Construction Contract Dispute: Improper Use of Judgment Completion to Resolve Substantive Contradiction and Breach of Ad Litem Investiture Limits

Hotărâre de completare a dispozitivului hotărârii prin care s-a compatibilizat dispozitivul hotărârii pronunțate cu considerentele. Schimbarea dispozitivului. Condiții și efecte în raport cu dispozițiile art. 444 din Codul de procedură civilă

C. proc. civ., art. 6, art. 14 alin. (5)-(6), art. 22 alin. (6), art. 204, art. 209 alin. (3),

art. 425 alin. (1), art. 444, art. 478 alin. (1), (3), (5), art. 483 alin. (3), art. 488 alin. (2), art. 501

C. civ., art. 1266-1269, art. 1350, art. 1351 alin. (1), art. 1352, art. 1556 alin. (1)

Legea nr. 571/2003, art. 137 alin. (3) lit. b)

Împrejurarea că instanţa de control judiciar a apreciat fondat un motiv de apel şi, cu toate acestea, a respins calea de atac, nu poate fi remediată prin procedura completării hotărârii, erorile sesizate fiind unele de judecată şi pot fi remediate doar în calea de atac a recursului.

Printr-un procedeu nerecunoscut de normele procesuale, al completării hotărârii, instanţa a compatibilizat dispozitivul hotărârii principale cu considerentele, producând, în realitate, o schimbare a hotărârii rezultate din deliberare printr-o decizie de completare..

Prin urmare, dispoziţiile art. 444 C.proc.civ. nu permiteau instanţei de apel acest procedeu, iar admiterea cererii de completare a dispozitivului, în aceste condiţii, a încălcat normele de procedură, impunându-se casarea acestei decizii.

I.C.C.J., Secția a-II-a civilă, Decizia nr. 973 din 4 mai 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, Secția a II-a civilă la 29.09.2014 reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 560.511,64 lei reprezentând debit restant, cât şi la plata sumei de 101.064,76 lei, cu titlu de penalități de întârziere calculate până la 27.07.2014 şi care vor fi actualizate până la achitarea integrală a debitului.

În drept, a invocat prevederile art. 1.350 şi urm. C.civ.

La 18.11.2014, prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat constatarea nulităţii clauzei contractuale 19.3 din contractul nr. 531/14.11.2013, considerată a fi neclară, şi obligarea reclamantei la plata lucrărilor de frezare şi refacere a lucrărilor efectuate necorespunzător de către reclamantă, mai precis, diferenţa dintre lucrările executate de subantreprenorul S.C. A. S.R.L. şi cele suplimentar contractate de către pârâtă, potrivit convenţiei nr. 6625/10.01.2014 încheiate cu S.C. C. S.R.L., la care se adaugă penalități de întârziere, conform art. 19.1 din contractul nr. 531/14.11.2013.

La 12.02.2015, pârâta şi-a precizat prejudiciul la suma de 322.780,11 lei, compus din 237.181,15 lei cu titlu de „beneficiu nerealizat” şi penalităţi de întârziere de 85.598,96 lei, calculate conform art. 19.1 din contractul nr. 531/14.11.2013. La acelaşi termen, reprezentantul convenţional al pârâtei a învederat că întâmpinarea formulată în cauză are caracter reconvențional.

Ulterior în dezbaterile pe fond ale cauzei, la 13.03.2008, S.C. B. S.R.L. a depus la dosar „note de şedinţă” prin care a specificat că suma totală solicitată pe cale reconvențională se ridică la un total de 781.812,71 lei, reprezentând costul total al lucrărilor ulterioare executate cu alţi contractanți şi compensarea sumelor reciproc datorate de părţile litigante.

Prin sentinţa nr. 59/10.04.2018, Tribunalul Dolj, Secția a II-a civilă, a admis acţiunea reclamantei și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 661.576,22 lei, sumă ce reprezintă debitul în cuantum de 560.511,46 lei şi penalități de întârziere în sumă de 101.064,76 lei, ce va fi actualizată la data plății efective.

A admis în parte cererea reconvenţională a pârâtei și a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 167.963,46 lei.

A respins cererile pârâtei privind plata penalităților de întârziere, constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute la art. 19 alin. (3) din contractul nr. 531/14.11.2013 şi cererea de compensare a sumelor.

A compensat în parte cheltuielile de judecată efectuate de părţi şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.387 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanțe au declarat apel ambele părți.

Prin decizia nr. 1181/27.11.2018, Curtea de Apel Craiova, Secția a II-a civilă, a admis apelurile, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reţinând, în esenţă, că instanţa de fond nu a stabilit corect cadrul procesual, obiectul şi limitele procesului, aşa cum părţile au solicitat şi precizat în cursul judecății, cu referire, în special, la notele depuse de către pârâtă la 13.03.2018.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, care a fost soluționat prin decizia nr. 1337/14.07.2020. Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, a admis recursul reclamantei, a casat decizia instanţei de apel și trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanţe.

În rejudecare, prin decizia nr. 69/10.02.2021, Curtea de Apel Craiova, Secția a II-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantei S.C. A. S.R.L., a admis apelul pârâtei S.C. B. S.R.L. și a schimbat în parte sentinţa nr. 59/10.04.2018 a Tribunalului Dolj, Secţia a II-a civilă, în sensul că a admis în parte cererea reconvențională și a obligat reclamanta către pârâtă la plata sumei de 213.111 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând beneficiu nerealizat şi la suma de 84.553 lei, reprezentând penalităţi de întârziere; a menținut restul dispoziţiilor sentinţei.

A compensat datoriile reciproce până la concurența celei mai mici dintre ele şi a obligat pârâta către reclamantă la plata diferenţelor, respectiv suma de 347.400,46 lei şi suma de 16.511,76 lei penalităţi de întârziere şi în continuare până la data plăţii efective.

A obligat apelanta-reclamantă către apelanta-pârâtă la plata sumei de 5.111 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La 19.03.2021, reclamanta a înregistrat la dosar o cerere de completare şi lămurire a dispozitivului deciziei nr. 69/10.02.2021 a Curţii de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă, iar la 24.03.2021, pârâta a înregistrat la dosar o cerere de îndreptare a erorilor de calcul strecurate în decizia mai sus enunţată.

Prin încheierea din 24.03.2021, Curtea de Apel Craiova, Secția a II-a civilă, a admis cererea formulată de petenta S.C. B. S.R.L și, în consecință, a îndreptat eroarea materială strecurată în decizia nr. 69/10.02.2021 referitoare la cuantumul sumei stabilite la plată în sarcina S.C. A. S.R.L. şi cu privire la suma rezultată din compensarea datoriilor reciproce ale părţilor.

Prin decizia nr. 4/31.03.2021, Curtea de Apel Craiova, Secția a II-a civilă, a admis cererea S.C. A. S.R.L. și a completat dispozitivul deciziei nr. 69/10.02.2021, în sensul că a admis cererea formulată apelanta-reclamantă și a obligat-o pe apelanta-pârâtă și la plata penalităţilor de întârziere ulterioare datei de 24.07.2014, calculate până la data plăţii efective a datoriei principale. A respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 69/2021, iar pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat împotriva aceleiași decizii, cât şi împotriva deciziei nr. 4/2021.

