Retroceded religious property rent liability: enforceability of tacit lease renewal and obligation of public local authority as lessee

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Turda, la 10 mai 2017, reclamanta Parohia Reformată Turda Veche, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Turda prin Primar, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 212.225 RON, reprezentând contravaloarea chiriei pentru imobilului situat administrativ în Turda, str. x, pentru perioada 1.12.2015 - 30.04.2017, la plata dobânzilor legale în sumă de 5365 RON, conform O.G. nr. 13/2011, calculate de la data scadenţei până la 31 mai 2017 şi în continuare până la plata integrală a chiriei datorate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată, constând din taxa judiciara de timbru şi onorariu avocat.

În drept, au fost invocate prevederile O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, H.G. nr. 507/2014, H.G. nr. 244/2004 pentru stabilirea cuantumului chiriilor aferente imobilelor care fac obiectul prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, cât şi conform art. 4 din H.G. nr. 1886/2006 pentru stabilirea cuantumului chiriilor aferente imobilelor care fac obiectul art. 1 alin. (10) din O.U.G. nr. 94/2000, modificată şi completată prin H.G. nr. 343/2007, art. 1810 C. civ., O.G. nr. 13/2011, art. 1777 şi următoarele, art. 1810 din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1774/2017 din 3 octombrie 2017, pronunţată de Judecătoria Turda s-a admis excepţia necompetenţei materiale, competenţa de soluţionare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 577/2017 din 18 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia Civilă s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta Parohia Reformată Turda Veche, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Turda reprezentat prin primar.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 212.225 RON, reprezentând contravaloarea chiriei pentru imobilul situat administrativ în Turda, str. x, pentru perioada 0l.l2.2015 - 30.04.2017, suma de 5.365 RON, reprezentând dobânda legală aferentă sumei menţionate, calculată de la data scadenţei până la 30 aprilie 2017 şi în continuare până la plata integrală a sumei menţionate.

A fost obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei a sumei de 7.350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

S-a respins cererea formulată de pârâtul Municipiul Turda prin Primar, având ca obiect acordarea unui termen de graţie, eşalonarea plăţii şi stoparea calculului majorărilor de întârziere.

În considerentele acestei hotărâri instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin decizia nr. 496 din 12.04.2005, emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase, reclamantei i s-a retrocedat nuda proprietate a imobilului, compus din construcţie şi terenul aferent, situate în municipiul Turda, str. x 3, judeţul Cluj, înscris în C.F. nr. x a localităţii Turda, nr. top. x, 1003 (art. 1), destinaţia imobilului de la data emiterii deciziei, respectiv şcoală, urmând să fie menţinută pe o perioadă de 5 ani .

Prin alin. (4) al deciziei, în perioada menţinerii destinaţiei de utilitate publică de şcoală, s-a stabilit în sarcina utilizatorului actual obligaţia de a plăti proprietarului chiria lunară prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 244/2004 privind stabilirea chiriilor aferente imobilelor care fac obiectul prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 501/2002.

Prin Protocolul privind predarea-preluarea imobilului situate în mun. Turda, str. x, s-a predat de către Consiliul local Turda şi s-a preluat de către reclamantă imobilul descris mai sus.

Ulterior, între Parohia Reformată Turda Veche, în calitate de locator şi Consiliul Local al municipiului Turda, în calitate de locatar, a intervenit Contractul de închiriere nr. x/21.11.2007 cu privire la imobilul în litigiu, cu menţiunea că imobilul va fi folosit pentru desfăşurarea activităţilor didactice.

La Cap. III, pct. 3.1 s-a prevăzut de către părţi durata contractului pentru perioada cuprinsă între data semnării şi 12.04.2010, iar la Cap. IV, pct. 4.1, preţul contractului ca fiind suma de 314.443,16 RON. S-a stipulat de asemenea că pentru intervalul cuprins între 21.11.2007 şi 31.12.2007, chiria este în cuantum de 14.591,3 RON şi se plăteşte până la data de 31.12.2007.

