Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2805/2021 AI generated

Appellability of order disjoining closely linked claims; requirement for unitary judgment over separate adjudication

Case Number Decizia nr. 2805/2021
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Romania admitted the plaintiff's appeal, quashed the Court of Appeal's decision, and remanded the case for re-judgment, determining that the appellate court erred in declaring the appeal against a procedural order inadmissible. The dispute concerned a claim by a private company against a local administrative unit for damages and reclamation of a private plot of land that had been illegitimately incorporated into the public road network and named as a public street by a local council decision. The central legal issue was whether the first-instance court's order to disjoin the subsidiary claims for reclamation from the principal claim for damages constituted a mere administrative measure (which is not appealable) or a jurisdictional decision susceptible to appeal on the merits. The Court held that the disjoining was unlawful because the claims were closely linked and should have been adjudicated together to ensure unitary judgment, thus violating the principles of adversariality and the right to a fair trial; consequently, the lower courts' erroneous application of the rules on administrative measures versus interlocutory rulings was identified as the decisive legal breach, specifically citing the violation of the Civil Procedure Code provisions regarding the appealability of pre-judgment orders and the rules on material competence and related claims.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 pct. 5 din C. proc. civ, art. 22 alin. (6) din C. proc. civ, art. 99 alin. (1) din C. proc. civ, art. 488 pct. 8 din C. proc. civ, art. 557 din C. civ, art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ; Appellability of order disjoining closely linked claims; requirement for unitary judgment over separate adjudication: Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Keywords

AI generated
procedural orders civil judgment appealability of interlocutory decision incorporation of the company administrative units breach of public order

Cited Legislation

AI generated
art. 488 pct. 5 din C. proc. civ
Printr-un prim motiv de recurs, încadrabil în prevederile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea principiului contradictorialităţii.
art. 22 alin. (6) din C. proc. civ
(1) şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.
art. 99 alin. (1) din C. proc. civ
Raportat la prevederile art. 99 alin. (1) din C. proc. civ.
art. 488 pct. 8 din C. proc. civ
Printr-un ultim motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că soluţia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât U.A.T.
art. 557 din C. civ
Astfel, aceasta şi-a însuşit terenul proprietatea recurentei, printr-o formă nelegală de transfer al dreptului de proprietate, care nu se regăseşte printre modurile de dobândire a unui bun conform art. 557 din C. civ.
art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ
2872/99/2020, repartizat manual aceluiaşi complet de judecată potrivit normelor regulamentare, prin încheierea din 26 ianuarie 2021 instanţa de fond a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr.
art. 14 din C. proc. civ
Aceasta întrucât, în deplin respect al celor două principii fundamentale ale procesului civil, vizate de critica de nelegalitate, consacrate de art. 14 din C. proc. civ., respectiv art.
art. 13 din C. proc. civ
24 din Constituţia României şi art. 13 din C. proc. civ., instanţa de apel a invocat din oficiu la primul termen de judecată din calea de atac, 13 mai 2021, excepţia inadmisibilităţii apelului declarat împotriva încheierii premergătoare din 4 iunie 2020, în raport de dispoziţiile art.

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2021

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, sub nr. x/2019, la data de 23.08.2019, reclamanta S.C. Complex Turistic S.A. prin lichidator judiciar A., în contradictoriu cu pârâta U.A.T. com. Holboca, a solicitat, în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 239.800 RON reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 997 mp pe care este amenajat un drum betonat, cu nr. cadastral x (nr. vechi 376/1), înscris în Cartea Funciară nr. x (nr. vechi 552), nr. parcelă 1 (974/30), situat în intravilanul localităţii Dancu, com. Holboca, jud. Iaşi şi a sumei de 404.050 RON reprezentând chirie până la data formulării acţiunii pentru folosinţa acestui bun şi în continuare (2 euro/mp/lună) până la achitarea efectivă.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei U.A.T. com. Holboca - Consiliul Local al comunei Holboca să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul teren în suprafaţă de 997,30 mp, identificat mai sus, să-i plătească suma de 404.050 RON, reprezentând chirie până la data cererii de chemare în judecată pentru folosinţa terenului pe care este amenajat drum betonat, să-i plătească chirie de 2 euro/mp/lună pentru folosinţa terenului pe care este amenajat drum betonat, de la data cererii şi până la data lăsării în deplină proprietate şi posesie a terenului, obligarea pârâtei să pună în discuţia consiliului local şi să aprobe anularea hotărârii Consiliului Local nr. 52/2010 prin care s-a atribuit terenului denumirea de "str. x", obligarea pârâtei să pună în discuţia consiliului local modificarea Regulamentului general de urbanism al Comunei Holboca şi scoaterea terenului proprietatea S.C. Complex Turistic S.A. căreia i s-a atribuit denumirea de str. x din reţeaua stradală a loc. Dancu, com. Holboca, jud. Iaşi, obligarea pârâtei să pună în discuţia consiliului local şi să aprobe anularea autorizaţiilor de construire emise pentru str. x din loc. Dancu, com. Holboca, jud. Iaşi şi notificarea beneficiarilor acestor autorizaţii, obligarea pârâtei să desfiinţeze însemnele, inscripţiile, bornele şi altele asemenea care delimitează terenul proprietatea S.C. Complex Turistic S.A., ca şi str. x din loc. Dancu, com. Holboca, jud. Iaşi.

Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 563 şi urm. din C. civ.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1138/2019 pronunţată de Tribunalul Iaşi.

Prin încheierea de şedinţă din 4 iunie 2020, s-a dispus disjungerea capetelor subsidiare de cerere şi formarea unui nou dosar, repartizat aceluiaşi complet de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi

Prin sentinţa nr. 1481/15.10.2020, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta S.C. Complex Turistic S.A., prin lichidator judiciar A.., în contradictoriu cu pârâta U.A.T. comuna Holboca-Consiliul Local al comunei Hoboca.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Iaşi

Prin decizia nr. 289/2021 din 27 mai 2021, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins, ca inadmisibil, apelul declarat de reclamanta S.C. Complex Turistic S.A., prin lichidator A.., împotriva încheierii de şedinţă din 4 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, şi ca neîntemeiat apelul declarat de reclamanta S.C. Complex Turistic S.A., prin lichidator A.., împotriva sentinţei civile nr. 1481 din 15 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta S.C. Complex Turistic S.A., prin lichidator A..

La data de 6 august 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită cu soluţionarea recursului declarat de reclamantă, iar după parcurgerea etapei de comunicare a actelor procedurale, prin rezoluţia din data de 19 octombrie 2021 a fost fixat termen de judecată la data de 15 decembrie 2021.

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

A criticat recurenta decizia instanţei de apel, în esenţă, sub următoarele aspecte:

4.1. Printr-un prim motiv de recurs, încadrabil în prevederile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea principiului contradictorialităţii.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că excepţia inadmisibilităţii apelului împotriva încheierii de şedinţă din 04.06.2021, invocată din oficiu, nu a fost pusă în discuţia părţilor, întrucât instanţa de apel a rămas în pronunţare la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, respectiv 13.05.2021, când a dispus amânarea pronunţării la data de 27.05.2021.

Prin omisiunea de a-i acorda apelantei cuvântul asupra inadmisibilităţii apelului, au fost încălcate principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare.

4.2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, încadrabil în prevederile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea art. 477 alin. (1) şi art. 22 alin. (6) din acelaşi cod.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a susţinut că, prin apelul formulat, pârâta nu a criticat sentinţa primei instanţe cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat. Deşi reclamanta apelantă a stabilit în mod expres limitele rejudecării fondului, iar excepţia autorităţii de lucru judecat nu a fost vizată de criticile aduse sentinţei fondului, totuşi, în mod nelegal în opinia recurentei, instanţa de apel a valorificat considerentele deciziei pronunţate în dosarul x/2018 sub aspect probator, dând eficienţă puterii de lucru judecat.

Procedând astfel, instanţa de apel a depăşit limitele apelului declarat de reclamanta recurentă, încălcând dispoziţiile art. 477 alin. (1) şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

4.3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, încadrabil în prevederile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că disjungerea capetelor subsidiare de cerere, cu formarea unui nou dosar nr. x/2020, a fost greşit apreciată drept o măsură de administrare judiciară care nu poate face obiectul nici unei căi de atac, cu consecinţa respingerii ca inadmisibil a apelului formulat împotriva acestei încheierii din 04.06.2020, deşi aceasta este o încheiere intermediară, care se atacă odată cu fondul.

A mai susţinut recurenta că, la termenul de judecată din data de 26.01.2021, instanţa de judecată s-a pronunţat cu privire la suspendarea cauzei, omiţând să se pronunţe cu privire la excepţia conexării dosarului disjuns nr. x/2010, la dosarul nr. x/2019.

