinicia hotărârii recurate, ci, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., doar conformitatea acesteia cu regulile de drept.

- prin recursul dedus judecăţii, partea pârâtă (Statul Român şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) pretinde incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că soluţia de admitere a cererii de despăgubire formulate de partea reclamantă pentru perioada 8.07.2016-6.09.2016 s-a fundamentat pe intepretarea şi aplicarea greşită a art. 539 C. proc. pen., art. 4 C. pen. şi art. 15 din Constituţia României, precum şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale relative la efectele pe care le produc deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unor norme de incriminare.

În dezvoltarea criticii, partea afirmă că interpretarea dată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale efectelor deciziilor de neconstituţionalitate a unei norme de incriminare a fost reconfigurată abia în luna octombrie 2018 (prin deciziile CCR nr. 633/12.12.2018 şi nr. 651/25.10.2018), când s-a stabilit că astfel de decizii produc efecte erga omnes, atât pentru cauzele pendinte, cât şi pentru cauzele definitiv soluţionate, Curtea Constituţională statuând în jurisprudenţa anterioară că produc efecte doar asupra cauzelor aflate în curs de judecată, nu şi asupra cauzelor definitiv soluţionate, în privinţa cărora examinarea efectelor de dezincriminare se putea face doar în procedura revizuirii, prevăzută de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

În considerarea acestui argument, partea pârâtă susţine că la data de 8.07.2016, data publicării deciziei CCR nr. 405/2016, instanţa de executare nu avea obligaţia de a dispune, din oficiu, măsuri pentru punerea în libertate a părţii reclamante, întrucât acesteia îi incumba sarcina de a cere revizuirea hotărârilor penale de condamnare pentru a obţine beneficiul dezincriminării faptelor, motiv pentru care nu poate pretinde, în procesul pendinte, constatarea caracterul nelegal al privării de libertate nici după data de 8.07.2016 şi, pe cale de consecinţă, nici despăgubiri, pe temeiul art. 539 C. proc. pen.

Astfel dezvoltată, critica nu poate fi primită, întrucât pune în discuţie un fapt străin cauzei deduse judecăţii în procesul pendinte, a cărui examinare, de altminteri, excedează competenţei instanţei civile, anume faptul că partea reclamantă, în scopul obţinerii beneficiului dezincriminării produse de decizia CCR nr. 405/2016, avea a formula în faţa instanţei penale o cerere de revizuire a hotărârilor penale de condamnare, nu contestaţie la executare.

Or, potrivit constatărilor de fapt ale instanţelor de fond, părţii reclamante i-a fost recunoscut beneficiul dezincriminării pe calea contestaţiei la executare, pe temeiul art. 595 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 4 teza a II-a C. pen., prin sentinţa penală nr. 133/6.06.2019 a Tribunalului Gorj, rămasă definitivă, fără a i se reproşa de către instanţa penală, astfel învestită, omisiunea de a nu fi formulat, în acest scop, cerere de revizuire pe temeiul art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

De altminteri, este de observat, potrivit aceloraşi constatări ale instanţelor de fond, că partea reclamantă nu a fost pusă în libertate prin sentinţa penală nr. 133/6.06.2019 a Tribunalului Gorj, la care face trimitere partea pârâtă, ci baza sentinţei penale nr. 1824/06.09.2016 a Judecătoriei Târgu-Jiu, prin admiterea unei cereri de liberare condiţionată.

În continuarea argumentării, partea pârâtă pretinde că la momentul publicării deciziei CCR nr. 405/2016, instanţa penală învestită cu judecata contestaţiei la executare nu era abilitată de legiuitor să asimileze, pe temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., efectele acestei decizii de neconstituţionalitate unei legi de dezincriminare, întrucât prin intermediul acestei căi de atac nu se putea discuta legalitatea hotărârilor de condamnare în baza cărora partea reclamantă executa pedepse cu închisoarea şi, bineînţeles, nici caracterul legal ori nelegal al privării de libertate după momentul publicării sale.

În considerarea acestui argument, partea susţine că sentinţa penală nr. 133/06.06.2019 a Tribunalului Gorj nu poate reprezenta o hotărâre penală ce constată caracterul nelegal al privării de libertate a părţii reclamante pentru perioada de timp scursă ulterior datei de 8.07.2016, data publicării deciziei CCR nr. 405/2016.

