Parish ordered to pay €240,000 assigned construction debt; cassation appeal dismissed for lack of grounds.

Şedinţa publică din data de 21 iulie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la 24 iulie 2018, sub dosar nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Buceş a solicitat instanţei să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 240.000 RON reprezentând debit principal si dobânda legală aferentă debitului principal calculată de la data scadenţei 9 mai 2016 şi până la data plăţii integrale, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 772/CA din 21 octombrie 2020, Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. şi a obligat pârâta Parohia Ortodoxă Buceş la plata sumei de 240.000 RON reprezentând debit principal şi la plata dobânzii legale aferente debitului principal calculată de la data de 31 martie 2017 şi până la data plăţii integrale. De asemenea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6105 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 240/2021 din 20 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Buceş împotriva sentinţei nr. 772/CA din 21 octombrie 2020 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr. x/2018.

Împotriva acestei decizii, pârâta Parohia Ortodoxă Buceş a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii.

În argumentarea memoriului de recurs, se susţine că atât în expunerea motivelor de apel cât şi în motivarea cu privire la acestea, instanţa de apel a omis că s-a invocat "faptul că temeiul juridic invocat de reclamantă, respectiv art. 1178 şi art. 1469 alin. (2) C. civ. este eronat, deoarece din modul în care este formulată cererea de chemare în judecată rezultă că suntem în prezenţa unei răspunderi contractuale (art. 1350 C. civ. izvorâtă dintr-o cesiune de creanţă (art. 1566 C. civ.) "acest aspect fiind invocat şi prin întâmpinarea depusă în primă instanţă".

Dacă prima instanţă a reţinut în considerente că " . . . . . . . . . .dispoziţiile legale incidente în cauză (art. 1566 alin 1, art. 1568 alin. (1) şi art. 1578 alin. (1) C. civ.)", instanţa de apel reţine că "prevederile art. 1516 C. civ. sunt pe deplin aplicabile, contrar susţinerilor apelantei".

În acest context, se susţine că a fost schimbat temeiul juridic, respectiv art. 1178 şi art. 1469 alin. (2) C. civ., invocat de către reclamantă, fără ca noul temei juridic să fie pus în discuţia contradictorie a părţilor, aspect ce atrage casarea hotărârii, deoarece au fost încălcate dispoziţiile art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 22 alin. (4) şi (5) din acelaşi Cod.

Astfel, principiul contradictorialităţii implică dreptul părţilor de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu, în vederea valorificării acestui drept, Codul impunând în sarcina instanţei obligaţia de a supune discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate.

Prin urmare, probele, excepţiile procesuale, diversele incidente procesuale, precum şi orice alte chestiuni de drept procesual sau substanţial ori de fapt vor fi puse în mod obligatoriu de către instanţă în discuţia contradictorie a părţilor, în caz contrar hotărârea judecătorească pronunţată putând fi schimbată sau casată în căile de atac, potrivit legii.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., respectiv alin. (4) şi (5), acestea trebuie interpretate în mod corelat. Astfel, textele au în vedere dreptul şi totodată, obligaţia judecătorului de a da calificarea (în ipoteza în care partea nu a procedat ea însăşi la calificare) sau de a restabili calificarea (în ipoteza în care partea a calificat greşit) actelor şi faptelor juridice deduse judecăţii, prin acestea din urmă înţelegându-sc nu numai actele de procedură, ci şi actele şi faptele juridice ca izvoare de drept substanţial.

Astfel, părţile pot limita calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora poartă dezbaterile numai prin acordul lor expres, în cazul în care pot dispune de drepturile şi obligaţiile deduse judecăţii.

Cu atât mai mult, invocarea greşită a unui text de lege de către o parte nu impietează asupra dreptului judecătorului de a stabili şi aplica textul corect situaţiei de fapt expuse de către parte.

Prin urmare, ca regulă, denumirea unor acte sau fapte deduse judecăţii şi textul legal nu sunt chestiuni de natură să ţină judecătorul la pronunţarea soluţiei, decât în măsura în care este incident art. 22 alin. (5) C. proc. civ., care trebuie interpretat şi aplicat în mod strict, limitarea dezbaterilor asupra unei anumite calificări juridice fiind posibilă doar cu respectarea condiţiilor prevăzute de acest text, întrucât art. 22 alin. (5) C. proc. civ. constituie o excepţie, concepută în mod restrictiv faţă de regimul de drept comun instituit de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., care se coroborează pe deplin cu principiul enunţat în art. 22 alin. (1) C. proc. civ.