În motivarea recursului propriu, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a susținut că decizia atacată este, în primul rând, dată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1.556 alin. (1) C.civ.

Sub acest aspect, a arătat că pârâta se află în culpă contractuală, neexecutând propriile obligaţii contractuale, deoarece aceasta nu i-a pus la dispoziție reclamantei documentația necesară pentru executarea lucrărilor, nu a permis angajaților recurentei să-și desfășoare activitatea pe șantier și nici nu a achitat facturile la data scadentă.

Cea de-a doua critică a vizat încălcarea dispozițiilor art. 1.351 alin. (1) și art. 1.352 C.civ., recurenta susţinând că în mod eronat s-a reținut culpa sa în executarea necorespunzătoare a contractului, fiind înlăturată forța majoră dar și fapta proprie a pârâtei, ca și cauze de exonerare în privinţa răspunderii contractuale.

Astfel, a susținut că instanța de apel a ignorat înscrisurile de la dosar, respectiv adresele nr. 636/16.12.2013 și nr. 28009/16.12.2013 şi că a fost obligată în mod nelegal la plata penalităților, întrucât nu erau întrunite cerințele răspunderii civile contractuale, respectiv că prejudiciul nu a fost dovedit.

A treia critică invocată se referă la încălcarea dispozițiilor art. 1.350 C.civ. referitoare la răspunderea civilă contractuală, în dezvoltarea căreia recurenta a arătat că pârâta nu a făcut dovada existenței prejudiciului. Mai mult, potrivit recurentei, pârâta a realizat un profit în sumă de 504.728,21 lei în urma relației contractuale cu recurenta, nicidecum nu a suferit o pierdere, caracterizată drept beneficiu nerealizat.

Totodată, a mai invocat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării greșite a dispoziţiilor art. 209 alin. (3) și art. 478 alin. (3) C.proc.civ., critică subsumată ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., în susținerea căreia recurenta a arătat că pârâta nu a formulat regulat în fața primei instanțe cererea de compensare, astfel că instanța de apel a analizat-o direct în apel, cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (6) C.proc.civ.

În continuare, a subliniat că prin decizia nr. 1337/14.07.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, a reținut în același sens, însă instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii de compensare, cu încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) C.proc.civ.

Succesiv, recurenta a criticat contradicția din motivarea deciziei, în ce privește obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de la scadență și până la data plății efective a debitului și dispozitivul hotărârii.

Sub acest aspect a relevat că în decizie, la pagina 14 paragrafele 4 și 5, se menționează ,,curtea va admite cererea de obligare a pârâtei-reclamante la penalitățile de întârziere și în continuare, până la data plății efective”, în timp ce în dispozitiv se menționează respingerea apelului reclamantei-pârâte. Astfel, potrivit recurentei, hotărârea este nelegală şi contradictorie.

Recurenta a mai relevat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 453 C.proc.civ., întrucât i-a respins cererea de cheltuieli de judecată, deși a admis motivul de apel referitor la penalităţile solicitate.

Următoarea critică invocată se referă la încălcarea dispozițiilor art. 204 alin. (1) C.proc.civ., în susținerea căreia recurenta a arătat că eronat s-a apreciat că precizarea pârâtei din 13.03.2018 a fost formulată în mod legal și că doar a fost mărit cuantumul pretențiilor de la suma de 237.181,15 lei la suma de 781.812,71 lei, în condițiile în care prejudiciul reclamat are alt obiect decât cel arătat în cererea reconvențională precizată la 12.02.2015.

Recurenta a mai susținut că prejudiciul indicat de pârâtă reprezintă o veritabilă modificare a obiectului cererii și nu o precizare a acesteia, deoarece cuprinde două capete de cerere noi, respectiv costul lucrărilor efectuate de pârâtă și cele efectuate de S.C. C. S.R.L, costuri ce nu au fost solicitate nici prin cererea reconvențională, nici prin precizarea din 12.02.2015.

Astfel, în opinia recurentei, cum în realitate cererea din 13.03.2018 este o modificare a cererii reconvenționale, aceasta trebuia să respecte cerințele art. 204 alin. (1) C.proc.civ.

Totodată, a relevat că instanța de apel a recunoscut pârâtei o creanță certă, lichidă și exigibilă în cuantum de 781.812,71 lei, în baza unei expertize extrajudiciare, ce a fost respinsă de tribunal, fără ca pentru această cerere să fie achitată o taxă judiciară de timbru.

Așadar, potrivit recurentei, în loc să analizeze modificarea cererii reconvenționale sub aspectul legalității formulării ei și să o anuleze ca netimbrată, instanța de apel a admis-o, fără a pune în discuția părților expertiza efectuată de dl. D.și fără a avea în vedere că aceasta este o expertiză tehnică și nu contabilă.

S-a criticat şi încălcarea art. 1.616 C.civ., a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, în dezvoltarea căruia se arată că natura compensației solicitate de pârâtă este, în această situație, una judiciară, nefiind în ipoteza unei compensații legale și nici convenționale.

De altfel, în opinia recurentei, datoria pârâtei nu are un caracter cert și nu întrunește condiția exigibilității la care face referire art. 1.616 C.civ., nefiind recunoscută de recurentă și nici constatată de instanță prin hotărâre judecătorească, iar tribunalul a constatat în mod corect că era necesară formularea în termen a unei cereri reconvenționale cu acest obiect.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a făcut interpretarea greșită a dispozițiilor contractuale, întrucât s-a apreciat în mod eronat că recurenta nu ar fi făcut dovada intervenirii unor factori care să determine nefinalizarea lucrărilor în termenul contractual, în condițiile în care la dosar au fost depuse mai multe înscrisuri care făceau dovada contrară.

Recurenta a mai susținut că decizia recurată este nelegală și din perspectiva faptului că a fost obligată la plata unor sume de bani ce reprezintă obligații ale pârâtei față de un terț, S.C. E. S.R.L., fiind încălcat principiul de drept res inter alios acta, aliis neque prodesse potest.

Sub acest aspect a arătat că nu îi pot fi imputate lucrările efectuate în regie proprie de pârâtă, având în vedere că nu au același obiect cu cele prevăzute în contractul nr. 531/14.11.2013, astfel că în mod eronat recurenta a fost obligată la plata penalităților.

Ultima critică invocată de recurentă se referă la faptul că instanța în mod greșit a acordat penalități de întârziere de la 16.12.2013 până la 15.06.2014, încălcând dispozițiile contractuale, deoarece scadența începea de la data semnării procesului-verbal de recepție finală și nu de la 15.12.2013, fiind greşit acordate penalități pentru o durată de 183 de zile.

În motivarea recursului declarat împotriva deciziei nr. 69/10.022021, pârâta S.C. B. S.R.L. a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (6) C.proc.civ., critică ce a fost subsumată art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., întrucât în mod greşit a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 101.064,76 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere.

