Eligibility of IT specialists for judicial seniority in function premiums under Law No. 153/2017

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17 iulie 2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Procurorul General Adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, au formulat plângere împotriva Hotărârilor nr. 17/06.06.2019, nr. 18/16.06.2019 şi nr. 19/06.06.2019, emise de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, solicitând:

(i) în ceea ce priveşte perioada 20.02.2019 - 01.03.2019, aferentă aplicabilităţii O.U.G. nr. 7/2019:

- anularea Hotărârilor nr. 17/06.06.2019, nr. 18/06.06.2019 şi nr. 19/06.06.2019, emise de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a dispus respingerea contestaţiilor prin care reclamanţii au solicitat încadrarea în baza Legii nr. 153/2017 şi, subsecvent, anularea Deciziei nr. 85/10.04.2019 emisă de procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cu consecinţa încadrării acestora în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Anexa V din lege, în ceea ce priveşte salariul de bază şi acordarea integrală a drepturilor salariale conform acestei grile;

- plata diferenţelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin decizia contestată şi venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, pentru perioada 20.02.2019 şi până la data reîncadrării efective, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data plăţii efective;

- acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea nr. 153/2017, respectiv de 45%, constând în sporul pentru condiţii grele şi vătămătoare şi periculoase, respectiv al celor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii.

(ii) în ceea ce priveşte perioada ulterioară datei de 01.03.2019, aferentă aplicabilităţii O.U.G. nr. 12/2019:

- anularea Hotărârilor nr. 17/06.06.2019, nr. 18/06.06.2019 şi nr. 19/06.06.2019, emise de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a dispus respingerea contestaţiilor prin care reclamanţii au solicitat încadrarea în baza Legii nr. 153/2017 şi, subsecvent, anularea Deciziei nr. 85/10.04.2019 emisă de procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, privind încadrarea în baza Legii 153/2017, cu consecinţa încadrării subsemnaţilor în grila de salarizare, prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Anexa V din Legea nr. 153/2017, în baza art. 120 alin. (5)1 şi alin. (5)2 din Legea nr. 304/2004 republicată şi modificată prin O.U.G. nr. 12/2019, în ceea ce priveşte salariul de bază şi acordarea integrală a drepturilor salariale conform acestei grile, inclusiv sub aspectul recunoaşterii şi acordării drepturilor salariale cuvenite pentru vechimea în funcţie;

- plata diferenţelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin decizia contestată şi venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, cu luare în considerare a vechimii în funcţie, pentru perioada 01.03.2019 şi până la data reîncadrării efective, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data plăţii efective;

- plata diferenţelor salariale care rezultă din aplicarea procentelor de sporuri prevăzute la art. 5 Cap .VIII din Anexa V la lege, la salariul de bază efectiv acordat fără a se ţine cont de vechimea în funcţie, şi cel cuvenit conform art. 120 alin. (5) ind. l şi alin. (5)2 din Legea nr. 304/2004 republicată şi modificată prin O.U.G. nr. 12/2019, respectiv cu luarea în considerare şi a vechimii în funcţie.

(iii) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată pricinuite prin prezenta cauză.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1013 din 19 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 17 alin. (2) din Secţiunea a 4-a Capitolul VIII din Anexa V la Legea 153/2017, art. 22 alin. (1), (2), (3), (4) din Secţiunea a 6-a Capitolul VIII din Anexa V la Legea 153/2017, art. 25 alin. (1) şi art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, astfel cum a fost invocată de reclamanţi;

(ii) a respins cererea de suspendare a judecării cauzei;

(iii) a respins excepţiile invocate în cauză, ca neîntemeiate;

(iv) a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Procurorul General Adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1013 din 19 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de fond a analizat lacunar motivele de nelegalitate expuse prin acţiune. Astfel, considerentele sentinţei cuprind, majoritar, argumente referitoare la pretenţiile aferente perioadei în care a fost aplicabilă O.U.G. nr. 12/2019, iar petitele formulate în raport de perioada în care a fost aplicabilă O.U.G. nr. 7/2019 sunt tratate succint şi incomplet.

În acest sens, arată recurenţii, prima instanţă nu a analizat susţinerile potrivit cărora salariul este o componentă a dreptului la muncă şi nu au fost analizate argumentele privind discriminarea creată în raport de grefieri şi de alţi specialişti IT aflaţi în subordinea aceluiaşi angajator - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Totodată, instanţa nu a motivat sub niciun aspect existenţa unei justificări obiective şi rezonabile în modalitatea de legiferare a drepturilor salariale ale recurenţilor-reclamanţi, prin raportare la principiul ierarhizării şi importanţei sociale, respectiv nu s-a analizat existenţa unui scop legitim pentru stabilirea unui salariu diferenţiat faţă de ceilalţi specialişti din sistemul judiciar. Nu a fost analizată nici incidenţa art. 1 din Protocolului nr. 1 al Convenţiei EDO şi nici argumentul reclamanţilor privind încălcarea marjei de apreciere a legiuitorului.