La data de 17.01.2011 părţile au încheiat un nou contract de închiriere - nr. 904/17.01.2011 - pentru imobilul descris, cu durata până în data de 30 noiembrie 2016. La cap. IV, pct. 4.1, s-a prevăzut că chiria lunară datorată de locatar pentru folosinţa imobilului ce face obiectul contractului este de 3 RON/mp. suprafaţă construită desfăşurată, adică suma de 3.414,06 RON şi 2 RON/mp. suprafaţă teren aferent inclusiv terenul de sub construcţii, adică suma de 9.070,06 RON/lună, rezultând un cost al contractului în sumă de 721.976,68 RON. S-a menţionat că plata chiriei se efectuează lunar în contul locatorului deschis la Sucursala A. Turda. În temeiul contractului de închiriere examinat pârâtului îi revine obligaţia de a achita chiria convenită de părţi până la data de 30.11.2016.

A reţinut Tribunalul, din examinarea clauzelor contractuale, că apărările pârâtului privind neacceptarea facturilor emise de către reclamantă sunt neîntemeiate deoarece creanţa derivă din contract, având un caracter cert, lichid şi exigibil, iar obligaţia de plată a fost asumată de Municipiul Turda prin organele sale. Mai mult, faţă de regimul juridic al imobilului retrocedat cuantumul chiriei a fost stabilit prin actele normative menţionate şi cele modificatoare ale acestora, sens în care acest cuantum nu este contestat de către pârât, cum de altfel nu este contestat nici calculul sumei totale pretinse de către reclamantă pornind de la criteriile expres reglementate prin actele normative incidente.

Tribunalul a avut în vedere, de asemenea, că prin Ordonanţa civilă nr. 157/18 martie 2916, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Cluj, secţia civilă, debitorul Municipiul Turda a fost somat să plătească creditoarei Parohia Reformată Turda Veche următoarele sume: 308.382,04 RON, reprezentând contravaloarea chiriei pentru spaţiul din Turda, str. x, aferent perioadei 01.02.2013-31.11.2015 şi 17.221,42 RON, reprezentând dobânda legală calculate la suma de mai sus, până la data de 22.12.2015. Ordonanţa a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 869/01.07.2016 a Tribunalului Cluj, secţia civilă.

Au fost apreciate ca fondate apărările pârâtului în sensul că pentru perioada cuprinsă între 30.11.2016-30.04.2017 nu a operat tacita relocaţiune.

Sub acest aspect s-a reţinut că, potrivit art. 1810 alin. (1) C. civ., dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să deţină bunul şi să îşi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor. Potrivit alin. (2) al textului citat, noua locaţiune va fi însă pe durată nedeterminată, dacă prin lege sau convenţia părţilor nu se prevede altfel.

Tribunalul a apreciat că obligaţia de achitare a chiriei în sarcina pârâtului rezultă din dispoziţiile unor legi speciale astfel:

Potrivit art. 4 din H.G. nr. 244/2004 pentru stabilirea cuantumului chiriilor aferente imobilelor care fac obiectul prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, pentru situaţiile prevăzute la art. 1 şi 3, titularul nudei proprietăţi va încheia contractul de închiriere în formă scrisă cu utilizatorul imobilului, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri sau de la data emiterii deciziei de retrocedare, după caz. În situaţia în care nu se încheie un contract de închiriere în formă scrisă, obligaţia de plată a chiriei lunare devine scadentă de plin drept la data de 10 a fiecărei luni. S-a apreciat că din cuprinsul acestor prevederi legale rezultă că utilizator este Municipiul Turda.

Tribunalul a avut în vedere că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale incidente a rezultat faptul că, în măsura în care contractul nu este încheiat, utilizatorul este, în baza prevederilor legale menţionate, ţinut în continuare să achite aceste sume noului proprietar.