Raportat la prevederile art. 99 alin. (1) din C. proc. civ. şi la încheierea din data de 06.08.2020, prin care s-a constatat că Tribunalul Iaşi, secţia civilă este competent să soluţioneze capătul subsidiar din cererea de chemare în judecată, rezultă că, prin încheierea din 04.06.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, s-a încălcat dreptul reclamantului la o judecată unitară a cererii sale, întrucât ambele capete de cerere, principal şi subsidiar, trebuiau judecate împreună, neexistând niciun impediment din punct de vedere al competenţei, pentru toate capetele de cerere se administrau aceleaşi probatorii şi se judecau între aceleaşi părţi, iar instanţa, în vederea asigurării unei judecăţi unitare, le putea soluţiona printr-o singură hotărâre. În plus, soluţionarea capătului principal de cerere nu era întârziat prin soluţionarea capetelor subsidiare.

Or, prin aplicarea greşită a normei legale care reglementează situaţiile în care este posibilă disjungerea, recurentul consideră că a suferit o vătămare a drepturilor procesuale, concretizată prin menţinerea abuzivă a separării capetelor de cerere (principal şi accesorii), deşi între ele exista o strânsă legătură.

4.4. Printr-un ultim motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că soluţia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât U.A.T. Holboca are dreptul să dea nume doar străzilor care fac parte din drumurile de interes local care aparţin unităţii administrative pe teritoriul căreia se află, în niciun caz nu are dreptul să dea nume unui teren/drum privat.

În speţă, nu este vorba doar de o atribuire de nume unui teren/drum privat, ci de o schimbare a regimului juridic al acestuia prin includerea în reţeaua stradală publică, întrucât terenul în suprafaţă de 997,30 mp proprietate privată este parte componentă din strada x, care este un drum de interes local şi aparţine proprietăţii publice a comunei Holboca.

Or, a arătat recurenta, prin întâmpinarea depusă pârâta recunoaşte că a emis autorizaţii de construcţie pentru parcele de teren aflate în jurul terenului aparţinând celei dintâi (teren/drum privat), deoarece persoanele care au cumpărat teren în jur nu au altă cale de ieşire la drum. Astfel, pârâta a încălcat atât art. 25 din H.G. nr. 525/1996 pentru aprobarea Regulamentului General de Urbanism, cât şi prevederile din documentul intitulat Reactualizare plan urbanistic general-comuna Holboca, jud. Iaşi, întrucât acele proprietăţi nu aveau asigurat accesul la un drum public.

Mai mult decât atât, tot pârâta s-a folosit de acest bun imobil ca un proprietar, prin săparea de şanţuri pentru aducţiune de apă, canalizare, gaz, fără să ceară vreodată acordul proprietarului ori să-l despăgubească, în plus a permis şi altor persoane să-l folosească drept drum de acces public, prin inducerea acestora în eroare.

A mai susţinut recurenta că pârâta intimată nu are dreptul să includă un teren proprietate privată în cuprinsul unui drum public decât cu respectarea prevederilor art. 54 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul juridic al drumurilor. Astfel, aceasta şi-a însuşit terenul proprietatea recurentei, printr-o formă nelegală de transfer al dreptului de proprietate, care nu se regăseşte printre modurile de dobândire a unui bun conform art. 557 din C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă U.A.T comuna Holboca nu a depus întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele şi potrivit considerentelor expuse în cele ce urmează.

Recursul reclamantei a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.. Prin criticile concrete de nelegalitate s-a susţinut, în esenţă, că soluţia de inadmisibilitate a apelului împotriva încheierii premergătoare din 4 iunie 2020, prin care au fost disjunse capetele de cerere subsidiare, a fost pronunţată cu încălcarea atât a principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare, cât şi a dispoziţiilor art. 465 şi art. 466 alin. (4) raportat la art. 99 alin. (1) din C. proc. civ., ceea ce i-a cauzat reclamantei o vătămare procesuală, prin nesocotirea dreptului acesteia la judecata unitară a cererii introductive, în condiţiile în care exista o strânsă legătură între capetele de cerere formulate în principal şi în subsidiar.