Susţin recurenţii-reclamanţi că în hotărârea atacată nu se regăsesc considerente prin care să fie analizate argumentele referitoare la nerespectarea principiului transparenţei mecanismului de stabilire a drepturilor salariale, principiului ierarhizării şi al importanţei valorii sociale, principiului încrederii legitime şi nici cu privire la argumentul caracterul special al normei din Anexa V la Legea nr. 153/2017, care prevede dreptul la sporuri în cuantum maxim de 45%.

În raport de aceste critici, recurenţii-reclamanţi apreciază că sentinţa recurată nu respectă exigenţele art. 425 C. proc. civ., fiind incidentă nulitatea prevăzută de art. 174 din acelaşi cod, motivarea fiind un element esenţial al hotărârii judecătoreşti şi o condiţie a procesului echitabil, prin prisma art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din Convenţia EDO.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi prezintă patru categorii de critici, expuse în cele ce urmează.

În prim rând, susţin recurenţii-reclamanţi, raportat la vechimea în funcţie prima instanţă a reţinut eronat că decizia ordonatorului de credite este legală în raport de art. 120 alin. (6)-(7) din Legea nr. 303/2004 şi pct. 1 din Nota anexată tabelului de calcul al salariilor de bază, în sensul că specialiştii IT nu fac parte din categoria magistraţilor ori a personalului asimilat magistraţilor şi nu pot beneficia de majorarea aferentă vechimii în funcţie. Contrar acestei opinii, recurenţii susţin că şi specialiştii IT se încadrează în textele de lege amintite, câtă vreme acestea se referă la personal asimilat judecătorilor şi procurorilor, fără alte distincţii, iar odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 12/2019, specialiştii IT au fost asimilaţi din punct de vedere salarial procurorilor cu grad de parchet de judecătorie.

Consideră recurenţii-reclamanţi că dispoziţiile art. 120 din Legea nr. 303/2004 fac referire la salarizarea prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 fără să prevadă vreo excepţie de la recunoaşterea vechimii în funcţie, astfel că salariul trebuie stabilit şi acordat având în vedere atât vechimea în muncă, cât şi vechimea în funcţie. În acest sens trebuie avută în vedere interpretarea Curţii de Apel Bucureşti exprimată prin sentinţa civilă nr. 1863/29.05.2019, depusă în dosarul de fond, pe care prima instanţă nu a luat-o în considerare şi nu achiesează la această interpretare. Raţiunea acordării vechimii în funcţie este aceea a recompensării persoanei respective pentru fidelitatea sa în muncă şi pentru experienţa acumulată, neexistând o justificare obiectivă pentru care experienţa magistraţilor în funcţie să fie răsplătită, însă nu şi experienţa specialiştilor IT.

Mai arată recurenţii-reclamanţi că definiţia dată vechimii în funcţie de la pct. 1 din Nota indicată face referire exclusiv la judecători, procurori, personal asimilat, magistraţi-asistenţi sau auditori de justiţie, întrucât aceste dispoziţii sunt poziţionate în cadrul Capitolului I din Anexa V privind indemnizaţia de încadrare pentru aceste categorii de personal. Însă instanţa de fond nu a observat că vechimea în funcţie nu este acordată doar magistraţilor, întrucât ea este prevăzută şi în Capitolul II privind salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor. Aşadar, trimiterea făcută de art. 120 din Legea nr. 303/2004 la cap. I din Legea nr. 153/2017 nu conduce la concluzia că vechimea în funcţie nu este aplicabil specialiştilor IT.

Împrejurarea că legiuitorul a ţinut cont, la stabilirea drepturilor salariale, atât de vechimea în muncă, cât şi de vechimea în funcţie, este dovedită şi de dispoziţiile art. 7 lit. j) şi art. 10 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 153/2017, care stabilesc tranşele de vechime în muncă şi diferenţiază salariile în raport de funcţii, grade/trepte şi gradaţii. Se face astfel distincţie între diferite trepte salariale în funcţie de vechimea angajatului în muncă şi în funcţie.

Consideră recurenţii că este nelegală Nota secţiei de Resurse Umane şi Documentare din cadrul PÎCCJ nr. 9736/2018, prin care s-a stabilit că salariul de bază al specialiştilor va fi raportat la remuneraţia procurorilor cu grad de judecătorie având în vedere o vechime de 0-3 ani şi vechimea în muncă corespunzătoare, iar în jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti s-a reţinut că o astfel de notă nu are forţa juridică a unui act normativ, ci doar caracter informativ pentru unităţile subordonate. Chiar fără a dispune anularea Notei, instanţa de fond avea obligaţia de a aplica cu prioritate dispoziţiile imperative ale legii faţă de acest act informativ.