S-a apreciat că obligaţia de plată a chiriei aferente spaţiului în care funcţionează unitatea de învăţământ rezultă şi din cuprinsul art. 104 din Legea educaţiei naţionale, nr. 1/2011, în care se prevede că finanţarea de bază, aprobată anual prin bugetul de stat sumele cu destinaţia de chirii se repartizează pe municipii de către direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, urmând ca Municipiul Turda prin bugetul local să aloce aceste sume unităţilor de învăţământ.

S-a reţinut că pârâtul nu a făcut dovada faptului că, pentru perioada în discuţie ar fi pus la dispoziţia unităţii de învăţământ - inspectorat şcolar sau unitatea de învăţământ în cauză - sumele necesare achitării chiriei pentru spaţiul în care se desfăşoară activitatea Liceul Teoretic Josika Miklos. Au fost apreciate ca fondate susţinerile reclamantei potrivit cărora pârâtul nu a făcut dovada că imobilul ar avea o altă destinaţie şi că, în conformitate cu prevederile art. 5 din Decizia nr. 487/2005 în perioada menţinerii destinaţiei de utilitate publică de şcoală, utilizatorul actual Municipiul Turda a plătit chiria lunară prevăzută de H.G. nr. 244/2004.

Tribunalul a reţinut, cu referire la normele invocate din O.G. nr. 22/2002 că, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei a statuat că, cronologia procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice stabilite prin titluri executorii este următoarea: obţinerea unui titlu executoriu, intenţia instituţiei publice de a executa de bună-voie obligaţia, constatarea lipsei de fonduri pentru executarea benevolă a obligaţiei, somaţia de plată comunicată prin executor judecătoresc, la cererea creditorului, termenul de 6 luni în care debitorul urmează să facă demersuri pentru obţinerea fondurilor, demararea procedurii de executare silită într-una din formele prevăzute de C. proc. civ., mobiliară, imobiliară sau poprire.

Astfel, s-a constatat că beneficiul termenului de graţie în favoarea instituţiilor publice este condiţionat de dovada neexecutării benevole a obligaţiei din cauza lipsei de fonduri, dar şi de dovada demersurilor făcute pentru obţinerea fondurilor necesare achitării obligaţiilor.

S-a punctat asupra faptului că Înalta Curte a arătat că o atare interpretare este în concordanţă cu dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi 20 alin. (2) din Constituţia României, care atrag prioritatea în soluţionarea cauzei de faţă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, în ceea ce priveşte respectarea art. 6 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie (Decizia civilă nr. 911/2013, dosar nr. x/2012).

Împotriva sentinţei civile nr. 577/2017 din 18 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia Civilă, a declarat apel pârâtul Municipiul Turda prin Primar, solicitând admiterea apelului, modificarea în totalitate a sentinţei apelate, în sensul respingerii în totalitate a cererii introductive de instanţă.

În motivarea apelului s-a arătat că, în mod nelegal, a fost admisă acţiunea reclamantei, în condiţiile în care creanţa acesteia nu este certă, lichidă şi exigibilă, întrucât nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 663 alin. (2), (3) şi (4) C. proc. civ. şi aceasta pentru că facturile emise de reclamantă au fost depuse la registratura instituţiei apelantului, însă nu au fost acceptate la plată şi nu poartă menţiunea "bun de plată", conform pct. 2 din OMF nr. 1792/2002.

Apelantul a considerat că sentinţa este nelegală şi raportat la perioada pentru care s-a acordat chiria pretinsă de reclamantă, întrucât, pentru perioada respectivă, reclamanta nu deţinea contract de închiriere, prevalându-se doar de tacita relocaţiune prevăzută de art. 1810 C. civ., dispoziţii care, însă, prevăd că în caz de tacită relocaţiune se încheie un nou contract de relocaţiune şi nu se prelungeşte cel vechi.

