Former prisoner's damages claim over post-decriminalization detention quashed and remanded with binding guidance on unlawful deprivation liability.

Şedinţa publică din data de 24 martie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, secţia I civilă la data de 24.04.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 121.112,9 RON cu titlu de daune materiale şi a echivalentului în RON a sumei de 250.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru privarea nelegală de libertate suferită în perioada 08.07.2016-17.01.2018 (559 zile - 1 an, 6 luni şi 10 zile), constatată prin decizia nr. 868/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi stabilirea perioadei privării de libertate ca vechime în muncă, în sensul alin. (4) al art. 540 C. proc. pen.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 539 C. proc. pen.. 2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Mehedinţi

Prin sentinţa nr. 29/25.09.2019, Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 30.000 RON, reprezentând despăgubiri materiale de care a fost privat în perioada 08.07.2016-17.01.2018, perioadă care, conform art. 540 alin. (4) C. proc. pen. urmează a se calcula la vechimea în muncă stabilită conform legii, şi suma de 5 000 euro cu titlu de daune morale.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova

Prin decizia nr. 1352/16.06.2020, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Craiova, a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată şi a menţinut restul dispoziţiilor acesteia.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A., care a susţinut următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:

- Decizia recurată cuprinde motive contradictorii, pe de o parte, atunci când reţine, în referire la soluţionarea excepţiei de prescripţie a dreptului la acţiune, că termenul special de prescripţie curge de la data pronunţării deciziei nr. 868/31.10.2018 a ÎCCJ, identificat ca act procesual prin care s-a constatat caracterul nelegal al privării, iar pe de altă parte, atunci când soluţionează fondul cererii şi reţine că în speţă lipseşte actul procesual al organului judiciar penal (instanţa de judecată) prin care să se fi constatat caracterul nelegal al privării de libertate, act necesar îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 539 C. proc. pen. pentru recunoaşterea dreptului la despăgubiri. Contradicţia între cele două statuări fiind vădită, devine incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

-Decizia recurată realizează o greşită aplicare dispoziţiilor de drept material incidente cauzei şi cuprinse în art. 15 din Constituţia României, art. 9, 539-541, 595, 597-599 C. proc. pen., art. 4, 297 C. pen., art. 1 din Legea nr. 254/2013, fiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurentul arată că soluţia instanţei, de neluare în seamă a caracterului nelegal al privării de libertate deduse implicit din cuprinsul hotărârii nr. 868/2018 a ÎCCJ, pronunţată în contestaţia la executare, reprezintă o aplicare eronată a dispoziţiilor art. 539, 597-599 C. proc. pen.. Aceasta întrucât prin admiterea contestaţiei la executare pentru motivul dezincriminării faptei în timpul executării pedepsei, privarea nelegală de libertate este dovedită. Instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare nu putea, în mod logic, să constate dezincriminarea faptelor pentru care reclamantul a fost condamnat şi să constate ca executate pedepsele principale, cu închisoarea, şi cele accesorii decât dacă, în prealabil, constata nelegalitatea privării de libertate a condamnatului.

În mod greşit şi cu depăşirea cadrului legal trasat de dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., instanţa de apel (civilă) a analizat ea însăşi caracterul legal/nelegal al privării de libertate, câtă vreme norma de drept menţionată trasează în sarcina instanţei civile doar competenţa constatării îndeplinirii condiţiilor impuse de acest articol pentru atragerea răspunderii patrimoniale obiective a statului, iar nu sarcina substituirii instanţei penale în analiza caracterului legal/nelegal al privării de libertate.

În situaţia în care s-ar aprecia, totuşi, că o astfel de analiză se impunea, recurentul susţine că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile legale în materie întrucât, contrar celor reţinute de aceasta, izvorul nelegalităţii executării pedepsei, ulterior dezincriminării faptei pentru care a fost condamnat, nu este dat de faptul că instanţa de executare şi-a încălcat obligaţia de a face aplicarea, din oficiu, a legii penale de dezincriminare, ci chiar de efectul direct al legii dezincriminare a faptei, astfel cum acesta este reglementat de art. 4 din C. pen.

