Salary bonus limits for judicial auxiliary staff: validity of capping statutory maximum surcharges at 30% to comply with public sector budget constraints

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 6 iunie 2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD. şi EEE., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ("DIICOT") şi cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării ("CNCD"), au solicitat:

(i) recunoaşterea stării de discriminare în care se află reclamanţii, din punct de vedere salarial, în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Bucureşti şi Curţii de Apel Ploieşti, care depăşesc limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi care beneficiază de sporuri în procent de 45%, mod de calcul recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, prin adresa nr. x/28.02.2018 şi agreat de reprezentanţii Curţii de Conturi a României, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate, indiferent dacă depăşesc sau nu plafonul prevăzut de art. 38 alin. (6) - grila de salarizare revăzută pentru anul 2022 - dar care nu a fost aplicat şi la nivelul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism;

(ii) revocarea Deciziei nr. 93 din data de 27.02.2018 emisă de procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi emiterea unei noi decizii de încadrare şi salarizare a personalului auxiliar de specialitate din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi a principiului nediscriminării prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţia României, precum şi a dispoziţiilor prevăzute în Decizia nr. 23/2016 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezelgarea unor chestiuni de drept, în sensul stabilirii drepturilor de indemnizaţie cu luarea în considerare a tuturor sporurilor în procentul legal (în total de 45 %) respectiv acordarea, pe lângă sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15 % şi a următoarelor sporuri:

- sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 25% din indemnizaţia de încadrare;

- sporul pentru păstrarea confidenţialităţii, în procent de 5% din indemnizaţia de încadrare;

(iii) repararea prejudiciului produs prin acţiunea pârâţilor, până la data încetării stării de discriminare, constând în plata diferenţei dintre suma care li s-a plătit efectiv reclamantilor şi suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia, conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei brute lunare precum şi a cuantumului sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidenţialitate şi a sporului pentru condiţii deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti şi Curtea de Apel Ploieşti;

(iv) obligarea pârâţilor. Ministerul Public, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la plata sumelor reprezentând aceste diferenţe pentru perioada 1 ianuarie 2018 - viitor;

(v) actualizarea sumelor stabilite mai sus, cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele la care s-au efectuat plăţile indemnizaţiilor reclamanţilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4948 din 28 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Public şi a respins acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă;

- a respins acţiunea introdusă de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD. şi EEE., în contradictoriu cu pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4948 din 28 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În motivarea recursului, reclamanţii susţin că instanţa de fond a făcut o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017, cu privire la cuantumul sporurilor salariale. Modul de calcul aplicat de curţile de apel din Bacău, Bucureşti şi Ploieşti a fost considerat legal de Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, prin adresa nr. x/28.02.2018 şi a fost agreat de reprezentanţii Curţii de Conturi, dar DIICOT nu a aplicat acest mod de calcul salariaţilor proprii.

Invocă recurenţii-reclamanţi încălcarea principiului nediscriminării, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, precum şi a dispoziţiilor Deciziei nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin aceea că nu s-au acordat toate sporurile, în procentul total de 45%, respectiv s-a acordat doar sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în cuantum de 15%, nu şi sporul pentru risc şi suprasolicitare în cuantum de 25% şi nici sporul pentru păstrarea confidenţialităţii, în cuantum de 5% din indemnizaţia de încadrare.

Totodată, arată recurenţii, a fost încălcat şi caracterul obligatoriu al deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii nr. 21/2008, prin care s-a reţinut că magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de risc şi suprasolicitare psihică în cuantum de 50% din indemnizaţia brută lunară, precum şi decizia Curţii Constituţionale nr. 838/2009, având ca obiect un conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de-o parte şi Guvernul şi Parlamentul României, pe de altă parte, vizând conţinutul deciziei nr. 21/2008.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii au reluat argumentaţia cererii de chemare în judecată şi au indicat existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, prin care s-a recunoscut personalului auxiliar de specialitate din cadrul Tribunalului Giurgiu şi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie un cuantum total al sporurilor salariale de 45% din indemnizaţia de încadrare.

