Admissibility of successive suspension requests under Law 554/2004: distinct procedural scopes of Articles 14 and 15 preclude res judicata bar for identical substantive grounds

Şedinţa publică din data de 14 mai 2020

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 20.05.2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian - A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Serviciul de Inspecţie Economico -Financiară, suspendarea executării Dispoziţiei obligatorii de măsuri nr. MC-IEF-827/26.10.2018 emise de pârâtă, împreună cu toate anexele sale, şi a Raportului de inspecţie economico-financiară nr. MC-IEF-826/26.10.2018, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare a acestor acte, ce face obiectul Dosarului nr. x/2019 aflat pe rolul aceleiaşi instanţe.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 228 din 5 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a suspendat executarea Dispoziţiei obligatorii de măsuri nr. MC-IEF-827/26.10.2018 emise de pârâtă până la soluţionarea definitivă a cauzei.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 50 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate, ca nelegală, cu consecinţa respingerii cererii de suspendare în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată şi exonerarea sale de la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea opţiunii sale procesuale recurenta pârâtă a susţinut următoarele:

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, asupra respingerii excepţiei inadmisibilitatii acţiunii invocate de D.G.A.M.C. în temeiul art. 15 coroborat cu art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, cu modificările si completările ulterioare, potrivit cărora "Nu pot fi formulate mai multe cerere de suspendare succesive pentru aceleaşi motive", instanţa de fond ignorând prevederile art. 425 C. proc. civ. nemotivand hotărârea pronunţată.

Prin introducerea unei acţiuni în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, fără a aduce motive noi de nelegalitate, intimata - reclamantă încalcă principiul bunei credinţe prevăzut de art. 14 C. proc. civ.

Astfel, în cazul anularii actului administrativ de către instanţa de fond în Dosarul nr. x/2019 privind anularea actului, DGAMC, în dosarele în care se judeca cererile de suspendare, se va gasi în situaţia de a sta in judecată, pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi chemată de aceeaşi parte prin cereri diferite.

Din analiza art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă faptul că partea poate cere din nou suspendarea pentru motive noi, apărute ori identificate după pronunţarea primei hotărâri. Or, în cazul de faţă intimata - reclamanta nu a invocat motive noi de nelegalitate, faţă de dosarul nr. x/2018, fapt ce conduce la inadmisibilitatea prezentei cereri de suspendare.

Prima instanţa nu a analizat argumentele invocate de DGAMC, privind excepţia inadmisibilităţii, iar din analiza întregii sentinţe criticate, se poate lesne observa, ca prima instanţa nu a analizat in niciun fel motivele invocate de pârâtei.

Astfel, se apreciază că prima instanţa i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, precum şi principiile dreptului procesual civil, recurenta neavând vreo garanţie că argumentele sale au fost examinate de instanţa.

Pe fondul cererii de suspendare a executării dispoziţiei obligatorii, se susţine că nu sunt îndeplinite niciuna din condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Suspendarea actelor administrative este o măsură excepţională care se poate dispune doar în situaţia îndeplinirii cumulative a celor doua condiţii prevăzute de lege, respectiv existenţa cazului bine justificat şi iminenţa unei pagube.

Cazul bine justificat, aşa cum a fost reţinut de instanţa de fond, nu există în cazul intimatei-reclamante, întrucât Raportul de inspecţie economico - financiară nr. MC-EF 826/26.10.2018, cât şi Dispoziţia obligatorie de masuri nr. MC-IEF 827/26.10.2018, sunt temeinic motivate în fapt şi în drept, reprezentând un mijloc de probă veritabil, până la proba contrarie.

Intimata-reclamanta nu a relevat împrejurări de fapt sau de drept care să fie de natura a crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii celor doua acte administrative, ci a invocat veritabile motive de nelegalitate, specifice acţiunii in anulare, întrucât argumentele intimatei - reclamante din cererea de suspendare sunt identice cu cele din contestaţia administrativă prin care se urmăreşte anularea actelor administrative.

Din analiza art. 16 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011, cu modificările si competarile ulterioare, rezultă că termenul de efectuare a inspecţiei de 6 luni este un termen de recomandare, întrucat leguitorul a ales să nu reglementeze o sancţionare a depăşirii acestui termen, cu nulitate absolută sau relativă a dispoziţiei obligatorii.

