Electricity Grid Access Dispute: Exclusion of Administrative Decrees from Authentic Documents and Contradictory Application of Regulatory Law

Dispută privind accesul la rețeaua electrică. Act întocmit de un organ administrativ jurisdicțional. Imposibilitatea subscrierii actului noțiunii de înscris autentic

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligaţii. Izvoarele obligaţiilor. Faptul juridic licit/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: plată nedatorată

contract de racordare la reţeaua de energie electrică

apel

anularea în parte a hotărârii judecătoreşti

înscris autentic

efectul pozitiv al puterii lucrului judecat

motive contradictorii

motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă

C. proc. civ., art. 175 alin. (1), art. 264, art. 269, art. 270, art. 425 alin. (1) lit. b),

art. 430 alin. (2), art. 480 alin. (2)-(3), alin. (6)

Legea nr. 123/2012, art. 23 alin. (3), art. 25 alin. (1) lit. a), alin. (5), alin. 13,

art. 26, art. 153 alin. (4)

Ordin A.N.R.E. nr. 85/2014

Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. c)

H.G. nr. 90/2008, art. 18

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 123/2012, accesul la reţelele electrice de interes public reprezintă un serviciu obligatoriu, în condiţii reglementate, pe care trebuie să îl îndeplinească operatorul de transport şi de sistem, precum şi operatorul de distribuţie conform art. 23 alin. (3) din acelaşi act normativ, disputele privind accesul la reţeaua electrică soluţionându-se de autoritatea competentă prin emiterea unei decizii obligatorii pentru părţi.

Conform art. 153 din Legea nr. 123/2012, pentru soluţionarea pe cale administrativ jurisdicţională a disputelor de acces la sistem, s-a constituit în cadrul A.N.R.E. o comisie de specialitate, ale cărei hotărâri sunt, în condiţiile art. 153 alin. (4), obligatorii pentru părţi şi pot fi atacate potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Decizia prin care s-a respins o astfel de dispută ca fiind lipsită de obiect întrucât, la data formulării cererii, reclamanta avea deja acces la reţeaua electrică a operatorului de distribuţie nu poate fi subscrisă noţiunii de înscris autentic întrucât nu îndeplinește condiția prevăzută de art. 269 C. proc. civ. de a fi întocmit „în forma şi condiţiile stabilite de lege”. Aceasta întrucât au caracter autentic doar actele întocmite de funcţionarii publici în limitele atribuţiilor lor de serviciu.

Astfel, în condițiile în care prin această decizie s-a reţinut că disputa cu care a fost învestită comisia de specialitate din cadrul A.N.R.E. nu intră în domeniul de competenţă al acesteia, decizia nu poate fi subscrisă noţiunii de înscris autentic.

În consecinţă, este vorba de o probă fără o valoare doveditoare prestabilită de lege, a cărei apreciere se face în mod liber, potrivit convingerii instanţelor devolutive, în condiţiile art. 264 C. proc.civ.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2218 din 1 noiembrie 2022

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 16 aprilie 2018, sub nr. x/1285/2018, astfel cum a fost precizată la data de 9 mai 2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A. și Sucursala de Distribuție a Energiei Electrice X a aceleiași societăți, obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 1.981.840,80 lei, în principal, în temeiul obligației de restituire a plății nedatorate, iar, în subsidiar, cu titlu de prejudiciu provocat ca urmare a îndeplinirii necorespunzătoare a obligațiilor contractuale, la plata dobânzii legale penalizatoare în raporturile dintre profesioniști, conform art. 3 alin. (21) al O.G. 13/2011, calculată de la data încasării sumei menționate și până la data restituirii efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe regimul juridic al plății nedatorate, iar în subsidiar pe răspunderea contractuală.

Pârâtele Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A. și Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A. - Sucursala de Distribuție a Energiei Electrice X au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția necompetenței materiale a instanței specializate, excepția de nelegalitate a actului administrativ reprezentat de Decizia A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017, în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar, pe fondul cauzei, au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin încheierea civilă nr. 179/2019 din 6 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/1285/2018, Tribunalul Specializat Cluj a respins, ca neîntemeiată, excepţia necompetenţei sale materiale şi a fixat termen pentru continuarea soluţionării cauzei la 13 martie 2019.

Prin sentinţa civilă nr. 1718/2019 din 9 octombrie 2019, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A. - Sucursala de Distribuție a Energiei Electrice X, excepție invocată de instanță din oficiu, și în consecință:

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A. - Sucursala de Distribuție a Energiei Electrice X, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.

A respins excepția de nelegalitate a Deciziei A.N.R.E. nr. 1285/05.09.2017 invocată de pârâta Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A.

A respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A., având ca obiect plată nedatorată și răspundere contractuală, în subsidiar.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel A. S.R.L., solicitând admiterea apelului şi schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii acţiunii şi, pe cale de consecinţă: obligarea în solidar a pârâtelor la plata către apelantă a sumei de 1.981.840,80 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare de întărire a reţelei, necuprinse în soluţia de racordare cuprinsă în Avizul tehnic de racordare nr. 60201320103 din 25 ianuarie 2013; obligarea în solidar a pârâtelor la plata către apelantă a dobânzii legale penalizatoare în raporturile dintre profesionişti, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculată de la data încasării sumei menţionate la petitul I (respectiv suma de 628.828,8 lei - achitată la data de 29 decembrie 2015 şi suma de 1.353.012 lei - achitată la data de 19 aprilie 2016) şi până la data restituirii efective; cu plata cheltuielilor de judecată în fond şi în apel.

Totodată, a formulat apel şi împotriva încheierilor din data de 21 noiembrie 2018 şi 12 iunie 2019 prin care au fost respinse cererile apelantei în probaţiune.

Prin decizia nr. 240/2021 din 27 aprilie 2021, Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1718 din 9 octombrie 2019 şi a încheierii din 21 noiembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/1285/2018 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a anulat-o în parte, în sensul că:

A respins excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A. - Sucursala de Distribuție a Energiei Electrice X şi rejudecând:

A respins excepţia de nelegalitate a Deciziei A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017, invocată de pârâta Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A. şi Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A. - Sucursala de Distribuție a Energiei Electrice X, având ca obiect plăţi nedatorate şi, în subsidiar, răspundere contractuală.

A respins capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, apreciind că această decizie este nelegală din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 480 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., conform cărora o hotărâre judecătorească pronunţată fără citarea uneia dintre părţi urmează a fi anulată.

Detaliind, recurenta arată că, în speţă, în primă instanţă, încă de la primul termen de judecată, cadrul procesual a fost incomplet, fiind admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a sucursalei, invocată din oficiu.

Susţine că art. 480 alin. (3) C. proc. civ. nu prevede sancţiunea nulităţii parţiale a unei hotărâri judecătoreşti, motivul de nulitate afectând întreaga hotărâre, care nu mai poate produce niciun efect, principiul contradictorialităţii fiind de ordine publică.

Prin urmare, consideră că, deşi a constatat justeţea motivului de nulitate a sentinţei pronunţate în primă instanţă, instanţa de apel, în mod eronat, a înţeles să anuleze doar în parte o sentinţă nulă absolut.

În continuare, arată că instanţa de apel nu a rejudecat fondul prin prisma propriilor sale convingeri cu privire la probatoriul administrat, ci a continuat să verifice, prin raportare la motivele de apel invocate, legalitatea şi temeinicia unei hotărâri anulate.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul.

Mai arată că rejudecarea cauzei şi evocarea fondului de către instanţa de apel nu se putea face la acelaşi termen la care s-a admis apelul şi s-a anulat sentinţa primei instanţe, faţă de motivul care a justificat această soluţie şi care impunea evocarea fondului cu legala citare a părţii faţă de care fusese admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă încă de la primul termen de judecată din prima instanţă. Citarea sucursalei în apel, respectiv a părţii care a lipsit de la judecata în primă instanţă, a putut avea în vedere doar apelul, nu şi rejudecarea fondului.