Mai arată recurenţii-reclamanţi că raţionamentul instanţei tinde să adauge la lege, pe de-o parte apreciind că salariul de bază, sub incidenţa O.U.G. nr. 12/2019, este cel aplicabil procurorilor cu grad de parchet pe lângă judecătorie, iar celelalte drepturi salariale sunt cele aferente categoriei profesionale a personalului auxiliar de specialitate din cadrul parchetelor. Or, nu este posibilă stabilirea salariului de bază în raport de grila unei anumite categorii de personal, iar valorificarea vechimii în funcţie să fie efectuată în raport de grila aplicabilă altei categorii profesionale.

Este de observat că voinţa legiuitorului a fost aceea de a elimina discriminările de ordin salarial între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, iar singura soluţie de asigurare a echilibrului este aceea de recunoaştere a drepturilor salariale cuvenite recurenţilor-reclamanţi, astfel cum sunt garantate de art. 22 din Legea nr. 153/2017.

În al doilea rând, susţin recurenţii-reclamanţi că instanţa de fond a analizat greşit principiul egalităţii în drepturi, pe care reclamanţii l-au susţinut din două perspective: pe de-o parte, prin discriminarea produsă faţă de ceilalţi specialişti, iar pe de altă parte, având în vedere tratamentul salarial aplicabil specialiştilor IT, egal cu cel al grefierilor, deşi situaţia relevantă este diferită.

Arată recurenţii că specialiştii IT, deşi aflaţi într-o poziţie de ierarhizare superioară grefierilor, recunoscută legislativ încă de la data intrării în vigoare a Legii 87/2008, primesc un tratament egal cu cel al grefierilor începând cu adoptarea Legii nr. 153/2017 şi apoi a O.U.G. nr. 7/2019. O asemenea măsură nu este justificată de un motiv obiectiv şi rezonabil, neexistând o raţiune legală pentru care nivelul de salarizare al specialiştilor IT revine la nivelul deţinut anterior Legii nr. 97/2008. O astfel de modificare legislativă este nelegală, din moment ce nu a intervenit nicio modificare a atribuţiilor specialiştilor IT.

Instanţa de fond nu a analizat aceste aspecte, ceea ce relevă nelegalitatea soluţiei.

Totodată, susţin recurenţii-reclamanţi, trebuie avut în vedere că, prin decizii ale Curţii Constituţionale, s-a statuat cu privire la principiul drepturilor câştigate, în sensul că o lege retroactivează dacă aduce atingere drepturilor câştigate sub imperiul legii vechi. Recurenţii nu au solicitat acordarea drepturilor într-un cuantum determinat, ci s-au prevalat de statutul juridic stabilit prin Legea nr. 97/2008, contestând normele prin care s-a adus atingere statutului salarial existent. Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, statul are o marjă de apreciere în acest domeniu, dar marja este limitată, potrivit jurisprudenţei CJUE (cauza Wiecyorek c. Poloniei), la situaţiile în care aprecierea autorităţilor ajunge să fie lipsită de orice temei. Aşadar, justificarea unor tăieri salariale nu poate fi răzgândirea legiuitorului.

Recurenţii-reclamanţi susţin şi că în speţă a fost încălcat principiul încrederii legitime şi al securităţii juridice. Este necesar ca actul normativ să fie unul clar şi previzibil, iar scopul declarat al legii este acela de a efectua creşteri salariale pentru întreg personalul plătit din fonduri publice; or, în cazul specialiştilor IT, drepturile salariale nu doar că nu au fost majorate, ci au fost reduse substanţial.

În ceea ce priveşte principiul ierarhizării şi al importanţei valorii sociale protejate, consideră recurenţii că prima instanţă a ignorat prevederile art. 6 lit. f) şi g) din Legea nr. 153/2017, care prevăd că salarizarea personalului din sectorul bugetar se face în funcţie de complexitatea, riscurile activităţii, nivelul studiilor, precum şi complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate. Câtă vreme nu există vreun argument care să susţină o schimbare a atribuţiilor specialiştilor IT, modificarea statutului salarial s-a realizat în mod abuziv. Totodată, legislaţia anterioară nu făcea distincţie între persoanele care intră în categoria specialiştilor, prevăzuţi la secţiunea a VI-a din Cap. VIII, şi specialiştii IT asimilaţi personalului auxiliar, astfel că diferenţierea salarială dintre cele două categorii de specialişti este arbitrară şi discriminatorie, atrăgând incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 137/2000.

În al treilea rând, arată recurenţii-reclamanţi că, începând cu data de 01.01.2018, au devenit aplicabile dispoziţiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017, precum şi dispoziţiile art. 17 alin. (4) din legea nr. 153/2017, potrivit cărora salariul de bază stabilit începând cu data de 01.01.2018 se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017. Însă, în cazul specialiştilor IT, salariul de bază brut a fost plafonat şi nu au beneficiat de majorarea de 25%. Pentru a rectifica această eroare, legiuitorul a procedat la remedierea discriminării cauzate prin adoptarea Legii nr. 207/2018, specialiştilor IT fiindu-le acordate drepturi salariale în acord cu grila prevăzută în cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Anexa V la Legea nr. 153/2017; or, această manieră de reglementare nu poate reprezenta complinirea obligaţiei de previzibilitate şi transparenţă.