Sub acest aspect a arătat că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, având în vedere că reclamanta a solicitat prin cererea introductivă suma de 101.064,76 lei, reprezentând penalităţi calculate până la 27.07.2014, iar prin raportul de expertiză calculul penalităţilor a fost determinat până la data de 20.04.2015, rezultând astfel o sumă totală de 180.747,32 lei.

Totodată, a evidenţiat că factura nr. 196/16.12.2013 privind suma de 517.359,47 lei a fost stornată la 04.01.2014, fiind refăcută ulterior, prin emiterea facturii nr. 4/01.04.2014, cu termen de plată stabilit la 11.05.2014, context în care penalităţile curg de la data de 11.06.2014 până la 20.04.2015.

Or, în cauză reclamanta a solicitat acordarea penalităţilor doar până la data de 27.07.2014, acesta fiind motivul pentru care prima instanţă i-a acordat reclamantei suma solicitată prin cererea introductivă şi nu cea stabilită prin raportul de expertiză.

Prin urmare, recurenta a conchis în sensul că penalităţile aferente sumei de 517.359,47 lei ar trebui calculate doar pentru perioada 11.06.2014 (data scadenţei) şi 27.07.2014 (data indicată de reclamantă), rezultând astfel un număr de 46 de zile şi nu de 314 de zile, cum eronat s-a făcut calculul expertului. Potrivit recurentei, toate aceste aspecte au fost arătate curţii de apel, însă apărările i-au fost respinse. În continuare, a relevat că aceeaşi situaţie se identifică şi în cazul facturii nr. 194/12.12.2013, în valoare de 43.152 lei, pentru care au fost calculate, de asemenea, eronat penalităţile.

Astfel, a subliniat că indiferent de modul de calcul al penalităţilor de întârziere de 0,1%, suma maximă datorată cu acest titlu pe care instanţa ar fi putut acorda-o reclamantei, făcând abstracţie de termenul de graţie de 40 de zile, este de doar 74.160,122 lei.

De altfel, a mai arătat că, în cazul său, penalităţile au fost calculate la valoarea lucrărilor cu includerea taxei pe valoarea adăugată şi că prin stabilirea sumei de 101.064,76 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere, în sarcina sa, instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, în condiţiile în care calculul efectuat prin expertiză a vizat o altă perioadă, iar modul de determinare a sumelor în apel este eronat.

Recurenta a invocat şi ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., prin prisma căreia a susţinut că decizia recurată nu cuprinde, în parte, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază.

Astfel, a subsumat acestui motiv de recurs aspecte legate de lucrările executate, în sensul că suprafaţa rămasă după frezare este în realitate de 2.228 mp în loc de 2.627 mp, că reclamanta a facturat suplimentar această diferenţă de 400 mp, fapt ce apare şi în devizul nr. 17003, care stă la baza facturii nr. 196/16.12.2013. De altfel, acest aspect a fost reţinut inclusiv în rapoartele de expertiză efectuate în cauză.

Totodată, a mai susţinut că reclamanta a stornat factura nr. 196/16.12.2013, astfel că aceasta a încetat să mai existe în evidența contabilă şi, implicit, nu mai putea fi solicitată plata acesteia.

Din această perspectivă, a relevat că aprecierile instanţei de apel cu privire la cele două chestiuni nu se bucură de suport legal, iar hotărârea recurată nu respectă exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.

Referitor la incidenţa ipotezei de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1.350 şi 1.266-1.269 C.civ.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că în mod greşit a fost menţinută în sarcina sa obligaţia plăţii sumei de 43.152 lei aferentă facturii nr. 194/12.12.2013, în condiţiile în care prestaţiile pentru care a fost emisă această factură făceau parte din obiectul contractului nr. 531/14.11.2013.

A mai relevat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că preţul pentru serviciile de proiectare nu face parte din obiectul contractului, apreciind în esenţă că reclamanta avea obligaţia de a proiecta în limitele prevăzute în contract, însă fără a preciza care sunt acestea. Din această perspectivă, recurenta a subliniat că această dezlegare este contrară prevederilor art. 1.350 şi 1.266-1.269 C.civ. şi, totodată, motivarea instanţei de apel este incompletă, fiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.

În continuare, a mai subliniat că au fost încălcate prevederile art. 1.350 C.civ., cu referire la art. 10.1 din contract, privind obligaţia reclamantei de a executa şi finaliza lucrările prevăzute în contract.

Recurenta a prezentat situaţia de fapt în ce priveşte lucrările de frezare, cantitatea facturată, concluziile reţinute în rapoartele de expertiză, evidențiind reaua-credinţă a reclamantei care a facturat în plus 400 mp de manoperă după frezarea lucrărilor neconforme, context în care a fost obligată în mod greşit să achite anumite sume de bani cu titlu de debit şi penalităţi de întârziere pentru nişte lucrări care, în realitate, nu au fost efectuate.

Ultima critică invocată se referă la încălcarea prevederilor art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003, cu referire la art. 6 C.proc.civ., recurenta susţinând că raționamentul instanţei este discriminatoriu, întrucât a fost obligată să plătească penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi la sumele de bani în care a fost inclusă şi taxa pe valoare adăugată, în timp ce reclamanta a achitat penalităţi la sume în care nu erau incluse şi taxele pe valoarea adăugată.

În motivarea recursului declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 4/31.03.2021, a arătat că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, astfel că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.

Sub acest aspect a susținut că au fost încălcate prevederile art. 22 alin. (6) C.proc.civ. deoarece, admițând cererea reclamantei în sensul de a o obliga pe pârâtă la plata penalităților de întârziere şi în continuare până la data plății efective, instanţa de apel s-a pronunţat în afara limitelor învestirii.

Cea de-a doua critică vizează încălcarea prevederilor art. 14 alin. (4) și (5) C.proc.civ., recurenta susținând că din considerentele de la pagina 14 paragraful 5 din decizie rezultă că, în temeiul art. 478 alin. (5) C.proc.civ., instanța a analizat cererea incidentală formulată de apelanta-reclamantă în apel, de acordare în continuare a penalităților de întârziere, pe care a găsit-o întemeiată, fără a se pronunţa distinct pe aceasta.

Or, potrivit recurentei, o astfel de cerere în apel nu a fost formulată de către reclamantă, iar prin motivul nr. 4 de apel s-a criticat hotărârea tribunalului prin prisma faptului că nu au fost acordate penalitățile de întârziere în continuare.

În continuare, a mai susținut că apelul reclamantei a fost respins pe considerentul că acest lucru nu s-a solicitat prin acţiune și că nici curtea de apel nu a pus în discuția părților calificarea acestui motiv de apel drept cerere incidentală întemeiată pe dispoziţiile art. 478 alin. (5) C.proc.civ.

Prin urmare, în opinia recurentei, nefiind pusă în discuție o eventuală recalificare a acestui motiv de apel, hotărârea instanţei de apel nu se poate întemeia pe astfel de considerente.

Cea de-a patra critică a vizat încălcarea prevederilor art. 478 alin. (5) și art. 444 alin. (1) C.proc.civ., în dezvoltarea căreia recurenta a relevat că, fiind aplicată o normă dispozitivă, instanța nu putea pronunţa o astfel de cerere de compensare, decât dacă era învestită de către reclamantă în acest sens. Or, o astfel de cerere nu a fost formulată în apel, singura mențiune care se face cu privire la plata penalităților de întârziere regăsindu-se în motivele de apel la punctul 4.