Ceea a nesocotit în analiza sa instanţa de apel a fost faptul că, dacă în mod formal temeiul executării unei pedepse privative de libertate este reprezentat de existenţa unei hotărâri de condamnare, în mod substanţial, executarea unei pedepse trebuie să aibă ca temei existenţa unei infracţiuni constatate prin respectiva hotărâre şi trebuie să respecte plenitudinea de garanţii prevăzute de C. pen. şi de C. proc. pen. pe toată durata executării pedepsei. Principiul aplicării legii penale mai favorabile, consacrat prin art. 15 alin. (2) din Constituţie şi dezvoltat prin art. 3 din C. pen., constituie una din aceste garanţii, alături de principiul legalităţii pedepsei, consacrat prin dispoziţiile C. pen. şi ale art. 1 din Legea nr. 254/2013. Pentru asigurarea acestor garanţii pe tot parcursul executării pedepsei, a fost consacrat mecanismul instituit prin dispoziţiile art. 4 din C. pen., care face posibil ca, executarea unei pedepse pentru o faptă săvârşită sub legea veche şi care nu mai este prevăzută ca atare sub legea nouă, încetează ca efect direct şi nemijlocit al intrării în vigoare a legii noi.

Argumentul instanţei de apel în sensul că decizia Curţii Constituţionale nr. 651/25.10.2018 (prin care s-a stabilit că art. 4 C. pen. se aplică inclusiv când dezincriminarea faptei intervine nu numai prin lege, dar şi când se realizează printr-o decizie a Curţii Constituţionale ce constată neconstituţionalitatea totală sau parţială a unei norme de incriminare) a fost publicată în Monitorul Oficial şi a devenit obligatorie la data de 20.12.2018, ulterior liberării condiţionate a reclamantului, este străin de soluţionarea prezentului litigiu, cât timp aspectele privind efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 405, prin care s-a dezincriminat fapta de abuz în serviciu, au fost deja analizate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în contestaţia întemeiată pe art. 595 C. proc. pen. promovată de recurent şi admisă prin decizia nr. 868/31.10.2018. Decizia Curţii Constituţionale nr. 651/25.10.2018 este o decizie interpretativă prin care, fără a invalida dispoziţiile legale analizate, Curtea atribuie normelor criticate o anumită semnificaţie, un sens care le-ar face compatibile cu Constituţia, şi nu consacră cu titlu de noutate juridică, aşa cum lasă de înţeles instanţa de apel, posibilitatea dezincriminării unei fapte printr-o decizie a sa întrucât altfel nici nu ar fi fost posibil ca, cu două luni anterior publicării acesteia în Monitorul Oficial, Înalta Curte să admită contestaţia la executare întemeiată pe art. 595 C. proc. pen. pe care a formulat-o.

Faţă de cele arătate, soluţia pronunţată de instanţa de apel este consecinţa aplicării eronate a dispoziţiilor art. 15 din Constituţie, a art. 3 şi 4 din C. pen., a art. 539 şi 595 din C. proc. pen., a art. 1 din Legea nr. 254/2013.

În mod nelegal instanţa de apel a apreciat şi că instanţa de executare nu avea, ex officio, obligaţia de a pune în aplicare legea de dezincriminare, întrucât aceasta (Curtea de Apel Craiova) nu ar fi putut avea cunoştinţă deplină asupra datelor de fapt din speţa condamnatului, fiind de datoria acestuia să o sesizeze. Argumentul este contrazis de recurent care susţine că tocmai instanţa de executare este cea care avea deplină cunoştinţă asupra datelor de fapt din speţa sa, ca instanţă care a pronunţat condamnarea lui la pedeapsa închisorii de 3 ani, şi care, chiar cunoscând aceste împrejurări de fapt, este cea care i-a şi respins în judecata de primă instanţă contestaţia la executare.

Evocând şi dispoziţiile art. 595 C. proc. pen., recurentul afirmă că nu pot fi avute în vedere considerentele instanţei de apel prin care a reţinut inexistenţa obligaţiei instanţei de executare de a pune în aplicare, din oficiu, legea de dezincriminare. Această statuare a instanţei de apel este contrazisă, de altfel, atât de normele legale în materie, cât şi de practica Curţii Constituţionale.