Întrucât dispoziţiile privind anularea hotărârii judecătoreşti sunt de ordine publică, recurenta susţine că hotărârea pronunţată în evocarea fondului, după admiterea apelului, este la rândul său lovită de nulitate, justificând admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare în faţa instanţei de apel, în vederea evocării fondului în contradictoriu cu toate părţile, cu rediscutarea cererilor în probaţiune formulate de recurenta-reclamantă în primă instanţă faţă de această pârâtă (ex: interogatoriul).

De asemenea, recurenta apreciază că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 270 C. proc. civ., sens în care are în vedere atât nulitatea soluţiei instanţei de apel pronunţată cu privire la excepţia de nelegalitate a Deciziei A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017, cât şi a celei pronunţate pe fondul cauzei de către instanţa de apel, faţă de lipsirea totală de efecte probatorii a acestui înscris autentic, ceea ce, în opinia recurentei, aduce atingere dreptului la un proces echitabil.

Totodată, apreciază că s-a produs un exces de putere atunci când instanţa a refuzat să se pronunţe cu privire la o probă hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Aşadar, recurenta susţine că, în speţă, instanţa de apel a ignorat în totalitate constatările A.N.R.E. cuprinse în Decizia nr. 1285 din 5 septembrie 2017, nearătând care sunt motivele pentru care acestea au fost îndepărtate sau considerate neadevărate.

Făcând trimitere la Ghidul pentru aplicarea art. 6 al C.E.D.O. publicat de Curtea Europeană a Dreptului Omului, recurenta afirmă că, în cazul de faţă, instanţa de apel nu a examinat deloc principala probă adusă de autoarea recursului pentru dezlegarea pricinii, respectiv constatările Deciziei A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017 care, în opinia recurentei, sunt pe deplin opozabile pârâtelor, reprezentând o prezumţie a legalităţii argumentelor sale.

Mai mult, consideră că, în realitate, această decizie este un act autentic care se bucură de prezumţia de autenticitate şi legalitate inclusiv cu privire la considerente, proba contrară nefiind realizată în cadrul acestui litigiu.

În plus, arată că, în calitate de for administrativ superior, cu drept de control (similar Curţii de Conturi în raporturile cu autorităţile locale), A.N.R.E. constată încălcările legislaţiei specifice, realizate de pârâte în raporturile contractuale cu recurenta, inclusiv abuzul de putere dominantă, prin impunerea unei etape suplimentare nelegale (S.F.) şi a unor lucrări suplimentare necuprinse în Avizul tehnic de racordare (A.T.R.). Menţionează că aceste constatări nu au fost contrazise de intimate, care nu au putut face dovada necesităţii realizării studiului de fezabilitate, faţă de preexistenţa unui studiu de soluţie aprobat. De asemenea, susţine că intimatele au recunoscut faptul că nu au utilizat procedura legală de actualizare a A.T.R., deşi nu au respectat soluţia de racordare din acesta, impunând lucrări suplimentare.

Aşadar, recurenta subliniază că, prin neexaminarea efectivă a acestui mijloc de probă esenţial, pe care l-a prezentat în susţinerea cererii sale, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil.

Cu privire la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia recurată cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte legislaţia aplicabilă raporturilor dintre părţi.

În concret, arată că, dacă la pagina 20 sus, instanţa de apel a reţinut că „întreaga procedură de racordare trebuia să se realizeze în baza normelor legislative în vigoare la data executării acestora (Regulamentul de racordare a utilizatorilor la reţele electrice de interes public aprobat prin A.N.R.E. nr. 59/2013)”, ulterior, la aceeaşi pagină 20, paragraful 7, a reţinut că „intimatele în mod corect (..) nu au uzat de prevederile Ordinului A.N.R.E. nr. 11/2014 şi 141/2014”, iar la paragraful 8 că, „în situaţia în care ar fi fost incidente prevederile Ordinelor A.N.R.E. 59/2013, nr. 11/2014 şi nr. 141/2014” (deducându-se că aceste acte normative nu sunt incidente cauzei), pentru ca la pagina 21, paragraful 6, să revină şi să reţină din nou faptul că, la baza actelor adiţionale încheiate, au stat „noile reglementări cuprinse în regulamentul de racordare aprobat prin Ordinul A.N.R.E. nr. 59/2013, nr. 74/2014 şi nr. 11/2015; 141/2014”.

Faţă de cele mai sus arătate, recurenta susține că se impune stabilirea corectă a legii aplicabile raportului juridic încheiat între părţi, condiţie esenţială pentru verificarea legalităţii deciziei recurate şi, subsecvent, a temeiniciei cererii introductive.

De asemenea, învederează că instanţa nu a motivat înlăturarea din materialul probatoriu a Deciziei A.N.R.E. nr. 1285/2017 (analizată strict în cadrul soluţiei asupra excepţiei de nelegalitate invocată de pârâte), susținând că această probă este esenţială, hotărâtoare cu privire la soluţia ce trebuia pronunţată, fiind complet ignorată, fără vreo minimă motivare.

În plus, arată că instanţa de apel nu a motivat înlăturarea dispoziţiilor art. 1865 alin. (1) şi (2) C. civ. privind obligaţia de justificare a oricărei creşteri de preţ, pe care a invocat-o în mod expres ca temei al solicitării de angajare a răspunderii sale contractuale.

Fiind vorba de un temei de drept distinct, hotărâtor, afirmă că obligaţia instanţei de apel de a motiva înlăturarea sa, odată cu evocarea fondului, este esenţială din perspectiva dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe asupra excepţiei de nelegalitate a Deciziei A.N.R.E. nr. 1285/05.09.2017, din aceleaşi considerente eronate ca ale primei instanţe, apreciind faptul că autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2310/16.05.2018 a Curţii de Apel Bucureşti ar însemna lipsa oricărui efect al Deciziei A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017, cu încălcarea prevederilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta susţine că, prin hotărârea judecătorească la care se face referire, a fost respinsă acţiunea în contencios a pârâtei, constatându-se faptul că, prin considerentele Deciziei A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017, nu se nasc în mod direct obligaţii în sarcina operatorului de distribuţie, fiind doar constatări ale unor stări de fapt, ce urmează a fi utilizate într-o altă procedură. Cu toate acestea, susţine că, prin aceeaşi sentinţă, s-a reţinut faptul că revine operatorului de distribuţie sarcina de a face dovada contrară celor reținute de A.N.R.E. în decizia sa.

Cu alte cuvinte, recurenta subliniază că cele constatate de A.N.R.E. au forţă probantă până la proba contrară, revenind instanţelor învestite cu soluţionarea fondului pretenţiilor sale să justifice îndepărtarea celor constatate de autoritatea de reglementare în exercitarea dreptului său de control.

Astfel, în opinia recurentei, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile legale privind autoritatea de lucru judecat.

Cu privire la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat sau a aplicat greşit mai multe norme de drept material.

Detaliind, recurenta a arătat că instanţa de apel a reţinut faptul că avizul tehnic de racordare (act administrativ) ar fi fost suspendat pentru o perioadă de 2 ani, în baza unei prevederi din aviz cu privire la încetarea efectelor.

Recurenta susţine că este inadmisibilă confuzia între doi termeni juridici cu efecte complet diferite: suspendarea efectelor unui act administrativ (efect temporar) şi încetarea efectelor unui act administrativ (efect definitiv).

În altă ordine de idei, recurenta învederează că această reţinere este complet lipsită de temei legal, în condiţiile în care legislaţia în vigoare nu reglementează posibilitatea de suspendare a avizului tehnic de racordare de către emitentul său.

În al treilea rând, arată că şi dacă ar exista posibilitatea de a dispune suspendarea unui act administrativ de către emitentul acestuia, o astfel de decizie nu poate exista decât în formă scrisă, conform principiului similitudinii.