Totodată, a arătat că art. 478 alin. (5) C.proc.civ. nu dă posibilitatea părţii de a obține penalități de întârziere viitoare, ci doar dobânzi ajunse la termen şi alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe. De altfel, penalitățile solicitate de reclamantă prin cererea de completare a dispozitivului nu sunt nici ajunse la scadență și nici nu sunt ivite după darea hotărârii.

A mai susținut că în acelaşi sens sunt şi criticile referitoare la aplicarea art. 444 alin. (1) C.proc.civ., în sensul că instanţa nu putea completa dispozitivul deciziei nr. 69/2021, întrucât reclamanta nu a formulat o cerere incidentală în apel prin care să solicite penalități de întârziere în continuare până la data plății, cerere pe care instanţa ar fi omis să se pronunțe. Pe de altă parte, prin cererea de completare a dispozitivului nu se pot aduce modificări soluției pronunţate în apel, iar în contextul în care apelul reclamantei a fost respins, prin completarea dispozitivului s-a admis practic motivul de apel nr. 4, fiind schimbată soluția pronunțată inițial, de respingere a apelului.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 197 C.proc.civ. cu referire la art. 23 din O.U.G. nr. 80/2013 deoarece pentru a se putea pronunţa pe cererea incidentală, menționată de curtea de apel în hotărârea recurată, reclamanta trebuia să timbreze corespunzător această pretenţie.

Or, potrivit recurentei, instanța nu i-a solicitat reclamantei să timbreze o astfel de cerere incidentală prin care se solicită penalități de întârziere în continuare până la data plății efective, potrivit art. 23 din O.U.G. nr. 80/2013, astfel că în lipsa taxei judiciare de timbru curtea de apel nu se putea pronunţa.

În cauză s-au formulat şi depus la dosar întâmpinări.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 C.proc.civ. s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, comunicat părţilor. Prin încheierea completului de filtru din 02.03.2022 recursurile au fost admise în principiu, fiind stabilit termen pentru dezbateri în sedinţă publică.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va lua în examinare cu prioritate recursul declarat de părţi împotriva deciziei nr. 69/10.02.2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă şi, dintre acestea, va răspunde, în ordine, începând cu analiza motivelor de casare formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L.

Dintre acestea, va răspunde cu prioritate motivelor de casare fondate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C.proc.civ., întrucât analiza acestora conduce la constatarea nulităţii actelor de procedură ale instanţei de apel ori la inconsecvența ori lipsa considerentelor proprii actului de procedură examinat, cu consecinţe specifice asupra deciziei recurate, iar ulterior va examina criticile fondate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Astfel, subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C.proc.civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, care cuprinde o evidentă contradicție între considerente şi dispozitiv, deoarece, deşi a motivat că se cuvine, în plus faţă de cele stabilite de prima instanţă, recunoaşterea dreptului S.C. A. S.R.L. la plata penalităților de întârziere de la scadența obligaţiei de plată a creanţei şi până la plata efectivă a acesteia, iar acest lucru a corespuns examinării şi validării unuia dintre motivele de apel ale reclamantei, totuşi, prin dispozitiv, apelul acestei părţi a fost respins. Fiind, astfel, evident că apelul reclamantei trebuia admis, fie şi pentru acest unic considerent, recurenta a susţinut că, pe cale de consecinţă, instanţa de apel a statuat greşit şi asupra cheltuielilor de judecată efectuate de această parte în apel.

De asemenea, recurenta a afirmat că au fost încălcate dispoziţiile art. 204, art. 209 alin. (3) C.proc.civ. şi cele ale art. 478 alin. (1) şi (3) C.proc.civ., deoarece s-a admis o cerere de compensare a datoriilor reciproce ale părţilor, constatate pe cale judiciară, deşi nu fusese formulată regulat o modificare a cererii reconvenţionale în privinţa acestui petit. În aceste condiții, instanța de apel a depăşit limitele legale ale învestirii şi a ignorat cele definitiv statuate prin decizia nr. 1337/14.07.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. S-a subliniat că prin notele de şedinţă depuse la dosar de către pârâtă în faţa primei instanțe de 13.03.2018 s-au formulat, cu depăşirea termenului legal procedural, veritabile noi pretenţii reconvenţionale care nu reprezentau o modificare a câtimii obiectului cererii iniţiale, ci capete de cerere noi, în privinţa cărora instanţa de apel nu a aplicat nicio sancţiune, ci le-a considerat greşit ca parte a obiectului învestirii.

De altfel, în privinţa acestora, decizia recurată a fost dată cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi dreptului la apărare al recurentei.

Pentru a lămuri cadrul învestirii în acord cu actele de procedură efectuate de părţi şi succesiunea lor, Înalta Curte constată că în faţa primei instanţe o dată cu întâmpinarea, pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat, ceea ce ulterior a precizat ca circumscrise unei cereri reconvenționale, anularea clauzei contractuale 19.3 din contractul de execuţie de lucrări nr. 531/14.11.2013 şi obligarea reclamantei la plata unor sume, neprecizate, reprezentând costul lucrărilor de frezare şi de refacere a lucrărilor executate necorespunzător de către reclamantă, respectiv pentru o suprafaţă de 2436 mp, pentru care pârâta a angajat lucrările unui terţ, S.C. C. S.R.L.

Prin cererea ulterioară, formulată la 12.02.2015, despăgubirile solicitate pe cale reconvențională au fost determinate la câtimea totală de 322.780,11 lei, din care suma de 237.181,15 lei a fost specificată ca reprezentând prejudiciul suferit de pârâtă, „beneficiu nerealizat”, iar suma de 85.598,96 lei a fost determinată ca reprezentând penalităţi contractuale, calculate în temeiul art. 19.1 din convenţia părţilor litigante.

După parcurgerea întregii etape a cercetării judecătoreşti, la data la care au avut loc dezbaterile pe fond ale cauzei în faţa primei instanţe, în şedinţa din 13.03.2018, pârâta a depus „note de şedinţă” prin care a solicitat ca reclamanta să fie obligată la plata sumei de 781.812,71 lei, sumă care reprezintă totalitatea costurilor efectuate pentru refacerea lucrărilor, din care 224.259 lei reprezintă costul lucrărilor efectuate de către S.C. B. S.R.L., 19.400 lei reprezintă costul lucrărilor efectuate de către S.C. F. S.R.L., iar 538.152,74 lei reprezintă sumele achitate S.C. C. S.R.L. Prin aceleaşi note de şedinţă, pârâta a solicitat instanţei să dispună compensarea datoriilor reciproce până la concurenţa celei mai mici şi să oblige reclamanta la plata sumelor nestinse prin compensare.

Notele de şedinţă au fost comunicate reclamantei fără dezbateri asupra calificării acestora, însă prima instanţă, reţinând în acea ședință cauza în pronunţare, a precizat în considerentele sentinței că aceste solicitări nu se integrează domeniului învestirii, fiind evocate dispoziţiile art. 22 alin. (6) C.proc.civ.