Recurentul mai arată că, în ipoteza admiterii prezentului recurs, menţine toate apărările formulate în calea de atac a apelului având ca obiect cuantificarea daunelor materiale şi morale, referitor la care instanţa de apel, raportat la soluţia pronunţată, a reţinut că nu se mai impun a fi analizate.

Precizează recurentul că în cuantificarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit prin privarea nelegală de libertate trebuie să se ţină seama de toate consecinţele asupra persoanei, ce derivă dintr-o multitudine de factori, respectiv distrugerea imaginii publice, înlăturarea posibilităţii de mai ocupa o funcţie publică, forţarea la un regim de viaţă insalubru şi inadecvat unei fiinţe umane, etc.

6. Apărările formulate în cauză

Recursul a fost comunicat intimatului-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Craiova la data de 27.11.2020, iar termenul de 30 de zile de la comunicare, pentru formularea întâmpinării s-a împlinit la data de 28.12.2020.

La data de 09.12.2020, în termen legal, intimatul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Craiova a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat că, în mod legal, instanţa de apel a constatat că hotărârea penală prin care s-a soluţionat incidentul la executare legat de dezincriminarea faptei de abuz în serviciu prin decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016 este decizia nr. 868/31.10.2018 a Înaltei Curţi, pronunţată în contestaţia la executare formulată de reclamant, hotărâre care, însă, dispune numai pentru viitor, cu privire la restul de pedeapsă principală, la pedeapsa accesorie rămase de executat după liberarea condiţionată şi la pedeapsa complementară aplicată, în considerentele acesteia neregăsindu-se argumente din care să se poată deduce efectele deciziei Curţii Constituţionale asupra pedepsei executate de reclamant până la momentul liberării sale condiţionate. De asemenea, în mod corect instanţa de apel a reţinut că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. pen. este momentul pronunţării deciziei anterior menţionate.

Întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Craiova a fost comunicată recurentului-reclamant A. la data de 14.12.2020 .

La data de 21.12.2020, în termen legal, recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Craiova, solicitând înlăturarea apărărilor formulate în cadrul actului procedural şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Recursul a fost comunicat intimatului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la data de 02.12.2020, iar termenul de 30 de zile de la comunicare, pentru formularea întâmpinării, s-a împlinit la data de 04.01.2021 (zi lucrătoare de luni, prin prorogarea prevăzută de art. 181 alin. (2) C. proc. civ.).

La data de 24.12.2020, în termen legal, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, care a fost comunicată recurentului-reclamant A. la data de 04.01.2021 . Intimatul a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (1), art. 634 alin. (1) pct. 4 şi art. 457 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar, intimatul a solicitat respingerea recursului şi a arătat că hotărârea instanţei de apel este motivată şi argumentată potrivit legii şi nu conţine considerente contradictorii. A mai arătat intimatul-pârât că instanţa de apel a reţinut în mod corect că în cauză nu este îndeplinită condiţia unei detenţii nelegale pentru a putea fi antrenată răspunderea statului în temeiul art. 539 C. proc. pen.. Recurentul-reclamant nu a formulat răspuns la această întâmpinare.

La data de 06.01.2021, intimatul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Referitor la pretinsul caracter inadmisibil al recursului, intimatul-pârât arată că, raportat la decizia nr. 54/14.09.2020 pronunţată în dosar nr. x/2020 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, calea de atac este admisibilă.

Referitor la pretinsul caracter contradictoriu al hotărârii recurate, arată că acesta este un motiv de recurs invocat pur formal, hotărârea supusă reformării neavând un asemenea caracter.

Referitor la momentul împlinirii termenului de prescripţie, instanţele anterioare au avut un punct de vedere corect şi unitar, în sensul că acesta trebuie raportat la actul instanţei penale prin care se pot soluţiona incidentele legate de executare, în speţă momentul pronunţării deciziei nr. 868/31.10.2018 a Înaltei Curţi.