De altfel, menţionează că, potrivit art. 528 alin. (2) C. adm., actul administrativ se încheie în formă scrisă.

Prin urmare, susţine că, atâta vreme cât nu a existat vreun act administrativ de suspendare a efectelor A.T.R. comunicat recurentei, considerentele instanţei de apel privind o eventuală suspendare a efectelor A.T.R. sunt vădit nelegale şi nu pot justifica soluţia de respingere a cererii introductive.

Mai arată că, faţă de data emiterii A.T.R. nr. 60201320103 din 25 ianuarie 2013, legislaţia aplicabilă este H.G. nr. 90 din 23 ianuarie 2008 pentru aprobarea Regulamentului privind racordarea utilizatorilor la reţelele electrice de interes public, apreciind ca fiind relevante, cu privire la problematica valabilității avizului tehnic de racordare, dispoziţiile art. 28 alin. (1).

Recurenta arată că instanţa de apel a preluat susţinerile pârâtei, făcând referire la proceduri inexistente în legislaţia specifică, fără a căuta argumentele legale care să le justifice, ignorând dispoziţiile legale incidente în cauză, invocate de recurentă încă de la prima instanţă (prin notele scrise depuse la data de 15 ianuarie 2019).

Mai arată că legiuitorul a prevăzut o unică soluţie de racordare confirmată, un unic aviz tehnic de racordare, un unic contract de racordare. În opinia recurentei, nu există suspendarea avizului tehnic de racordare, nici reluarea procesului de racordare, ci doar procedura de emitere a avizului tehnic de racordare (prin confirmarea studiului de soluţie) şi procedura de actualizare a avizului tehnic de racordare (atunci când apar modificări de natură tehnică).

Totodată, susţine că instanţa de apel a omis să constate faptul că, la data de 30 iulie 2014 (ulterior transmiterii acelor notificări abuzive, depuse în probaţiune de pârâte şi avute în vedere de instanţă), a fost încheiat Actul adiţional nr. 1 din 30 iulie 2014 la Contractul de racordare nr. 60201320103/34505 din 23 iulie 2013.

Recurenta arată că nu îşi poate explica cum, în opinia intimatelor şi a instanţei de apel, se putea încheia un act adiţional cu privire la un aviz aparent suspendat, întrucât, în legislaţia în domeniu, nu există noţiunea de reluare a procesului de racordare în baza aceluiași A.T.R.

În realitate, arată că legislaţia prevede un unic proces de racordare, în baza unui unic aviz tehnic de racordare, a cărui valabilitate este de minim 25 ani, iar orice modificare a condiţiilor (dacă ar exista şi ar fi dovedită) trebuie să facă obiectul unei proceduri de actualizare a A.T.R., procedură reglementată expres în Regulamentul emis de A.N.R.E.

Din perspectiva motivului de recurs invocat, recurenta susţine că prezintă relevanţă încălcarea sau greşita aplicare a dispoziţiilor H.G. nr. 90/2008, art. 28 alin. (1), precum şi art. 29, conform căruia încetarea valabilității unui A.T.R. poate avea loc doar anterior încheierii contractului de racordare, ulterior acestui moment actul administrativ, A.T.R., intrând în circuitul civil, nemaiputând fi revocat conform art. 1 alin. (6) al Legii nr. 554/2004.

În continuare, recurenta susţine că sunt lipsite de temei legal considerentele instanţei de apel privind stabilirea obiectului contractului de racordare, conform cărora „nu se poate afirma faptul că obiectul contractului de racordare nr. 60201320103 din 18 iunie 2015 este constituit doar de lucrările de întărire reţea în amonte de punctul de racordare, cuprinse în avizul tehnic nr. 60201320103 din 25 ianuarie 2013”, instanţa de apel încălcând dispoziţiile art. 23 alin. (1) lit. b) din H.G. 90/2008, precum şi pe cele ale art. 35 din acelaşi act normativ.

Recurenta mai arată că o greşită aplicare a legii se regăseşte şi în cazul reţinerii de către instanţa de apel a faptului că „studiul de soluţie întocmit de societatea atestată A.N.R.E. în anul 2010 nu a fost temeinic fundamentat tehnic”.

Autoarea prezentului demers judiciar susţine că nu există nicio probă care să susţină o astfel de afirmaţie, iar această reţinere a instanţei încalcă flagrant dispoziţiile art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 90/2008, coroborat cu alin. (7) al aceluiași articol.

De altfel, recurenta susţine că inclusiv prevederile legale în materia dreptului comun al actelor administrative vin să confirme prezumţia de legalitate a oricărui act administrativ, care, în măsura în care nu a fost anulat sau revocat, este pe deplin opozabil atât operatorului de reţea, cât şi instanţelor judecătoreşti.

Mai mult, arată că instanţa nu a fost sesizată cu vreo excepţie de nelegalitate a avizului tehnic de racordare, iar orice modificare a acestuia nu putea avea loc decât prin parcurgerea procedurii actualizării A.T.R., procedură ce nu a fost urmată. Pe cale de consecinţă, recurenta subliniază că Avizul tehnic de racordare nr. 60201320103 din 25 ianuarie 2013 este legal şi determină, în mod limitativ, obiectul contractului de racordare.

De altfel, susţine că nici nu era cazul unei actualizări a avizului tehnic de racordare, întrucât niciunul dintre actele la care face referire instanţa de apel nu este ulterior emiterii A.T.R.

Astfel, arată că Ordinul A.N.R.E. 41/2012 era în vigoare la data emiterii A.T.R. (25.01.2013), fiind avut în vedere la momentul stabilirii soluţiei de racordare şi neputând justifica modificarea acestei soluţii.

Recurenta arată că a reţine faptul că „prevederea celor 2 celule de linie de 110 kv compacte a fost prevăzută de respectarea reglementărilor tehnice în vigoare la data reluării procesului de racordare” echivalează cu a încălca grav dispoziţiile legale în materia racordării utilizatorilor la reţelele electrice de interes public, unde principiile de bază sunt cele ale identificării celei mai bune oferte tehnico-economice pentru utilizator, al comunicării ofertei ferme şi al necesităţii obţinerii acordului expres al utilizatorului asupra soluţiei de racordare.

Mai arată că orice modificare a soluţiei de racordare cu nerespectarea procedurilor prevăzute în Regulamentele de racordare emise de Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei este nelegală şi nu poate produce vreun efect.

Recurenta subliniază că încălcarea regulamentului de racordare şi a legislaţiei în domeniu de către intimate a fost constatată de A.N.R.E., autoritatea cu cele mai înalte atribuţii în domeniu, prin Decizia A.N.R.E. nr. 1285/2017 nefiind făcută nicio dovadă contrară.

Susţinând, aşadar, că întreaga motivare a deciziei recurate, în privinţa stabilirii obiectului contractului de racordare nr. 60201320103 din 18 iunie 2015, este lipsită de temei legal, fiind realizată cu încălcarea şi greşita aplicare a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, în special H.G. nr. 90/2008, recurenta arată că, în acest context, se impune a se observa faptul că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile.

Recurenta susţine că, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat a fi aplicabile dispoziţiile Ordinului A.N.R.E. nr. 59/2013, nr. 11/2014 şi nr. 141/2014. De altfel, menţionează că, aşa cum a arătat în dezvoltarea motivului de recurs reglementat de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., reţinerile instanţei de apel sunt contradictorii în stabilirea legii aplicabile.

Totodată, apreciază că instanţa de apel a ignorat faptul că, la momentul emiterii A.T.R. nr. 60201320103 din 25 ianuarie 2013, era în vigoare Ordinul nr. 55 din 3 iunie 2008 privind modificarea şi completarea Ordinului preşedintelui A.N.R.E. nr. 15/2004 pentru aprobarea tarifelor şi indicilor specifici utilizaţi la stabilirea tarifelor de racordare a utilizatorilor la reţelele electrice de medie şi joasă tensiune (invocat în cadrul notelor de şedinţă depuse în ianuarie 2019).