Cu privire la natura şi calificarea acestor note, sunt însă nu doar relevante, ci şi obligatorii cele statuate prin decizia nr 1337/14.07.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Astfel, s-a reţinut că nu a reieşit din dezbateri cu suficientă claritate că partea a intenţionat modificarea cererii reconvenţionale, iar prima instanţă a considerat că notele de şedinţă sunt obiecţiuni la expertiză. Dispunând casarea deciziei din apel, prin care se statuase că prima instanţă a ignorat fără temei notele de şedinţă depuse în dezbateri, instanţa supremă a reţinut că avocatul pârâtei nu a atras atenţia primei instanţe asupra greşitei calificări a actului de procedură şi nici nu a cerut părţii adverse acordul pentru o modificare a cererii reconvenţionale, aşa încât a dispus instanţei de apel ca, în rejudecare, să examineze dacă este legală modificarea cererii reconvenţionale solicitată prin notele de şedinţă depuse la 13.03.2018.

Se constată însă, astfel cum susţine recurenta, că dezlegările şi îndrumările date de instanţa de recurs nu au fost respectate, ceea ce semnifică o încălcare a normelor de procedură, a dispoziţiilor art. 501 C.proc.civ.

Nici dezbaterile din apel, după casare, şi nici decizia dată în rejudecarea apelurilor nu au supus examinării, ca o consecinţă a calificării date de instanţa supremă notelor de şedinţă din 13.03.2018 ca fiind o modificare a cererii reconvenţionale, dacă aceasta a fost formulată în condiţiile stabilite prin normele de procedură incidente.

În condiţiile în care instanţa de apel trebuia să lămurească dacă această modificare a fost realizată potrivit dispoziţiilor art. 209 coroborate cu cele ale art. 204 C.proc.civ. şi dacă, în aceste condiţii, este integrată limitelor legalei învestiri, spre a putea fi examinată pe fond, în rejudecarea după casare s-au depăşit aceste chestiuni de drept, iar instanţa a examinat cererea modificată fără nicio rezervă, considerând că toate pretenţiile pârâtei sunt parte a cererii reconvenţionale formulate şi precizate iniţial.

Or acest aspect se integrează încălcării normelor de procedură arătate, într-o manieră care se repercutează direct asupra aplicării greşite a dispoziţiilor art. 478 alin. (1) şi (3) C.proc.civ., deoarece nu au fost cu exactitate clarificate limitele efectului devolutiv al apelului, a obiectului şi întinderii pretenţiilor potrivit învestirii regulate în etapa judecăţii în primă instanţă.

Găsind, în consecinţă, fondate aceste critici de nelegalitate, Înalta Curte subliniază că va dispune casarea hotărârii atacate şi, în acest sens, revine instanţei de apel obligaţia de a reexamina aceste limite, după dezbateri care să asigure părţilor dreptul la apărare şi contradictorialitatea, în acord cu cele statuate prin decizia anterioară a instanţei supreme şi cu normele de procedură incidente.

Următoarea parte a criticilor examinate se referă la contradicţia vădită între considerentele deciziei din apel şi dispozitivul acesteia.

Şi acest motiv de recurs este fondat.

Examinând apelul reclamantei, instanţa de apel a reţinut că unul dintre motivele acestuia se referă la limitarea penalităţilor de întârziere în prima instanţă la suma de 101.064,76 lei. În aceste condiţii, deşi a subliniat că hotărârea primei instanţe este corectă, fiind concordantă principiului disponibilităţii, a recunoscut totuşi dreptul reclamantei la plata penalităţilor de întârziere şi în continuare, ca debite integrate ratelor ori veniturilor ajunse la termen ori despăgubirilor ivite după darea hotărârii primei instanţe, până la plata efectivă a datoriilor, deşi, în apel, o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 478 alin. (5) C.proc.civ. nu fusese formulată.

În realitate, procedând astfel, instanţa de apel a răspuns unui motiv de apel referitor la modalitatea în care prima instanţă a rezolvat chestiunea debitelor accesorii, pe care l-a găsit întemeiat, însă a folosit ca temei de drept o dispoziţie legală care nu putea avea incidenţă şi care a mijlocit încălcarea limitelor învestirii în apel.

Astfel, raţionând că reclamantei i se cuvin, concordant unei critici din apel, penalităţi contractuale calculate până la data plăţii totale a creanţei, instanţa de apel a găsit, în realitate, întemeiată critica acestei părţi litigante, iar acest lucru nu putea decât să conducă la schimbarea sentinţei prin care penalităţile erau delimitate la o sumă fixă, preconizând o soluţie diferită de cea reflectată în dispozitiv.

Înalta Curte reaminteşte cu acest prilej că motivarea hotărârii judecătoreşti este întotdeauna un silogism juridic care trebuie să susţină dispozitivul în mod coerent şi consecvent. Hotărârea judecătorească, căreia îi este integrat dispozitivul care cuprinde soluţia dată procesului consemnată în minută, cuprinde, pe lângă alte elemente, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se motivat de ce cererile părților au fost admise ori respinse, astfel cum impune art. 425 alin. (1) C.proc.civ. Prin urmare, între dispozitiv şi considerente trebuie să existe o unitate logică şi o coeziune deplină, considerentele argumentând dispozitivul în mod detaliat şi explicativ.

De aceea, în măsura în care considerentele hotărârii nu corespund în totalitate dispozitivului, sau când considerentele sunt contrare acestuia, s-a statuat prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. că hotărârea nu are caracter legal, deoarece nu se poate distinge esenţa raţionamentului judiciar, privită ca o componentă a procesului echitabil.

Astfel, în măsura în care sensul considerentelor din apel conduce la concluzia că una dintre criticile din apel ale reclamantei era fondată, că, în parte, sentința primei instanţe nu a fost legală şi temeinică, limitând injust reclamantei penalităţile, iar aceste constatări nu au fost şi nici nu se puteau întemeia pe dispoziţiile art. 478 alin. (5) C.proc.civ. rezultă că motivarea deciziei pronunţate de instanţa de apel nu concordă dispozitivului, iar hotărârea este nelegală, chestiune care s-a repercutat corespunzător şi asupra cererilor accesorii din apel.

Or, toate aceste elemente imprimă deciziei atacate un viciu de nelegalitate care atrage casarea ei şi impun rejudecarea apelului reclamantei, sub toate aspectele delimitate prin învestire.

Mai departe, corespunzător motivului de casare fondat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta S.C. A. S.R.L. a formulat mai multe critici vizând aplicarea geşită a legii.

Parte a acestora sunt subsumate operării greşite a compensării, în privinţa căreia nu erau îndeplinite condiţiile legale, ori obligării S.C. A. S.R.L. la plata unor sume de bani pe care pârâta a pretins că le-a cheltuit pentru subcontractarea lucrărilor către terţul S.C. F. S.R.L. ori în regie proprie pentru refacerea lucrărilor executate necorespunzător de către reclamantă, pentru care a pretins încălcarea principiului relativităţii efectelor contractului.