Referitor la pretinsa încălcare sau greşită aplicare a unor norme de drept material, intimatul arată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că hotărârea penală prin care s-a soluţionat incidentul la executare legat de dezincriminarea faptei de abuz în serviciu prin decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016 nu s-a pronunţat asupra caracterului legal sau nelegal al detenţiei reclamantului, situaţie faţă de care nu este îndeplinită condiţia esenţială reglementată de art. 539 C. pen., respectiv aceea ca privarea de libertatea să fi fost nelegală.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Asupra admisibilităţii căii de atac a recursului exercitat în cauză împotriva deciziei instanţei de apel, excepţie ridicată prin întâmpinarea formulată de intimatul Statul român, Înalta Curte a statuat la termenul de dezbatere a căii de atac, apreciind asupra caracterului neîntemeiat al acesteia pentru argumentele expuse în practicaua prezentei decizii.

Analizând pe fond recursul formulat în cauză, Înalta Curte apreciază asupra caracterului său întemeiat, în limitele celor ce se vor arăta în continuare.

În mod nefondat se pretinde o nelegalitate a deciziei instanţei de apel în considerarea motivelor sale contradictorii utilizate, pe de o parte, în respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune - atunci când instanţa s-a raportat la decizia nr. 868/31.10.2018 a ÎCCJ ca fiind actul procesual de natura celor menţionate în cuprinsul art. 541 (2) C. proc. civ..pen., prin care se constată caracterul nelegal al privării de libertate, iar pe de altă parte, în soluţionarea pe fond a acţiunii când, cu referire la acelaşi act procesual, reţine că în cuprinsul său nu există o statuare asupra caracterului nelegal al privării de libertate a reclamantului în intervalul 8 iulie 2016 (data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/15.06.2016) - 17 ianuarie 2018 (data punerii în libertate a reclamantului prin liberarea sa condiţionată).

Analiza instanţei de apel nu este contradictorie întrucât în verificarea condiţiilor de promovare a acţiunii dedusă judecăţii, în care se înscrie şi respectarea termenului special de prescripţie a dreptului la acţiune instituit prin dispoziţiile art. 541 (2) C. proc. civ..pen., aceasta avea a se raporta, în primul rând, la actele procesuale indicate de reclamant ca fiind cele ce determină caracterul nelegal al privării de libertate pretinse.

Or, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii materiale a statului în temeiul art. 539 C. proc. civ..pen. pentru privarea nelegală de libertate suferită în perioada 8 iulie 2016 - 17 ianuarie 2018, constatată prin decizia nr. 868/2018 a ÎCCJ pronunţată în soluţionarea contestaţiei sale la executare.

În plus, rezultând din circumstanţele cazului că ceea ce se pretinde este survenirea unei privări nelegale de libertate pe durata executării pedepsei închisorii, instanţa de apel a arătat în mod corect că are a se raporta, în determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 541 (2) C. proc. pen., la actul instanţei penale prin care se pot soluţiona incidentele legate de executare, acesta fiind, generic, hotărârea de soluţionare a contestaţiei la executare (potrivit art. 597-599 C. proc. civ..pen.), iar, cu referire concretă la situaţia reclamantului, decizia nr. 868/31.10.2018 a ÎCCJ prin care a fost admisă contestaţia sa la executare, fără ca aceasta să presupună şi o verificare în conţinut a respectivului act procesual la acest moment.

De aceea, raportarea pe care instanţa de apel o realizează pentru verificarea termenului special de introducere a acţiunii, la decizia nr. 868/31.10.2018 a ÎCCJ, ca act procesual ce corespunde celor enunţate în cuprinsul art. 541 (2) C. proc. civ..pen., nu contravine în niciun fel statuărilor sale ulterioare, realizate cu prilejul evaluării fondului cauzei, în legătură cu conţinutul sau valoarea sa juridică.

Nelegalitatea deciziei atacate se relevă, însă, în raport de motivul de recurs prevăzut de art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a celor cuprinse în art. 539 C. proc. civ..pen., în art. 4 C. pen. şi art. 15 din Constituţia României.