Depăşirea acestui termen nu se constituie într-o aparenţă de nelegalitate a actului administrativ-fiscal în condiţiile în care o astfel de sancţiune nu este prevăzută expres.

În stabilirea duratei inspecţiei, prima instanţa nu a ţinut cont şi de culpa reclamantei, prin întârzierile mai mult sau mai puţin justificate, în prezentarea documentelor şi a explicaţiilor solicitate de echipa de inspecţie economico-financiară, care au contribuit semnificativ la prelungirea termenelor de finalizare a inspecţiei economico-financiare.

Pe de altă parte, analizarea aspectelor ce vizează intervenirea sau neintervenirea prescripţiei dreptului de a stabili varsăminte presupune verificarea existenţei unor eventuale motive de întrerupere sau suspendare a curgerii termenului de prescripţie, operaţiune care ar depăşi limita verificărilor sumare permis a fi efectuate în cadrul procedurii prevăzute de art. 15 coroborate art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările si completările ulterioare. Or, prin analiza acestor aspecte prima instanţa a încălcat rigorile stabilite de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prima instanţa cu privire la existenţa cazului bine justificat a antamat fondului litigiului, aspect care nu este posibil în aceasta etapa a procedurii, caracterizată prin cercetarea sumară a aparenţei dreptului, întrucat cazul bine justificat nu se refera la critici de nelegalitate a actului administrativ.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei aceasta trebuie să constea într-un prejudiciu material viitor şi previzibil. Deşi intimata-reclamanta a relevat o serie de consecinţe ale actului administrativ a cărui suspendare a solicitat-o, acestea sunt pur ipotetice şi speculative, cu atât mai mult cu cât justificarea îndeplinirii condiţiei pagubei iminente nu pot fi pur şi simplu invocate efectele actului.

De asemenea, din interpretarea logico-gramaticală a prevederilor art. 15 coroborat cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin raportare la definiţia dată de art. 2 lit. ş) din lege, rezulta că măsura suspendării, astfel cum a fost avută în vedere de leguitor, reclamă un caracter urgent în ceea ce priveşte prejudicierea persoanei fizice/juridice, însă, din aceasta perspectivă, se apreciază că nu s-a făcut dovada ca riscul invocat este unul actual sau iminent, ci doar eventual.

Totodată, intimata-reclamanta nu a probat că o eventuala executare silită a sumei ce face obiectul dispoziţiei obligatorii, i-ar crea un prejudiciu material grav, imposibil de evitat şi care i-ar afecta posbilităţile de întreţinere curentă.

Se critică hotărârea instanţei de fond din perspectiva cheltuielilor de judecată, apreciindu-se că nu se află în culpă procesuală, întrucât recurenta nu a făcut altceva decât să aplice dispoziţiile legale în materie la speţa în cauza, motiv pentru care nu poate fi sancţionată procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecata.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare reclamanta intimată Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian - A. S.A. a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat, apreciind că hotărârea instanţei de fond este legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este nefondat potrivit următoarelor argumente:

Reclamanta a solicitat suspendarea executării dispoziţiei obligatorii de măsuri având număr de înregistrare MC-IEF-827/26.10.2018 emise de Serviciul de Inspecţie Economico - Financiară din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, împreună cu toate anexele sale, prin care au fost stabilite în sarcina sa obligaţii bugetare în cuantum total de 69.299.196 RON, inclusiv a Raportului de inspecţie economico-financiară nr. MC-IEF-826/26.10.2018, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei în fond, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Prima instanţă a apreciat că formularea cererii de suspendare în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 este inadmisibilă, fără a-şi expune considerentele, însă lipsa acestora nu este de natură a atrage casarea hotărârii, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, în condiţiile în care instanţa a analizat fondul cererii de suspendare.

Instanţa de control judiciar împărtăşeşte punctul de vedere al judecătorului fondului prin care s-a considerat că este admisibilă o cerere de suspendare a unui act administrativ întemeiată pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 în temeiul aceloraşi motive pentru care s-a obţinut o hotărâre de suspendare a aceluiaşi act administrativ în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, urmând a suplini considerentele instanţei de fond sub acest aspect.