Mai arată că legea aplicabilă speţei este stabilită prin normele tranzitorii ce se regăsesc la art. 58 alin. (2) al Ordinului preşedintelui A.N.R.E. nr. 11/2014, astfel cum acesta a fost modificat prin Ordinul nr. 87 din 24 septembrie 2014, tocmai pentru a preîntâmpina astfel de abuzuri ale operatorilor de reţea, menţionând că, în cauză, nu a fost solicitat vreun spor de putere sau orice altă modificare a avizului tehnic de racordare iniţial, motiv pentru care nu se putea solicita niciun cost suplimentar pentru lucrările de întărire de reţea.

Aşadar, în opinia recurentei, toate aceste încălcări şi aplicări greşite ale normelor de drept material aplicabile cauzei au atras soluţia nelegală şi netemeinică a instanţei de apel, care a apreciat că obiectul contractului de racordare ar fi putut fi modificat printr-un simplu act adiţional, care face referire doar la preţul contractului, fără a identifica lucrările suplimentare şi fără a avea ca suport vreo modificare a avizului tehnic de racordare cu privire la acestea.

Recurenta susţine, aşadar, că aşa cum a arătat şi în faţa instanței de apel, contractul de racordare este un contract reglementat, libertatea de negociere a părţilor fiind limitată de dispoziţiile imperative ale legislaţiei specifice, iar respectarea soluţiei de racordare vizează nu doar interesul privat, ci şi interesul public. De asemenea, arată că nerespectarea dispoziţiilor legale în privinţa conţinutului obligatoriu al contractului de racordare a fost constatată prin Decizia A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017, iar această constatare nu a fost contrazisă în mod valabil de către pârâte.

În privinţa temeiului de drept subsidiar, cel vizând neexecutarea corespunzătoare a contractului, recurenta susţine că instanţa de apel s-a mulţumit să înlăture sumar criticile din apelul său, fără a realiza în mod efectiv o rejudecare a fondului, ulterior anulării sentinţei din prima instanţă.

Mai arată că, în mod nelegal şi superficial, instanţa de apel a reţinut că singurele obligaţii contractuale ale intimatelor ar fi fost încheierea contractelor subsecvente cu proiectantul şi executantul lucrărilor, ignorând atât dispoziţiile contractului de racordare, dar mai ales pe cele ale legislaţiei legale incidente. În acest sens, menţionează că a indicat în faţa instanţei de fond care au fost obligaţiile legale neîndeplinite de către intimate, anexând şi extrase ale legislaţiei speciale.

Evocând dispoziţiile art. 35 din H.G. nr. 90/2008, recurenta susţine că o corectă aplicare a normelor de drept material ar fi dus instanţa de apel la concluzia conform căreia obligaţia contractuală a intimatelor a fost cea de a asigura atât proiectarea, cât şi construirea şi punerea în funcţiune a lucrărilor menționate în avizul tehnic de racordare (singura temă de proiectare aprobată de recurentă). De asemenea, susţine că instanţa de apel a ignorat şi faptul că, în conformitate cu prevederile regulamentelor A.N.R.E., intimatele sunt cele care au atribuţia legală de a aviza proiectele tehnice şi a verifica corespondența acestora cu A.T.R.

Mai arată că, în justificarea respingerii cererii introductive întemeiate pe răspunderea contractuală, instanţa de apel nu a motivat înlăturarea dispozițiilor art. 1865 alin. (1) şi (2) C. civ. privind obligaţia de justificare a oricărei creşteri de preţ.

Aşadar, arată că, prin validarea preţului majorat al contractului fără a identifica motivele pentru care lucrările suplimentare nu ar fi putut fi prevăzute de antreprenor (intimatele operator de reţea), decizia recurată încalcă dispoziţiile de drept material invocate.

Faţă de susţinerea potrivit căreia s-ar fi modificat condiţiile tehnice, recurenta arată că, în realitate, nu s-au modificat nici condiţiile tehnice din Staţia Y (unde de zeci de ani nu se mai făcuse nicio investiţie), nici normativele tehnice (Ordinul A.N.R.E. nr. 41/2012 era deja în vigoare la momentul emiterii A.T.R.), singurul reper fiind avizul tehnic de racordare, care nu a fost actualizat, reprezentând tema de proiectare şi, totodată, limitele obiectului contractului de racordare.

Totodată, recurenta menţionează că întreaga legislaţie specifică racordării producătorilor la reţeaua naţională (inclusiv a producătorilor de energie din surse regenerabile de energie, al căror acces prioritar e garantat de Legea nr. 220/2008) susţine principiul previzibilităţii costurilor de racordare, operatorul de reţea fiind obligat să comunice „o estimare cuprinzătoare şi detaliată a costurilor legate de racordare” încă de la momentul emiterii ofertei de racordare reprezentate de A.T.R., nicio modificare ulterioară a acestor costuri neputând fi opusă utilizatorului fără o actualizare prealabilă a avizului tehnic de racordare.

Concluzionând, recurenta arată că obiectul contractului de racordare este stabilit de legiuitor şi constă în realizarea lucrărilor cuprinse în Avizul tehnic de racordare, operatorul de reţea neavând dreptul de a-l completa sau modifica.

În continuare, recurenta arată că nici în cazul analizei abuzului de poziţie dominantă, decizia recurată nu este una legală, fiind aplicate în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 21/1996.

În acest sens, arată că instanţa de apel a ignorat faptul că a solicitat în mod expres să se constate nulitatea de drept a clauzelor contractuale din actul adiţional nr. 1/2015, în baza căruia recurenta a fost obligată la achitarea contravalorii lucrărilor suplimentare, invocând dispoziţiile art. 50 ale Legii nr. 21/1996, aceste dispoziţii fiind invocate în cadrul acţiunii introductive, cea pe care instanţa de apel trebuia să o rejudece, ulterior anulării sentinţei pronunţate în primă instanţă.

De asemenea, recurenta susţine că statuarea instanţei de apel, conform căreia intimatele nu ar deţine un monopol în materia racordării la reţea, este nelegală, fiind urmarea aplicării greşite a dispoziţiilor legale (art. 102, T.F.U.E.- Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene). Totodată, arată că poziţia dominantă a fost definită de C.J.U.E. (C- 27/76, United Brands Co and United Brands Continental BV v. Commission, C-85/76, Hoffinann-La Roche & Co AG v. Commission) ca fiind „o poziţie de putere economică de care se bucură un operator economic, care îi permite să afecteze concurenţa de pe o piaţă relevantă prin capacitatea pe care o are de a se comporta independent faţă de concurenţii şi cumpărătorii săi şi, în cele din urmă, faţă de consumatorii finali ai produsului respectiv”, iar, în cazul de faţă, intimatele au atribuţii exclusive în domeniul implementării soluţiilor de racordare aprobate prin avizele tehnice de racordare.

În continuare, recurenta afirmă că instanţa de apel a interpretat eronat obiectul cererii sale, abuzul de poziție dominantă invocat neavând legătură cu executarea efectivă a lucrărilor, ci cu transferarea costurilor lucrărilor suplimentare în sarcina sa, prin modificarea unilaterală a temei de proiectare.

Fără a nega faptul că au fost realizate lucrări suplimentare, necuprinse în soluţia de racordare confirmată prin Avizul tehnic de racordare, recurenta susţine că aceste lucrări au fost impuse de operatorul de reţea, fără a se parcurge procedura obligatorie a actualizării avizului tehnic de reţea, cu tot ceea ce aceasta presupune: de la avizul C. până la acordul expres al recurentei.