Înalta Curte subliniază, însă, că aceste critici nu se impun a fi examinate, deoarece privesc exclusiv pretenţiile pârâtei deduse instanţei prin „notele de şedinţă” din 13.03.2018, în totalitate integrate cererii reconvenţionale modificatoare, în legătură cu care, cum s-a detaliat deja, este necesară rejudecarea apelului şi evaluarea învestirii regulate a instanţei cu aceste noi pretenţii.

Succesiv, o altă parte a criticilor recurentei S.C. A. S.R.L. a vizat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1556 alin. (1), art. 1350, art. 1351 alin. (1) şi art. 1352 C.civ.

În acest sens, recurenta a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit legea, deoarece a statuat greşit asupra stării de fapt, în condiţiile în care probele cauzei vădeau executarea obligaţiilor reclamantei, iar derularea defectuoasă a contractului, începând cu 16.12.2013, s-a datorat exclusiv pârâtei, singura parte aflată în culpă. De asemenea, recurenta a afirmat că prin corespondența intens purtată între părţi, S.C. A. S.R.L. şi-a afirmat intenţia de continuare şi finalizare a lucrărilor, dar că acestea au fost suspendate temporar, prin dispoziţia Inspectoratului de Stat în Construcţii Olt, din cauza condiţiilor climatice necorespunzătoare, ori că este evident că S.C. B. S.R.L. a realizat profit în urma colaborării contractuale cu reclamanta, aşa încât condiţia dovedirii culpei sale contractuale ori cea a prejudiciului nu este îndeplinită. A mai susţinut recurenta că instanța de apel a considerat greşit că neexecutării imputate reclamantei nu i s-au interpus şi alţi factori de natură să o exonereze de culpă şi de obligaţia de a răspunde pentru prejudicii.

Răspunzând acestora, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că invocarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în recurs şi identificarea unor dispoziţii de drept material nu este suficientă pentru a contura încălcarea legii prin hotărârea atacată în lipsa oricărui efort al părţii de a demonstra în ce a constat greşeala instanţei inferioare. Un atare procedeu nu poate reprezenta în sine un motiv de casare şi nici nu obligă instanţa de recurs la o evaluare din oficiu a aplicării legii; examinarea recursului nu presupune de plano, o rejudecare a cauzei, ci numai analiza pretinselor greşeli de judecată care, prin modul lor de argumentare, fac posibilă încadrarea motivelor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Excedează, pe de altă parte, limitele controlului de legalitate realizat în recurs o nemulţumire a părţii legată de interpretarea probelor, domeniu în care instanța de apel are deplină libertate de apreciere; stabilirea faptelor pe baza sensului şi înțelesului pe care instanţele devolutive le dau, ca subiect al probelor, lucrărilor dosarului efectuate în cadrul cercetărilor judecătoreşti nu se integrează controlului pe care instanţa de recurs îl realizează în limitele şi scopul prefigurat de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., acela de verificare a conformității hotărârilor recurate cu regulile de drept.

Se cuvine subliniat, în final, că recurenta nu critică aplicarea greșită a legii, ci aplicarea legii la o situaţie de fapt pe care o consideră greşită, aşa încât, pe baza celor expuse, arată că expunerea recurentei nu se poate integra în controlul de legalitate solicitat prin recurs.

A mai criticat recurenta decizia din apel susţinând că, prin admiterea cererii de despăgubiri a pârâtei, cu referire la sumele pretins achitate S.C. C. S.R.L. pentru remedierea lucrărilor de frezare şi refacerea lucrărilor executate necorespunzător, instanţa a încălcat principiul relativității efectelor contractului.

Dincolo, însă, de împrejurarea că această afirmație nu este însoțită de niciun argument specific de natură să demonstreze că reclamanta a fost obligată la despăgubiri în puterea unui contract la care nu a fost parte, chestiunile legate de lipsa echivalenţei obiectului între contractul de execuţie de lucrări nr. 531/14.11.2013 şi cel încheiat de S.C. B. S.R.L. cu S.C. C. S.R.L., sunt aspecte de fapt care, astfel cum s-a arătat, nu fac obiectului controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului.

În fine, un ultim motiv al recursului a vizat acordarea greşită în apel a penalităţilor de întârziere, solicitate de pârâtă pe cale reconvențională, pentru o perioadă în care datoriile nu erau încă scadente.

Pe lângă observaţia că recurenta nu indică norma de drept încălcată ori interpretată greşit în apel, Înalta Curte observă că recurenta propune acestei instanţe o reevaluare a contractului şi probelor administrate, incompatibilă cu recursul.

În aceste condiţii, înlăturând criticile întemeiate de recurentă pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., instanţa supremă constată că se impune admiterea recursului reclamantei S.C. A. S.R.L. şi casarea deciziei în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C.proc.civ.

Examinând, în continuare, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 69/10.02.2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că partea a fundamentat calea extraordinară de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ..

S-a susţinut, printr-un prim motiv al recursului, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (6) C.proc.civ. şi, astfel, în mod greșit a fost respins motivul de apel al acestei părţi, referitor la obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere. Dezvoltând acest motiv, recurenta a arătat că în mod greşit instanţa de apel nu a avut în vedere că una dintre facturile solicitate la plată, având nr. 196/16.12.2013, a fost stornată la 04.01.2014, aşa încât scadenţa sumei solicitate a fost decalată la 11.06.2014, iar întârzierea plății s-a înregistrat pentru 46 zile, iar nu 314 zile, cum greşit s-a reţinut în apel. Aceeaşi situație a fost sesizată de parte şi în privinţa facturii nr. 194/12.12.2013, în legătură cu care instanţa de apel a ignorat existenţa unei perioade de graţie, aşa încât întârzierea efectivă la plată a fost de 96 de zile. Subliniind că modul de calcul al penalităţilor este eronat, recurenta a subliniat că instanţa a acordat reclamantei mai mult decât s-a cerut.

Înalta Curte subliniază că principiul disponibilității procesului civil, consacrat, între altele, în art. 22 alin. (6) C.proc.civ., presupune obligaţia instanţei de a respecta întocmai limitele în care părţile au înțeles să o învestească, atât din punctul de vedere al obiectului, cât şi al cauzei pe care cererile adresate justiţiei se întemeiază. Una dintre încălcările acestei reguli poate consta în faptul că instanţa, ignorând aceste delimitări, statuează în favoarea părţilor, prin hotărâre, drepturi suplimentar celor solicitate.

Această situație nu este însă sinonimă celei în care părţile formulează anumite pretenţii, iar instanţa le recunoaşte, însă se pune în discuţie, mai departe, legitimitatea ori fundamentul lor. Aceasta nu semnifică depăşirea limitelor învestirii, ci pune, cel mult, în dezbatere, temeinicia hotărârii judecătoreşti.

În aceste circumstanțe, Înalta Curte subliniază că instanţa de apel a statuat asupra penalităţilor de întârziere astfel cum au fost solicitate de reclamantă, însă recurenta contestă, în realitate, modul lor de stabilire şi de calcul. Or, din acest punct de vedere, nu se poate susţine cu temei că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii, iar recurenta tinde la efectuarea unui control de temeinicie a deciziei, solicitând instanței de recurs verificări de fapt, incompatibile cu această procedură.

