Validity of state title over nationalized property and nullity of tenant purchase under Law 112/1995 due to violation of restitution procedures

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 5480/2002 (număr unic 1057/3/2002), la data de 31 iulie 2002, reclamanta Z.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâții SC H.N. SA, C.M. și C.A.C., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului situat în București, str. P., sectorul 1, casă parter cu 4 (patru) camere și dependințe și una cameră în subsol cu dependințe și una camera la mansarda cu terenul de 220 mp; în temeiul dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a solicitat a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu privire la acest imobil încheiat între pârâta SC H.N. SA., în calitate vânzătoare și pârâții C.M. și C.A.C., în calitate de cumpărători.

În subsidiar, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a solicitat să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul mai sus descris încheiat între pârâta SC H.N. SA, în calitate vânzătoare și pârâții C. în calitate de cumpărători (vânzarea lucrului altuia); cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, s-a arătat că imobilul în cauză a aparținut antecesoarei în drepturi a reclamantei, D.M.L., casnică, iar reclamanta este unica moștenitoare a fostei proprietare, potrivit certificatului de moștenitor nr. 841 din 27 mai 1991.

S-a mai arătat că imobilul în cauză a fost preluat fără titlu valabil, în accepțiunea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, adică fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, respectiv art. 2 din Decretul nr. 92/1950, care excepta de la naționalizare imobilul în cauză - proprietara fiind casnică - intelectuală.

Drept urmare, contractul de vânzare-cumpărare privind acest imobil este lovit de nulitate absolută, actul fiind încheiat cu rea-credință, reclamanta exprimându-și dorința de restituire în natură prin cererea formulată și înregistrată sub nr. 366 din 30 aprilie 1996 la Primăria Sectorului 1 București, de care aparține pârâta SC H.N. SA, fiind indiferent faptul dacă una sau ambele părți contractante au fost de rea-credință.

În subsidiar, pe baza constatării că preluarea a fost fără titlu valabil, dat fiind faptul că potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 de moștenitorii acestuia numai dacă aceștia din urmă locuiau în calitate de chiriași în imobilul în cauză sau dacă acesta era liber, în caz contrar imobilul putând fi înstrăinat chiriașilor care locuiau în acesta la data apariției Legii nr. 112/1995.

S-a mai arătat că actul a cărui nulitate se solicită nu a fost încheiat cu rea-credință, așa cum se susține de către reclamantă, pârâții fiind cumpărători de bună-credință.

Anterior încheierii actului de vânzare-cumpărare, pârâții au depus o cerere la SC H.N. SA, care a primit toate avizele favorabile în vederea vânzării de la departamentele abilitate în acest sens, respectiv de la Biroul Fondului Locativ, Oficiul Juridic, Serviciul Tehnic Producție, Oficiul Vânzări, ceea ce demonstrează că actul translativ de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare dintre pârâți și statul român s-a încheiat în condiții legale, cu respectarea tuturor condițiilor și termenelor impuse de lege.

Au mai arătat pârâții că buna lor credință se prezumă, conform art. 54 din Constituție, invocând, totodată, dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, precum și art. 46 pct. 1, 2 și 4 din același act normativ, arătând că actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobilele căzând sub incidența legii anterior amintite sunt valabile câtă vreme au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

Or, contractul de vânzare-cumpărare între statul român și pârâți a fost încheiat în absența oricărui litigiu de revendicare și a oricărei notificări prealabile și, de asemenea, a fost încheiat cu respectarea prevederilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995.

În ceea ce privește susținerea invocată de către reclamantă prin care afirmă că vânzătorul, respectiv statul român, nu era proprietarul bunului vândut, procedând astfel la vânzarea lucrului altuia, ignorând cererea din 30 aprilie 1996 depusă de Z.R. la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 prin care solicita retrocedarea în natură, s-a precizat că prin această cerere numita Z.R. nu a solicitat retrocedarea în natură a imobilului în litigiu, ci a solicitat statului român acordarea de despăgubiri pentru imobilul intrat în patrimoniul acestuia din urmă.