Astfel, pornind de la conţinutul art. 539 C. proc. civ..pen., instanţa de apel a statuat corect faptul că, pentru a avea deschis dreptul la despăgubiri pe acest temei împotriva statului, este necesar ca în cazul reclamantului să existe o privare nelegală de libertate şi ca această nelegală privare de libertate să fi fost constatată prin "ordonanţa procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei", astfel cum prevede alin. (2) al normei ce dă temeiul legal al demersului juridic iniţiat de parte.

În raport de situaţia concretă a reclamantului, care invocă o privare nelegală în cursul executării pedepsei, cu trimitere la paragraful 42 al deciziei de recurs în interesul legii nr. 15/2017 a ÎCCJ, instanţa de apel a identificat ca fiind contestaţia la executare procedura în cadrul căreia se poate analiza caracterul nelegal al privării de libertate în faza executării hotărârii penale de condamnare. Totuşi, aceasta a concluzionat că niciuna din cele două condiţii nu se regăseşte în cauza reclamantului, pe de o parte întrucât decizia nr. 868/31.10.2018 a ÎCCJ de soluţionare a contestaţiei la executare nu statuează (şi) asupra caracterului nelegal al privării de libertate invocată de acesta, iar pe de altă parte întrucât, potrivit propriei analize a instanţei de apel, privarea de libertate a reclamantului pe perioada 8 iulie 2016 - 17 ianuarie 2018 nu a fost nelegală, ci a avut un temei legal reprezentat de sentinţa penală nr. 96/3.06.2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia penală nr. 89A/10.03.2016 a ÎCCJ.

Concluzia instanţei de apel nu este decât rezultatul unei analize şi aplicări formale a dispoziţiilor art. 539 şi 595 din C. proc. civ..pen., a celor ale art. 4 din C. pen. şi art. 15 din Constituţia României, a principiilor fundamentale ale dreptului penal la actele procesuale şi la situaţia personală de care se prevalează reclamantul în dovedirea pretenţiilor sale.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte constată că în speţă există unul din actele evocate în cuprinsul art. 539 alin. (2) C. proc. civ. de stabilire a privării nelegale de libertate, act reprezentat de decizia nr. 868/31.10.2018 a ÎCCJ prin care a fost admisă contestaţia la executare formulată de reclamant şi, în baza art. 595 C. proc. civ..pen. raportat la art. 4 din C. pen., au fost constatate ca dezincriminate faptele de instigare la abuz în serviciu în formă calificată şi continuată prevăzute de art. 47 rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., pentru săvârşirea cărora acesta fusese condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 96/3.06.2015 a Curţii de Apel Craiova, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 89A/10.03.2016 a ÎCCJ. Drept urmare, s-a constatat că pedeapsa principală de 3 ani închisoare şi pedeapsa accesorie prevăzută de art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. au fost executate şi s-a dispus încetarea executării pedepsei complementare prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., precum şi a tuturor consecinţelor penale ale sentinţei penale nr. 96/3.06.2015 a Curţii de Apel Craiova.

Chiar dacă nu conţine statuări exprese în privinţa nelegalei privări de libertate a reclamantului pe durata de timp cuprinsă între data publicării în Monitorul Oficiul a deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale (7.08.2016) şi data punerii sale în libertate prin liberare condiţionată (17 ianuarie 2018), hotărârea în cauză dezvoltă raţionamentul care face incontestabilă o atare concluzie, ce se degajă implicit din statuările acestei instanţe penale.

Potrivit deciziei nr. 868 din 31.10.2018 a ÎCCJ, "întrucât nici în considerentele hotărârii de condamnare şi nici prin decizia instanţei de apel nu s-a reţinut încălcarea de către persoanele instigate de A. a vreunei dispoziţii din legislaţia primară, ci a unor acte cu valoare juridică inferioară legilor şi ordonanţelor de guvern", s-a apreciat că ipoteza dedusă judecăţii (în contestaţia la executare penală) se încadrează în modalitatea de comitere a infracţiunii în privinţa căreia se reţinuse anterior că a intervenit dezincriminarea, ca efect al Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale (care a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte cu încălcarea legii"). Întrucât a stabilit că fapta imputată reclamantului prin hotărârea de condamnare nu mai este prevăzută de legea penală, consecinţă a dezincriminării sale, instanţa ce a pronunţat decizia menţionată a dat curs cererii reclamantului de a face aplicare în cazul său dispoziţiilor art. 4 din C. pen., reţinând totodată că Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, conform art. 147 din Constituţie, în toate cauzele penale aflate pe rolul organelor judiciare, indiferent de faza sau etapa procesuală în care se află.