Reamintind părţilor că recursul supune examinării conformitatea hotărârii judecătoreşti cu regulile de drept aplicabile, iar nu temeinicia ei, Înalta Curte va înlătura acest prim motiv de recurs.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. recurenta a subliniat că hotărârea recurată nu cuprinde, în parte, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază. S-a solicitat instanţei de recurs să se constate că reţinerile instanţei de apel nu au suport legal ori că sunt contrare probelor administrate.

Înalta Curte va înlătura şi acest motiv, pornind, în principal de la reţinerea că motivele de casare nu trebuie doar formal încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C.proc.civ., ci ele trebuie să dezvolte argumente care să susţină, în mod direct, motivul de recurs evocat. Din acest punct de vedere au relevanţă dispoziţiile art. 498 alin. (2) C.proc.civ. care sancționează cu nulitatea recursul ale cărui motive nu se încadrează, sub aspectul conţinutului lor, în dispoziţiile art. 488 C.proc.civ.

Or, toate dezvoltările recurentei sunt tangente netemeiniciei deciziei recurate, ca o consecinţă a evaluării greşite ori ignorării probelor, în timp ce lipsa motivării, pentru a constitui motiv de casare, trebuie să constea în demonstrația că instanţa nu a lăsat să se întrevadă, în considerente, care a fost raţionamentul juridic considerat, lipsind părţile de garanţia unui proces echitabil.

În ceea ce priveşte motivele de casare întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte reţine că recurenta a afirmat că au fost încălcate dispoziţiile art. 1350 şi art. 1266 - 1269 C.civ., arătând că în mod greşit a fost obligată la plata facturii nr. 194/12.12.2013, deoarece, deşi S.C. A. S.R.L. îi revenea inclusiv obligaţia de a realiza lucrări de proiectare, conform clauzei 10.1 din contract, aceste servicii au fost executate de un terţ. Din acest punct de vedere, recurenta a arătat că motivarea instanţei de apel este insuficientă şi că s-a făcut aplicarea greşită a legii.

Examinând această critică, instanţa de recurs reţine că se impută instanţei de apel aplicarea greşită a regulilor de interpretare a contractului, respectiv, ignorarea principiului interpretării convențiilor după voinţa concordantă a părţilor, a regulilor interpretării sistematice ori a modului de interpretare a clauzelor îndoielnice.

Cu toate acestea, recurenta nu demonstrează în ce a constat aplicarea greşită a acestor reguli de drept, cu referire la clauza 10.1 din convenţie, cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a reţinut că serviciile de proiectare intrau în atribuţiile reclamantei, fiind parte a obiectului contractului, însă S.C. B. S.R.L. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a pune la dispoziţia executantului documentaţia necesară, aşa încât reclamanta a executat servicii excedentare contractului, pe care le-a facturat separat.

Prin urmare, în acest caz, nu se pune problema unei evaluări greşite a clauzelor contractului, ca urmare a aplicării greşite a legii, deoarece există consens asupra conţinutului şi semnificaţiei dispoziţiilor contractuale; instanţa de apel a stabilit, însă, că în dinamica executării convenţiei, reclamanta a executat servicii suplimentare, facturate corect, astfel că modul în care recurenta combate în recurs aceste reţineri se integrează domeniului verificării temeinicei hotărârii atacate, care nu poate fi realizată în recurs.

De aceea, Înalta Curte constată că acest motiv nu este fondat şi îl va înlătura.

În continuare, recurenta S.C. B. S.R.L. a solicitat să se constate aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1350 C.civ. în faţa instanţei de apel; s-a susţinut că, după constatarea calităţii deficitare a executării lucrării şi refuzul reclamantei de continuare a executării contractului, pârâta a contractat refacerea lucrărilor executate defectuos cu o societate terţă. Pe baza devizelor de lucrări şi a datelor rezultate din expertiza efectuată în cauză, pârâta a constatat că reclamanta a facturat la plată lucrări pentru o suprafaţă mai mare decât cea real executată, însă apărările sale, opuse în apel, au fost înlăturate, cu motivarea că sunt susțineri pro causa, iar lipsa identităţii suprafeţelor frezate nu prezintă o relevanţă deosebită.

Nici aceste critici nu pot fi integrate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C.proc.civ. Încălcarea dispoziţiilor art. 1350 C.civ. este invocată formal, iar chestiunile sesizate vizează exclusiv aspecte de netemeinicie, pe care instanţa de recurs nu le va analiza. Recurenta se referă la modul în care instanţa de apel a examinat comparativ probele şi a înlăturat motivat apărările S.C. B. S.R.L., iar nu la o ignorare a normelor prin care se reglementează răspunderea contractuală.

Instanţa supremă reafirmă că formularea unui motiv de nelegalitate precum cel în discuţie nu presupune, în mod suficient, referirea la o normă de drept material, dacă partea nu poate dezvolta, în mod consecvent, un raţionament care să justifice cum ori de ce instanţa devolutivă a dat legii o interpretare greşită, a făcut o aplicare greşită a acesteia la starea de fapt lămurită ori a ignorat regulile de drept aplicabile.

Întreaga suită a alegaţiilor recurentei se referă la interpretarea materialului probator şi contestă concluziile instanţei de apel cu privire la starea de fapt reţinută, tinzând să repună în dezbateri aprecierea temeiniciei judecăţii şi solicită instanței de recurs exclusiv realizarea unui control de fond al hotărârii, incompatibil cu natura recursului, astfel cum aceasta este delimitată în art. 483 alin. (3) C. proc. civ., aşa încât acest motiv de recurs va fi înlăturat, la rândul lui.

În fine, un ultim motiv de recurs invocat a vizat încălcarea dispoziţiilor art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal şi a dispoziţiilor art. 6 C.proc.civ. A susţinut recurenta că a fost obligată la achitarea penalităţilor contractuale la plata sumelor facturate, deşi aceste sume includeau şi TVA, iar acest tratament este discriminatoriu. În opinia recurentei, instanţa de apel trebuia să efectueze un calcul al penalităţilor prin eliminarea, din sumele solicitate la plată, a TVA-ului corespunzător.

Aceste ultim motiv de recurs nu va fi examinat pe fond, fiind invocat de recurentă omisso medio.

Întrucât în apel ori în cursul soluţionării apelului incidența normei de drept evocate nu a făcut obiectul examinării şi nici instanţa de apel nu s-a raportat din oficiu la aceste dispoziții legale, rezultă că incidenţa art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal este pentru prima dată invocată în recurs.

Or, regulile de judecată statuate în art. 488 alin. (2) C.proc.civ. se opun ca în recurs să poate fi invocate chestiuni care nu au făcut obiectul dezbaterilor în apel ori nu au fost sesizate de părţi în calea devolutivă de atac, iar în acest caz, motivul de casare invocat omisso medio nu poate fi primit.

În aceste condiţii, Înalta Curte stabileşte că motivele de casare ale recurentei S.C. B. S.R.L. nu au caracter fondat ori nu pot fi examinate, în acord cu cele arătate, astfel că acest recurs urmează să fie respins.

