Insurer's appeals against RCA damage awards held inadmissible as final in insurance matters; appellate judgment with penalties upheld

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01.03.2019, pe rolul Tribunalului Ilfov, sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat obligarea pârâtei, pentru reclamantul A., la plata următoarelor sume cu titlu de despăgubiri materiale pentru:

- cheltuielile cu medicamente, transport la şi de la unităţile medicale, taxele pentru eliberarea actelor medicale în cuantum de 3.017,90 RON, respectiv 656 euro;

- despăgubirile materiale cu privire la pierderea totală a capacităţii de muncă ce le indică o pierdere de venit de 108.563 euro;

- contravaloarea tratamentului de recuperare medicală fizică în cuantum de 40.096 euro;

- contravaloarea şedinţelor de psihoterapie în cuantum de 3.432 euro;

- suma de 30.000 euro, reprezentând costurile aferente sporirii nevoilor de viaţă ale victimei prin infirmitatea dobândită;

De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 euro cu titlu de despăgubiri morale şi obligarea acesteia la plata penalităţilor de întârziere solicitate în conformitate cu prevederile art. 21 din cadrul Legii nr. 132/2017, în cuantum de 0,2% din despăgubirile datorate pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la 10.12.2018 până la data plăţii efective.

Pentru reclamantul B. au solicitat obligarea pârâtei la plata următoarele sume cu titlu de despăgubiri materiale pentru:

- cheltuielile cu medicamente, transport la şi de la unităţile medicale, taxele pentru eliberarea actelor medicale în cuantum de 2674 RON, respectiv 581 euro;

- despăgubirile materiale cu privire la pierderea totală a capacităţii de muncă ce le indică o pierdere de venit de 91.158 euro;

- contravaloarea tratamentului de recuperare medicală fizică în cuantum de 33.917 euro;

- contravaloarea şedinţelor de psihoterapie în cuantum de 3.432 euro;

- suma de 30.000 euro, reprezentând costurile aferente sporirii nevoilor de viaţă ale victimei prin infirmitatea dobândită;

De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 350.000 euro cu titlu de despăgubiri morale şi obligarea acesteia la plata penalităţilor de întârziere solicitate în conformitate cu prevederile art. 21 din cadrul Legii nr. 132/2017, în cuantum de 0,2% din despăgubirile datorate pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la 10.12.2018 până la data plăţii efective.

Totodată, au solicitat plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 1349, 1350 şi urm., art. 1381-1392 şi urm., art. 2208, 2223 şi urm. C. civ., art. 148 şi urm., art. 451, art. 453 C. proc. civ., art. 11 completat cu art. 20 alin. (2), art. 22 din Constituţia României, art. 19 alin. (2) din C. proc. civ., art. 21 şi art. 22 alin. (1) şi urm. din Legea nr. 132/2017, precum şi dispoziţiile Normei ASF nr. 20/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 476/09.04.2020, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2019, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului A. suma de 499.392 RON cu titlu de daune materiale şi suma de 20.000 euro cu titlu de daune morale.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului B. suma de 419.328 RON cu titlu de daune materiale şi suma de 15.000 euro cu titlu de daune morale.

S-a respins cererea de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere ca nefondată.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului A. suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi să plătească reclamantului B. suma de 600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii apelanţi A. şi B. şi apelanta pârâtă C. S.A..

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă prin decizia nr. 1862/2020 din 14 decembrie 2020 a respins ca nefondat apelul declarat de către apelanta pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 476/09.04.2020, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2019 .

A admis apelul declarat de către apelanţii reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 476/09.04.2020, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2019.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că, a obligat pe pârâtă la plata către reclamantul A., a următoarelor sume:

- contravaloarea tratamentului de recuperare medicală fizică în cuantum de 184.440 RON;

- contravaloarea şedinţelor de psihoterapie în cuantum de 3.432 euro, la cursul BNR de la data plăţii efective, în echivalent RON;

- suma de 30.000 euro, reprezentând costurile aferente sporirii nevoilor de viaţă ale victimei pentru infirmitatea dobândită (la cursul BNR de la data plăţii efective), în echivalent RON;

A obligat pe pârâtă la plata către reclamantul A., a daunelor morale în cuantum de 40.000 euro, la cursul BNR de la data plăţii efective, în echivalent RON;

A obligat pe pârâtă la plata către reclamantul A., a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, calculată de la data de 10.12.2018, până la data plăţii efective a sumelor acordate prin prezenta hotărâre, cu titlu de daune materiale şi morale.

