Enforcement of public financing contract despite non-retroactive prohibition on assignment of public procurement contracts

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 15 februarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta Unitatea Administrativ Teritoriala comuna Izvoarele, în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, a solicitat obligarea pârâtului la decontarea sumelor aprobate prin contractul de finanţare nr. x/29.04.2015, reprezentând transferuri pentru anii precedenţi actului adiţional nr. x/17.10.2018.

Prin încheierea nr. 5 din 17 aprilie 2019, Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei. A declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Olt.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 264 din 4 iunie 2021, Tribunalul Olt, secţia I civilă a respins excepţia lipsei procedurii prealabile, invocată de pârât, ca neîntemeiată. A respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată invocată de pârât, ca neîntemeiată. A respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 162 din 22 iunie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului, pe care a anulat-o, în parte, şi rejudecând a admis acţiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Izvoarele. L-a obligat pe pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice la decontarea sumelor ce fac obiectul contractului de finanţare nr. x/29.04.2015, reprezentând transferuri pentru anii precedenţi actului adiţional nr. x/17.10.2018 la contractul de finanţare. A menţinut dispoziţiile sentinţei în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiilor invocate de pârât. L-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată (fond şi apel) constând în onorariu de avocat în cuantum de 8500 RON.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei, ale cărui motive au fost subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate si respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A susţinut recurentul că hotărârea atacată este nemotivată întrucât instanţa de apel a reţinut că la momentul încheierii contractului de cesiune nu erau incidente dispoziţiile art. 2041 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, cu toate că instanţa de fond nu şi-a motivat deloc hotărârea pe acest aspect, aşa încât întreaga motivare a instanţei de reformare este străină cauzei.

A mai arătat că există o contradicţie între aprecierea instanţei în ceea ce priveşte neaplicarea dispoziţiilor noului C. civ., în condiţiile în care şi-a argumentat hotărârea prin raportare la aceste reglementări.

Recurentul a susţinut şi faptul că hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, s-a arătat că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 204 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, ignorând faptul că textul de lege reglementează şi permite doar cesiunea de creanţă şi, ca atare, a făcut o interpretare extensivă, nepermisă în cazul normei imperative.

A susţinut recurentul şi că instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor C. civ., deşi nu se punea problema aplicabilităţii normelor generale în materia contractelor, în condiţiile existenţei normelor speciale ale contractului de achiziţie publică.

Chiar dacă instanţa competentă a judeca litigiul este instanţa civilă, această situaţie nu impune, în sine, incidenţa dispoziţiilor C. civ. şi nici ignorarea naturii de contract administrativ a actului juridic dedus judecăţii.

Referitor la reţinerea instanţei de apel conform căreia pârâtul nu ar fi contestat legalitatea cesiunii înainte de a încheia contractul de finanţare, ci doar ar fi efectuat plăţi în derularea acestora, s-a arătat că la data încheierii contractului de finanţare nr. x/07.11.2014, pârâtul nu avea cunoştinţă de cesiunea contractului de lucrări nr. x/19.11.1996.

În mod greşit a reţinut instanţa faptul că pârâtul ar fi avut cunoştinţă de contractul de cesiune, întrucât, pe de o parte, s-ar putea trage concluzia că în situaţia în care nu este sesizată/constatată încălcarea legii la momentul depunerii cererii de plată, aceasta devine automat legală, iar pe de altă parte, documentele au fost analizate şi centralizate la nivelul consiliilor judeţene, urmând ca pe baza propunerilor acestora instituţia pârâtului să acorde finanţarea.

În ce priveşte obligaţia beneficiarilor de a depune la pârât documentele necesare în vederea obţinerii finanţării pentru obiective de investiţii, aceasta a survenit prin modificările aduse actului normativ, respectiv august 2015, adică după data încheierii contractului de finanţare între pârât şi reclamantă.

Aşadar, ceea ce este important de reţinut este tocmai faptul că pârâtul poate deconta doar lucrări efectuate cu respectarea prevederilor legale şi numai în limitele prevăzute de contractele de finanţare, iar în caz contrar, suportarea cheltuielilor efectuate se va face de către beneficiari.

Dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 28/2013 prevăd obligativitatea depunerii de către beneficiari a contractului de achiziţie publică şi a stadiului fizic al obiectivului de investiţii pentru a se cunoaşte necesarul de fonduri pentru finalizarea obiectivelor de investiţii în vederea fundamentării bugetului.

În speţa de faţă, identificarea existenţei contractului de cesiune nr. x/19.08.2010 a fost posibilă după data de 2 august 2015, respectiv prin modificările aduse Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 28/2013 şi Normelor metodologice ale acesteia.