Prin decizia civilă nr. 79/A/2018 din 16 mai 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul Turda prin Primar, şi a obligat apelantul să plătească intimatei Parohia Reformată Turda Veche suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, în considerentele hotărârii fiind reţinute următoarele:

Indiferent cine a fost, într-un moment sau altul, utilizatorul imobilului, doar Consiliul Local al Municipiului Turda, prin Primar a avut calitatea de locatar al respectivului imobil litigios.

Cele două contracte de locaţiune au fost încheiate, în calitate de locatar, de către Consiliul Local al Municipiului Turda, prin Primar, aceasta asumându-şi în deplină cunoştinţă de cauză toate obligaţiile contractuale conţinute în clauzele contractelor de locaţiune şi fiind ţinut de executarea întocmai a acestor obligaţii.

Din perspectiva art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 republicată şi actualizată, Consiliul Local nu poate sta în judecată în nume propriu, o atare prerogativă revenindu-i unităţii administrativ teritoriale, în speţă Municipiului Turda, reprezentată prin Primar.

S-a reţinut că nu Liceul Josika Miklos este cel care ar trebui să achite chiria aferentă imobilului litigios, în condiţiile în care acesta nu a avut calitatea de locatar în cele două contracte de locaţiune, în virtutea principului forţei obligatorii a contractului, respectiv principiul relativităţii efectelor contractului.

Instanţa de apel a avut în vedere că, dat fiind faptul că cele două contracte de locaţiune nr. 22.102/21.11.2007 şi nr. 904/17.01.2011 au fost încheiate sub imperiul vechiul C. civ., obligaţia Consiliului Local al Municipiului Turda, prin Primar, în calitatea sa de locatar, de a plăti chiria, pe perioada de valabilitate a celor două contracte de locaţiune, îi revenea acestuia în virtutea dispoziţiilor art. 1429 pct. 2 din vechiul C. civ.

A fost apreciată ca vădit nefondată susţinerea apelantului, în sensul că, chiria nu ar reprezenta o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, în condiţiile în care, pentru perioada contractuală, fiecare rată lunară a chiriei era scadentă şi, deci, exigibilă, conform art. IV pct. 4.4 din contract, prin simpla ajungere la termen, părţile stipulând expres că chiria se plăteşte lunar până la data de 20 a lunii pentru luna anterioară plăţii.

Totodată, din perspectiva art. 1810 alin. (1) şi (2) C. civ., s-a considerat eronată aprecierea apelantului cu privire la condiţiile în care operează tacita relocaţiune întrucât, în cauză, părţile nu au prevăzut în contractul de locaţiune nicio clauză prin care să interzică ori să excludă expres intervenirea tacitei relocaţiuni.

Instanţa de apel a considerat că dispoziţiile art. 663 alin. (2), (3) şi (4) C. proc. civ., nu sunt aplicabile în cauză, în condiţiile în care acestea sunt incidente în faza de executare silită, în faţa organului de executate silită şi în condiţiile în care în speţă nu este vorba despre o executare silită, ci despre neexecutarea unei obligaţii contractuale de plată a chiriei.

S-a apreciat că susţinerea apelantului, în sensul că potrivit art. 104 alin. (5) din Legea nr. 1/2011 finanţarea de bază a învăţământului preuniversitar se face de către direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, excede obiectului litigiului, faţă de faptul că pentru perioada în care s-a pretins contravaloarea chiriei, Legea nr. 1/2011 nu fusese încă modificată, astfel încât, formele în vigoare ale acestei legi, atât în reglementarea în vigoare în luna decembrie 2015 şi în continuare, până în aprilie 2017, cât şi în reglementarea în vigoare în 25.04.2017 şi 30.04.2017, prevedeau, în art. 104 alin. (1) şi (2), că finanţarea de bază a procesului de învăţământ la nivel preuniversitar se asigură din bugetul de stat, din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată, prin bugetele locale.