Examinând, mai departe, recursul pârâtei S.C. B. S.R.L. declarat împotriva deciziei nr. 4/31.03.2021, întemeiat pe dipoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ., reține că, în primul rând, recurenta invocă încălcarea în apel a principiului disponibilității procesului civil, care obligă instanţa să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele fixate de părţi prin actele de procedură regulat efectuate, dacă legea nu dispune altfel.

În acest sens, recurenta a subliniat că pretenţia reclamantei a vizat, potrivit cererii de chemare în judecată, acordarea unei penalităţi cuantificate la 101.064,76 lei, actualizată la data plăţii efective, sintagmă căreia instanţa de apel i-a dat o altă semnificaţie, fără ca lămurirea sensului şi conţinutului acestei pretenţii să fie, corespunzător, pusă în dezbatere, astfel cum impun dispoziţiile art. 14 alin. (5) şi (6) C.proc.civ., cu atât mai mult cu cât o cerere de acordare a dobânzilor, ratelor, veniturilor ajunse la termen ori a despăgubirilor ivite după darea hotărârii primei instanţe nu fusese formulată în apel.

Motivul de casare invocat, pentru o parte a argumentelor mai sus sintetizate, este fondat.

Prin decizia nr. 4/31.03.2021, admițând cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 69/10.02.2021, Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă, a constatat că prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere, cel referitor la actualizarea penalităților până la data plăţii efective şi, având în vedere şi considerentele specifice ale deciziei principale, prin care s-a găsit întemeiată cererea apelantei S.C. A. S.R.L. privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor până la plata datoriei, a completat dispozitivul deciziei, iar daunele moratorii au fost recunoscute în favoarea reclamantei şi după data de 24.07.2014.

În primul rând, Înalta Curte reaminteşte că prin considerentele dezvoltate anterior a constatat deja că, în ceea ce priveşte decizia nr. 69/10.02.2021, există o contradicție între considerente şi dispozitiv, chestiune care s-a repercutat corespunzător asupra deciziei nr. 4/31.03.2021, în măsura în care, deşi apelul S.C. A. S.R.L. a fost respins, se recunoaşte în apel acestei părţi dreptul la penalităţi, prin cenzurarea implicită a hotărârii primei instanţe.

Se cuvine subliniat încă o dată că, potrivit observațiilor recurentei, S.C. A. S.R.L. nu a formulat în apel o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 478 alin. (5) C.proc.civ., ci solicitarea sa a corespuns unei critici îndreptate împotriva sentinţei, referitoare la sensul şi conţinutul sintagmei „penalităţi actualizate până la data plăţii efective”, căreia prima instanţă i-a dat înţelesul de actualizare potrivit ratei inflaţiei.

În aceste condiţii, constatând, în realitate, întemeiată susţinerea apelantei-reclamante şi validând unul dintre motivele de apel ale acestei părţi, instanţa de prim control judiciar, prin hotărârea de soluţionare dată, nu a omis să se pronunţe asupra unei cereri.

Înalta Curte reaminteşte că soluţionarea apelului nu presupune o pronunţare individuală asupra fiecărui motiv de apel în parte, deoarece, în sensul legii acestea nu reprezintă cereri care configurează cadrul învestirii; instanţa devolutivă de control judiciar este obligată să soluţioneze apelul care are ca unică finalitate schimbarea ori anularea hotărârii primei instanţe pe baza uneia sau mai multora dintre motivele formulate.

De aceea, împrejurarea că instanţa de control judiciar a apreciat fondat un motiv de apel şi, cu toate acestea, a respins calea de atac, nu poate fi remediată prin procedura completării hotărârii, iar erorile sesizate nu puteau fi îndreptate decât în calea de atac a recursului, ceea ce reclamanta a şi sesizat. Printr-un procedeu nerecunoscut de normele procesuale, pe calea completării hotărârii, instanţa a compatibilizat dispozitivul hotărârii pronunţate (decizia principală) cu considerentele, producând, în realitate, o schimbare a dispozitivului printr-o decizie de completare, în condiţiile în care, cum s-a arătat repetat în toată această decizie, apelanta-reclamantă nu solicitase în apel aplicarea art. 478 alin. (5) C.proc.civ., pentru ca aceasta să fie considerată ca parte a învestirii.

În mod evident, dispoziţiile art. 444 C.proc.civ. nu permiteau instanţei de apel acest procedeu, iar admiterea cererii de completare a dispozitivului, în aceste condiţii, a încălcat normele de procedură, impunându-se casarea acestei decizii.

În ceea ce priveşte, însă, argumentele recurentei S.C. B. S.R.L. referitoare la încălcarea principiului contradictorialităţii dezbaterilor şi pasivitatea instanţei de apel în a lămuri voinţa reclamantei şi conţinutul pretenţiei exprimate cu referire la penalităţi, „actualizate până la data plăţii efective”, Înalta Curte subliniază că aceasta nu se integrează, în mod propriu, nelegalităţii specifice a deciziei nr. 4/2021, ci vizează, logic, decizia completată prin care această problemă litigioasă a fost examinată în direct.

Instanţa de recurs recunoaşte că, în realitate, condamnarea S.C. B. S.R.L. la plata penalităţilor calculate până la data plăţii efective a debitului s-a produs prin decizia de completare a deciziei primordiale, însă prin aceasta nu s-a examinat temeinicia pretenţiei, deoarece, cum chiar prin această hotărâre s-a reţinut, considerentul decisiv s-a regăsit în decizia nr. 69/2021, pe când decizia nr. 4/2021 s-a limitat la consacrarea efectului lui în dispozitiv.

În aceste condiţii, întrucât vocaţia criticii referitoare la dreptul şi posibilitatea reclamantei de a obţine penalităţi pe toată durata cuprinsă între scadenţa obligaţiei şi plata efectivă este de a supune examinării legalitatea considerentelor deciziei nr. 69/2021, Înalta Curte constată că acest motiv de casare este formulat cu depăşirea termenului legal de motivare a recursului, iar partea este decăzută din dreptul de a-l invoca.

În ceea ce priveşte motivul de casare întemeiat de parte pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 197 C.proc.civ. şi art. 23 din O.U.G. nr. 80/2013, privind taxele judiciare de timbru, Înalta Curte constată, pentru raţiunile arătate mai sus, că recurenta invocă nelegala timbrare a apelului reclamantei, chestiune care excedează sfera deciziei de completare, acest motiv fiind îndreptat, de asemenea, împotriva deciziei prin care s-a soluţionat apelul.

De aceea, şi în privinţa acestuia, Înalta Curte constată invocarea tardivă, ca impediment al examinării lui pe fond.

În concluzie, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 497 C.proc.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 69/10.02.2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă şi recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 4/31.03.2021, pronunţată de aceeaşi instanţă; a casat deciziile atacate, urmând ca instanţa de apel să rejudece cauza în limitele casării, astfel cum acestea rezultă din cuprinsul considerentelor acestei decizii şi a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 69/10.02.2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă.

Cu prilejul rejudecării, instanţa de apel va examina şi soluţiona, potrivit art. 453 C.proc.civ. şi cererile corespunzătoare referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.