Buyer Fails in Appeal: Rescission Upheld for Unpaid Apartment Price, Return Ordered
Legislator summary
AI generatedThe court **dismissed the appeal (recurs) as unfounded**, thereby upholding the prior decisions—the Court of Appeal’s ruling that affirmed the first-instance judgment—which had **granted the plaintiff’s claim for resolution (rescission) of a real estate sale-purchase contract** for non-payment of the price, ordered the buyer to return the apartment, and awarded partial costs. The dispute arose when the seller sought rescission of a notarized 2009 apartment sale for the buyer’s failure to pay the 50,000 EUR price; the buyer appealed after both lower courts found the price unpaid. The decisive legal basis was that witness testimony was admissible despite the Civil Code’s (1864) general ban on such proof against written instruments, because the parties had tacitly agreed to it by the buyer’s failure to object and the buyer’s own request for witnesses; the court further rejected the buyer’s argument that payment made after the appellate decision (through consignment) cured the breach, since it was too late and the buyer’s challenge to fact-finding and burden of proof did not constitute grounds for cassation under Article 488 of the Civil Procedure Code. A separate opinion disagreed, arguing that the tacit agreement exception was wrongly applied and that post-filing payment should bar rescission, but the majority prevailed.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 1191 alin. (1) C. civ, art. 1191 alin. (2) C. civ, art. 1169 C. civ, art. 1191 C. civ, art. 488 C. proc. civ; Buyer Fails in Appeal: Rescission Upheld for Unpaid Apartment Price, Return Ordered: The dispute arose when the seller sought rescission of a notarized 2009 apartment sale for the buyer’s failure to pay the 50,000 EUR price; the buyer appealed after both lower courts found the price unpaid. The decisive legal basis was that witness testimony was admissible despite the Civil Code’s (1864) general ban on such proof against written instruments, because the parties had tacitly agreed to it by the buyer’s failure to object and the buyer’s own request for witnesses; the court further rejected the buyer’s argument that payment made after the appellate decision (through consignment) cured the breach, since it was too late and the buyer’s challenge to fact-finding and burden of proof did not constitute grounds for cassation under Article 488 of the Civil Procedure Code. A separate opinion disagreed, arguing that the tacit agreement exception was wrongly applied and that post-filing payment should bar rescission, but the majority prevailed.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedBasis for dismissing the appeal as unfounded.
Full text
Asupra recursului de faţă;
A.Obiectul cererii introductive.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18 septembrie 2009 de BNP C., ce are ca obiect apartamentul nr. x situat în Bucureşti, str. x, sector 1 cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 244 din 22 februarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B., a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18 septembrie 2009 de BNP C., a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării pârâtului să restituie reclamantului apartamentul nr. x, situat în Bucureşti, str. x, sector 1; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.555 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru; a respins cererea pârâtului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul B. solicitând admitere apelului şi schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii introductive întrucât dreptul material la acţiune este prescris iar, pe fondul cauzei, cererea de chemare în judecată este neîntemeiată şi nefondată.
Prin Decizia civilă nr. 119A din 8 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat apelantul-pârât B. împotriva Sentinţei civile nr. 244 din 22 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Împotriva deciziei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâtul B. criticând-o sub următoarele motive:
Instanţa de apel a aplicat în mod corect normele din Noul C. proc. civ. privind administrarea probelor, dar a aplicat în mod greşit normele din Noul C. proc. civ. în privinţa condiţiilor de admisibilitate şi puterii doveditoare a contractului de vânzare-cumpărare.
Recurentul-pârât arată că după ce s-a pronunţat Curtea de Apel Bucureşti a consemnat la dispoziţia intimatului-reclamant preţul de 50.000 EURO pentru a nu pierde şi apartamentul şi preţul plătit.
A preferat să mai plătească încă o dată preţul de 50.000 Euro pentru a fi sigur că rămâne proprietarul apartamentului.
La 30 martie 2018 s-a consemnat suma de 232.845 RON la D., în contul de consemnare al BEJ A "LEX" şi a fost depusă recipisa de consemnare la sediul BEJ A "LEX".