Potrivit art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 "Nu pot fi formulate mai multe cereri de suspendare succesive pentru aceleaşi motive". Această dispoziţie legală constituie o aplicaţie specială a excepţiei autorităţii de lucru judecat în materia contenciosului administrativ, referitor la cererea de suspendare a executării actului administrativ, prin care legiutorul a reglementat interdicţia formulării mai multor cereri de suspendare cu acelaşi obiect, pentru aceleaşi temeiuri şi între aceleaşi părţi.

Inadmisibilitatea prevăzută de norma mai sus menţionată vizează în exclusivitate numai cererile de suspendare formulate în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru că prin ipoteză se soluţionează între aceleaşi părţi, au acelaşi obiect, respectiv suspendarea executării aceluiaşi act administrativ, iar prin reiterarea aceloraşi motive în cadrul celei de a doua cereri se încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Legiutorul s-a preocupat şi de reglementarea interdicţiei formulării mai multor cereri de suspendare a actului administrativ pentru aceleaşi motive în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004. Art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 este normă complementară a art. 15 din acelaşi act normativ, prin efectele dispoziţiei legale de trimitere prevăzută de art. 15 alin. (2), care prevăd aplicarea corespunzătoare a interdicţiei formulării de cereri de suspendare succesive pentru aceleaşi motive în cadrul procesual reglementat de această normă.

Această abordare normativă, demonstrează că legiutorul a înţeles să reglementeze inadmisibilitatea formulării unor cereri succesive de suspendare a executării actului administrativ numai în cadrul aceleiaşi categorii de cereri, respectiv a celor prevăzute de art. 14 sau art. 15 din Legea nr. 554/2004, după caz, pentru că numai în cadrul fiecărei categorii se poate valida afirmaţia identităţii de părţi, de cauză şi de obiect între două sau mai multe cereri.

Hotărârea pronunţată asupra unei cereri de suspendare a executării unui act administrativ în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu are autoritate de lucru judecat în raport de o nouă hotărâre de suspendare pentru aceleaşi motive solicitată în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, pentru că între cele două cereri cu care au fost învestite instanţele judecătoreşti nu există identitate de obiect. În această materie, identitatea de obiect nu se verifică numai prin raportare la constatarea identităţii actului administrativ a cărui suspendare se solicită prin cele două cereri, ci şi prin verificarea identităţii dimensiunii temporale a măsurii solicitate, în ale cărei limite se poate pronunţa instanţa astfel învestită.

Or, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 se poate solicita/acorda suspendarea până la pronunţarea instanţei de fond, iar în temeiul art. 15 până la rămânerea definitivă a cauzei, diferenţele sub aspect temporal ale celor două cereri şi hotărâri fiind evidente. Este adevărat, că potrivit art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 în ipoteza admiterii acţiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condiţiile art. 14, se prelungeşte de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, însă este vorba de un efect legal (ope legis), condiţionat de o anumită soluţie a instanţei de fond asupra cererii de anulare a actului administrativ, iar nu de efectul autorităţii de lucru judecat al hotărârii judecătoreşti asupra suspendării efectelor acestuia.

Însă, art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 constituie un argument suplimentar în favoarea admisibilităţii cererii de suspendare formulată în temeiul art. 15 din lege, în condiţiile în care persoana vătămată solicitase şi obţinuse suspendarea executării actului administrativ în condiţiile art. 14, pentru aceleaşi motive, legiutorul extinzând efectele acestei suspendări peste limita iniţială (pronunţarea instanţei de fond) în situaţia în care a fost admisă acţiunea pe fond şi nu se solicitase şi obţinuse suspendarea executării actului administrativ în temeiul art. 15, legiutorul admiţând chiar suprapunerea suspendării executării actului administrativ în temeiul art. 14, prelungită legal ca efect al admiterii acţiunii pe fond pe suspendarea obţinută în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004.

În acest context, ar fi absurd a pretinde reclamantului care a solicitat şi obţinut suspendarea în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi care vrea să-şi prezerve această facilitate dincolo de limitele acestei măsuri, de a produce motive noi în susţinerea cererii de suspendare întemeiată pe art. 15 din actul normativ menţionat.