În al patrulea rând, recurenţii-reclamanţi critică sentinţa recurată sub aspectul modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017, arătând că în Anexa V la Legea nr. 153/2017, pentru familia ocupaţională Justiţie se prevăd sporuri în cuantum total de 45%. Această normă are caracter special şi derogă de la norma generală, astfel că este eronată aplicarea prioritară a normei generale de către instanţa de fond.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti au depus note scrise, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale

La data de 12 aprilie 2022, recurenţii-reclamanţi au formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (2) din Secţiunea 4 şi art. 22 din Secţiunea 6 din Legea nr. 153/2017, solicitând şi suspendarea soluţionării cauzei până la soluţionarea de către forul constituţional a excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

Pentru soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale s-a constituit dosar asociat, conform art. 148 alin. (12) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. În ceea ce priveşte cererea de suspendare a soluţionării cauzei, întemeiată pe dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. reglementează un caz de suspendare facultativă a judecăţii, ceea ce presupune o analiză din partea instanţei asupra oportunităţii suspendării judecării cauzei.

În cauza de faţă, în raport de soluţia de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (2) din Secţiunea 4 şi art. 22 din Secţiunea 6 din Legea nr. 153/2017, pronunţată prin încheierea din 5 octombrie 2022, în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte apreciază că suspendarea judecării prezentului recurs în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu este oportună, adoptarea acestei măsuri putând conduce la o temporizare excesivă a soluţionării unei căi extraordinare de atac.

Este de observat că, în cazul sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate invocată în cursul soluţionării unei cereri de chemare în judecată sau a unei căi de atac, măsura suspendării judecării pricinii nu mai este prevăzută de lege, odată cu abrogarea, prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010, a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedeau suspendarea de drept a judecării cererilor pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.

Abrogarea acestor dispoziţii a fost însoţită de reglementarea unui caz de revizuire suplimentar în materie civilă, de natură să asigure părţilor garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., potrivit căruia revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.

În concluzie, apreciind că măsura suspendării soluţionării recursului nu este oportună, iar în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate există un remediu procedural, constând în revizuirea hotărârii pronunţate de instanţa de control judiciar, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare formulată de recurenţii-reclamanţi.

II.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

II.2.1. Înalta Curte constată că prin cererea dedusă judecăţii recurenţii-reclamanţi au criticat Hotărârile nr. 17/06.06.2019, nr. 18/06.06.2019 şi nr. 19/06.06.2019, emise de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, precum şi Decizia nr. 85/10.04.2019, emisă de procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, apreciind că modalitatea de stabilire a drepturilor salariale este greşită din două perspective: în ceea ce priveşte stabilirea salariului de bază, în sensul neacordării vechimii în funcţie, respectiv în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor salariale.

Analizând cererea de chemare în judecată, instanţa de fond a găsit-o a fi neîntemeiată în tot, dispunând respingerea sa, însă din cuprinsul considerentelor sentinţei rezultă că examinarea cauzei s-a rezumat la aspectul de nelegalitate referitor la stabilirea salariului de bază şi al vechimii în funcţie. Instanţa de fond nu a expus considerente referitoare la pretenţiile vizând cuantumul sporurilor salariale (şi, în consecinţă, nici la petitele accesorii referitoare la plata diferenţelor salariale cu acest titlu), fiind astfel fondate criticile recurenţilor-reclamanţi, prin care se invocă o cercetare incompletă a cauzei şi pe care Înalta Curte le constată a fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că judecătorului cauzei îi revine obligaţia de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., iar potrivit art. 237 alin. (2) pct. 3 din acelaşi act normativ, instanţa trebuie să examineze fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul. Totodată, art. 397 alin. (1) C. proc. civ. dispune că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Or, în cauza de faţă, sentinţa de fond nu respectă exigenţele procedurale stabilite sub sancţiunea nulităţii, cauza nefiind examinată sub toate aspectele, fiind astfel încălcate norme de procedură care reglementează drepturi şi principii procesuale fundamentale.

Înalta Curte apreciază că neregula de ordin procedural expusă anterior nu poate fi înlăturată decât prin casarea în parte a hotărârii de fond şi reluarea judecăţii în faţa aceleiaşi instanţe, în limitele pretenţiilor referitoare la cuantumul sporurilor salariale şi la plata diferenţele salariale aferente acestor sporuri. În raport cu soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare şi cu motivul care a determinat-o, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs formulate de reclamanţi cu privire la cuantumul sporurilor salariale (ex: greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017), întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceste critici urmând a fi avute în vedere de prima instanţă, cu ocazia rejudecării pricinii.