Pe de altă parte, s-a susţinut că soluţia de respingere a apelului declarat împotriva sentinţei fondului nesocoteşte limitele efectului devolutiv, întrucât instanţa de apel a valorificat efectul pozitiv al lucrului judecat în procesul anterior având ca obiect acţiunea posesorie, deşi respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat nu a fost criticată în faţa instanţei de prim control judiciar. Mai mult decât atât, decizia recurată este rezultatul aplicării greşite a principiilor şi regulilor de drept în materia dreptului de proprietate şi a administraţiei publice locale, întrucât ignoră faptul că reclamantei i-a fost îngrădită în mod nepermis exercitarea dreptului său de proprietate în plenitudinea atributelor referitoare la posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra terenului litigios, prin schimbarea regimului juridic al acestuia ca urmare a includerii în reţeaua stradală publică şi a efectuării anumitor acte sau lucrări care contravin prevederilor O.G. nr. 43/1997 şi H.G. nr. 525/1996.

Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, este de observat că obiectul material vizat de demersul judiciar pendinte îl constituie terenul în suprafaţă de 997 mp situat în Comuna Holboca, sat Dancu, jud. Iaşi, cu regim juridic afirmat de proprietate privată a reclamantei S.C. Complex Turistic S.A. (regim juridic necontestat în proces), pe care este amenajat drum betonat şi căruia i s-a atribuit denumirea de "strada B." în reţeaua stradală publică, prin hotărârea Consiliului Local al Comunei Holboca nr. 52/2010.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâta comuna Holboca, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 563 şi urm. din C. civ., în principal despăgubiri civile reprezentând contravaloarea terenului şi lipsa de folosinţă a acestuia, iar în subsidiar revendicarea terenului şi obligarea la despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă a acestuia, precum şi "efectuarea unor acte administrative şi practice" (punerea în discuţia consiliului local şi aprobarea anulării Hotărârii Consiliului Local nr. 52/2010 privind atribuirea denumirii stradale, modificării Regulamentului general de urbanism al Comunei Holboca şi anulării autorizaţiilor de construire emise pentru proprietarii riverani, precum şi desfiinţarea însemnelor, inscripţiilor, bornelor care delimitează terenul litigios).

Pârâta a depus întâmpinare prin care, fără a invoca în termeni expliciţi excepţia necompetenţei materiale procesuale (specializate), a susţinut că sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ capetele de cerere accesorii formulate în subsidiar (descrise la filele x din vol. I al dosarului de fond). Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta s-a apărat afirmând că respectivele cereri accesorii subsidiare au natura juridică a unor veritabile obligaţii de a face în materie civilă, de competenţa instanţei civile de drept comun, întrucât reprezintă "măsuri practice" menite să asigure efectivitatea unei eventuale hotărâri judecătoreşti favorabile pronunţate în petitul subsidiar de revendicare imobiliară.

Instanţa de fond, prin încheierea premergătoare din 4 iunie 2020, a dispus măsura disjungerii capelelor de cerere subsidiare şi formării unui nou dosar, în vederea soluţionării excepţiei de necompetenţă materială.

În cadrul dosarului nou formulat, nr. 2872/99/2020, repartizat manual aceluiaşi complet de judecată potrivit normelor regulamentare, prin încheierea din 26 ianuarie 2021 instanţa de fond a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2019 al aceleiaşi instanţe, constatând "legătura dintre cele două cauze" (despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului şi lipsa de folosinţă, respectiv revendicarea terenului litigios).

Aşadar, cadrul procesual configurat prin elementele cererii introductive şi parcursul procesual din etapa judecăţii în primă instanţă, astfel cum este acesta evidenţiat de actele de procedură ale părţilor ori ale instanţei, anterior evocate, demonstrează faptul că printr-o unică cerere de chemare în judecată (obiect al dosarului nr. x/2019 al Tribunalului Iaşi, repartizat unui complet civil ordinar, de drept comun), reclamanta a supus judecăţii, în contradictoriu cu aceeaşi pârâtă, capete de cerere multiple, având caracter fie principal, fie accesoriu sau fiind adresate sub forma solicitării fie în principal, fie în subsidiar, iar instanţa de fond a disjuns capătul principal de cerere subsidiară vizând revendicarea terenului (şi cererile accesorii acestui petit subsidiar), măsura nefiind urmată de vreo declinare în favoarea unei jurisdicţii specializate în materia contenciosului administrativ ci, dimpotrivă, judecata fiind temporizată prin aplicarea cazului de suspendare facultativă, reţinându-se "legătura" cu un alt capăt principal de cerere din dosarul iniţial.