Critica nu poate fi primită, întrucât instanţa civilă nu este îndrituită să exercite un control de legalitate asupra sentinţei penale menţionate, în privinţa căreia partea pârâtă invocă, nepermis, să se constate în procesul pendinte că ar fi rezultatul unei greşeli de judecată din perspectiva aplicării normelor de drept penale relative la dezincriminare în privinţa părţii reclamante.

Rezultă din cuprinsul sentinţei nr. 133/06.06.2019 că instanţa penală a constatat temeinicia contestaţiei la executare deduse judecăţii de partea reclamantă pe temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. (nu lit. c), cum), eronat, se invocă prin recurs) şi, în interpretarea şi aplicarea art. 595 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 4 teza a II-a C. pen., că a asimilat efectele deciziei CCR nr. 405/2016 unei legi de dezincriminare statuând, explicit, cu privire la existenţa unui caz de înlăturare a pedepselor aplicate părţii reclamante, interpretare, de altminteri, confirmată, ulterior, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 651/2018, de care se prevalează partea pârâtă.

Această dezlegarea dată de instanţa penală chestiunii litigioase relative la efectele pe care le-a produs în privinţa părţii reclamante decizia CCR nr. 405/2016 se opune instanţei civile în procesul pendinte ca, de altminteri, şi părţii pârâte, care nu poate invoca în apărare, în prezentul litigiu, o interpretare diferită în privinţa normelor de drept penal, alta decât aceea relevată în sentinţa penală menţionată.

În considerarea celor arătate, aceste de argumente nu pot fundamenta nici apărarea părţii pârâte potrivit căreia sentinţa penală nr. 133/06.06.2019 nu semnifică în faţa instanţei civile, în înţelesul art. 539 alin. (2) C. proc. pen., un act jurisdicţional ce ar constata caracterul nelegal al privării de libertate a părţii reclamante ulterior datei de 8.07.2016.

Susţinând această apărare, partea pârâtă ignoră împrejurarea că prin sentinţa menţionată, instanţa penală nu doar că a constatat dezincriminarea faptelor pentru care partea reclamanta executa pedepse cu închisoarea în baza sentinţelor penale nr. 160/27.07.2007, nr. 212/08.12.2008, nr. 1/04.01.2011 şi nr. 50/06.04.2012 ale Tribunalului Sibiu, ci a statuat, deopotrivă, şi cu privire la măsura încetării executării acestor pedepse, pe temeiul art. 4 teza a II-a C. pen.

Or, norma de drept prevăzută de art. 4 teza a II-a C. pen. prevede următoarele: În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

Sintagma "intrarea în vigoare a legii noi" semnifică, în privinţa deciziilor de admitere a neconstituţionalităţii unei norme incriminatorii, momentul publicării acestora în Monitorul Oficial al României, iar încetarea executării pedepselor are înţelesul de punere, de îndată, în libertate a persoanei condamnate pentru faptele dezincriminate, întrucât nu mai există temei legal pentru continuarea executării pedepselor aplicate pentru astfel de fapte.

De altminteri, argumentele părţii pârâte vizând procedura de constatare a caracterului legal/nelegal al privării de libertate a persoanelor condamnate, ulterior momentului intervenirii dezincriminării faptelor, în ansamblul lor, sunt confuz redactate, aceasta susţinând, pe de o parte, că instanţei de executare nu îi era permis de către legiuitor să se pronunţe, în procedura contestaţiei la executare, cu privire la acest aspect (în aplicarea deciziei nr. 11/2019 ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) şi, pe de altă parte, că instanţa de executare avea a se pronunţa printr-o consemnare explicită în dispozitivul hotărârii (în aplicarea deciziei nr. 15/2017 ICCJ, Completul competent să judece recursul în interesul legii), ignorând faptul că ambele decizii de unificare sunt publicate la 12.06.2019 şi 29.11.2017, ulterior pronunţării sentinţei penale nr. 133/6.09.2016 şi, respectiv, că dezlegările date prin aceste decizii de unificare vizează exclusiv chestiunile de drept ce au făcut obiectul sesizărilor prealabile, chestiuni a căror legătură cu problemele litigioase ce fac obiectul procesului pendinte nu a fost relevată.