Prin urmare, pârâtul a efectuat plăţi fără a avea cunoştinţă de încheierea contractului de cesiune cu încălcarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, contrar celor reţinute de către instanţa de apel. |

Astfel, pârâtul şi-a asumat obligaţia să deconteze cheltuielile efectuate de către reclamantă, în calitate de beneficiar, cu condiţia ca acestea să respecte toate dispoziţiile legale incidente si contractuale.

S-a arătat că este nelegală şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.500 RON, având în vedere că reclamanta nu a solicitat prin cererea de chemare în judecată sau prin cererea de apel plata acestora.

De asemenea, instanţa de apel a nesocotit si dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., prin acordarea unor cheltuieli de judecată excesiv de mari faţă de complexitatea cauzei şi de munca efectiv prestată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritoriala Comuna Izvoarele a formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, menţinerea deciziei atacate si obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

A arătat, cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., că din modul de dezvoltare a acestuia, recurentul nu prezintă argumente şi aspecte concrete ale nemotivării, motivării contradictorii sau străine de natura pricinii în ce priveşte decizia atacată.

Potrivit intimatei, instanţa de apel, anulând hotărârea primei instanţe si soluţionând cauza pe fond, a motivat decizia prin raportare la interpretarea greşită a temeiului de drept care a constituit refuzul executării contractului de finanţare de către recurent, nefiind admisibil ca într-o procedură judiciară referitoare la executarea unui contract administrativ instanţa să substituie motivarea refuzului executării contractului pe alt temei şi cu alte argumente, în fapt, altele decât cele invocate de părţile contractului.

A mai arătat că instanţa de fond a observat că la momentul încheierii contractului de cesiune nu erau în vigoare dispoziţiile art. 2041 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, dar a motivat hotărârea prin referire la principiile generale ale încheierii contractelor de achiziţie, fără a se raporta strict la un impediment legal al contractelor de cesiune şi că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că orice altă extindere şi interpretare în raport cu norme inexistente nu poate constitui temei legal al refuzului executării contractului de finanţare.

În concluzie, recurentul a schimbat în instanţă temeiul de fapt si de drept al refuzului executării contractului, în funcţie de motivarea hotărârii instanţei de fond, aspect care rezultă din întâmpinările formulate în cauză.

În aceste condiţii, instanţa de apel a dat eficienţă, în mod corect, dispoziţiilor legale care au format obiectul actelor de procedură, începând cu momentul refuzului executării, exprimat de recurent prin adresa nr. x/10.10.2016.

A arătat că şi motivul de recurs întemeiat pe pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. este nefondat.

Astfel, în ce priveşte interpretarea şi aplicarea art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, în mod corect, instanţa de apel a constatat că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii cu care a fost învestită şi nu a analizat temeiul de drept aplicabil contractelor de cesiune la data încheierii contractului nr. x/2010.

Instanţa de apel a analizat atât legalitatea si temeinicia hotărârii primei instanţe, dar si conţinutul raporturilor juridice derivate din contractul de finanţare, contractul de execuţie lucrări nr. x şi contractul de cesiune nr. x/2010.

În ce priveşte susţinerea că la data încheierii contractului de finanţare nr. x/7.11.2014 recurentul nu ar fi avut cunoştinţă de cesiunea contractului de lucrări, a apreciat-o ca fiind vădit nefondată.

Este nefondată, potrivit intimatei, şi susţinerea recurentului că nu a avut posibilitatea să constate existenţa contractului de cesiune decât începând cu 2 august 2015, dată după care exista obligativitatea pentru beneficiari de a depune contractul de achiziţie publică şi documentaţia privind stadiul fizic al obiectivului de investiţii.

Referitor la contractul de finanţare nr. x/2015, instanţa de apel a aplicat dispoziţiile noului C. civ. şi ale Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 28/2013, constatând că, în mod nelegal, recurentul a refuzat executarea contractului până la clarificarea unei situaţii a contractului de cesiune pe care nicicând nu a prezentat-o spre analiză vreunei instanţe.

Prin urmare, instanţa s-a pronunţat în limitele învestirii, cu toate că recurentul nu a învestit instanţa cu o cerere în nulitate sau revocare a actului de cesiune nr. x, acest contract a fost analizat de instanţă pe cale incidentală în analiza obligaţiei contractuale a recurentului din contractul de finanţare şi a nelegalităţii motivării refuzului executării contractului.

A arătat, referitor la cheltuielile de judecată, că în recurs nu se pot formula critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. cu privire la proporţionalitatea cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora potrivit considerentelor ce vor fi expuse.