Decizia Curţii de Apel este nelegală şi se impune casarea acesteia în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material" - întrucât au fost aplicate greşit prevederile art. 1.191 C. civ. de la 1864.
Potrivit art. 1.173 C. civ. de la 1864, actul autentic are deplină credinţă împotriva oricăror persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată, se bucură de prezumţia de autenticitate care conduce la inversarea sarcinii probei, persoana care invocă înscrisul autentic neavând a face nicio dovadă, sarcina de a dovedi falsitatea înscrisului revenind celui care-l contestă, şi aceasta numai prin procedura înscrierii în fals.
În privinţa contractului de vânzare-cumpărare, intră în categoria constatărilor notarului data întocmirii înscrisului constatator, declaraţia intimatului-reclamant potrivit cu care menţiunea cu privire la preţ exprimă voinţa sa, cuantumul preţului fiind 50.000 EURO.
Intimatul-reclamant a solicitat să se administreze proba cu martori pentru a dovedi în contra propriei sale recunoaşteri. Conform art. 1191 alin. (1) C. civ. de la 1864 proba cu martori este inadmisibilă deoarece valoarea obiectului contractului este peste limita de 250 RON.
Potrivit art. 1191 alin. (2) C. civ. de la 1864 "Nu se va primi niciodată o dovadă cu martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înainte, la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 RON.
În aceste condiţii, în mod nelegal instanţa de fond a încuviinţat proba cu martori şi a administrat-o, iar instanţa de apel a confirmat această soluţie.
Pentru a fi admisibilă proba cu martori ar fi fost necesară o convenţie între părţi cu privire la admisibilitatea probei cu martori, care trebuia să se încheie fie înainte de declanşarea procesului, fie în cursul procesului.
Instanţa de fond ar fi putut interpela părţile cu privire la împrejurarea dacă sunt de acord să se admită proba cu martori în contra sau peste ceea ce cuprinde contractul de vânzare-cumpărare.
Acest lucru ar fi fost necesar deoarece teza probatorie era nu numai plata sau neplata preţului, ci şi eventuala convenţie intervenită între părţi cu privire la modalitatea de plată a preţului, scadenţa obligaţiei de plată a preţului, pretinsa inserare intenţionată a clauzei privind transmiterea doar a dreptului de folosinţă, toate aceste aspecte fiind susţinute de către reclamant şi având o legătură indisolubilă cu admiterea sau respingerea acţiunii în rezoluţiune.
Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material întrucât au fost aplicate greşit prevederile art. 1169 C. civ. de la 1864.
Reclamantul trebuia să facă dovada că pârâtul nu a plătit preţul. Instanţa de apel a reţinut că "apelantul nu a probat nici că a avut banii, nici că i-a plătit efectiv, nici că ar fi avut posibilitatea să economisească suma de bani care să-i fi permis să facă o achiziţie de anvergura celei ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui rezoluţiune s-a solicitat".
Nu există vreo dispoziţie legală care să îl oblige pe cumpărător să facă dovada modului în care a procurat suma de bani pe care o plăteşte cu titlu de preţ.
Pentru a nu se face nicio speculaţie cu privire la problema executării obligaţiei de plată a preţului, recurentul precizează că a plătit preţul la data încheierii contractului însă, pentru a putea prezenta în continuare motivele de casare luând în considerare noua situaţiei de fapt decurgând din consemnarea preţului la dispoziţia intimatului-reclamant, raţionamentul va fi făcut ca şi când preţul nu a fost plătit la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ci a fost plătit pentru prima dată la 30 martie 2018.
Hotărârea instanţei de apel nu conţine niciun considerent din care să rezulte faptul că pârâtul avea obligaţia să plătească preţul până la un anumit termen, iar obligaţia nu a fost executată.