Corelativ, afirmaţia de mai sus este valabilă şi în situaţia în care a fost respinsă cererea de suspendare întemeiată pe art. 14 din Legea nr. 554/2004, fără însă a se putea afirma că, aspectele statuate de instanţă, în analiza cazului bine justificat şi a iminenţei producerii unei pagube, nu ar putea fi valorificate în analiza cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, fundamentată pe împrejurări de fapt şi de drept identice celei dintâi.

Or, instanţa de fond a valorificat aspectele de dezlegate cu putere de lucru judecat de Curtea de Apel Bucureşti prin sentinţa 5234/11.12.2018 pronunţată în dosar nr. x/2018 prin care s-a dispus suspendarea executării dispoziţiei obligatorii de măsuri nr. MC-IEF-827/26.10.2018 în temeiul art. 14 din legea nr. 554/2004, în condiţiile în care cererea de suspendare a fost solicitată pentru argumente similare în privinţa existenţei cazului bine justificat şi iminenţei producerii unei pagube, cu cele invocate în prezenta cauză.

Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Puterea de lucru judecat, în forma prezumţiei, vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti, principiul puterii de lucru judecat împiedicând infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

Puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 5234/11.12.2018 s-a consolidat până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze, întrucât prin decizia nr. 5532/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost respins ca nefondat recursul exercitat de pârâta D.G.A.M.C., fiind menţinută, în consecinţă, măsura suspendării dispoziţiei obligatorii de măsuri nr. MC-IEF-827/26.10.2018 până la soluţionarea pe fond a cauzei.

Dezlegările date în privinţa reţinerii celor două condiţii ale suspendării executării actului administrativ se impun şi în prezenta cauză în temeiul principiului mai sus enunţat, fără a mai fi necesară reiterarea lor, astfel că se poate concluziona că măsura suspendării executării dispoziţiei obligatorii de măsuri nr. MC-IEF-827/26.10.2018 în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 luată de instanţa de fond se impune a fi menţinută.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte în majoritate va respinge recursul formulat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei nr. 228 din 5 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară,

Respinge recursul formulat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei nr. 228 din 5 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2020.

Cu opinie separată

Admite recursul formulat de ANAF-Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând, respinge cererea de suspendare, ca inadmisibilă.

Contrar opiniei majoritare, apreciez ca fiind legală soluţia primei instanţe, astfel că recursul de faţă este nefondat, pentru următoarele considerente:

În fapt, reclamanta A. S.A. a formulat două cereri de suspendare a executării dispoziţiei obligatorii de măsuri nr. MC-IEF-827/26.10.2018 .

O primă cerere de suspendare a executării actului administrativ în discuţie a fost promovată în condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 5234 din 11.12.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia VIII contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018.

O a doua cerere de suspendare a dispoziţiei de măsuri a fost formulată în prezentul dosar, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentinţa civilă recurată în cauza de faţă, prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare, soluţie pe care o consider ca fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi, de asemenea, cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, aplicabile prin asemănare şi atunci când noua cerere de suspendare a executării este formulată în condiţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, este de observat faptul că hotărârea atacată nu cuprinde niciun considerent pe marginea analizei excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii reclamantei, cu toate că a pus în discuţie această excepţie şi a respins-o, în dispozitivul sentinţei.

În atare context, este în afara oricărei discuţii caracterul nemotivat al hotărârii sub acest aspect.

Opinia majoritară consideră admisibilă formularea unei cereri de suspendare pentru aceleaşi motive, dar cu condiţia ca noua cerere să aibă temei diferit de prima şi conchide în sensul că prima instanţă a valorificat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei pronunţate în dosarul nr. x/2018.

Concluzia, în sensul că prima instanţă a valorificat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei pronunţate în dosarul nr. x/2018, nu are suport în considerentele sentinţei recurate în prezenta cauză, fiind de reamintit faptul că judecătorul fondului nu a oferit nicio dezlegare pe marginea admisibilităţii acţiunii şi nici a eventualei incidenţe a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în cauza de faţă.

Prin urmare, în cauză este demonstrată incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Este fondată şi critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât prima instanţă a încălcat prevederile art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, aplicabile prin asemănare şi în cazul cererii formulate în condiţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Opinia în sensul admisibilităţii formulării unor cereri de suspendare pentru aceleaşi motive porneşte de la o confuzie între noţiunea de motive(cauza cererii de chemare în judecată) şi cea de condiţii, asimilând, practic, o condiţie procedurală cu una de fond, cu consecinţa denaturării scopului avut în vedere de legiuitor cu prilejul edictării finelui de neprimire prevăzut de art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate.