Înalta Curte mai reţine că nu se impune casarea în totalitate a sentinţei, pentru motivul indicat anterior, câtă vreme criticile de nelegalitate ale reclamanţilor referitoare la stabilirea salariului de bază şi a vechimii în funcţie au făcut obiectul examinării de către instanţa de fond, dezlegarea dată acestor pretenţii urmând a fi verificată, sub aspectul legalităţii, de instanţa de control judiciar. De altfel, componentele salariale aflate în dispută (vechimea în funcţie, respectiv sporurile salariale) sunt reglementate de texte de lege diferite, iar modalitatea de calcul şi acordare este, de asemenea, distinctă, astfel că pot face obiectul analizei instanţei de judecată independent unele de altele.

Pentru aceste considerente, constatând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanţi, va casa în parte sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în ceea ce priveşte pretenţiile reclamanţilor referitoare la cuantumul sporurilor salariale şi la plata diferenţele salariale aferente acestor sporuri.

II.2.2. Referitor la criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, ca nefondate.

După cum s-a arătat anterior, parte din criticile formulate de recurenţii-reclamanţi şi încadrate în acest caz de casare au fost analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind valorificate de instanţa de control judiciar prin soluţia de casare parţială a sentinţei recurate şi trimitere la rejudecare.

Restul criticilor privesc modalitatea de soluţionare a pretenţiilor vizând recunoaşterea vechimii în funcţie, susţinând recurenţii că instanţa de fond a motivat insuficient cu privire la petitele formulate în raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 7/2019 şi că acţiunea nu a fost analizată din perspectiva tuturor argumentelor expuse în susţinerea sa.

Înalta Curte constată, contrar afirmaţiilor recurentţilor, că prima instanţă a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât a analizat în mod complet criticile formulate de reclamanţi şi a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii. Astfel, argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu uşurinţă din lecturarea hotărârii, iar din considerentele sentinţei reiese că au fost avute în vedere toate susţinerile părţilor.

Instanţa de control judiciar reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză, obligaţie îndeplinită în prezenta speţă. Caracterul pretins sumar al motivării unei hotărâri judecătoreşti nu determină cu necesitate nelegalitatea actului, prezentarea considerentelor care susţin soluţia nefiind o chestiune de volum, iar în speţă, motivarea sentinţei recurate cuprinde suficiente argumente care confirmă analiza efectivă a cauzei şi a susţinerilor tuturor părţilor. Înalta Curte constată că prima teză a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. are în vedere omisiunea efectivă de a examina temeiurile invocate de către parte în susţinerea acţiunii, iar nu lipsa cercetării în mod distinct a fiecăruia dintre argumentele de fapt sau de drept invocate de aceasta, care, oricât de larg ar fi dezvoltate de parte, sunt subsumate motivului principal pe care îl sprijină. Prin urmare, instanţa poate grupa argumentele expuse de reclamanţi în susţinerea acţiunii, având posibilitatea de a le răspunde printr-un considerent comun.

Pe de altă parte, este de observat că motivele de nelegalitate pretins neanalizate au fost, de fapt, examinate, conform primelor patru paragafe din penultima pagină a sentinţei recurate.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că sentinţa recurată îndeplineşte exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus de o manieră suficientă considerentele care au fundamentat soluţia adoptată, asupra cărora instanţa de recurs se va apleca odată cu verificarea incidenţei pct. 8 al art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

II.2.3. Referitor la criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, ca nefondate.

Cu caracter prealabil, Înalta Curte reţine că obiect al prezentei analize îl reprezintă doar criticile referitoare la stabilirea salariului de bază şi la neacordarea vechimii în muncă, nu şi cele referitoare la cuantumul sporurilor, care vor fi analizate, în rejudecare, de prima instanţă.

Totodată, întrucât în speţă nu au fost recurate dispoziţiile sentinţei de fond referitoare la admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, respingerea cererii de suspendare a judecării cauzei şi respingerea excepţiilor invocate, acestea nu fac obiectul analizei Înaltei Curţi, soluţia instanţei de fond cu privire la aceste aspecte având caracter definitiv.

Pentru a răspunde criticilor formulate de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte consideră necesar a reda dispoziţiile legale incidente cauzei, raportat la calitatea reclamanţilor de specialişti IT în cadrul parchetelor.

Potrivit art. 120 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 207/2018:

"(6)Specialiştii IT din cadrul instanţelor şi parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii şi al instituţiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiţiei şi al Inspecţiei Judiciare beneficiază de aceleaşi drepturi salariale ca specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilite potrivit legislaţiei privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

(7)Personalul prevăzut la alin. (2) beneficiază de drepturile salariale prevăzute pentru specialiştii de la art. 116 alin. (5) din prezenta lege".