În alte cuvinte, decizia nr. 868/31.10.2018 a ÎCCJ constituie chiar actul jurisdicţional - a cărui necesitate a invocat-o instanţa de apel în cazul dezincriminării parţiale a infracţiunii de abuz în serviciu intervenită prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016 - pe calea căruia, reanalizându-se situaţia particulară a reclamantului şi a faptelor care au dus la condamnarea sa, în raport de distincţiile şi limitele constituţionale ale aceste infracţiuni, astfel cum au fost trasate prin decizia Curţii Constituţionale, s-a stabilit că fapta imputată acestuia prin hotărârea de condamnare nu mai este prevăzută de legea penală, începând cu data publicării respectivei decizii în Monitorul Oficial.

Art. 4 din C. pen. şi art. 595 alin. (1) din C. proc. pen. nu sunt decât mecanismele prin care se asigură efectivitatea principiilor fundamentale care guvernează dreptul penal, cel al legalităţii incriminării (nullum crimen sine lege), al legalităţii pedepselor (nulla poena sine lege) consacrat prin art. 23 (12) din Constituţie şi al retroactivităţii legii penale mai favorabile, consacrat prin art. 15 alin. (2) din Constituţie. Cazul tipic de retroactivitate obligatorie a legii penale este acela al legii prin care se dezincriminează o faptă prevăzută ca infracţiune până la acel moment, situaţie căreia i-a fost asimilată, în privinţa efectelor, şi aceea în care, printr-o deciziei a Curţii Constituţionale se constată neconstituţionalitatea totală sau parţială a unei norme de incriminare (în acest sens, decizia nr. 6/2017 a ÎCCJ - completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 651/2018).

Potrivit art. 4 din C. pen. "Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi."

Rezumate, consecinţele legii de dezincriminare constau în aceea că, dacă nu s-a pornit încă procesul penal, el nu va mai fi pornit, iar dacă procesul se află în curs, el va înceta de îndată, organele judiciare competente urmând să pronunţe, după caz, o soluţie de clasare, scoatere de sub urmărire penală sau de achitare. Când pentru fapta dezincriminată a fost pronunţată o hotărâre definitivă de condamnare, pedeapsa sau pedepsele aplicate nu se mai execută, după cum nu se mai execută măsurile educative sau cele de siguranţă.

Dezincriminarea produce efecte chiar şi atunci când intervenirea sa are loc după ce pedepsele aplicate au fost executate în întregime, art. 4 din C. pen. stabilind că se înlătură toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la fapta dezincriminată (cum ar fi posibilitatea ca existenţa condamnării pentru acea faptă să constituie primul termen al recidivei ori un antecedent penal care să influenţeze pedeapsa ce ar urma să se aplice fostului condamnat pentru noua infracţiune săvârşită). Practic, dezincriminarea (abolitio criminis) echivalează cu o reabilitare de drept a fostului condamnat care se bucură, din momentul apariţiei legii dezincriminatoare, de toate drepturile, fără nici un fel de incapacităţi sau decăderi decurgând din condamnare.

Or, actul procesual al organului penal (în cazul pendinte al instanţei judecătoreşti penale) la care trimit art. 539 alin. (2) C. proc. civ..pen. şi paragraful 42 al deciziei de recurs în interesul legii nr. 15/2017 a ÎCCJ - care reţine, prin aplicarea directă a dispoziţiilor art. 4 din C. pen., a beneficiului dezincriminării produsă prin efectul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016 în cazul reclamantului, pentru faptele pentru care acesta fusese condamnat la pedeapsa închisorii pe o durată de 3 ani, începând cu data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României (respectiv 8.07.2016), este chiar decizia nr. 868/31.10.2018 a ÎCCJ de soluţionare prin admitere a contestaţiei sale la executare.