Recurenţii-reclamanţi critică şi soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Public, susţinând aplicarea greşită a deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii nr. 13/2016, întrucât această decizie se referă la Ministerul Afacerilor Interne, nu la Ministerul Public. Totodată, arată recurenţii, chiar dacă Ministerul Public nu are atribuţii legate de salarizarea personalului auxiliar al DIICOT, acesta are calitatea de ordonator principal de credite, conform art. 14 alin. (1) lit. t) din Regulamentul de ordine interioară a parchetelor.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimata-pârâtă DIICOT a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la pretenţiile recurentei-reclamante BB., în raport de sentinţa civilă nr. 388/04.02.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, iar în ceea ce priveşte recursul declarat de ceilalţi reclamanţi, a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

4.2. Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Ministerul Public a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Înalta Curte consideră necesar a analiza, cu prioritate, motivul de recurs calificat a fi de ordine publică, referitor la incidenţa autorităţii de lucru judecat în privinţa cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta BB..

Potrivit art. 431 C. proc. civ.:

"(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.", iar conform art. 432 din acelaşi cod:

"Excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată.".

În speţă, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textele de lege precitate, din perspectiva efectului negativ al autorităţii de lucru judecat. Astfel, în dosarul nr. x/2018, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta BB., alături de alţi reclamanţi, a exhibat pretenţii identice cu cele ce fac obiectul prezentei cauze, îndreptate împotriva aceloraşi pârâţi (Ministerul Public, DIICOT şi CNCD). Dosarul a fost soluţionat în fond prin sentinţa civilă nr. 338/04.02.2019, care a rămas definitivă prin decizia nr. 1343/2021, pronunţată în recurs de ÎCCJ - SCAF.

Aşadar, la data soluţionării prezentului recurs, pretenţiile reclamantei BB. au fost definitiv soluţionate printr-o hotărâre judecătorească anterioară, care are autoritate de lucru judecat în cauza de faţă, fiind întrunită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză. Chiar dacă reclamanta a formulat acţiunea anterioară alături de alţi reclamanţi decât cei din prezenta cauză, identitatea de părţi există, întrucât, deşi ne aflăm într-un caz de coparticipare activă, fiecare dintre titularii acţiunii urmăreşte realizarea unor pretenţii proprii (acordarea unui anumit cuantum al sporurilor salariale şi plata diferenţelor salariale), astfel că, în cazul reclamantei BB., respingerea acţiunii ce face obiectul dosarului nr. x/2018 are semnificaţia nerecunoaşterii de către instanţa de judecată a acestor pretenţii, cu consecinţa imposibilităţii repunerii lor în discuţie într-un nou litigiu.

În mod evident, autoritatea de lucru judecat afectează doar situaţia reclamantei BB., nu şi pretenţiile celorlalţi reclamanţi din cauza de faţă, care vor fi analizate în cadrul recursului dedus judecăţii.

În consecinţă, în condiţiile art. 432 raportat la art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta BB., va casa în parte sentinţa civilă nr. 4948 din 28 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi, în rejudecare, va admite excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta BB., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Ministerul Public şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, pentru autoritate de lucru judecat.

II.2. Analizând recursul declarat în cauză de ceilalţi reclamanţi, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În esenţă, recurenţii-reclamanţi susţin a fi nelegală acordarea sporurilor salariale într-un cuantum inferior celui maxim prevăzut de lege (45%), susţinând încălcarea principiului constituţional al nediscriminării, precum şi o serie de decizii cu caracter obligatoriu, pronunţate de Curtea Constituţională şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Totodată, critică recurenţii-reclamanţi faptul că nu le-a fost acordat decât unul din cele trei sporuri prevăzute de lege, respectiv sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în cuantum de 15%, nu şi sporul pentru risc şi suprasolicitare în cuantum de 25% şi nici sporul pentru păstrarea confidenţialităţii, în cuantum de 5% din indemnizaţia de încadrare.