Referitor la solicitările formulate de către apelant, întemeiate pe O.G. nr. 22/2002, Curtea a constatat că acestea exced obiectului cauzei, în condiţiile în care O.G. nr. 22/2002 vizează faza de executare (sau de executare silită) a obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, ceea ce înseamnă că dispoziţiile acestei ordonanţe se aplică doar dacă există titluri executorii privind creanţe stabilite în sarcina instituţiilor şi a autorităţilor publice.

Împotriva deciziei civile nr. 79/A/2018 din 16 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul Municipiul Turda prin Primar care a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de fond, în temeiul art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. iar, în subsidiar, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., casarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii în tot a acţiunii introductive de instanţă şi exonerarea Municipiului Turda, prin Primar, de la plata obligaţiilor stabilite judiciar.

Cu titlu prealabil, este de menţionat că observaţia recurentului cu privire la existenţa unei erori materiale strecurate în art. IV din contract, nu va fi asimilată unei critici în recurs, această aserţiune excedând limitelor învestirii instanţei.

Recurentul şi-a încadrat criticile în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cadrul primei critici recurentul-pârât a invocat excepţia nulităţii relative a contractului de închiriere, în raport cu art. 1252 teza a II-a şi a III-a C. civ. şi cu prevederile art. 104 din Legea nr. 1/2011 actualizată, invocând faptul că, în speţă, contractul de închiriere a fost încheiat de o entitate ce nu avea calitate, respectiv Consiliul Local al Municipiului Turda.

Recurentul - pârât a precizat că, indiferent cine a fost, într-un moment sau altul, utilizatorul imobilului, doar Consiliul Local al Municipiului Turda prin Primar a avut calitatea de locatar al respectivului imobil litigios, context în care, în mod nelegal, instanţa de fond a admis cererea de obligare a unei entităţi, în speţă Unitatea Administrativ Teritorială Turda prin Primar, la plata unei sume de bani, reţinând eronat că aceasta ar avea calitatea de parte contractuală când, în realitate, partea contractuală este Consiliul Local al Municipiului Turda.

Consideră recurentul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, deoarece instanţa de apel nu a arătat temeiul de drept în baza căruia se stabileşte că Unitatea Administrativ Teritorială Turda are o calitate egală sau aceeaşi cu Consiliul Local al Municipiului Turda.

În acest sens, arată că, deşi s-a stabilit în mod explicit că semnatarul contractului este Consiliul Local al Municipiului Turda prin Primar, convenind că, în temeiul art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, primarul reprezintă Unitatea Administrativ Teritorială în relaţiile cu autorităţile publice, instanţele nu constată faptul că, Consiliul Local al Municipiului Turda nu avea atributul legal de a semna contractul de închiriere, iar primarul a semnat în numele Consiliului Local al Municipiului Turda, neavând calitatea de reprezentant al Unităţii Administrativ Teritoriale Turda, aspect ce rezultă chiar din cuprinsul contractului.

Consideră recurentul că, întrucât contractele de locaţiune nr. 22.102 din 21 noiembrie 2007 şi nr. 904 din 17 ianuarie 2011 au fost încheiate sub imperiul C. civ. de la 1864, obligaţia Consiliului Local al Municipiului Turda prin Primar, în calitatea sa de locatar, de a plăti chiria, pe perioada de valabilitate a celor două contracte de locaţiune îi revenea acestuia, în virtutea dispoziţiilor art. 1429 pct. 2 C. civ. de la 1864.

Conchide recurentul în sensul că, în speţă, contractul de închiriere a fost semnat de o entitate juridică ce nu avea acest drept, astfel că acesta este anulabil în temeiul art. 1251 teza I şi a II-a C. civ., sens în care solicită admiterea excepţiei nulităţii contractului.