Prin O.U.G. nr. 7/2019, în vigoare începând cu data 20.02.2019, textele de lege anterior menţionate au fost abrogate.

Prin O.U.G. nr. 12/2019, în vigoare începând cu data de 01.03.2019, s-au prevăzut următoarele modificări ale Legii 304/2004:

"2. La articolul 120, după alin. (5) se introduc două noi alineate, alin. (5^1) şi (5^2), cu următorul cuprins:

(5^1) Începând cu luna martie 2019, specialiştii IT din cadrul instanţelor şi parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii şi al instituţiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiţiei şi al Inspecţiei Judiciare beneficiază de aceleaşi drepturi salariale ca specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilite potrivit legislaţiei privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

(5^2) Personalul prevăzut la alin. (2) beneficiază de drepturile salariale prevăzute pentru specialiştii de la art. 116 alin. (5)."

Drepturile salariale ale specialiştilor din cadrul PICCJ sunt stabilite de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 22, potrivit căruia:

"(1) Salariile de bază pentru specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. B) nr. crt. 4.

(2) Specialiştii prevăzuţi la alin. (1) beneficiază şi de celelalte drepturi salariale prevăzute de lege pentru categoria profesională din care fac parte, după caz, cu excepţia elementelor salariale care compun salariul de bază stabilit pentru categoriile profesionale din care fac parte."

Este de reţinut că dispoziţiile Cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Anexa V la Legea nr. 153/2017 se referă la indemnizaţia de încadrare pentru procurori cu grad de judecătorie.

În raport de acest cadru legislativ, recurenţii-reclamanţi s-au plâns, atât în fond, cât şi în recurs, de faptul că nivelul de salarizare al specialiştilor IT se stabileşte în raport de indemnizaţia de încadrare pentru procurori cu grad de judecătorie, iar celelalte drepturi salariale prevăzute de lege pentru categoria profesională din care fac parte sunt cele aferente categoriei profesionale a personalului auxiliar de specialitate din cadrul parchetelor. Totodată, au mai susţinut că actualul regim salarial aduce atingere principiului egalităţii în drepturi, pe de-o parte prin instituirea unui tratament salarial egal cu cel al grefierilor, iar pe de altă parte prin discriminarea produsă faţă de ceilalţi specialişti, fiind afectate şi principiile egalităţii în drepturi, al dreptului câştigat, al încrederii legitime şi al securităţii juridice, al ierarhizării şi importanţei valorii sociale protejate.

Înalta Curte constată în prim rând că salarizarea specialiştilor IT a diferit de salarizarea celorlalte categorii de specialişti numai în privinţa perioadei 20.02.2019 - 01.03.2019, în care a produs efecte O.U.G. nr. 7/2019, câtă vreme prin Legea nr. 207/2018 şi O.U.G. nr. 12/2019 s-a statuat că specialiştii IT din cadrul instanţelor şi parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii şi al instituţiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiţiei şi al Inspecţiei Judiciare beneficiază de aceleaşi drepturi salariale ca specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cât priveşte criticile referitoare la instituirea unui tratament egal cu cel aplicabil personalului auxiliar de specialitate, respectiv la stabilirea unor drepturi salariale diferite de cele cuvenite altor specialişti din sistem, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, "personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, grefieri registratori şi specialişti IT".

Aşadar, specialiştii IT fac parte din personalul auxiliar de specialitate, alături de grefieri, fiind diferiţi de specialiştii din cadrul parchetelor la care se referă art. 22 alin. (1) din cap. VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017 şi care sunt prevăzuţi de art. 116 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 304/2004. Sunt astfel, neîntemeiate criticile recurenţilor în sensul că s-ar fi creat o discriminare în ceea ce priveşte salarizarea specialiştilor din cadrul parchetelor, cât timp specialiştii IT nu se află în aceeaşi situaţie cu ceilalţi specialişti ai parchetelor. Pretinsa discriminare invocată de reclamanţi are la bază nemulţumirea acestora cauzată de modul în care legiuitorul a înţeles să aşeze categoria profesională din care aceştia fac parte în grila de salarizare stabilită prin Legea nr. 153/2017 şi modificările ulterioare, or, astfel cum se va arăta şi în cele ce urmează, instanţa de contencios administrativ nu are competenţa de a modifica/amenda dispoziţii legale, ci doar de a verifica legalitatea actelor administrative contestate prin prisma acestor norme de lege.