Chiar dacă prin cererea adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 reclamanta ar fi solicitat retrocedarea în natură a imobilului, aceasta nu putea, în condițiile legii, să constituie o cerere valabilă de revendicare și nici nu putea să ducă la oprirea actelor de vânzare-cumpărare între statul român și chiriașii din imobilul în cauză, câtă vreme încheierea acestora era expres prevăzută de art. 9 din Legea nr. l 12/1995.

Fostul proprietar își păstrează calitatea de proprietar al imobilului, reclamanta a solicitat a se constata că actul juridic este anulabil pentru vânzarea lucrului altuia, vânzătorul aparent (SC H.N. SA.) răspunzând de evicțiune față de cumpărători.

La data de 07 octombrie 2002, reclamanta a depus la dosar cerere prin care a arătat că, în temeiul art. 132 C. proc. civ., înțelege să-și întregească acțiunea, chemând în judecată, în calitate de pârât, Municipiul București, prin Primarul General.

La data de 25 octombrie 2002, pârâții C.M. și C.A.C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare, s-a arătat că imobilul situat în București, str. P., sectorul 1 a fost naționalizat în baza Decretului-lege nr. 92/1950, figurând în Anexa de București a Decretului la poziția 1914 ca fiind preluat de la D.L.

Pârâții au învederat că imobilul în cauză a fost preluat cu titlul valabil de către statul român, respectiv a fost preluat în baza Decretului-lege nr. 92/1950, figurând în Anexa de București a decretului la poziția 1914, statul român fiind, pe cale de consecință, legitimat ca proprietar și putând să dispună prin acte de înstrăinare de imobilul în litigiu.

S-a mai arătat că nu poate fi primită nici afirmația prin care se susține că D.L., autoarea reclamantei, era exceptată de la naționalizare deoarece la aceea dată era o simplă casnică - intelectuală.

Astfel, conform art. I pct. 1 și a art. II din Decretul-lege nr. 92/1950, în vederea exceptării de la naționalizare, persoanele trebuiau să îndeplinească cumulativ două condiții: să nu fie exploatator de locuințe; să se încadreze în una din următoarele categorii: muncitori, funcționari, mici meseriași, intelectuali profesioniști sau pensionari.

Au mai arătat pârâții că D.L. era la data naționalizării proprietara mai multor imobile, fiind menționată în Anexa de București a Decretului-lege nr. 92/1950 ca fiindu-i naționalizate 5 apartamente din mai multe imobile, bunuri pe care fosta proprietară le închiria, realizând venituri suplimentare și, pe cale de consecință, aceasta nu putea fi exceptată de la actul naționalizării, ceea ce înseamnă că susținerea reclamantei nu poate constitui o bază de discuții în sensul apărării invocată de către reclamantă.

Prin urmare, pârâții au apreciat că imobilul situat în București str. P., sector 1 se află sub incidența prevederilor Legii nr. 112/1995 și deci putea fi revendicat în natură de către fostul proprietar.

S-a mai arătat că Z.R. nu s-a conformat prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, în sensul că nu a anexat copiile legalizate ale actelor de proprietate, ale actelor de stare civilă și ale certificatelor de moștenitor, menite să facă dovada temeiniciei cererii privitor atât la proprietatea în sine, cât și la calitatea de moștenitor.

Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a soluționat cererea reclamantei care i-a fost adresată conform legilor în vigoare la acea dată, astfel încât comisia a consemnat, în registrul de evidență a cererilor, mențiunea "despăgubiri" în dreptul numărului sub care s-a înscris petiția mai sus amintită.

Imobilul în cauză putea fi înstrăinat în mod legal, atât în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, cât și având în vedere art. 1310 C. civ.