Pe cale de consecinţă, susţine că sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea nulităţii clauzelor contractuale prin raportare la dispoziţiile art. 50 coroborate cu art. 6 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 21/1996 a concurenţei (în forma în vigoare din anul 2015).

Nu în ultimul rând, arată că argumentele instanţei de apel, conform cărora autoarea recursului ar fi avut obligativitatea de a urma procedurile vizând soluţionarea disputelor la nivelul A.N.R.E., aduc atingere dreptului constituţional de acces la justiţie, ştiut fiind că orice jurisdicţie administrativă este facultativă, neputându-i restricţiona valorificarea pretenţiilor pe calea dreptului comun.

Totodată, precizează că întreaga legislaţie specifică racordării producătorilor la reţeaua naţională (inclusiv a producătorilor de energie din surse regenerabile de energie, al căror acces prioritar e garantat de Legea nr. 220/2008) susţine principiul previzibilităţii costurilor de racordare, operatorul de reţea fiind obligat să comunice „o estimare cuprinzătoare şi detaliată a costurilor legate de racordare” încă de la momentul emiterii ofertei de racordare reprezentate de A.T.R. De asemenea, subliniază că nicio modificare ulterioară a acestor costuri nu poate fi opusă utilizatorului fără o actualizare prealabilă a avizului tehnic de racordare.

Concluzionând, recurenta reiterează faptul că obiectul contractului de racordare este stabilit de legiuitor şi constă în realizarea lucrărilor cuprinse în Avizul tehnic de racordare, operatorul de reţea neavând dreptul de a-l completa sau modifica.

Pornind de la acest principiu, al contractului cu obiect reglementat, care nu poate fi modificat de către părţi şi, cu atât mai puţin, de către o singură parte, recurenta arată că şi-a întemeiat acțiunea introductivă, în principal, pe temeiul plăţii nedatorate, cel al abuzului de putere dominantă şi, în subsidiar, pe cel al răspunderii contractuale (faţă de nerespectarea temei de proiectare).

Având în vedere că, în opinia recurentei, hotărârea instanţei de apel denotă încălcarea şi greşita aplicare a normelor de drept material invocate, aceasta solicită ca, în cazul admiterii recursului şi reţinerii cauzei spre rejudecarea fondului, să fie admisă acţiunea introductivă.

În acest sens, a arătat că plata nedatorată este reglementată de art. 1341 C. civ. (2009) şi că a optat în principal pentru acest temei de drept în considerarea situaţiei de fapt expuse mai sus şi constatate prin Decizia nr. 1285/05.09.2017 a A.N.R.E.

Totodată, arată că obiectul contractului de racordare nu a fost vreodată modificat şi nici nu ar fi putut fi modificat întrucât ne aflăm în situaţia unui contract reglementat, iar valoarea contractului trebuie să fie justificată printr-o prestaţie contractuală.

Or, câtă vreme lucrările suplimentare nu au făcut obiectul contractului, nefiind cuprinse în A.T.R., contravaloarea acestora nu reprezintă o plată contractuală, ci una extracontractuală, fără just titlu, care trebuie restituită. În susţinere, recurenta face trimitere la decizia nr. 731/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

Mai arată că la aceeaşi concluzie se ajunge şi prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 21/1996 privind concurenţa (în forma în vigoare din anul 2015), în special a art. 50 din respectiva lege.

Astfel, faţă de apărările pârâtei cu privire la clauzele actului adiţional la contractul de racordare, recurenta susţine că, şi dacă instanţa ar trece peste cele expuse mai sus privind lipsa unei contraprestaţii contractuale pentru suma reprezentând contravaloarea lucrărilor de întărire ce nu fac obiectul A.T.R., respectivele clauze contractuale impuse de operatorul de reţea ca urmare a abuzului de putere dominantă sunt nule de drept şi nu pot naşte obligaţii în sarcina celeilalte părţi.

Astfel, recurenta susţine că, în vederea stabilirii poziţiei dominante a unei întreprinderi, este necesară definirea pieţei relevante atât din perspectiva produsului/serviciului, cât şi din perspectivă geografică.

În cazul de faţă, arată că piaţa relevantă este reprezentată de serviciile conexe distribuţiei de energie electrică (proiectarea şi execuţia instalaţiilor electrice aferente racordării noilor utilizatori la reţea).

Întrucât prestarea serviciului de distribuţie este considerată monopol natural, accesul la reţeaua electrică este reglementat, operatorii de distribuţie fiind obligaţi să presteze serviciile lor în condiţii nediscriminatorii, asigurând accesul la reţea cu respectarea prevederilor regulamentare. Recurenta susţine că, în mod similar, racordarea propriu-zisă la reţeaua electrică este o activitate reglementată, ce se concretizează în activităţi distincte prestate de operatorul de distribuţie conform regulamentelor A.N.R.E.

La nivel geografic, arată că, în speţă, piaţa relevantă este regiunea Z, pentru care pârâta deţine licenţă exclusivă, fiindu-i concesionat serviciul de distribuție a energiei electrice.

Mai arată că activităţile conexe, precum întocmirea studiului de soluţie, proiectarea şi realizarea lucrărilor de racordare la reţea sunt activităţi concurenţiale, iar studiul de soluţie analizează mai multe soluţii de racordare şi stabileşte costurile de realizare ale acestora, fiind supus avizării operatorului de reţea. Utilizatorul are dreptul să opteze pentru una din variantele de soluţie stabilite în studiul de soluţie, aceasta fiind cuprinsă în A.T.R. şi devenind obligatorie pentru ambele părţi. Operatorul de reţea are atribuţia de a realiza proiectarea şi realizarea lucrărilor de racordare la reţea, în baza soluţiei de racordare avizate prin avizul tehnic de racordare. Având în vedere cele arătate mai sus, recurenta susţine că este irelevant dacă identitatea proiectantului şi/sau executantului a fost indicată de beneficiar din lista pusă la dispoziţie de operator, în condiţiile în care aceştia au calitatea de subantreprenori ai operatorului de distribuţie şi sunt obligaţi să respecte instrucţiunile acestuia, aflându-se sub controlul operatorului (pârâta din prezenta cauză).

Pe cale de consecinţă, afirmă că puterea de piaţă a pârâtei este cea specifică monopolului activităţii de distribuţie pe care aceasta din urmă îl deține în regiunea Z, recurenta neavând posibilitatea de a apela la alt operator de distribuţie, racordarea investiţiei sale depinzând de poziţia pârâtelor.

Evocând dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 21/1996, arată că însuşi Consiliul Concurenţei şi-a exprimat îngrijorarea faţă de practicile operatorilor de distribuţie în domeniul racordării la reţea, prin tergiversarea lucrărilor de racordare, prin prezentarea unor soluţii neeconomice sau prin existenţa mai multor soluţii de racordare cu preţuri diferite.

În cazul de faţă, recurenta susţine că a făcut dovada faptului că pârâta, în calitate de operator de distribuţie, folosindu-se de poziţia sa dominantă pe piaţa distribuţiei de energie electrică şi a serviciilor conexe procesului de racordare la reţea, a impus o soluţie de racordare nelegală, transferându-i costuri care cădeau în sarcina acesteia. De asemenea, subliniază că nu există vreun dubiu asupra faptului că operatorul de reţea a influenţat conţinutul proiectului tehnic prin impunerea studiului de fezabilitate (nereglementat) şi avizarea unui scenariu nerecomandat de proiectant şi neînsuşit de utilizator, cu nerespectarea soluţiei de racordare stabilită prin avizul tehnic de racordare.

Mai mult decât atât, susţine că un alt aspect care denotă abuzul de poziţie dominantă pe care l-a exercitat asupra sa operatorul de reţea este reprezentat de Actul adiţional nr. 2 din 30 iunie 2016, nesemnat şi neasumat de recurentă, prin care acesta îi comunica o prelungire a termenului de execuţie a lucrărilor cu aproape 6 luni, ceea ce însemna o dublare a termenului de execuţie. Chiar dacă nerespectarea termenului de execuţie nu face obiectul prezentei cereri, recurenta afirmă că această conduită este relevantă din perspectiva presiunii exercitate asupra sa la momentul semnării primului act adiţional.