După cum rezultă din înscrisurile noi ataşate prezentului recurs, recurentul a făcut toate demersurile legale pentru a plăti preţul de 50.000 EURO şi, în final, în condiţiile în care intimatul-reclamant a refuzat să primească această sumă de bani, a uzat de procedura ofertei de plată şi a consemnaţiunii, depunând suma de 50.000 EURO în contul de consemnare al executorului judecătoresc. Aşadar, obligaţia de plată a preţului a fost în mod cert executată înainte ca hotărârea prin care s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare să devină definitivă.
Având în vedere că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la incidenţa art. 1191 C. civ. de la 1864 şi nu a analizat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru admiterea acţiunii în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, recurentul consideră că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului şi solicită, în principal, admiterea recursului, casarea atât a deciziei instanţei de apel, cât şi sentinţa instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Tribunalului Bucureşti.
În subsidiar, se solicită casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursul ca fiind nefondat şi acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Hotărârea nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
În cauză nu au fost aplicate greşit prevederile art. 1191 C. civ. de la 1864.
Potrivit dispoziţiilor art. 1191 alin. (1) C. civ. de la 1864 "Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 RON, chiar şi pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată".
Această regulă înlătură, de principiu, mărturia ca mijloc de probă al existenţei unui act juridic, dacă obiectul său are o valoare mai mare decât plafonul legal.
Potrivit art. 1191 alin. (2) C. civ. de la 1864 "nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înainte, la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu privire la o sumă sau o valoare ce nu depăşeşte 250 RON".
Această regulă interzice, în principiu, mărturia destinată să combată conţinutul înscrisului constatator al unei operaţiuni juridice, în care se presupune că părţile au consemnat voinţa lor reală.
Dispoziţiile legale care interzic proba cu martori pentru dovedirea unui act juridic cu o anumită valoare ori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris nu au caracter imperativ, de ordine publică. Ele sunt reguli de protecţie a intereselor părţilor, cărora le oferă o anumită stabilitate a raporturilor juridice. În consecinţă, ultimul alineat al art. 1191 C. civ. de la 1864 le îngăduie explicit părţilor să convină folosirea dovezii testimoniale chiar în cazurile oprite:
"Părţile însă pot conveni ca şi în cazurile arătate mai sus să se poată face dovada cu martori, dacă aceasta priveşte drepturi de care ele pot să dispună".
Convenţia poate fi atât expresă, cât şi tacită. Înalta Curte apreciază că în speţă a existat o astfel de convenţie tacită a părţilor, care rezultă din neopunerea pârâtului recurent la cererea de probe formulată în instanţă de reclamantul-intimat. Mai mult decât atât, recurentul nu numai că nu s-a opus administrării probei testimoniale, dar el însuşi a propus această probă prin întâmpinare, precizând numele şi adresele martorilor ce solicită a fi audiaţi în cauză.
Înalta Curte apreciază că în cazul în care una din părţi solicită proba testimonială împotriva dispoziţiilor art. 1191 C. civ. de la 1864, instanţa nu trebuie să atragă atenţia părţii adverse că are dreptul să se opună la încuviinţarea probei în virtutea rolului activ, pentru că s-ar ajunge la restrângerea mijloacelor de probă şi atingerea principiului aflării adevărului.
Faţă de aceste considerente, în mod legal instanţa de fond a încuviinţat proba cu martori şi a administrat-o, iar instanţa de apel, la rândul ei, în mod legal a confirmat această soluţie.
Este de menţionat faptul că pârâtul a criticat în motivele de apel administrarea probei cu martori, invocând dispoziţiile art. 1191 C. civ. de la 1864, însă, cu toate acestea, în dovedirea motivelor de apel a solicitat această probă, respectiv audierea unui "martor care cunoaşte" circumstanţele în care s-a încheiat tranzacţia.
După cum s-a reţinut de către instanţa de apel prin încheierea din 10 noiembrie 2017 "obiectul probaţiunii este cu privire la faptul că preţul a fost plătit, că apelantul-pârât desfăşura afaceri şi avea mijloacele financiare să plătească respectivul proces şi faptul că între părţi nu au existat relaţii de apropiere".