Conform prevederilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond.

În timp ce art. 14 alin. (6) din legea privind contenciosul administrativ statuează că nu pot fi formulate mai multe cereri de suspendare succesive pentru aceleaşi motive, norma inserată la art. 15 alin. (2) din aceeaşi lege trimite la dispoziţiile art. 14 alin. (2) - (7), precizând că acestea se aplică în mod corespunzător.

Noţiunea de motive, utilizată de legiuitor în cuprinsul ambelor articole de lege, nu vizează altceva decât cazul bine justificat şi necesitatea prevenirii unei pagube iminente, noţiuni ce sunt explicitate prin dispoziţiile cuprinse la art. 2 din Legea nr. 554/2004.

În sensul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, prin cazuri bine justificate se înţelege acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ iar, potrivit art. 2 lit. ş) din aceeaşi lege, paguba iminentă este reprezentată de prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

De altfel, chiar în cuprinsul dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004 se face trimitere expresă la sintagma "pentru motivele prevăzute la art. 14", pentru a se contura condiţiile de fond ale cererii de suspendare a actului administrativ, de unde concluzia că prin motive nu se poate înţelege nicidecum condiţiile procedurale de formulare a cererii de suspendare a executării actului administrativ.

Prin urmare, indiferent de calea procesuală aleasă subiectul de sezină (art. 14 sau art. 15 din Legea nr. 554/2004), motivele cererii de suspendare a executării actului administrativ sunt cazul bine justificat şi necesitatea prevenirii unei pagube iminente, acestea nefiind altceva decât o particularizare a cauzei cererii de chemare în judecată, aşa cum aceasta este prevăzută prin dispoziţiile art. 194 lit. d) din C. proc. civ..(arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea).

În aceeaşi ordine de idei, apreciez că obiectul cererii de chemare în judecată, formulate în condiţiile art. 14 sau, după caz, art. 15 din Legea nr. 554/2004 este acelaşi, respectiv solicitarea de suspendare a executării actului administrativ, legiuitorul configurând astfel, un mijloc de protecţie provizorie a subiectului de sezină, pentru a-l proteja de consecinţele păguboase ale executării unui act administrativ vădit nelegal, până la soluţionarea definitivă a litigiului vizând constatarea nelegalităţii actului addministrativ în discuţie.

Iarăşi este necesar a preciza faptul că prin obiect al cererii de chemare în judecată, în accepţiunea dispoziţiilor art. 194 lit. c) din C. proc. civ., se înţelege pretenţia concretă dedusă judecăţii, or, particularizat cauzei de faţă, această pretenţie nu reprezintă altceva decât solicitarea de acordare a măsurii de protecţie provizorie, constând în suspendarea executării actului administrativ.

Prin urmare, instituind interdicţia formulării, în mod repetat, a cererii de suspendare a executării actului administrativ pentru aceleaşi motive, legiuitorul nu face altceva decât să consfinţească necesitatea respectării autorităţii de lucru judecat, fiind evident că, în cazul în care s-ar recunoaşte subiectului de sezină posibilitatea de a formula o nouă cerere de suspendare a executării, pentru aceleaşi motive dar în alte condiţii procedurale ce nu vizează cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată, necesitatea respectării autorităţii de lucru judecat rămâne un principiu doar la nivel declarativ.

Intenţia legiuitorului, în sensul anterior arătat, rezultă şi din interpretarea literală a textului art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, care nu permite formularea unor cereri de suspendare succesive pentru aceleaşi motive, nefiind utilizată sintagma în aceleaşi condiţii, astfel că numai în prezenţa unei circumstanţieri de genul celei din urmă (aceleaşi condiţii) s-ar putea trage concluzia că interdicţia formulării cererilor de suspendare a executării în mod succesiv vizează doar cererile formulate succesiv în condiţiile prevăzute de art. 14 sau, după caz, în condiţiile prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004.

În raport de aceste considerente, apreciez că recursul formulat în cauză este fondat, cererea de suspendare a executării, formulată de reclamantă, fiind inadmisibilă.