Înalta Curte reţine că O.U.G. nr. 7/2019 a fost supusă controlului de constituţionalitate pentru motive similare celor susţinute de reclamanţi în cauza de faţă, iar prin decizia nr. 756/2021, Curtea Constituţională a constatat caracterul constituţional al actului normativ, reţinând, în ceea ce priveşte salarizarea specialiştilor IT, că:

"18. Reglementarea abrogată stabilea că specialiştii IT din cadrul instanţelor şi parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii şi al instituţiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiţiei şi al Inspecţiei Judiciare se asimilează, sub aspect salarial, cu cei din structura Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În acest context, pentru a elimina această normă de asimilare, legiuitorul delegat a considerat necesară aşezarea sistemului de salarizare a acestora în funcţie de poziţia instituţională a structurilor în cadrul cărora funcţionează. Este o situaţie obiectivă şi cuantificabilă, care intră în sfera de cuprindere a situaţiei extraordinare prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituţie. Urgenţa reglementării este dată tocmai de necesitatea asigurării unui sistem de salarizare bazat pe poziţia instituţională a respectivelor entităţi publice, reafirmând, astfel, principiul potrivit căruia sistemul de salarizare se reglementează în funcţie de trepte/niveluri/poziţie instituţională. Toate aceste aspecte sunt motivate în preambulul ordonanţei de urgenţă criticate, ceea ce înseamnă că sunt respectate prevederile art. 115 alin. (4) din Constituţie. Faptul că, ulterior, acelaşi legiuitor delegat, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă nr. 12/2019, a revenit asupra soluţiei normative promovate nu reflectă decât o opţiune legislativă ulterioară derogatorie de la situaţia obiectivă dată de nivelul instituţional în care funcţionează."

Sub imperiul O.U.G. nr. 20/2019, recurenţii-reclamanţi au susţinut a fi nelegală stabilirea salariului lor de încadrare în raport de procurorul cu grad de judecătorie, fără a se avea în vedere şi vechimea în funcţie de care se bucură acesta, la salariul de bază fiind aplicate componentele salariale specifice grefierilor, faţă de care reclamanţii consideră că se află într-o poziţie ierarhică superioară din punct de vedere salarial.

Or, cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, prin vechime în funcţie, în sensul Cap. I lit. B) nr. crt. 4 din anexa la Legea nr. 153/2017, pct. 1 al Notei anexate tabelului de calcul al salariilor de bază statuează că se înţelege "vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie". Aşadar, majorarea salarială pentru vechimea în funcţie presupune ca această vechime să fie îndeplinită în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat asistent sau auditor de justitie, iar specialiştii IT nu fac parte din categoria magistraţilor ori a personalului asimilat magistraţilor, limitativ indicaţi în textul Notei.

Prin urmare, chiar dacă legiuitorul a intenţionat să situeze specialiştii IT pe o treaptă de salarizare superioară personalului auxiliar de specialitate, această modalitate de legiferare priveşte doar salariul de bază, iar specialiştii IT nu pot beneficia de majorarea aferentă vechimii în funcţia de magistrat sau personal asimilat.

În acest sens este relevantă Decizia nr. 31/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unei chestiuni de drept, care, deşi se referă la ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, priveşte interpretarea dispoziţiilor legale incidente şi în cauza de faţă, respectiv dispoziţiile Cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Anexa V la Legea nr. 153/2017 şi stabileşte că:

"În interpretarea şi aplicarea principiului ierarhizării pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate, potrivit prevederilor art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul personalului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la capitolul I din anexa nr. V, din acelaşi act normativ, vizează aplicarea acestor dispoziţii doar în ceea ce priveşte vechimea în muncă, nu şi vechimea în funcţie."

Nu poate fi primită interpretarea pe care o avansează recurenţii-reclamanţi, în sensul că prin sintagma "personal asimilat acestora" din cadrul Notei amintite legiuitorul a înţeles să se refere şi la specialiştii IT asimilaţi din punct de vedere salarial procurorilor. Această sintagmă se referă la personalul de specialitate juridică din Ministerul Justiţiei, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Naţional de Criminologie, Institutul Naţional de Expertize Criminalistice şi din Institutul Naţional al Magistraturii, care este asimilat judecătorilor şi procurorilor în ceea ce priveşte drepturile şi îndatoririle, inclusiv susţinerea examenului de admitere, evaluarea activităţii profesionale, susţinerea examenului de capacitate şi de promovare, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 87 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

În ceea ce priveşte argumentul recurenţilor în sensul că vechimea în funcţie nu reprezintă o componentă salarială acordată de legiuitor doar magistraţilor, fiind prevăzută şi pentru personalul auxiliar de specialitate, Înalta Curte constată că ceea ce solicită recurenţii şi reprezintă obiectul disputei nu este acordarea majorării salariale pentru vechimea în funcţia de specialist IT, ci acordarea majorării pentru vechimea aferentă funcţiei de magistrat (procuror). După cum s-a arătat anterior, recurenţii-reclamanţi doresc să beneficieze de majorarea salarială stabilită de legiuitor în beneficiul altei categorii profesionale decât cea din care fac parte.