Acţionând în această manieră, recurenta susţine că pârâta şi-a mărit în mod nejustificat, pe cheltuiala sa, patrimoniul, condiţionând încheierea contractului de racordare (a actului adiţional) de acceptarea achitării contravalorii unor lucrări suplimentare, voluptorii, care, prin natura lor şi în conformitate cu regulamentele A.N.R.E., nu aveau legătură cu obiectul contractului de racordare.

Faţă de aceste argumente, recurenta solicită a se constata faptul că sunt întrunite condiţiile reglementate de art. 6 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 21/1996, iar, prin raportare la dispoziţiile art. 50 din aceeaşi lege, sunt nule de drept acele clauze contractuale care au dus la plata de către recurentă a unor sume nedatorate. Cum nulitatea absolută atrage aplicarea principiului restitutio in integrum, în opinia recurentei, pârâta este obligată la restituirea sumelor încasate fără just titlu.

Cât priveşte angajarea răspunderii contractuale a pârâtei, recurenta susţine că acest temei al acţiunii a fost înlăturat în mod formal de către prima instanţă, fără vreo motivare efectivă.

Sub aspectul îndeplinirii primei condiţii (fapta ilicită), recurenta susţine că prima instanţă a apreciat în mod greşit că această condiţie nu ar fi îndeplinită faţă de „dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării documentaţiei”, fără a indica care ar fi, în accepţiunea sa, aceste dispoziţii.

Cum o astfel de motivare sumară echivalează cu o nemotivare, recurenta subliniază că nici pârâta şi nici prima instanţă nu au justificat modificarea soluţiei de racordare prin indicarea unui temei legal concret.

Mai arată că prejudiciul de care se face vinovată pârâta îl reprezintă îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de proiectare asumate, mai exact nerespectarea temei de proiectare: „lucrări de întărire conform Avizului tehnic de racordare nr. 60201320103 din 25 ianuarie 2013”. Mai mult decât atât, arată că pârâtele au recunoscut că au proiectat şi executat lucrări suplimentare, necuprinse în A.T.R.

Astfel, faţă de prevederile art. 3 (Obiectul contractului) coroborate cele ale art. 9 (Obligaţiile operatorului), recurenta apreciază că operatorul de reţea şi-a încălcat obligaţiile contractuale, avizând şi, ulterior, contractând pe cheltuiala recurentei, execuţia unor lucrări de întărire de reţea care nu fuseseră stabilite în Avizul tehnic de racordare nr. 60201320103 din 25 ianuarie 2013 emis de F.D.E.E. „Electrica Distribuţie B.”- S.A. pentru crearea condiţiilor tehnice necesare în vederea racordării la reţea a locului de producere Centrala Electrică Eoliană Y, judeţul Bihor.

Mai arată că cele constatate de comisia din cadrul A.N.R.E., cuprinse în cadrul Deciziei nr. 1285 din 5 septembrie 2017, reprezintă o sinteză relevantă a conduitei nelegale şi abuzive, manifestate de operatorul de distribuţie pe parcursul relaţiei contractuale, fiind evidenţiat faptul că soluţia de racordare stabilită prin A.T.R. nu poate fi modificată prin studiul de fezabilitate sau prin proiectul tehnic.

În ceea ce priveşte prejudiciul, recurenta susţine că paguba ce i-a fost provocată este egală cu valoarea lucrărilor suplimentare de întărire de reţea ce i-au fost impuse peste conţinutul A.T.R. nr. 60201320103 din 25 ianuarie 2013. Mai arată că prejudiciul este cert, întrucât existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi actual, având în vedere că acesta s-a produs în întregime odată cu plata efectuată de recurentă, sub presiunea refuzului racordării investiţiei. Totodată, afirmă că întinderea prejudiciului nu a fost contestată, calculul acestuia fiind prezentat în Anexa 4 a acţiunii introductive, unde au fost defalcate lucrările pe cele două categorii: lucrări contractuale, stabilite în A.T.R. şi lucrări extracontractuale, neincluse în A.T.R. (Anexa 4). Astfel, recurenta afirmă că a achitat, fără a datora, contravaloarea lucrărilor pentru întărirea reţelei electrice în amonte de punctul de racordare necuprinse în A.T.R. 60201320103 din 4 ianuarie 2013 (etapa II/1.2. şi etapa II/2), în cuantum total de 1.634.630 lei, la care se adaugă TVA în cotă de 24%, respectiv 20%, în funcţie de cota de TVA în vigoare la momentul facturării, rezultând o sumă totală de 1.981.840,80 lei, din care TVA 347.210,8 lei.

Cu referire la raportul de cauzalitate, subliniază faptul că, în conformitate cu prevederile art. 1082 C. civ. 1864, existența raportului de cauzalitate în materie contractuală este prezumată, iar în temeiul acestei prezumţii, numită şi prezumţie de responsabilitate, creditorul este scutit de dovada legăturii de cauzalitate dintre fapta debitorului şi prejudiciu. Cu toate acestea, arată că, în cazul de faţă, acest raport de cauzalitate este evident, recurenta suferind o pierdere prin achitarea contravalorii unor lucrări care nu au fost stabilite în sarcina sa prin A.T.R., oferta fermă de racordare. Prin urmare, susţine că, între fapta prejudiciabilă a pârâtei şi prejudiciul ce i-a fost cauzat, există o directă şi evidentă legătură de cauzalitate.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei culpei pârâtei, recurenta susţine că, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare (art. 1548 C. civ. 2009), în materia răspunderii contractuale, culpa debitorului este prezumată, prezumţia operând deîndată ce creditorul face dovada că debitorul nu a realizat fapta sau nu a obţinut rezultatul la care s-a obligat.

În opinia recurentei, culpa pârâtei este derivată din nerespectarea unor prevederi legale specifice domeniului său de activitate, ca profesionist, sens în care face trimitere la Decizia A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017 care, în accepţiunea sa, prezintă relevanţă.

În încheiere, recurenta arată că toate acestea dovedesc îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, în sensul restituirii sumelor facturate şi încasate pentru lucrările suplimentare impuse peste conţinutul A.T.R.

Având în vedere concluziile de mai sus, recurenta reiterează solicitarea de admitere a recursului, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel în vederea reevocării fondului, iar în subsidiar, ca urmare a admiterii apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 1718 din 9 octombrie 2019 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii introductive.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

La 12 august 2021, intimatele-pârâte au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. Totodată, au menţionat faptul că sunt de acord cu soluţionarea recursului în completul de filtru în situaţia în care acesta va fi găsit admisibil în principiu.

La 23 august 2021, astfel cum atestă dovada de înmânare aflată la fila 48 din dosarul de recurs, întâmpinarea a fost comunicată recurentei.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, la data de 3 mai 2022, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 21 iunie 2022, în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât, pentru considerentele reţinute în respectivul act de procedură. A fost admisă în principiu calea extraordinară de atac în reformare şi s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului, cu citarea părţilor.

Recursul de faţă este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constată că s-a invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 480 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 270 C. proc. civ.

În esenţă, recurenta a susţinut că judecata în etapa fondului s-a făcut în lipsa uneia dintre părţi, respectiv a pârâtei Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A. - Sucursala de Distribuție a Energiei Electrice X, în privinţa căreia s-a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, încă de la primul termen de judecată. Instanţa de apel, primind motivul de nulitate referitor la greşita admitere a excepţiei, ar fi trebuit să procedeze, în condiţiile art. 480 alin. (3) teza întâi C. proc. civ., la anularea în tot, şi nu în parte, a sentinţei apelate şi la evocarea fondului. Mai mult, după anularea hotărârii, rejudecarea cauzei nu se putea face doar prin raportare la motivele de apel, ci ar fi trebuit să se evoce fondul, instanţa fiind obligată să se ocupe de cauza supusă judecăţii în ansamblul său.