A doua critică vizează faptul că, deşi instanţa de apel, în mod pertinent, a respins solicitarea recurentului-pârât ca Unitatea Şcolară să fie cea care achită chiria, a menţinut însă calitatea de debitor a Unităţii Administrativ Teritoriale a Municipiului Turda, apreciind în mod eronat că semnarea contractului de către primar, ar determina faptul ca obligaţia de plată să fie pusă în sarcina Unităţii Administrativ Teritoriale a Municipiului Turda (care nu este parte în contract), în loc să reţină că obligaţia de plată ar incumba Consiliului Local al Municipiului Turda.

Sub acest aspect se arată că, pentru perioada pentru care se solicită plata chiriei neachitate, finanţarea de bază a procesului de învăţământ la nivel preuniversitar se asigură din bugetul de stat, din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată, prin bugetele locale. Prin urmare, se arată, deşi instanţa reţine că aceste cheltuieli sunt efectuate de bugetul local prin finanţare de la bugetul de stat, nu dispune introducerea în cauză a Ministerului de Finanţe şi nu obligă la plată şi pe acesta.

Consideră recurentul că, sub aspectul relevat, decizia atacată se întemeiază pe motive contradictorii.

Intimata-reclamantă Parohia Reformată Turda Veche a formulat întâmpinare, prin care a invocat următoarele: excepţia tardivităţii declarării recursului, excepţia inadmisibilităţii admiterii nulităţii relative a contractului, deoarece această apărare nu a fost invocată în faţa instanţei de fond şi a instanţei de apel, conform art. 488 alin. (2), coroborat cu art. 247 C. proc. civ.

Pe fondul recursului s-a solicitat respingerea acestuia, precum şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 de RON, reprezentând onorariul avocaţial, conform chitanţei de la dosar recurs.

Prin notele scrise transmise la data de 8 aprilie 2020 intimata-reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că cererea de recurs nu îndeplineşte cerinţele alin. (1) ale aceluiaşi text legal.

Prin încheierea nr. 367 din 26 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a recursului, în favoarea secţiei I Civile din cadrul aceleiaşi instanţe.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin încheierea nr. 688 din 2 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/328/217*, a declinat competenţa de soluţionare a recursului, în favoarea secţiei a II-a Civile din cadrul aceleiaşi instanţe.

Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, pricina a fost suspendată şi înaintat dosarul Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia civilă nr. 136 din 27 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2019, a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea secţiei a II-a Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul secţiei a II-a Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 19 iulie 2019 sub nr. x/2017.

Prin încheierea din 3 decembrie 2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 3 martie 2020 a respins excepţia de tardivitate a declarării recursului invocată prin întâmpinare de intimata Parohia Reformată Turda Veche. A admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul Turda prin Primar împotriva deciziei civile nr. 79/A din 16 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a stabilit termen de judecată la data de 28 aprilie 2020.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020 Înalta Curte a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 şi al dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Examinând excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată şi decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Excepţia nulităţii recursului nu este întemeiată şi va fi respinsă întrucât criticile, astfel cum au fost formulate, permit încadrarea în motivul de casare invocat.

Prima critică, în cadrul căreia recurentul a invocat excepţia nulităţii relative a contractului ce formează temeiul juridic al acţiunii, reprezintă în realitate o cerere distinctă, un petit nou, ce nu a format obiectul judecăţii instanţei de fond, aceasta fiind învestită numai cu o acţiune în pretenţii nu şi cu o cerere privind constatarea nulităţii contractului de închiriere, în raport cu art. 1252 teza a II-a şi a III-a C. civ. şi cu prevederile art. 104 din Legea nr. 1/2011 actualizată, împrejurare faţă de care această excepţie nu poate forma obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs.

De remarcat este astfel faptul că recurentul nu a formulat în faţa instanţei de fond cerere reconvenţională în cadrul căreia să invoce excepţia de care face vorbire în cadrul recursului de faţă iar, prin criticile formulate în cadrul apelului, pârâtul a vizat, în mod punctual, următoarele chestiuni: inexistenţa caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei având ca obiect plata chiriei; inexistenţa tacitei relocaţiuni şi incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 663 alin. (2), (3) şi (4) C. proc. civ., raportat la O.U.G. nr. 94/2000 şi la Ordinul MFP nr. 1792/2002 ce reglementează normele metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor instituţiilor publice.