În recurs, pârâtul invocă inadmisibilitatea probei testimoniale, însă la instanţa de fond nu s-a opus administrării acesteia, mai mult chiar, atât în instanţa de fond, cât şi în apel a solicitat el însuşi administrarea probei cu martori.
Aşa fiind, în cauză nu au fost aplicate greşit prevederile art. 1191 C. civ. de la 1864.
De asemenea, în cauză nu au fost aplicate greşit prevederile art. 1169 C. civ. de la 1864.
Potrivit acestor prevederi "Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească".
Înalta Curte subliniază faptul că aceasta este o dispoziţie cu caracter procedural, iar dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
În cauză, instanţa de apel a reţinut în mod legal faptul că pârâtul nu a plătit preţul apartamentului. Prin critica adusă recurentul îşi arată nemulţumirea faţă de modalitatea în care instanţa a interpretat probele administrate, ceea ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind un motiv de nelegalitate al deciziei recurate.
Nu sunt întrunite în cauză cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Decizia recurată răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b), aceasta cuprinzând obiectul cererii şi susţinerile părţilor, situaţia de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Recurentul invocă o nouă situaţie de fapt, respectiv faptul că a consemnat preţul la dispoziţia intimatului-reclamant la data de 30 martie 2018. Decizia recurată a fost pronunţată la data de 8 februarie 2018, astfel că modificarea situaţiei de fapt ulterior pronunţării deciziei nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea acesteia. Plata preţului după pronunţarea unei hotărâri în sensul rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata preţului nu produce efecte juridice.
S-a stabilit în mod legal că reclamantul-intimat a făcut dovada contrară celor reţinute în contractul de vânzare-cumpărare cu privire la primirea preţului de 50.000 EURO şi în conformitate cu dispoziţiile art. 1365 C. civ. de la 1864, potrivit cărora, "Dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul, vânzătorul poate cere rezoluţiunea vânzării", instanţa a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18 septembrie 2009 de BNP C.. Motivul rezoluţiunii este tocmai neplata preţului.
În aceste condiţii, critica referitoare la faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele care să justifice admiterea acţiunii în rezoluţiune este nefondată.
Recurentul face trimitere în criticile aduse deciziei Curţii de Apel Bucureşti la răspunsurile date de intimatul-reclamant la interogatoriu precum şi la concluziile scrise depuse la instanţa de fond, ceea ce reprezintă critici relativ la modul de interpretare al probelor administrate de instanţe, ceea ce nu se înscrie în motivele de casare prevăzute de C. proc. civ.
În ceea ce priveşte critica referitoare la rolul activ al judecătorului, Înalta Curte subliniază faptul că întreaga activitate judiciară are ca finalitate stabilirea adevărului şi recunoaşterea dreptului încălcat sau contestat.
Rolul activ al judecătorului nu poate constitui un scop în sine, ci reprezintă una dintre cele mai însemnate garanţii ale descoperirii adevărului.
Articolul 22 alin. (2) C. proc. civ., vizează cu deosebire principiul adevărului. În scopul aflării adevărului, judecătorul are îndatorirea de a stărui "prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".
Rolul activ al judecătorului nu exclude obligaţiile ce revin părţilor în materie de probaţiune. De aceea, nu este întâmplător faptul că textul se referă in terminis la îndatorirea judecătorului de a "preveni" orice greşeală privind aflarea adevărului. Cu alte cuvinte, legea nu impune judecătorului sarcina de a produce probe. El poate dispune totuşi administrarea dovezilor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc. O atare prerogativă trebuie exercitată în acelaşi scop al stabilirii adevărului.
Prin hotărârea recurată nu s-a încălcat principiul rolului activ al judecătorului. Instanţa de apel a răspuns tuturor criticilor aduse prin motivele de apel hotărârii pronunţate de instanţa de fond. Recurentul susţine că hotărârea de apel nu conţine niciun considerent din care să rezulte faptul că pârâtul avea obligaţia să plătească preţul până la un anumit termen, iar obligaţia nu a fost executată. În realitate, instanţa de apel a reţinut că în mod corect s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru că pârâtul nu a plătit preţul.