Luând în examinare criticile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., referitoare la soluţia de inadmisibilitate a apelului declarat împotriva încheierii premergătoare din 4 iunie 2020 prin care au fost disjunse capetele de cerere subsidiare, Înalta Curte reţine următoarele:

Critica vizând încălcarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare este nefondată.

Aceasta întrucât, în deplin respect al celor două principii fundamentale ale procesului civil, vizate de critica de nelegalitate, consacrate de art. 14 din C. proc. civ., respectiv art. 24 din Constituţia României şi art. 13 din C. proc. civ., instanţa de apel a invocat din oficiu la primul termen de judecată din calea de atac, 13 mai 2021, excepţia inadmisibilităţii apelului declarat împotriva încheierii premergătoare din 4 iunie 2020, în raport de dispoziţiile art. 465 din C. proc. civ. potrivit cu care măsurile de administrare judiciară nu pot face obiectul niciunei căi de atac, şi a amânat pronunţarea asupra cauzei la data de 27 mai 2021 pentru a asigura posibilitatea de a se depune concluzii scrise la dosar de către ambele părţi care erau legal citate şi nu s-au înfăţişat, solicitând judecata în lipsă.

Este în mod consecvent admis în plan doctrinar şi jurisprudenţial argumentul că principiul contradictorialităţii - garanţie a respectării dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil - nu impune necesitatea ca partea să îşi fi exprimat efectiv opinia, fiind suficient să i se fi conferit această posibilitate.

Efectivitatea acestor garanţii procesuale a fost respectată de către instanţa de apel, atâta timp cât părţile au fost legal citate, chiar dacă niciuna dintre ele nu s-a prezentat, însă au cerut judecarea cauzei în lipsă, în condiţiile art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, dezvoltată pe marginea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeana a drepturilor omului, din perspectiva exigenţelor cerute procedurii de judecată pentru a fi reţinută respectarea contradictorialităţi, principiu care implică posibilitatea părţii de a lua cunoştinţă şi de a reacţiona faţă de documente/observaţii depuse de partea adversă sau de terţi, ori faţă de noi argumente sau motive invocate din oficiu de judecător (cu titlu de exemplu, cauzele Forum Maritime S.A. c. României, Ernst şi alţii c. Belgiei, M.S. c. Finlandei).

Este fondată, însă, critica recurentei privind încălcarea dispoziţiilor art. 465 şi art. 466 alin. (4) raportat la art. 99 din C. proc. civ.

De necontestat, măsurile de administrare judiciară nu pot face obiectul niciunei căi de atac, potrivit art. 465 din C. proc. civ., care reglementează o normă specială şi derogatorie de la prevederile art. 466 alin. (4) din acelaşi cod ce instituie regula potrivit cu care împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul.

Domeniul de aplicare a normei este circumscris măsurilor de ordin organizatoric menite să asigure părţilor cadrul unei bune desfăşurări a actului de justiţie, astfel încât acestea să poată beneficia, conform legii, de activitatea de judecată ca serviciu public şi de accesul la instanţă atât din punct de vedere procedural, cât şi substanţial.

Intră, aşadar, în sfera de aplicabilitate a art. 465 din C. proc. civ. măsura disjungerii administrative a capetelor de cerere subsidiare şi formării unui nou dosar, prin înregistrarea separată a cererilor şi repartizarea manuală aceluiaşi complet de judecată potrivit normelor regulamentare.

Însă, în cauză, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că doar un atare efect juridic, circumscris neîndoielnic ariei măsurilor de ordin organizatoric, a reprezentat obiectul criticilor reclamantei apelante îndreptate împotriva încheierii premergătoare din 4 iunie 2020.

În realitate, motivele de apel au vizat dezlegarea jurisdicţională dată de instanţa de fond prin actul de procedură în discuţie, cu neobservarea dispoziţiilor art. 99 din C. proc. civ., legalitatea şi temeinicia încheierii premergătoare intrând sub cenzura instanţei de apel potrivit art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.

Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 99 din C. proc. civ., "(1) Când reclamantul a sesizat instanţa cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competenţa se stabileşte în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenţii în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competenţa altei instanţe, instanţa sesizată va dispune disjungerea şi îşi va declina în mod corespunzător competenţa. (2) În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt."