În practica judiciară s-a apreciat că nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil produce o vătămare a drepturilor pârtilor şi se sancţionează cu nulitatea actelor de procedură îndeplinite. Nulităţile decurgând din nesocotirea acestor principii (principiul contradictorialităţii, principiul dreptului la apărare, principiul disponibilităţii şi principiul oralităţii dezbaterilor) sunt nulităţi virtuale şi operează fără ca partea care le invocă să fie obligată să facă dovada vătămării.

Având în vedere că prin hotărârea atacată au fost încălcate principii fundamentale ale procesului civil a căror respectare constituie o îndatorire nu numai pentru părţi, ci şi pentru instanţa de judecată, aceasta este lovită de nulitate.

În acest sens, art. 20 C. proc. civ. stipulează că judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege, iar în cazul nerespectării principiilor fundamentale ale procesului civil de către judecător hotărârea atacată este susceptibilă de a fi desfiinţată prin exercitarea căilor de atac, în condiţiile legii.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca legală şi temeinică, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 3 februarie 2022, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 7 aprilie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă PAROHIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ BUCEŞ împotriva deciziei nr. 240/2021 din 20 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă şi a acordat termen la data de 23 iunie 2022, ora 09:00, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă PAROHIA ORTODOXĂ BUCEŞ şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., motiv de casare potrivit căruia se poate cere casarea unei hotărâri când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări, printre aceste reguli fiind şi cele referitoare la temeiul acţiunii şi la principiile de drept ce guvernează procesul civil.

Recurenta-pârâtă critică decizia sub aspectul schimbării temeiului juridic al acţiunii invocat de reclamantă (art. 1178 şi art. 1496 alin. (2) C. civ.), deoarece instanţa de apel a reţinut că sunt aplicabile în cauză prevederile art. 1516 C. civ., fără ca noul temei să fie pus în discuţia contradictorie a părţilor, cu încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 22 alin. (4) şi (5) din acelaşi cod.

Dispoziţiile art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. prevăd:

"(5) Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate"; "(6) Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

Interpretând dispoziţiile legale mai sus citate, rezultă că, în procesul civil, contradictorialitatea îngăduie părţilor în litigiu să participe în mod activ la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării judecării cauzei, acestea având dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi dovezile făcute de fiecare dintre ele, precum şi de a-şi expune punctele de vedere asupra iniţiativei instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

Mai mult, din perspectiva art. 22 C. proc. civ., care reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului, Înalta Curte reţine, cât priveşte stabilirea cadrului procesual, că, într-adevăr, instanţa de judecată "dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire", conform alin. (4) al articolului menţionat, însă această atribuţie este subordonată poziţiei procesuale a părţilor litigante în măsura în care acestea au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

Calificarea unui act juridic intră în atribuţiile instanţei de judecată, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., fără să fie necesară o solicitare expresă în acest sens din partea părţilor, reprezentând tocmai o manifestare, iar nu o încălcare, a rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului. Concepţia legiuitorului în acest sens, rezultată, fără echivoc, din textul de lege indicat, este consecinţa firească a împrejurării că raţionamentul instanţei trebuie să pornească de la premisa unei calificări corecte a actelor şi faptelor deduse judecăţii, în absenţa căreia însăşi soluţia finală pronunţată în litigiul respectiv ar fi afectată de viciul erorii. Ca atare, revine judecătorului sarcina de a proceda la calificarea exactă a chestiunilor deduse judecăţii.

Conform principiului disponibilităţii părţilor, care guvernează procesul civil, reglementat de art. 9 C. proc. civ., obiectul şi limitele litigiului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. În respectarea acestui principiu, obligaţie care revine instanţei de judecată potrivit art. 20 C. proc. civ., aceasta trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele de învestire (art. 22 alin. (6) din acelaşi cod).

Alineatul 5 al art. 22 C. proc. civ. prevede următoarele:

"Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora."

Având în vedere aceste aspecte teoretice, Înalta Curte, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, constată ca fiind neîntemeiată critica referitoare la nesocotirea de către instanţă a temeiului de drept invocat de reclamantă.