Aşa fiind, instanţa s-a pronunţat atât cu privire la incidenţa art. 1191 C. civ. de la 1864 şi a analizat condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea acţiunii în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare în cazul în care nu s-a plătit preţul.
Nu există nicio dovadă a achitării preţului la momentul încheierii actului autentic de vânzare-cumpărare, respectiv o chitanţă sau un ordin de plată a preţului de 50.000 EURO.
De asemenea, în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18 septembrie 2009 nu este atestat de către notarul public faptul că acesta a constatat personal efectuarea plăţii preţului de 50.000 EURO, în sensul prevederilor art. 99 alin. (1) din Legea nr. 36/1995. Ca urmare, nu ne aflăm în ipoteza invocată de recurentul-pârât, respectiv aceea de a dovedi falsitatea înscrisului prin procedura înscrierii în fals, deoarece faptul executării obligaţiei de plată a preţului nu a fost atestat în cuprinsul actului autentic.
În ceea ce priveşte critica referitoare la aplicarea greşită a prevederilor art. 1020 - 1021, 1365 şi 1368 C. civ. de la 1864, Înalta Curte reţine, referitor la exigibilitatea obligaţiei de plată a preţului, faptul că odată cu cererea de chemare în judecată prin care s-a solicitat rezoluţiunea, recurentul-pârât a fost pus în întârziere cu privire la obligaţia de plată a preţului.
Pe de altă parte, este de reţinut atitudinea pârâtului-recurent care a negat în permanenţă obligaţia sa de a plăti preţul, chiar şi în condiţiile în care a consemnat suma de 50.000 EURO după pronunţarea deciziei recurate, susţinând că a plătit preţul la data încheierii contractului.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate, şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu opinie majoritară în sensul că:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei civile nr. 119A/2018 din 8 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 12 decembrie 2019.
Opinie separată
Prin cererea înregistrată la data de 6 octombrie 2016, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul-recurent B. ca prin hotărârea ce o va pronunţa instanţa de judecată să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18 septembrie 2009 de BNP C., ce are ca obiect apartamentul nr. x situat în Bucureşti, Str. x, cu drept consecinţă repunerea părţilor în situaţia anterioară, întrucât pârâtul nu ar fi achitat preţul convenit, de 50.000 EURO, în tranşe, conform înţelegerii părţilor.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1361 şi urm., art. 1365, art. 1368 C. civ. (1864).
Potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere înaintea judecăţii, trebuie să o dovedească (ei incumbit probatio qui dicit, non ei qui negat).
În doctrină s-a menţionat că sarcina probei înseamnă, de fapt, a produce convingerea instanţei şi că în mod obişnuit, starea de fapt corespunde stării de drept. Starea de fapt de care se bucură pârâtul se socoteşte, până la dovada contrarie, corespunzătoare dreptului şi, drept urmare, pârâtul nu are de făcut nicio dovadă.
Pârâtul se poate însă apăra, dovedind netemeinicia susţinerilor reclamantului.
În legătură cu materialul probator, în cadrul procesului, instanţa va examina însă, mai întâi, admisibilitatea probelor şi se va pronunţa printr-o încheiere motivată, după punerea, în discuţia contradictorie a părţilor. În încheierea de încuviinţare a probelor instanţa va arăta faptele ce urmează a fi stabilite prin mijloacele de dovadă încuviinţate.
În speţă, se constată existenţa unui un act autentic încheiat între părţi care, potrivit dispoziţiilor art. 1173 C. civ., "are deplină credinţă în privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată" iar, potrivit dispoziţiilor art. 1174 C. civ. "au tot efectul între părţi despre drepturile şi obligaţiile ce constată, precum şi despre aceea ce este menţionat în act ...".
Art. 1191 alin. (2) C. civ. dispune în sensul că "Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 RON (...)".