Textul de lege reglementează regulile de determinare a competenţei materiale în ipoteza sesizării instanţei cu mai multe capete principale de cerere, precum este şi cazul litigiului pendinte.

Aşadar, potrivit alin. (1) al art. 99, în ipoteza mai multor capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competenţa se stabileşte în raport cu valoarea, după caz, cu natura ori obiectul fiecărui capăt de cerere în parte, iar dacă una dintre pretenţii este de competenţa altei instanţe, se dispune disjungerea şi declinarea competenţei.

Pe de altă parte, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, în ipoteza mai multor capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, legiuitorul a instituit un nou caz de prorogare legală de competenţă în favoarea instanţei de grad mai înalt, pe temeiul conexităţii dintre pretenţii.

În speţă, pe calea unei unice cereri de chemare în judecată (obiect al dosarului nr. x/2019 al Tribunalului Iaşi, repartizat unui complet civil ordinar, de drept comun), reclamanta a dedus judecăţii două capete principale de cerere aflate într-o legătură indisolubilă, fiind vorba despre despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului, solicitate în principal, şi revendicarea aceluiaşi imobil, cerută în subsidiar.

Aceasta întrucât, nucleul materiei litigioase a ambelor capete principale de cerere este circumscris existenţei sau inexistenţei dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului şi exercitării atributelor acestui drept, din perspectiva pretinsei schimbări a regimului juridic al bunului ca urmare a includerii în reţeaua stradală publică şi a efectuării de către pârâtă a anumitor acte sau lucrări care îi îngrădesc exercitarea plenară a prerogativelor calităţii de proprietar.

Altfel spus, demersul judiciar declanşat de reclamantă, configurat prin cele două pretenţii principale, urmăreşte în esenţă acelaşi scop, anume restituirea bunului, în principal prin echivalent bănesc (contravaloarea terenului), iar în subsidiar în natură.

Legătura strânsă dintre capetele principale de cerere este de natură a face necesară soluţionarea lor împreună, din raţiuni care urmăresc o mai bună realizare a activităţii de înfăptuire a justiţiei şi evitarea pronunţării unor soluţii contradictorii.

În egală măsură, Înalta Curte are în vedere că niciuna dintre ipotezele normelor înscrise în alin. (1) şi (2) ale art. 99 C. proc. civ. nu era incidentă în cauză, astfel că instanţa de apel trebuia să observe lipsa oricărui temei juridic al dezlegării jurisdicţionale prin care s-a apreciat în sensul judecării separate, iar nu împreună, a petitelor din acţiunea introductivă, în condiţiile în care probatoriul era unul comun, iar o judecată separată, la care se adaugă şi măsura suspendării dispuse ulterior, generează efecte negative sub aspectul duratei procedurii judiciare, în raport cu dreptul părţilor la un proces echitabil.

Prezintă relevanţă, în contextul procesual expus, faptul că, ulterior disjungerii capetelor de cerere subsidiare, instanţa de fond nu doar că nu a declinat competenţa acestor cereri în favoarea jurisdicţiei specializate a contenciosului administrativ ci, dimpotrivă, în dosarul nou format, nr. x/2020, prin încheierea din 6 august 2020, a respins excepţia necompetenţei funcţionale şi a repus cauza pe rol în vederea discutării excepţiei conexităţii în raport cu dosarul nr. x/2019 "în vederea asigurării unei judecăţi unitare", pentru ca mai apoi, la termenul de judecată din 26 ianuarie 2021, aceeaşi instanţă să dispună în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2019, reţinând drept motiv de oprire a cursului judecăţii tocmai "legătura dintre cele două cauze".

Se cuvine reamintit, cu referire la necompetenţa "funcţională" examinată şi tranşată în modalitatea anterior expusă, faptul că în realitate este vorba despre excepţia de necompetenţă materială procesuală (specializată), astfel cum a statuat în mod consecvent instanţa supremă (cu titlu de exemplu, prin deciziile RIL nr. 18/2016 şi 17/2018) asupra distincţiei între competenţa materială funcţională, stabilită după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe, şi competenţa materială procesuală, care se stabileşte în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecăţii şi căreia i se subsumează şi competenţa specializată.

Raportat considerentelor expuse, Înalta Curte conchide, cu referire la cea de-a doua critică de nelegalitate adusă soluţiei de inadmisibilitate a apelului declarat împotriva încheierii premergătoare din 4 iunie 2020, că în mod nelegal instanţa de apel a repudiat, fără a efectua necesara şi cuvenita cercetare pe fond, criticile din apel circumscrise legalităţii şi temeiniciei respectivei încheieri, obiect al căii de atac devolutive.