Aşadar, prima critică urmează a fi respinsă în considerarea respectării limitelor învestirii instanţei, astfel cum acestea sunt configurate de dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează dreptul de dispoziţie al părţilor, cât şi de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care consacră principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Cea de-a doua critică nu poate fi, de asemenea primită, întrucât decizia atacată răspunde obiectului criticii formulate de apelant cu privire la titularul obligaţiei de plată a chiriei, instanţa analizând, în cadrul unor considerente concordante aspectele principale invocate de către parte, într-o încercare de structurare a acestora.

Astfel, instanţa de apel a motivat în mod pertinent în considerentele deciziei motivele pentru care a apreciat caracterul nefondat al acestei critici, punctând asupra faptului că invocarea art. 104 alin. (5) din Legea nr. 1/2011 excede obiectului cauzei, faţă de faptul că, pentru perioada în litigiu, erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 1/2011 în forma în vigoare în perioada decembrie 2015 şi în continuare, până în aprilie 2017, cât şi în reglementarea în vigoare în 25.04.2017 şi 30.04.2017, care prevedeau, în art. 104 alin. (1) şi (2), că finanţarea de bază a procesului de învăţământ la nivel preuniversitar se asigură din bugetul de stat, din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată, prin bugetele locale.

A mai reţinut instanţa de apel, în mod judicios şi faptul că, deşi cele două contracte de locaţiune au fost încheiate, în calitate de locatar, de către Consiliul Local al Municipiului Turda, prin Primar, aceasta asumându-şi în deplină cunoştinţă de cauză toate obligaţiile contractuale conţinute în clauzele contractelor de locaţiune şi fiind ţinut de executarea întocmai a acestor obligaţii, din perspectiva art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001privind administraţia publică locală republicată şi actualizată Consiliul Local nu poate sta în judecată în nume propriu, o atare prerogativă revenindu-i unităţii administrativ teritoriale, în speţă Municipiului Turda, care reprezentată prin Primar.

Aceasta întrucât, potrivit evocatei legi, în exercitarea autorităţii administrative publice locale, primarul reprezintă autoritatea executivă şi acţionează ca reprezentant al statului în unitatea administrativ teritorială în care a fost ales, una dintre atribuţiile ce-i revin fiind aceea de a aproba repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor prevăzute în bugetele locale proprii şi bugetele instituţiilor subordonate.

În stabilirea titularului obligaţiei de plată a chiriei, atât instanţa de fond cât şi cea de apel s-au raportat în mod corect la puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 193 din 26 ianuarie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Turda şi a deciziei civile nr. 1241/A/2015 a Tribunalului Cluj, secţia civilă prin care instanţele de judecată au statuat asupra faptului că, în temeiul aceluiaşi contract de închiriere, Municipiul Turda este obligat la plata contravalorii chiriei către Parohia Reformată Turda Veche.

Aşa fiind, pentru motivele ce preced, nu poate reţine existenţa unor considerente discordante în cuprinsul deciziei atacate, sub aspectul invocat de recurent.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate invocat de recurentul-pârât, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimată şi va respinge ca nefondat recursul.

Totodată, constatând că în speţă sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 452 şi de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va admite cererea formulată de Parohia Reformată Turda Veche şi va obliga recurentul Municipiul Turda prin Primar să plătească intimatei suma de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata Parohia Reformată Turda Veche.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Turda prin Primar împotriva deciziei civile nr. 79/A/2018 din 16 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă recurentul Municipiul Turda prin Primar să plătească intimatei Parohia Reformată Turda Veche suma de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 iunie 2020.