A obligat pe pârâtă la plata către reclamantul B., a următoarelor sume:

- contravaloarea tratamentului de recuperare medicală fizică în cuantum de 156.020 RON;

- contravaloarea şedinţelor de psihoterapie în cuantum de 3.432 euro, la cursul BNR de la data plăţii efective, în echivalent RON;

- suma de 30.000 euro, la cursul BNR de la data plăţii efective, reprezentând costurile aferente sporirii nevoilor de viaţă ale victimei pentru infirmitatea dobândită, în echivalent RON;

A obligat pe pârâtă la plata către reclamantul B., a daunelor morale în cuantum de 35.000 euro, la cursul BNR de la data plăţii efective, în echivalent RON;

A obligat pe pârâtă la plata către reclamantul B., a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, calculate de la data de 10.12.2018, până la data plăţii efective a sumelor acordate prin prezenta hotărâre, cu titlu de daune materiale şi morale.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Prin cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 1862/14.12.2020, apelanţii A. şi B. au solicitat instanţei să se pronunţe cu privire la modul în care se aplică penalităţile de întârziere, raportate la despăgubirile materiale acordate prin sentinţa Tribunalului Ilfov, menţinute prin decizia a cărei lămurire se cere.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă, prin decizia nr. 355/2021 din 01 martie 2021 a lămurit dispozitivul deciziei civile nr. 1862/14.12.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă în dosarul nr. x/2019, formulată de apelanţii-reclamanţi A. şi B., în contradictoriu cu apelanta-pârâtă C. S.A., în sensul că penalităţile de 0,2% se raportează la toate sumele acordate cu titlul de daune materiale şi morale (atât cele menţionate cât şi cele acordate pentru prima oară în apel).

Recurenta-pârâtă C. S.A. a declarat recurs, împotriva deciziei nr. 1862/2020 din 14 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi deciziei nr. 355/2021 din 01 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În argumentarea recursului declarat împotriva deciziei nr. 1862/2020 din 14 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, recurenta a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect se critică aspectul legat de acordarea daunelor materiale, care au fost acordate în mod global, deşi sumele pretinse au caracter de periodicitate. În acest fel au fost încălcate dispoziţiile art. 1386 C. civ., soluţia instanţei de apel fiind nelegală sub acest aspect.

Sub un alt aspect, în mod eronat a apreciat instanţa de apel că sumele de 30.000 euro, respectiv 40.000 euro reprezentând consturile aferente sporirii nevoilor de viaţă pentru infirmitatea dobândită, contravaloarea şedinţelor de psihoterapie pentru fiecare reclamant şi contravaloarea tratamentului de recuperare fizică, îmbracă cerinţa certitudinii acestui tip de prejudiciu.

Instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 1385 C. civ., ofertele unor cabinete de psihologie neputând constitui dovezi ale unor cheltuieli pentru a putea fi solicitate de la asigurator.

Recurenta face trimitere la criteriul jurisprudenţial în stabilirea cuantumului daunelor morale, care nu au fost avute în vedere de către instanţa de apel, daunele acordate nu prezintă raportul de rezonabilitate şi proporţionalitate cu dauna suferită.

Alt motiv de recurs este reprezentat de interpretarea eronată a dispoziţiilor legale în materie referitoare la penalităţi, obligarea pârâtei nu se impunea faţă de dispoziţiile artr. 21 din Legea nr. 132/2017.

La momentul la care s-a formulat cererea de despăgubire, aceasta nu îndeplinea cerinţele prevăzute de textul de lege evocat, nefiind cuantificat prejudiciul şi stabilită în mod cert vinovăţia asiguratului.

Solicită admiterea recursului, în temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare. De asemenea, solicită ca în situaţia admiterii recursului, să se dispună şi întoarecerea executării silite.

În argumentarea recursului declarat împotriva deciziei nr. 355/2021 din 01 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, recurenta a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul acestui motiv de casare, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi respingerea cererii de lămurire a dispozitivului deciziei de apel.

Recurenta susţine că soluţionarea cererii s-a făcut cu aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 21 din Legea nr. 132/2017, care prevedeau un termen iniţial de la care se naşte obligaţia de reparare a penalităţilor de întârziere.

Astfel, art. 21 se aplică în sensul în care asiguratorul are un termen iniţial de 30 de zile de la data depunerii cererii de despăgubire, în care trebuie să aibă o anumită conduită, iar sancţiunea pentru nerespectarea acesteia este aceea că asiguratorul devine obligat la plata de despăgubiri.

Penalităţile în cauza de faţă sunt incidente pentru sumele acordate în apel, de la pronunţarea sa, în cazurile în care asiguratorul nu a acceptat despăgubirea propusă de parte şi a achitat doar parţial suma pe care a apreciat-o corespunzătoare.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare prin care au invocat, în principal, excepţia inadmisibilităţii recursurilor raportat la dispoziţiile art. 483 alin. (2) şi art. 446 C. proc. civ.

În subsidiar au invocat excepţia nulităţii recursului şi în situaţia respingerii acesteia respingerea recursului ca nefondat.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursurilor, invocată prin întâmpinare de intimaţii-reclamanţi A. şi B., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi, pe cale de consecinţă, va respinge ambele recursuri, ca inadmisibile, pentru următoarele considerente:

În sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătoreşti, exercitarea acestora şi efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalităţii căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituţional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac şi exercitarea lor în condiţiile legii, potrivit cu natura şi scopul lor şi într-o anumită ordine.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Reglementarea condiţiilor şi a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din Constituţie şi nu încalcă drepturile reglementate ale justiţiabililor.