Vătămarea procesuală suferită astfel de reclamanta recurentă este rezultatul aplicării greşite a regulilor de procedură consacrate de art. 465 şi art. 466 alin. (4) raportat la art. 99 din C. proc. civ. şi se concretizează într-o afectare, în substanţa lor, a drepturilor şi garanţiilor procesuale instituite de lege în scopul judecării unitare a cererii introductive, din raţiuni care urmăresc o mai bună realizare a activităţii de înfăptuire a justiţiei şi evitarea pronunţării unor soluţii contradictorii, fiind de subliniat aspectul că circumstanţele concrete ale cauzei se opuneau în chip limpede judecării separate a capetelor principale din unica cerere introductivă, fiind demonstrate premisele normelor juridice care recunoşteau reclamantei dreptul la o judecată unitară a acţiunii introduse.

Neregularităţile de ordin procedural anterior reţinute i-au cauzat reclamantei recurente un prejudiciu procesual ce nu poate fi înlăturat decât prin anularea actului de procedură, neregularităţi sancţionate cu casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind de prisos a examina şi celelalte critici din recurs.

În consecinţă, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5, art. 496 şi art. 497 din C. proc. civ., pentru a asigura o judecată unitară a cauzei, Înalta Curte va admite recursul reclamantei şi va casa în tot decizia atacată, cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă de apel pentru rejudecare.

Urmează ca instanţa de trimitere să se pronunţe asupra raportului juridic litigios, ţinând seama şi de celelalte critici şi mijloace procesuale de apărare invocate.

De asemenea, instanţei de trimitere îi revine îndatorirea ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., astfel cum au fost dezlegate cu caracter obligatoriu prin decizia prealabilă nr. 28/2015, să solicite şi să primească de la părţi cuvenitele şi necesarele clarificări ale elementelor cadrului procesual sub aspectul obiectului fiecărui capăt de cerere şi al cauzei juridice a fiecărei pretenţii afirmate, în considerarea principiului fundamental al rolului judecătorului în aflarea adevărului reglementat de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.

Corecta lămurire a capătului de cerere prin care s-a solicitat, în subsidiar, obligarea pârâtei să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul litigios va presupune stabilirea exactă a naturii mijlocului juridic de apărare a dreptului de proprietate activat, respectiv dacă demersul judiciar al reclamantei recurente reprezintă o acţiune în revendicare imobiliară sau o acţiune în constatare provocatorie, premisa intentării uneia sau alteia dintre cele două acţiuni fiind pierderea sau nu de către proprietar a stăpânirii materiale a terenului.

Se cuvine a fi notat, cu valoare de considerente teoretice generale, faptul că acţiunea în constatare provocatorie este definită doctrinar drept cererea prin care titularul unui drept îl cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, îi cauzează o tulburare serioasă în exerciţiul dreptului său, pârâtul fiind provocat să îşi valorifice pretenţiile, respectiv să încerce să îşi dovedească dreptul pretins, sub sancţiunea de a nu-l mai putea invoca dacă nu şi-l demonstrează, atare acţiune fiind supusă, asemenea celorlalte tipuri de acţiuni în constatare, principiului subsidiarităţii prevăzut de art. 35 din C. proc. civ., în sensul că admisibilitatea acesteia este condiţionată de inexistenţa, la dispoziţia reclamantului, a unei acţiuni în realizarea dreptului respectiv.

Ca atare, în măsura în care, deşi nu a pierdut posesia bunului, totuşi dreptul său de proprietate este supus unor contestări sau tulburări, reclamantul are deschisă calea acţiunii în constatarea dreptului, pentru a înlătura orice incertitudine, curmând contestările sau tulburările. Din această perspectivă, acţiunea se constituie într-un veritabil mijloc juridic de apărare a dreptului de proprietate, iar soluţionarea conflictului de drepturi este supusă regimului probator consacrat în materia acţiunii în revendicare imobiliară, ca mijloc specific de apărare a acestui drept real.

Raportat tuturor considerentelor expuse, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5, art. 496 şi art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantei şi va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. Complex Turistic S.A., prin lichidator judiciar A., împotriva deciziei civile nr. 289/2021 din 27 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 decembrie 2021.