Nu pot fi primite nici criticile referitoare la neluarea în seamă, de către instanţa de fond, a unor hotărâri de speţă ale Curţii de Apel Bucureşti, recurenţii nefăcând dovada rămânerii definitive a acestor hotărâri, iar pe de altă parte se reţine că fiecare speţă este soluţionată în raport de elementele sale specifice, astfel că, deşi o jurisprudenţă similară poate ajuta la conturarea unei opinii a instanţei într-un anumit sens, în final cauza se judecă prin prisma motivelor de fapt şi de drept expuse în susţinerea cererii, a apărărilor părţilor şi a cadrului normativ incident.

Referitor la Nota secţiei de Resurse Umane şi Documentare din cadrul PÎCCJ nr. 9736/2018, Înalta Curte reţine că prima instanţă nu putea dispune asupra nelegalităţii acestui act, cum apreciază recurenţii-reclamanţi, în raport de limitele învestirii sale prin acţiunea în anulare, care priveşte doar actele administrative reprezentate de Hotărârile nr. 17/06.06.2019, nr. 18/06.06.2019 şi nr. 19/06.06.2019, emise de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, precum şi Decizia nr. 85/10.04.2019, emisă de procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Înalta Curte mai constată că argumentele aduse de recurenţi şi dezvoltate pe larg prin memoriul de recurs tind să critice însăşi textele de lege incidente, deci modul de reglementare de către legiuitor a drepturilor salariale prin Legea nr. 153/2017 cu modificările ulterioare, aspecte care nu pot fi tranşate decât în cadrul controlului de neconstituţionalitate, iar nu pe calea acţiunii în contencios administrativ. Nemulţumirile reclamanţilor se referă la afectarea statutului salarial deţinut conform Legii nr. 97/2008 prin reglementarea unui alt mod de salarizare, la inexistenţa unui motiv obiectiv şi rezonabil pentru această modificare legislativă, invocându-se şi principiul drepturilor câştigate şi încălcarea cerinţelor de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate a cadrului normativ. Or, instanţa de contencios administrativ nu este chemată să analizeze calitatea normei legale, atribut dat în competenţa forului constituţional, ci concordanţa cu norma legală a actelor administrative emise cu privire la drepturile salariale cuvenite recurenţilor-reclamanţi, astfel că, atât timp cât ordonatorul de credite a emis aceste acte cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017, concluzia netemeiniciei acţiunii este legală, iar recursul este nefondat.

Criticile referitoare la plafonarea salariului brut al specialiştilor IT antamează tot modalitatea de legiferare, recurenţii arătând şi că această eroare a fost înlăturată prin dispoziţiile Legii nr. 207/2018, însă consideră că o astfel de manieră de reglementare nu asigură cerinţele de previzibilitate şi transparenţă. De altfel, aceste critici au fost dezvoltate în cererea de chemare în judecată pentru a susţine existenţa discriminării între specialiştii IT şi ceilalţi specialişti din sistemul judiciar, critici care au fost găsite neîntemeiate de instanţa de control judiciar.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că textele de lege anterior citate, precum şi celelalte prevederi ale Legii nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc că salariul de bază al specialiştilor IT din cadrul instanţelor şi parchetelor se calculează prin raportare la salariul de bază al unui procuror cu grad de judecătorie, fără aplicarea majorării corespunzătoare vechimii în functia de magistrat/personal asimilat magistraţilor, la care se adaugă celelalte drepturi salariale aferente categoriei profesionale din care fac parte (sporuri, prime, etc acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor), iar acest mod de calcul a fost corect aplicat prin actele administrative atacate. Or, această constatare nu reprezintă o adăugare a instanţei la lege, cum în mod greşit au susţinut recurenţii-reclamanţi, ci reprezintă expresia corectei interpretări şi aplicări a cadrului normativ incident speţei de faţă.

Înalta Curte mai reţine şi că instanţa de contencios administrativ nu poate dispune, pentru respectarea cerinţelor de nediscriminare, stabilirea unui alt mod de salarizare decât cel dispus de legiuitor. În acest sens, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 818/03.07.2008 s-a statuat că instanţele judecătoreşti nu au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii şi să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii. Prin decizia menţionată, Curtea Constituţionala a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, statuând ca aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţi cu privire la stabilirea salariului de bază şi a vechimii în funcţie, menţinând astfel dispoziţiile sentinţei atacate referitoare la respingerea acestor pretenţii, precum şi cele referitoare la admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, respingerea cererii de suspendare a judecării cauzei şi respingerea excepţiilor invocate în cauză, nerecurate în calea de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecării recursului.

Admite recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 1013 din 19 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în consecinţă:

Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în ceea ce priveşte pretenţiile reclamanţilor referitoare la cuantumul sporurilor salariale şi la plata diferenţele salariale aferente acestor sporuri.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate, referitoare la admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, respingerea cererii de suspendare a judecării cauzei, respingerea excepţiilor invocate în cauză şi respingerea celorlalte petite ale cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 octombrie 2022.