- Critica referitoare la nemotivarea deciziei instanţei de apel şi astfel aplicabilitatea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată din perspectiva ambelor argumente invocate, respectiv, al existenţei unor considerente străine naturii pricinii şi al caracterului contradictoriu al acestora.

Astfel, în ce priveşte caracterul străin al considerentelor, s-a susţinut fără temei că el ar fi dat de împrejurarea că instanţa de apel a cenzurat legalitatea sentinţei tribunalului din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 2041 din O.U.G. nr. 34/2006 (text care permite doar cesiunea creanţelor născute dintr-un contract de achiziţie publică, nu a contractului de achiziţie în sine) deşi hotărârea primei instanţe nu reţinuse aplicabilitatea acestei norme.

În realitate, instanţa de apel nu a procedat la o astfel de analiză de legalitate, considerentele justificative ale soluţiei vizând modalitatea în care se produc efectele contractului între părţi, cu trimitere la dispoziţiile art. 1350 C. civ. referitoare la angajarea răspunderii contractuale în situaţia neexecutării obligaţiilor asumate, precum şi la prevederile O.U.G. nr. 28/2013 pentru aprobarea Programului naţional de dezvoltare locală (identificate ca sediu al materiei în legătură executarea obligaţiilor intimatului-pârât pentru realizarea investiţiilor aflate în derulare).

Referirea pe care o face instanţa de apel la dispoziţiile art. 2041 din O.U.G. nr. 34/2006 (introdusă, ca atare, prin Legea nr. 279/2011) nu este în sensul de a constata aplicarea retroactivă a unei norme - faţă de data perfectării contractului de cesiune - ci de a preciza de ce din cadrul normativ incident speţei trebuie exclusă această prevedere, într-o corectă aplicare a principiului care guvernează efectele legii în timp.

Totodată, această referire la cadrul normativ adecvat a permis instanţei de apel să tragă concluzia, corectă, a lipsei de consecinţele probatorii pretinse de către intimatul-pârât în legătură cu adresa nr. x/14.10.2016 a reclamantei, prin care aceasta admitea (în urma măsurii suspendării plăţilor) că "dispoziţiile art. 2041 din O.U.G. nr. 34/2006 permit doar cesiunea obligaţiilor asumate în contractele de achiziţie publică, iar nu a însuşi contractului de achiziţie publică".

Or, potrivit considerentelor instanţei, o astfel de recunoaştere nu putea avea semnificaţia lipsei de temeinicie a pretenţiilor, tocmai pentru că norma nu era incidentă şi deci, nu era aptă ca, printr-un raţionament a contrario (fiind permisă doar cesiunea creanţelor, nu era deci permisă cesiunea contractului) să ducă la consecinţa unei solicitări în instanţă lipsite de fundament juridic.

În ce priveşte susţinerea caracterului contradictoriu al considerentelor - sub motiv că, pe de o parte, instanţa de apel afirmă lipsa de incidenţă a dispoziţiilor noului C. civ., iar, pe de altă parte, ar face aplicarea acestora - se constată că, în realitate, recurentul nu distinge, în modalitatea în care o face instanţa de apel, între existenţa mai multor contracte, a căror succesiune în timp atrage aplicabilitatea - sub aspectul validităţii, relativităţii şi obligativităţii efectelor - deopotrivă, a dispoziţiilor vechiul C. civ. (pentru contractul de antrepriză generală nr. x/19.11.1996; contractul de cesiune nr. x/19.08.2010) respectiv, a dispoziţiilor noului C. civ., intrat în vigoare la 1.10.2011 (pentru contractul de finanţare încheiat în 2015 şi actele adiţionale ulterioare).

Aşadar, nu este vorba, în speţă, despre existenţa unor argumente contradictorii în interiorul considerentelor, ci despre o corectă aplicare a regulii tempus regit actum raportat la data încheierii diferitelor acte juridice supuse evaluării sub aspectul consecinţelor produse.

- Este nefondată, de asemenea, critica formulată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care susţine o greşită aplicare a normelor de drept material, respectiv, a dispoziţiilor art. 2, art. 2041 din O.U.G. nr. 34/2006, art. 1.350 C. civ., şi art. 101 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.

Recurentul-pârât a pretins o greşită dezlegare în drept dată efectelor contractului de finanţare încheiat între părţi, întrucât s-ar fi ignorat faptul că, anterior perfectării acestuia, titularul (S.C. A.) contractului pentru executarea lucrărilor aferente investiţiei "Alimentare cu apă jud. Olt,", a procedat (la 19.08.2010) la cesionarea acestui contract de antrepriză generală către S.C. B. S.R.L. (devenită ulterior S.C. C. SRL) deşi o astfel de cesiune era nelegală (acesta fiind şi motivul pentru care a procedat la suspendarea plăţilor, obiect la finanţării, la data de 10.10.2016).