Toate aceste critici sunt nefondate şi vor fi respinse de instanţa de recurs.

În primul rând, constată că pârâta-sucursală a fost legal citată şi reprezentată în faţa primei instanţe la toate termenele de judecată. Astfel, deşi judecătorul fondului a pus în discuţie excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a acestei părţi la termenul din 21 noiembrie, prin încheierea în discuţie, excepţia nu a fost soluţionată, iar pârâta a continuat să figureze în citativ şi să fie reprezentată la termenele de judecată ulterioare. Dovadă în acest sens este faptul că instanţa de fond s-a pronunţat asupra capacităţii de folosinţă a pârâtei doar la finalizarea acestei etape procesuale, prin sentinţa nr. 1718 din 9 octombrie 2019.

În al doilea rând, chiar şi în ipoteza în care una dintre pârâte nu ar fi fost legal citată iar judecata în primă instanţă s-ar fi făcut în lipsa acesteia (situaţie ce nu se confirmă aşa cum s-a arătat mai sus), recurenta-reclamantă nu poate justifica ce vătămare a drepturilor ei procesuale s-ar fi putut produce în această ipoteză. Altfel spus, potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., nu este suficient ca o parte să invoce nesocotirea unor dispoziţii legale privitoare la desfăşurarea procesului civil, ci, pentru a cere aplicarea sancţiunii nulităţii, este necesar să i se fi produs o vătămare şi să fie imposibilă înlăturarea în alt mod a vătămării produse.

Nu în ultimul rând, constată că instanţa de apel nu a făcut aplicarea prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., întrucât, în cauză, nu era incidentă niciuna din cele două ipoteze strict determinate de textul de lege. Aşa cum deja s-a demonstrat în precedentele considerente, judecata în faţa instanţei de fond nu s-a făcut în lipsa uneia dintre pârâte, care nu a fost legal citată. Totodată, prima instanţă nu a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului. Dimpotrivă, deşi a constatat că sucursala nu are capacitate procesuală de folosinţă (aceasta reprezentând, de altfel, un dezmembrământ al celei de a doua pârâte), instanţa de fond a cercetat temeinicia acţiunii în raport cu una dintre pârâte.

Ca atare, constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ., anulând în parte hotărârea atacată (numai în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei) şi judecând cauza în fond. Ipoteza în care s-a aflat instanţa de prim control judiciar era esenţialmente diferită de cea prevăzută de art. 480 alin. (3) C. proc. civ. Concret, nu se punea problema evocării fondului, întrucât principiul celor două grade de jurisdicţie nu a fost nesocotit, de vreme ce la prima instanţă a avut loc o judecată de fond.

O altă critică, subscrisă cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează pretinsa încălcare a puterii doveditoare a unui înscris autentic, respectiv refuzul instanţelor devolutive de a se pronunţa cu privire la o probă hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, cum este Decizia A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017.

Instanţa constată că, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 123/2012, accesul la reţelele electrice de interes public reprezintă un serviciu obligatoriu, în condiţii reglementate, pe care trebuie să îl îndeplinească operatorul de transport şi de sistem, precum şi operatorul de distribuţie conform art. 23 alin. (3) din acelaşi act normativ, disputele privind accesul la reţeaua electrică se soluţionează de autoritatea competentă prin emiterea unei decizii obligatorii pentru părţi.

Conform art. 153 din Legea nr. 123/2012, pentru soluţionarea pe cale administrativ jurisdicţională a disputelor de acces la sistem, s-a constituit în cadrul A.N.R.E. o comisie de specialitate, a cărei organizare şi funcţionare a fost reglementată prin Ordinul A.N.R.E. nr. 85/2014. Hotărârile acestei comisii sunt, în condiţiile art. 153 alin. (4), obligatorii pentru părţi şi pot fi atacate potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

După prezentarea sumară a contextului legislativ potrivit căruia sunt soluţionate divergenţele relative la accesul la reţelele electrice, se cuvine subliniat că reclamanta a învestit autoritatea administrativ jurisdicţională cu o astfel de dispută, iar prin Decizia nr. 1285 din 5 septembrie 2017 aceasta a fost respinsă, ca fiind lipsită de obiect. În esenţă, autoritatea publică a reţinut că, la data formulării cererii, reclamanta avea deja acces la reţeaua electrică a operatorului de distribuţie (pârât în prezenta cauză).

Faţă de cele mai sus arătate, urmează a verifica dacă Decizia nr. 1285 din 5 septembrie 2017 îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 269 C. proc. civ., pentru a putea califica acest înscris ca fiind autentic şi, abia ulterior, a statua dacă are puterea doveditoare prevăzută de art. 270 C. proc. civ.

Actul este, într-adevăr, întocmit de un organ învestit cu autoritate publică (organ administrativ jurisdicţional). Însă, în cauză, nu se verifică cea de a doua exigenţă a actului autentic, de a fi întocmit „în forma şi condiţiile stabilite de lege”. Aceasta întrucât au caracter autentic doar actele întocmite de funcţionarii publici în limitele atribuţiilor lor de serviciu. Or, în mod evident, prin decizia în discuţie s-a reţinut că disputa cu care a fost învestită comisia nu intră în domeniul de competenţă al acesteia şi, ca atare, decizia nu poate fi subscrisă noţiunii de înscris autentic.

În consecinţă, este vorba de o probă fără o valoare doveditoare prestabilită de lege, a cărei apreciere se face în mod liber, potrivit convingerii instanţelor devolutive, în condiţiile art. 264 C. proc. civ.

Un alt motiv de casare invocat de recurenta-reclamantă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., aceasta susţinând că, prin hotărârea atacată, a fost încălcat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a sentinţei nr. 2310 din 16 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti [art. 430 alin. (2) C. proc. civ.].

Reţine că, prin sentinţa sus arătată, instanţa de contencios administrativ a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A., având ca obiect anularea parţială a Deciziei A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017. Pentru a pronunţa această soluţie, a reţinut că actul a cărui anulare se solicită nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, pentru a fi calificat act administrativ, în sensul că nu dă naştere, nu modifică şi nu stinge raporturi juridice.

Aşadar, puterea de lucru judecat poate fi ataşată şi considerentelor, însă numai în măsura în care priveşte puncte litigioase care vizează obiectul litigiului şi care au fost rezolvate prin dispozitiv. De altfel, din considerentele hotărârii instanţei de contencios administrativ nu rezultă cui revine sarcina probei într-un eventual litigiu privind încheierea şi executarea contractelor perfectate de părţi, ci doar faptul că decizia emisă de A.N.R.E., prin care reţine că nu intră în competenţa sa disputa dintre părţi, cuprinde constatări de fapt inapte a naşte, modifica sau stinge raporturi juridice.

În consecinţă, prin decizia recurată nu a fost încălcat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a sentinţei nr. 2310/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, critica recurentei fiind vădit nefondată.

Instanţa constată, însă, întemeiate criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atât sub aspectul includerii de motive contradictorii în considerentele hotărârii atacate, cât şi sub aspectul nemotivării unor împrejurări esenţiale ale cauzei.

În adevăr, decizia recurată cuprinde motive contradictorii în ce priveşte actul normativ care guvernează raporturile juridice dintre părţi, în sensul că se arată, pe de o parte, că întreaga procedură de racordare este supusă prevederilor Hotărârii de Guvern nr. 90/2008 (în vigoare la data emiterii avizului tehnic de racordare - A.T.R. şi la data încheierii contractului de racordare nr. 60201320103/34505 din 23 iulie 2013) iar, pe de altă parte, că sunt aplicabile, deopotrivă, şi actele normative ce i-au succedat (în principal, Ordinul A.N.R.E nr. 59/2013 şi Ordinul A.N.R.E. nr. 11/2014).