În lumina celor mai sus arătate, cât priveşte consecinţele legii de dezincriminare, se înţelege că începând cu 8.07.2016 - data publicării amintitei decizii în Monitorul Oficial - a dispărut fundamentul legal al incriminării faptelor reţinute ca fiind săvârşite de către reclamant prin sentinţa penală nr. 96/2015 a Curţii de Apel Craiova şi decizia penală nr. 89/2016 a ÎCCJ şi, totodată, a dispărut fundamentul legal al pedepselor aplicate acestuia pentru săvârşirea lor.

Urmarea directă şi imediată ce decurge din această împrejurare este aceea că, începând cu 8.07.2016 ar fi trebuit să înceteze pentru reclamant executarea tuturor pedepselor care i-au fost aplicate prin hotărâre de condamnare şi, de asemenea că, în măsura în care executarea acestora a continuat după acest moment, privarea reclamantului a fost una lipsită de o bază legală, concluzie care este separată şi independentă de situaţia declanşării ori nu (şi) a mecanismului procesual instituit prin dispoziţiile art. 595 C. proc. civ..pen. menit a face aplicarea art. 4 din C. pen.

Aceste consecinţe decurg din principiul fundamental al dreptului penal privind legalitatea incriminării şi executării pedepsei şi sunt urmarea directă a recunoaşterii prin decizia nr. 868/31.10.2018 a ÎCCJ a aplicării faţă de reclamant a dispoziţiilor art. 4 din C. pen. în raport cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016, începând cu data publicării acesteia în Monitorul Oficial (8.07.2016).

Strâns legată de principiul legalităţii incriminării şi executării pedepsei, dezincriminarea faptei penale produce acele consecinţe prevăzute de lege, funcţie de data survenirii acesteia şi de stadiul procesual al faptei investigate (după cum dezincriminarea intervine înainte de începerea procesului, în cursul acestuia, în timpul executării pedepsei ori după executare), consecinţele neputând fi diferite, aşa cum reţine în decizia sa instanţa de apel, în raport de momentul aleatoriu al declanşării procedurii de punere în aplicare a legii de dezincriminare prin mecanismul instituit de art. 595 C. proc. pen.

Astfel spus, beneficiile dezincriminării nu pot fi doar cele "pentru viitor" la care se referă decizia nr. 868/2018 a ÎCCJ, dat fiind elementul conjunctural al promovării contestaţiei la executare ulterior liberării condiţionate a reclamantului, ci acestea sunt cele pe care legea le recunoaşte începând cu data - recunoscută expres prin aceeaşi hotărâre de soluţionare a contestaţiei la executare ca fiind cea a publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 405/2016 (7.08.2016) - producerii dezincriminării.

A admite o altă interpretare asupra tuturor acestor situaţii, respectiv cea a instanţei de apel, înseamnă a menţine şi recunoaşte în continuare efecte decurgând din condamnarea reclamantului dispusă prin sentinţa penală nr. 96/3.06.2015, în contra dispoziţiilor art. 4 din C. pen. şi a dezlegărilor cu putere de lucru judecat ale deciziei nr. 868/2018 a ÎCCJ, care a recunoscut incidenţa acestora raportat la Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, în cazul reclamantului.

În acelaşi registru se înscrie şi aprecierea instanţei de apel în sensul că hotărârea de condamnare a reclamantului a oferit o bază legală privării de libertate a acestuia pe perioada de după publicarea Deciziei nr. 405/2016 în Monitorul Oficial (8.07.2016) şi până la liberarea condiţionată a acestuia (17.01.2018), de vreme ce hotărârea în cauză nu a fost desfiinţată prin exercitarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, iar partea nu a uzat de procedura instituită prin dispoziţiile art. 595 C. proc. pen.. imediat după data publicării deciziei în Monitorul Oficial.

Atare teză nu poate fi primită întrucât, din nou în contra dispoziţiilor art. 4 din C. pen., instanţa de apel deplasează nepermis momentul producerii efectelor legii de dezincriminare la un altul decât cel prevăzut al producerii acestora - "intrarea în vigoare a legii noi" (în sensul art. 4 C. pen.), legându-l de mecanismul procesual al aplicării legii de dezincriminare, reglementat prin dispoziţiile art. 595 C. proc. civ..pen. şi condiţionându-l de declanşarea acestuia. Tot astfel, atare interpretări, nesocotesc aspectul că dezincriminarea şi regulile aplicabile acesteia, indiferent că este dată de legea nouă penală ori de o decizie a Curţii Constituţionale, nu sunt decât reflexe ale principiilor legalităţii incriminării şi executării pedepselor.