Instanţa în mod corect a constatat că prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta A.(cesionar) a solicitat obligarea Pârâtei Parohia Ortodoxă Română Buceş (debitor cedat) la plata sumei de 240.000 RON reprezentând debit principal (contravaloarea facturii nr. x/04.05.2016 emisă în temeiul contractului nr. x din 11.10.2012) şi dobânda legală aferentă debitului principal calculată de la data scadenţei 9 mai 2016 şi până la data plăţii integrale, creanţă cedată reclamantei de către B. S.R.L. (cedent) prin contractul de cesiune nr. x/09.05.2016.

În condiţiile în care este vorba de o acţiune prin care s-a solicitat plata creanţei care face obiectul contractului de cesiune de creanţă, curtea de apel a constatat cu justeţe că examinarea cauzei în primă instanţă din perspectiva dispoziţiilor art. 1566 alin. (1), art. 1568 alin. (1) şi art. 1578 alin. (1) C. civ. a fost corectă.

De altfel, au fost corect analizate toate elementele de fapt şi de drept ale cauzei, fiind stabilită situaţia de fapt cu privire la raporturile de ansamblu dintre părţi, care nu au putut fi ignorate în raport de apărările formulate de pârâtă pe parcursul judecăţii.

Susţinerile recurentei-pârâte conform cărora, fiind vorba de o acţiune în răspundere contractuală (art. 1350 C. civ.) izvorâtă dintr-o cesiune de creanţă (art. 1566 C. civ.) ar fi trebuit să i se acorde un termen de plată a debitului, să fie pusă în întârziere cu privire la plata facturii, astfel cum prevede art. 1522 C. civ., în mod legal au fost respinse ca neîntemeiate de către instanţa de apel.

Instanţa de apel a reţinut cu justeţe, pe baza probatoriului care nu mai poate fi reevaluat în calea extraordinară de atac a recursului, că recurenta-pârâtă a fost notificată cu privire la necesitatea efectuării plăţii prin adresa nr. x/27.12.2016 care poartă viza şi ştampila pârâtei şi face dovada comunicării, astfel că nu se mai impunea efectuarea notificării prin executor judecătoresc.

Totodată, s-a constatat că de la data introducerii cererii de chemare în judecată, recurenta-pârâtă a beneficiat de un termen rezonabil pentru efectuarea plăţii şi, cu toate acestea, nu şi-a respectat obligaţia contractuală.

În acest context, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel nu a schimbat temeiul juridic al acţiunii, ci a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1516 C. civ. care permit creditorului să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său, ca răspuns la criticile pârâtei.

Ca urmare, nu poate fi validată susţinerea recurentei potrivit căreia, instanţa în virtutea rolului activ ar fi trebuit să pună în discuţia părţilor dispoziţia legală mai sus evocată, de vreme ce, prin reglementarea acestui principiu, legiuitorul nu şi-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părţi, acesta neputând iniţia cereri pe seama părţilor în litigiu, ci doar de a le da calificarea corectă, cu atât mai mult cu cât pârâta a beneficiat pe parcursul procesului de asistenţă de specialitate printr-un avocat ales.

Susţinerile recurentei-pârâte referitoare la încălcarea acestor principii sunt nefondate, cât timp prima instanţă a constatat că se impune analiza şi sub alte aspecte a pricinii, cercetând probele în raport de dispoziţiile legale incidente faţă de obiectul şi cauza pretenţiilor deduse judecăţii, dar şi faţă de apărările invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar, iar instanţa de apel a menţinut în mod corespunzător sentinţa pronunţată în aceste condiţii.

Cât priveşte concluzia la care a ajuns curtea de apel în raport de situaţia de fapt stabilită, această chestiune reprezintă un aspect de temeinicie a hotărârii, necenzurabil în recurs.

Faţă de considerentele prezentate, reţinând că nu sunt întrunite cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Parohia Ortodoxă Română Buceş împotriva deciziei nr. 240/2021 din 20 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă ca nefondat.

Cu privire la cererea intimatei-reclamante A. Deva din cadrul întâmpinării de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată, în raport de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 452 C. proc. civ., având în vedere că nu s-au depus la dosar documente care să facă dovada existenţei şi întinderii lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă PAROHIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ BUCEŞ împotriva deciziei nr. 240/2021 din 20 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. DEVA.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă A. DEVA, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iulie 2022.