Aşadar, după cum s-a reţinut şi de către CCR (decizia nr. 666/2005), imposibilitatea primirii dovezii prin martori a unui act juridic cu o valoare atât de redusă este explicată prin dorinţa legiuitorului de a obliga părţile care încheie acte juridice să le constate în formă scrisă, care asigură certitudine şi stabilitate raporturilor juridice pe care le creează.
Chiar dacă alin. ultim al art. 1191 C. civ. prevede că "părţile pot însă conveni ca şi în cazurile arătate mai sus să se poată face dovada cu martori, dacă aceasta priveşte drepturi de care ele pot să dispună", în spiritul dispoziţiilor art. 256 C. proc. civ., "convenţiile" asupra admisibilităţii obiectului sau sarcinii probelor nu pot fi decât exprese şi nu pot fi subînţelese prin tăcerea părţii.
Instanţa de apel, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, era datoare a observa că în încheierea probatorie din data de 11 ianuarie 2017, prin care au fost încuviinţate probele, s-a consemnat că probele au fost discutate numai în prezenţa reclamantului, fără a fi fost puse de către instanţa de fond în discuţia contradictorie a părţilor şi fără a fi fost identificate faptele care trebuie probate, sens în care instanţa de apel era obligată a analiza legitimitatea probei cu martori, pertinenţa şi concludenţa acesteia peste cele cuprinse în actul autentic încheiat, respectiv împotriva declaraţiei exprese a reclamantului că a primit integral preţul vânzării la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Ambele instanţe, de fond şi de apel, nu au elucidat aspectul legat de declaraţia reclamantului în sensul că acesta ar fi primit preţul vânzării şi dacă a existat o convenţie simulată încheiată între părţi care ar fi determinat/obligat pe reclamant să declare fals într-un înscris autentic, cercetarea judecătorească desfăşurându-se doar asupra ... posibilităţilor materiale ale pârâtului, a provenienţei fondurilor obţinute de acesta, deşi nu există vreo dispoziţie legală care să oblige pe cumpărător să facă dovada provenienţei sumei de bani pe care o plăteşte cu titlu de preţ, Constituţia prezumând legalitatea veniturilor realizate (art. 44 alin. (8) teza a II-a din Constituţia României).
Rezultă, indubitabil, că instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, în exercitarea rolului său de prim control judiciar nu au analizat condiţiile admiterii unei acţiuni în rezoluţiunea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în forma unui înscris autentic, considerentele hotărârilor neavând nicio legătură cu natura cauzei, astfel încât pot fi privite ca fiind echivalente cu nejudecarea fondului, ceea ce atrage motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Totodată, interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale care reglementează rezoluţiunea actelor juridice, încuviinţarea probelor împotriva propriei declaraţii a reclamantului consemnate printr-un înscris autentic şi neaflarea adevărului cu privire la susţinerea reclamantului în sensul existenţei unei înţelegeri a părţilor de achitare a preţului în tranşe, conduc la aceeaşi concluzie, a nesoluţionării fondului, atrăgând şi incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Nu în ultimul rând, nu poate fi ignorat faptul că recurentul-intimat a înţeles să plătească încă o dată preţul apartamentului, motivat de teama de a nu-şi pierde locuinţa (al cărui preţ a crescut foarte mult de la data încheierii contractului autentic de vânzare-cumpărare, anul 2009).
S-a acreditat în doctrină, cât şi în practica judecătorească, ideea că executarea obligaţiilor debitorului, după introducerea cererii de rezoluţiune de către creditor la instanţa de judecată, inclusiv în faza recursului, împiedică aplicarea sancţiunii rezoluţiunii.
Soluţia este raţională întrucât finalitatea încheierii oricărui contract este executarea sa în natură (a se vedea, de exemplu, C. Stănescu: Actul juridic ca izvor de obligaţii, în "Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor" V. Stoica:
"Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile" ş.a.).
Aşadar, şi acest aspect este de natură a atrage casarea hotărârii pronunţate de către instanţa de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru aflarea adevărului, în spiritul dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ.
GGC - MM