Prin urmare, în situaţia dezincriminării unei fapte penale pentru săvârşirea căreia condamnatul se află în executarea pedepsei, hotărârea penală de condamnare nu poate să ofere decât în mod formal un temei al executării, însă nu şi unul substanţial, hotărârii înseşi lipsindu-i fundamentul legal al faptei incriminate şi al pedepsei aplicate de la data dezincriminării.

În concluzie, doar într-o judecată formală şi fără observarea atentă a regulilor şi principiilor care guvernează dreptul penal, instanţa de apel a respins acţiunea reclamantului apreciind că în cauză lipseşte atât actul organului penal care să constate caracterul nelegal al privării de libertate, dar şi o stare de privare nelegală de libertate a acestuia pe perioada de timp invocată.

În realitate, actul organului penal în sensul art. 539 (2) C. pen. este decizia nr. 868/2018 a ÎCCJ care, admiţând că în cazul reclamantului îşi produce efecte Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale de dezincriminare a faptei de abuz în serviciu pentru care fusese condamnat acesta prin sentinţa penală nr. 96/3.06.2015 a Curţii de Apel Craiova, a făcut aplicare dispoziţiilor art. 4 din C. pen. şi a dispus înlăturarea tuturor consecinţelor penale ale acesteia. Totodată, decizia instanţei penale a admis că efectele dezincriminării se produc de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, respectiv 8.07.2016, ceea ce, în aplicarea aceluiaşi art. 4 din C. pen. semnifică, implicit, lipsa oricărei baze legale a executării pedepsei închisorii de către reclamant pe durata de timp cuprinsă între 8.07.2016 - 17.01.2018 (data punerii în libertate a reclamantului prin librare condiţionată).

Înalta Curte reţine, astfel după cum în mod legitim a susţinut şi reclamantul în memoriul său de recurs, că izvorul nelegalităţii executării pedepsei, ulterior dezincriminării faptei pentru care el a fost condamnat, nu stă atât în încălcarea de către instanţa de executare a obligaţiei de a face aplicarea din oficiu legii penale de dezincriminare, cât mai degrabă în efectul direct al legii de dezincriminare, astfel cum este descris prin art. 4 din C. pen.

Aceasta se traduce în lipsa oricărei baze legale a incriminării faptei pentru care a fost condamnat reclamantul şi a lipsei oricărei baze legale a executării pedepsei aplicate, care a continuat dincolo de data de 8.07.2016, în pofida existenţei formale a hotărârii de condamnare.

Această executare a pedepsei care a continuat şi după data de 08.07.2016, fiind lipsită de fundamentul existenţei unei legi de incriminare a faptei sancţionate şi a pedepsei aplicate, este de natură să deschidă reclamantului dreptul la reparaţie materială împotriva Statului român, în condiţiile art. 539 C. proc. civ., a cărui răspundere este în acest caz una obiectivă.

Pentru motivele arătate şi în temeiul art. 488 (1) pct. 8 corelat cu art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul declarat şi va casa decizia instanţei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor formulate în raport de dezlegările date prin prezenta hotărâre.

Înalta Curte reţine că soluţia de casare a deciziei din apel este totală şi ea priveşte atât soluţia, cât şi considerentele, astfel că nu se mai impune examinarea acelor critici din recursul reclamantului prin care se urmărea înlăturarea considerentelor curţii de apel ce răspundeau unora din criticile apelului său relative la neluarea în considerare a prejudiciilor de imagine şi a celor decurgând din condiţiile precare de detenţie, refacerea judecăţii în apel urmând să se realizeze sub toate aspectele ridicate prin cererile de apel (mai puţin în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, elemente dezlegate prin decizia de apel şi necontestate de nicio parte în calea de atac a recursului), pornindu-se de la dezlegările date prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1352 din 16 iunie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 martie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.