Contrar susţinerii recurentului, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare în cauză, atât a dispoziţiilor O.U.G. nr. 28/2013 pentru aprobarea Programului naţional de dezvoltare locală - ca act normativ special în materie, în baza căruia s-a încheiat contractul de finanţare - cât şi a dispoziţiilor art. 1.350 C. civ., care constituie dreptul comun în ce priveşte forţa obligatorie a efectelor contractului şi răspunderea care intervine în situaţia neîndeplinirii obligaţiilor asumate de către părţi.

În acest sens, s-a stabilit corect, prin raportare la elementele de fapt ale pricinii că, în speţă, reclamanta unitate administrativ-teritorială era, în sensul art. 5 din O.U.G. nr. 28/2013, beneficiar al Programului naţional de dezvoltare locală şi deci, al unei finanţări din partea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, sens în care s-a şi încheiat contractul de finanţare nr. x/2015, în executarea căruia recurentul-pârât a început să efectueze plăţi (suspendate ulterior).

Impedimentul legal invocat de către reclamant, cu trimitere la dispoziţiile art. 101 alin. (1) din O.U.G. nr. 28/2013 - care permit sistarea plăţilor atunci când beneficiarii utilizează sumele cu nerespectarea prevederilor legale sau contractuale - a constat, astfel cum s-a arătat, în aceea că a avut loc o cesiune a contractului de antrepriză lucrări ce s-ar fi repercutat asupra însăşi valabilităţii contractului de finanţare.

O asemenea susţinere este lipsită de temei legal, având în vedere că la momentul la care a intervenit respectiva cesiune a contractului (19.08.2010) nu exista o astfel de interdicţie legală şi ca atare, în lipsa unei stipulaţii contrare, antreprenorul avea posibilitatea încheierii unui contact de subantrepriză (sau de cesiune) pentru a încredinţa executarea lucrării sau a unor părţi din aceasta altei persoane.

Or, pentru ca libertatea contractuală a părţilor - în virtutea căreia a intervenit şi contractul de cesiune - să fie limitată, este necesară o dispoziţie legală expresă, simpla referire pe care o face recurentul la prevederile art. 21 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006, care reglementează principiile ce stau la baza atribuirii contractului de achiziţie publică nefiind una care să justifice de ce, odată încheiat un astfel de contract (cu respectarea principiilor menţionate) el nu putea face, în continuare, obiect al transmisiunii cu titlu particular.

Prevederile art. 2041 din O.U.G. nr. 34/2006 - pe care recurentul le invocă nu doar în susţinerea caracterului contradictoriu al considerentelor, ci şi în justificarea lipsei temeiului legal, din punct de vedere al normei materiale aplicabile raportului juridic - nu susţin critica de nelegalitate a acestuia, câtă vreme ele fiind introduse în corpul ordonanţei de urgenţă abia prin Legea nr. 279/2011 sunt străine raporturilor juridice cărora le-a dat naştere contractul de cesiune încheiat anterior.

În acelaşi timp, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, recurentul avea posibilitatea verificării şi contestării legalităţii cesiunii contractului de antrepriză anterior încheierii contractului de finanţare, în derularea căruia a efectuat plăţi, pe care apoi le-a suspendat.

Aceasta cu atât mai mult cu cât finanţarea era una necesară finalizării unei investiţii (Alimentare cu apă sat Alimăneşti, jud. Olt) începute cu mult timp în urmă (primul contract de executare a lucrărilor aferente investiţiei a fost încheiat la 19.11.1996) şi înscriindu-se în sfera de reglementare a O.U.G. nr. 28/2013 - temei al perfectării contractului de finanţare - care a avut în vedere tocmai "existenţa unor programe de investiţii în infrastructura locală, cu obiective aflate în diferite stadii de execuţie, pentru care nu s-au asigurat în anii anteriori sursele de finanţare pentru finalizarea acestuia, fapt ce nu a contribuit la dezvoltarea echilibrată a infrastructurii locale, împiedicând atingerea standardelor de calitate a vieţii pentru comunităţile locale".