Referitor la această din urmă critică, Înalta Curte reţine că, prin sentinţa recurată, instanţa de fond a reţinut o altă situaţie de fapt, bazată pe susţinerile şi înscrisurile depuse de pârâta DIICOT, din care rezultă că cele trei sporuri au fost acordate, chiar dacă nu în cuantumul maxim prevăzut de lege.

Astfel, pârâta DIICOT a arătat în cuprinsul întâmpinării depuse în fond (dar şi în cea depusă în recurs), că prin Decizia nr. 93/27.02.2018, emisă de procurorul şef al DIICOT, a cărei revocare se solicită de către reclamanţi, le-au fost acordate acestora toate cele trei sporuri prevăzute de lege, după cum urmează: sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în cuantum de 15%, pe de-o parte şi sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi sporul pentru păstrarea confidenţialităţii, pe de altă parte, acestea din urmă în cuantum cumulat de 15% din indemnizaţia brută lunară.

Or, recurenţii-reclamanţi nu au contestat şi nu au contraargumentat în niciun fel considerentele instanţei de fond şi nici susţinerile intimatei-pârâte, în recurs limitându-se la a reitera argumentele din acţiune referitoare la neacordarea tuturor celor trei sporuri, motiv pentru care această critică va fi respinsă, ca nefondată.

Următoarea critică a recurenţilor-reclamanţi se referă la nelegala stabilire a cuantumului total al sporurilor salariale, respectiv la greşita aplicare de către instanţa de fond a prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa instanţelor naţionale au existat opinii diferite referitoare la modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicabile salariului de bază. Această problemă de drept a fost rezolvată într-un mod obligatoriu prin Decizia nr. 15/2021 din 28 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 2021, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv că, prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Considerentele sentinţei recurate în cauză corespund deciziei obligatorii a ÎCCJ, instanţa de fond reţinând că legiuitorul nu a obligat ordonatorii de credite nici la acordarea tuturor celor trei sporuri salariale şi nici la stabilirea lor la nivel maxim, acesta având posibilitatea de a limita cuantumul sporurilor cuvenite salariaţilor la valoarea de 30% din salariul de bază, pentru a se asigura de încadrarea în limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 15/2017. Instanţa de fond a apreciat că o astfel de practică administrativă este acceptabilă şi nediscriminatorie, pe când recurenţii-reclamanţi o consideră nelegală.

Înalta Curte achiesează la opinia instanţei de fond, care a reţinut în mod corect că obţinerea rezultatului de încadrare în limita prevăzută de textul de lege se poate realiza în mod legal şi prin limitarea sumei sporurilor acordate salariaţilor la 30% din salariul de bază. Atâta timp cât acordarea sporurilor la nivel maxim, de 45% pentru tot personalul, ar conduce la depăşirea cuantumului maxim de 30% pe total ordonator de credite, acordarea sporurilor la nivel individual, în aşa fel încât pe total fond de salarii să se respecte dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 153/2017, nu încalcă principiile nediscriminării şi egalităţii enunţate de art. 6 lit. b) şi c) din acest act normativ.

Înalta Curte are în vedere şi considerentele deciziei pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii, anterior menţionate, prin care s-a statuat că indicarea nivelului maxim al sporurilor nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru (paragraful nr. 84), că responsabilitatea stabilirii şi acordării drepturilor salariale în care sunt incluse şi sporurile revine ordonatorului de credite din cadrul fiecărei instituţii sau autorităţi publice (paragraful nr. 86) şi că este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaţilor care fac parte din aceeaşi categorie de personal, dar care sunt angajaţi în cadrul altui ordonator de credite (ultima teză a paragrafului nr. 86).

Nu poate fi reţinută nici încălcarea principiului nediscriminării, invocată de recurenţii-reclamanţi prin raportare la cuantumul sporurilor calculate de alţi ordonatori secundari de credite, raportat la considerentele deciziei nr. 15/2021 a ICCJ:

"89. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

90. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu reţine o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greşită prima orientare jurisprudenţială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situaţii de discriminare pe cale judiciară şi repararea, în consecinţă, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% şi în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea), care desfăşoară activitate în condiţii similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătoreşti, fie în baza unei decizii administrative.