Întreaga motivare nu reprezintă altceva decât o succesiune confuză de elemente de fapt şi de drept ce nu poate fi calificată ca fiind un raţionament logico-juridic ce conduce la soluţia adoptată.

De asemenea, împrejurări esenţiale ale cauzei, cum ar fi cererea reclamantei, formulată prin însăşi cererea de chemare în judecată, de a se constata nulitatea absolută a actului adiţional la contractul de racordare referitor la lucrările de întărire reţea, în temeiul art. 50 raportat la art. 6 din Legea nr. 21/1996, au fost omise din analiza instanţei de apel. Aceasta a reţinut, prin decizia atacată, că reclamanta a efectuat plăţi, „în baza unui contract legal încheiat care nu a fost anulat de către instanţa de judecată şi a cărui anulare nu s-a solicitat”, ignorând, practic, petitul cererii de chemare în judecată şi una din cauzele juridice ale acţiunii. Practic, instanţa de apel a omis să observe că acţiunea în pretenţii promovată de reclamantă se întemeia nu numai pe faptul juridic licit al plăţii nedatorate şi pe răspunderea contractuală, ci şi pe restituirea prestaţiilor, ca urmare a constatării nulităţii unor clauze contractuale inserate în convenţii cu încălcarea unor dispoziţii legale imperative şi în exercitarea abuzului de poziţie dominantă a societăţilor pârâte.

Or, pentru a răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele unei hotărâri trebuie să răspundă la tot ceea ce s-a cerut prin acţiune şi să se întemeieze pe toate mijloacele ce au stat la temelia pretenţiilor ridicate de părţi. Decizia recurată se sprijină însă numai pe afirmaţiile unor părţi (ale pârâtelor-intimate), afirmaţii care nu sunt verificate prin raportare la probe concrete sau la normele legale incidente. Motivele invocate nu trebuie să fie contradictorii sau dubitative, ci ar trebui să ofere părţilor şi instanţei de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Faptul că motivarea deciziei recurate nu corespunde imperativelor logicii urmează a fi demonstrat în cele ce urmează, fără ca prezentarea succintă a obiectului litigiului şi a principalelor elemente de analiză să reprezinte un răspuns exhaustiv la toate criticile subscrise de recurentă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat pârâtelor să îi restituie contravaloarea lucrărilor de întărire a reţelei electrice în amonte de punctul de racordare, percepute de operatorul de distribuţie, în opinia titularului cererii, cu încălcarea normelor legale ce guvernează etapele procesului de racordare, conţinutul reglementat al contractului de racordare şi metodologia aprobată de autoritatea competentă referitoare la stabilirea tarifului de racordare.

Pentru realizarea racordării instalaţiilor reclamantei la reţeaua electrică de interes public s-au parcurs, în mod firesc, toate etapele prevăzute de normele legale şi tehnice în vigoare, în mod cronologic: etapa preliminară de informare şi documentare a utilizatorului, depunerea cererii de racordare şi a documentaţiei aferente pentru obţinerea avizului tehnic de racordare, stabilirea soluţiei de racordare şi emiterea de către pârâtă a avizului tehnic de racordare (ca ofertă de racordare), încheierea contractului de racordare, realizarea lucrărilor de racordare ş.a.m.d., finalizată prin punerea sub tensiune a instalaţiei şi emiterea certificatului de racordare.

Specificul litigiului dintre părţi este acela că, pe parcursul derulării acestor etape, a intervenit o succesiune de norme de reglementare, atât cu privire la racordarea utilizatorilor la reţelele electrice de interes public, cât şi cu privire la metodologia de stabilire a tarifelor şi conţinutul reglementat al contractului de racordare. Cert este faptul că la data emiterii avizului tehnic de racordare şi încheierii contractului de racordare din 23 iulie 2013, era în vigoare Hotărârea de Guvern nr. 90/2008, pentru ca, pe parcursul realizării lucrărilor şi până la emiterea certificatului de racordare, să se abroge acest Regulament, fiind înlocuit prin Regulamentul aprobat prin Ordinul A.N.R.E. nr. 59/2013, care, la rândul său, a suferit numeroase modificări.

În acest context, instanţa de apel era obligată să verifice şi să aplice principiile ce guvernează concursul de acte normative în timp, raportându-se, inclusiv, la dispoziţiile tranzitorii cuprinse în cele două regulamente succesive.

Astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut, cu titlu de exemplu, că avizul tehnic de racordare reprezintă oferta operatorului la cererea de racordare a solicitantului şi că, întrucât acesta din urmă nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii, pârâtele nu erau obligate să îşi menţină oferta pe perioadă nedeterminată, fiind firesc ca raporturile contractuale dintre părţi să fie guvernate de reglementări ulterioare.

Este adevărat că acest aviz reprezintă o ofertă de a contracta, în condiţiile art. 18 din H.G. nr. 90/2008, însă reclamanta a acceptat oferta şi a încheiat contractul de racordare la data de 23 iulie 2013, astfel că, conţinutul şi obligaţiile stabilite prin această convenţie trebuiau verificate prin raportare la normele relevante la data perfectării convenţiei [art. 36 lit. a), art. 37 alin. (1), art. 37 alin. (4) lit. c)]. Altfel spus, instanţele devolutive aveau obligaţia să verifice modul în care părţile şi-au asumat suportarea costului lucrărilor de întărire a reţelei electrice în amonte de punctul de racordare, cota de participare prin raportare la reglementările emise de autorităţile competente.

Părţile au perfectat, ulterior, respectiv la data de 18 iunie 2015, un al doilea contract, denumit contract de racordare, însă obiectul acestuia a constat doar în realizarea lucrărilor de întărire în amonte de punctul de racordare (Staţia Y) - art. 3 din contract. Validitatea acestui contract trebuie, în adevăr, raportată la normele în vigoare la data respectivă (în principal, cuprinse în Regulamentul aprobat prin Ordinul A.N.R.E. nr. 59/2013), inclusiv sub aspectul stabilirii posibilităţii legale ca pentru acelaşi loc de consum/producere a energiei să existe două contracte de racordare, perfectate urmare unei unice oferte de a contracta (aviz tehnic de racordare).

În acest context, se cuvine a sublinia că operatorii de transport şi de sistem, precum şi operatorii de distribuţie deţin un monopol natural în ce priveşte accesul la reţelele electrice de interes public. Din aceste considerente, legiuitorul a apreciat că asigurarea acestui acces reprezintă un serviciu public, în condiţii reglementate [art. 25 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 123/2012], a reglementat tariful pentru acest serviciu [art. 25 alin. (5)] şi a statuat că etapele şi procedura de racordare vor face obiectul unui regulament aprobat de autoritatea competentă, A.N.R.E. [art. 25 alin. (13) din Legea nr. 123/2012].

În mod asemănător, şi contractul de racordare este o convenţie cu conţinut reglementat, potrivit art. 26 din actul normativ sus arătat.

Prin urmare, în condiţiile în care etapele precontractuale ale racordării la reţelele electrice publice, conţinutul concret al acestui tip de contract precum şi executarea acestuia sunt guvernate de norme imperative, judecătorul are obligaţia de a stabili dacă conduita părţilor este congruentă dreptului obiectiv şi a dispune în consecinţă. Nu în ultimul rând, pentru a aplica normele juridice în vigoare, instanţa de apel ar fi trebuit să fie în măsură să stabilească, în mod corect, împrejurările de fapt ale cauzei, inclusiv prin efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, dat fiind domeniul extrem de tehnic al speţei.

Faţă de considerentele anterioare, potrivit art. 496 alin. (2) şi art. 497 teza I C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.