Pe de altă parte, faptul că s-au executat efectiv lucrări în baza contractului de cesiune încheiat, de către cesionarul S.C. C. S.R.L. (fostă B. S.R.L.), chiar şi după sistarea plăţilor de către recurentul-pârât, că acestea corespund calităţii şi se înscriu în limitele obligaţiilor asumate, a fost tranşat definitiv, cu autoritate de lucru judecat, prin sentinţa nr. 541/10.11.2020 a Tribunalului Olt (confirmată prin decizia nr. 1074/2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal) prin care U.A.T. - Comuna Izvoarele a fost obligată la plata unor sume către această societate, constând în contravaloarea facturii pentru servicii efectuate (facturi prezentate în continuare pârâtului-recurent spre decontare, în baza contractului de finanţare şi refuzate la plată de către acesta).

De asemenea, apărarea recurentului conform căreia a luat cunoştinţă de existenţa contractului de cesiune ulterior încheierii contractului de finanţare - respectiv, la momentul modificării O.U.G. nr. 28/2013 şi a Normelor metodologice ale acesteia, în sensul introducerii unei rubrici în care se menţionează emitentul facturii - nu-i poate susţine acestuia critica de nelegalitate şi nici refuzul efectuării plăţilor pentru lucrări executate în realizarea unui obiectiv de investiţii aprobat, aflat în derulare şi intrat, ca atare, în sfera de reglementare a O.U.G. nr. 28/2013.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, existenţa contractului era uşor de constatat şi verificat, mai ales în condiţiile în care intervenise şi o hotărâre a Consiliului local Izvoarele (nr. 21/13.08.2010) prin care s-a aprobat subcontractarea execuţiei de lucrări

Or, nu numai că recurentul nu a contestat legalitatea acestui act, dar după perfectarea contractului de finanţare a încheiat şi acte adiţionale la acesta, efectuând plăţi, pentru ca ulterior, în urma unui control al Curţii de Conturi să sisteze plăţile (invocând în neexecutarea, în continuare a obligaţiilor, dispoziţiile generice ale art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006, precum şi dispoziţiile inaplicabile, ale art. 2041 din aceeaşi ordonanţă).

A rezultat, aşadar, că în speţă a intervenit o cesiune a unui contract de antrepriză generală la un moment când nu exista nicio interdicţie legală, care să oprească o asemenea transmisiune contractuală, că, în baza acestui contract, cesionarul (subantreprenorul) a executat lucrări în vederea realizării obiectivului de investiţii "Alimentarea cu apă în comuna Izvoarele" şi că în scopul finalizării acestei investiţii aflate în derulare de mult timp s-a perfectat contractul de finanţare prin care recurentul trebuia să asigure intimatei U.A.T. Comuna Izvoarele, în limita fondurilor aprobate anual în bugetul ministerului, sumele necesare finalizării respectivului obiectiv de investiţii.

Acestea fiind raporturile juridice dintre părţi, în desfăşurarea lor, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1350 C. civ., coroborate cu cele ale art. 12 alin. (2) din O.U.G. nr. 28/2013 - referitoare la forţa obligatorie a efectelor contractului de finanţare şi executarea obligaţiilor asumate, găsind astfel întemeiată acţiunea reclamantei vizând decontarea sumelor necesare pentru realizarea lucrărilor aferente obiectivului de investiţii (respectiv, transferul sumelor pentru anii precedenţi actului adiţional nr. x/17.10.2018 la contractul de finanţare nr. x/29.01.2015).

- Critica privitoare la cheltuielile de judecată este nefondată sub ambele aspecte invocate respectiv, al acordării fără să fi fost solicitate, cu încălcarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi al cuantumului necenzurat, deşi limitarea acestora ar fi fost justificată în raport cu activitatea depusă de avocat şi complexitatea cauzei.

Contrar susţinerilor recurentului, reclamanta a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, conform notelor scrise şi concluziilor orale, consemnate în încheierea de dezbateri din 08.06.2021, depunând în acest sens şi chitanţele justificative (pentru onorariu de avocat), astfel încât instanţa de apel a făcut corect aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., raportat la soluţia adoptată pe fondul căii de atac şi poziţia de parte căzută în pretenţii a pârâtului.

În ce priveşte cuantumul cheltuielilor, solicitarea de a fi redimensionate scapă controlului de legalitate întrucât vizează proporţionalitatea acestora şi ca atare, este în căderea de apreciere a instanţei care le acordă, astfel cum s-a statuat cu valoare obligatorie prin Decizia RIL nr. 3/2020 pronunţată de instanţa supremă.

Pentru toate aceste considerente, criticile formulate au fost constatate nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.

În temeiul aceloraşi dispoziţii, ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 RON (onorariu avocat), ocazionate de judecata prezentei căi de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei împotriva deciziei nr. 162 din 22 iunie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Obligă pe recurent la plata sumei de 3000 RON cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Izvoarele.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 martie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.