Astfel, este de observat şi că afirmând caracterul legal al privării de libertate al părţii reclamante după momentul dezincriminării faptelor, 8.06.2026, până la un moment viitor, identificat ca fiind momentul finalizării unei proceduri judiciare de revizuire a hotărârilor penale de condamnare în scopul obţinerii beneficiului dezincriminării produs de decizia CCR nr. 405/2016 şi al constatării caracterului legal/nelegal al privării de libertate, procedură ce ar fi trebuit iniţiată de partea reclamantă, partea pârâtă nu indică normele de drept penale şi jurisprudenţa generată în aplicarea acestora relevantă din această perspectivă.

Apoi, contradictoriu, partea afirmă că la momentul publicării deciziei CCR nr. 405/2016, legiuitorul nu abilita instanţele judecătoreşti penale să asimileze efectele acestei decizii cu cele ce produse, potrivit art. 4 C. pen., de adoptarea unei legi penale noi, de dezincriminare, susţinând că o atare competenţă le-a fost conferită abia prin decizia nr. 651/25.10.2018, prin care Curtea Constituţională a constatat ca fiind neconstituţională soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, prin sentinţa nr. 133/6.09.2016, instanţa penală şi-a reţinut competenţa de a se pronunţa în privinţa efectelor pe care decizia CCR nr. 405/2016 le producea în privinţa părţii reclamante, pe temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., statuând, în aplicarea art. 595 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 4 teza a II-a C. pen., atât cu privire la dezincriminarea faptelor, cât şi privire la încetarea executării pedepselor.

Totodată, este de observat că împrejurarea potrivit căreia deciziile de admitere ale Curţii Constituţionale, prin care se constată, total ori parţial, neconstituţionalitatea unei norme incriminatorii, produc aceleaşi efecte ca şi legea de dezincriminare nu a fost statuată pentru prima oară prin decizia nr. 651/25.10.2018 a Curţii Constituţionale, cum eronat se afirmă, ci prin decizia nr. 18/27.09.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 930/18.11.2016.

Prin această decizie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reaminteşte prevederile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, potrivit cărora efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate sunt echivalente abrogării textului de incriminare, inclusiv dezincriminării acestuia şi decide, în aplicarea art. 4 C. pen., că atunci când fapta anterioară a fost dezincriminată, trăsătura tipicităţii nu este întrunită, indiferent dacă dezincriminarea a operat ca efect al abrogării normei sau ca efect al admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate şi al constatării neconstituţionalităţii normei.

În considerarea celor arătate, instanţa de apel a statuat, corect, prin hotărârea recurată, că sentinţa penală nr. 133/06.06.2019 a Tribunalului Gorj semnifică, în considerarea raţionamentul judiciar expus şi a măsurilor dispuse în privinţa executării pedepselor aplicate părţii reclamante, o hotărâre penală ce atestă caracterul nelegal al privării de libertate a acesteia după momentul publicării/intrării în vigoare a deciziei CCR nr. 405/2016.

Concluzia se sprijină, de altminteri, şi pe argumentele expuse de Curtea Constituţională în decizia nr. 651/2018 invocată de partea pârâtă, potrivit cărora efectele deciziei de admitere, pronunţate de Curtea Constituţională, privind o normă de incriminare trebuie să fie imediate, aplicabile atât în cauzele pendinte, cât şi în cele definitiv judecate, şi independent de pasivitatea legiuitorului, întrucât acest fapt afectează dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 23 alin. (12) referitor la stabilirea şi aplicarea pedepsei şi art. 147 alin. (1) şi alin. (4) referitor atât la încetarea efectelor juridice ale normelor de incriminare constatate ca fiind neconstituţionale, cât şi la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi dispoziţiile art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (paragraful 59).

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, ce fac inutilă examinarea altor argumente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondate, recursurile declarate de partea reclamantă şi de partea pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., pârâtul Statul Român prin reprezentant Ministerul Finanţelor şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova împotriva deciziei nr. 143 din 12 aprilie 2022 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 ianuarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.