91. De principiu, pot exista situaţii concrete în care disponibilul bănesc la nivelul unui ordonator secundar de credite permite acordarea pentru fiecare salariat aflat în aceeaşi situaţie a unor sporuri care pot să atingă limita maximă cumulată a sporurilor, cu respectarea încadrării în plafonul impus de lege pentru acel ordonator, pe când în cazul altui ordonator secundar, disponibilul să nu îi permită stabilirea sporurilor acordate până la nivelul maxim de 45% pentru fiecare salariat.

92. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale.

93. Într-o astfel de situaţie, legea îngăduie apariţia unor astfel de diferenţe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.

94. Mai mult, în această privinţă, în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)

95. Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiţi, să existe diferenţieri în funcţie de sumele de bani aflate la dispoziţia acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situaţii de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influenţa nivelul de determinare al sporurilor, apariţia unei eventuale situaţii de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluţionare a recursului în interesul legii."

În fine, un alt argument reţinut de instanţa supremă şi aplicabil speţei de faţă este cel dedus din paragraful nr. 86 al Deciziei nr. 15/2021, care a statuat că principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală". În plus, decizia Curţii Constituţionale menţionată anterior este pronunţată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare şi nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.

Acest din urmă argument este incident şi în cazul invocării de către recurenţii-reclamanţi a efectelor deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii nr. 21/2008 şi a deciziei Curţii Constituţionale nr. 838/2009, care au avut în vedere un alt cadru legislativ, anterior apariţiei Legii nr. 153/2017.

În consecinţă, în speţă nu se poate decela situaţia discriminatorie invocată de recurenţii-reclamanţi şi nici o cauză de nelegalitate a deciziei nr. 93/28.02.2017, dedusă din stabilirea cuantumului sporurilor la nivelul de 30% din salariul de bază cuvenit fiecărui reclamant, astfel încât instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală de respingere a acţiunii.

O ultimă critică formulată de recurenţii-reclamanţi priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Public. Înalta Curte constată că prima instanţă a dat o corectă dezlegare excepţiei invocate, prezenţa în cadrul procesual pasiv a acestui pârât nefiind susţinută de niciun temei legal. Invocarea de către recurenţi a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. t) din Regulamentul de ordine interioară a parchetelor şi a calităţii de ordonator principal de credite a ministerului nu sunt suficiente, câtă vreme chiar recurenţii-reclamanţi recunosc că Ministerul Public nu este implicat în stabilirea şi plata drepturilor salariale cuvenite angajaţilor DIICOT, aceste atribuţii revenind procurorului şef al structurii.

În concluzie, Înalta Curte reţine că Ministerul Public are doar calitatea de ordonator principal de credite, nefiind angajatorul recurenţilor-reclamanţi, nu este emitentul actului atacat (Decizia nr. 93/2017), nu are obligaţia legală de emitere a deciziilor de salarizare şi nici pe aceea de plată efectivă a drepturilor salariale solicitate de reclamanţi, astfel că nu este justificată calitatea procesuală pasivă pe niciunul dintre petitele cererii introductive.

Tot subsumat acestei critici, recurenţii-reclamanţi au contestat aplicabilitatea în cauză, de către instanţa de fond, a deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii nr. 13/2016, întrucât această decizie se referă la Ministerul Afacerilor Interne. Însă, din cuprinsul sentinţei recurate, nu rezultă că prima instanţă şi-ar fi întemeiat soluţia pe această decizie, ci pe considerentul inexistenţei între DIICOT şi reclamanţi a unor raporturi juridice din care să izvorască drepturi şi obligaţii reciproce, astfel că argumentele recurenţilor-reclamanţi sunt străine de hotărârea atacată şi vor fi respinse, ca nefondate.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta BB. împotriva sentinţei civile nr. 4948 din 28 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta BB., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Ministerul Public şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, pentru autoritate de lucru judecat.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD. şi EEE. împotriva sentinţei civile nr. 4948 din 28 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2022.