Este de necontestat că recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Se constată că în speţă, hotărârile atacate, respectiv decizia nr. 1862/2020 din 14 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi decizia nr. 355/2021 din 01 martie 2021 pronunţată de aceeaşi instanţă, au fost date în cadrul judecăţii în apel, respectiv într-o cerere privind lămurirea dispozitivului, fiind definitive, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018:

"Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate (...) în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor (...)".

Înalta Curte constată că obiectul prezentului dosar înregistrat la data de 28 martie 2019, îl constituie acţiunea privind stabilirea răspunderii contractuale a asiguratorului, derivând din contractul de asigurare R.C.A, prin care reclamanţii A. şi B. solicită obligarea pârâtei C. S.A. la plata prejudiciilor materiale şi morale în urma unui accident de circulaţie.

Temeiurile de drept invocate sunt reprezentate de dispoziţiile art. 1349, 1350 şi urm., art. 1381-1392 şi urm., art. 2208, 2223 şi urm. C. civ., art. 148 şi urm., art. 451, art. 453 C. proc. civ., art. 11 completat cu art. 20 alin. (2), art. 22 din Constituţia României, art. 19 alin. (2) din C. proc. civ., art. 21 şi art. 22 alin. (1) şi urm. din Legea nr. 132/2017, precum şi dispoziţiile Normei ASF nr. 20/2017.

Se observă, astfel, că litigiul dedus judecăţii este unul născut în materia asigurărilor, în condiţiile în care despăgubirile solicitate de reclamanţi, ca urmare a accidentului rutier, decurg dintr-un raport de asigurare, în considerarea unui contract de asigurare valabil încheiat şi a producerii riscului asigurat, constând în săvârşirea unei fapte ilicite delictuale de către persoana care are calitatea de asigurat.

Totodată, se mai observă că în astfel de litigii, care consacră principiul protecţiei terţului păgubit, instanţele sunt învestite cu stabilirea răspunderii civile delictuale de către un terţ faţă de contractul de asigurare, ca urmare a antrenării răspunderii asigurătorului, derivând din contractul de asigurare RCA, în care autorul faptei ilicite a avut calitatea de parte.

În acelaşi sens, sunt şi considerentele Deciziei nr. 13 din 18 mai 2020 pronunţată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin care se statuează că, acţiunile promovate de persoana vătămată împotriva asigurătorului RCA sunt incluse în categoria litigiilor în materia asigurărilor, întrucât asigurarea obligatorie aduce în discuţie din chiar momentul încheierii contractului de asigurare, răspunderea civilă a deţinătorului de vehicul, iar plata făcută de asigurător este o consecinţă a executării contractului de asigurare pe care l-a încheiat cu asiguratul său, în lipsa acestuia terţul vătămat neputând invoca în favoarea sa acţiunea directă reglementată de lege (Legea nr. 137/1995 sau Legea nr. 132/2017).

În aceste cazuri, instanţele sunt învestite distinct de un litigiu de drept comun în răspundere civilă delictuală, diferenţa constând în chestiunea privind existenţa şi întinderea răspunderii asigurătorului RCA, materia asigurărilor fiind individualizată în mod expres în art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 (paragrafele 84 şi 85 din decizie).

Art. 483 alin. (2) C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074/2018, în forma în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul primei instanţe, respectiv 14 ianuarie 2019, prevede că "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, hotărârile judecătoreşti pronunţate în materia asigurărilor nu sunt supuse recursului, urmare a modificării legislative introduse prin Legea nr. 310/2018.

Aşadar, începând cu data intrării în vigoare a modificărilor aduse C. proc. civ. prin acest act normativ - 21 decembrie 2018 - în materiile prevăzute expres de alin. (2) al art. 483, inclusiv în litigiile din materia asigurărilor, calea de atac a recursului este suprimată, noile reguli de procedură aplicându-se cererilor de chemare în judecată introduse ulterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 310/2018.

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. "sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs".

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei prin care s-a soluţionat cererea privind lămurirea hotărârii, Înalta Curte reţine incidente şi dispoziţiile art. 446 C. proc. civ., care dispun în sensul că împotriva hotărârii pronunţate în temeiul art. 443 C. proc. civ. poate fi exercitată aceeaşi cale de atac ca şi hotărârea în legătură cu care s-a solicitat lămurirea hotărârii.

În acest context, cum textul de lege evocat exclude dreptul la recurs în materia asigurărilor, rezultă că atât decizia instanţei de apel, cât şi decizia privind lămurirea hotărârii sunt hotărâri definitive de la data pronunţării lor, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., raportat la art. 483 alin. (2) şi art. 446 C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 cu trimitere la art. 499 teza a II-a C. proc. civ. va respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 1862/2020 din 14 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi deciziei nr. 355/2021 din 01 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Asupra cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine culpa procesuală a recurentei şi o va obliga să plătească intimatului-reclamant A. suma de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi intimatului-reclamant B. suma de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 1862/2020 din 14 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi deciziei nr. 355/2021 din 01 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B..

Obligă recurenta-pârâtă C. S.A. la plata sumei de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatului-reclamant A. şi la plata sumei de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatului-reclamant B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2021.