În ședința publică din data de 20 ianuarie 2003, pârâții au invocat excepția lipsei calității de reprezentant a apărătorului reclamantei, iar în ședința publică din data de 10 februarie 2003, reclamanta a depus la dosar contractul de asistență juridică și copie de pe întâmpinarea avocațială, făcând astfel dovada calității de reprezentant la data depunerii acțiunii.

De asemenea, reclamanta a învederat tribunalului că valoarea imobilului este sub 2 miliarde RON.

În ședința publică de la aceeași dată, pârâții au invocat excepția inadmisibilității acțiunii ca urmare a apariției Legii nr. 10/2001, numai pentru primul capăt de cerere, tribunalul respingând excepția inadmisibilității acțiunii cu privire la primul capăt de cerere motivat de faptul că acțiunea, atât primul cât și al doilea capăt de cerere, este întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În ședința publică din data de 24 martie 2003, pârâții au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada identității de număr poștal al imobilelor, întrucât adresa emisă de Primăria Municipiului București se referă doar la concordanța denumirii de stradă, precum și a faptului că nu s-a făcut dovada identității de nume în ceea ce privește autoarea reclamantei, proprietara terenului în litigiu fiind D.L. și nu D.M.L.

Tribunalul a dispus unirea excepției lipsei calității procesuale active cu fondul cauzei, apreciind că pentru soluționarea acestei excepții sunt necesare administrarea de probe comune cu soluționarea fondului.

La data de 21 aprilie 2003, pârâții C.M. și C.A.C. au depus la dosar cerere prin care au solicitat să se ia act că reclamanta nu și-a motivat în drept capătul unu din acțiune, pct. a) și, în consecință, pârâții nu pot aprecia dacă este vorba de o acțiune în constatare, conform art. 111 C. proc. civ., ori este vorba de o acțiune prin care se tinde a se stabili un act abuziv al statului care ar intra sub incidența altor dispoziții legale prezentate în principal de Legea nr. 10/2001.

Prin încheierea de ședință din data de 06 mai 2003, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii pe capătul 1 de cerere și excepția prematurității în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere.

La data de 18 septembrie 2003, pârâții C.M. și C.A.C. au depus la dosar cerere precizatoare, arătând că în mod legal și corect apartamentul situat în București, str. P., ce face obiectul cauzei a fost trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, întrucât fosta proprietară nu se încadra în excepțiile prevăzute de art. 2 din decret, posedând 5 apartamente pe care le folosea în scopul închirierii, obținând astfel venituri.

În acest sens, pârâții au solicitat emiterea unei adrese oficiale către Direcția de Impozite și Taxe Locale Sectorul 1 București, pentru a se comunica istoricul de rol, privind ocuparea apartamentelor cu chiriași în perioada 1940 - 1950, atât pentru apartamentul situat în București, str. P., sectorul 1 cât și pentru apartamentele situate în București, str. A., sectorul 1 (Decretul nr. 92/1950, poziția 1914).

La data de 12 ianuarie 2004, pârâții C.M. și C.A.C. au depus la dosar cerere, prin care au solicitat suspendarea judecării prezentei cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că soluționarea prezentei cauzei depinde de soluționarea Dosarului nr. 204/2004 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, având ca obiect constatarea nulității absolute a testamentului întocmit de D.M.L., testament autentificat sub nr. 3997 din 03 iulie 1975 de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București și anularea certificatului de moștenitor din 27 mai 1991, eliberat în baza testamentului menționat.

Prin încheierea de ședință din data de 12 februarie 2004, tribunalul a dispus în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei, față de existența pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, a Dosarului nr. 204/2004, fiind depus certificat de grefă cu privire la acest dosar și termenul de judecată acordat.

Cauza a fost repusă pe rol la data de 21 martie 2006, în vederea discutării excepției de perimare.

La data de 14 martie 2006, pârâții C.M. și C.A.C. au depus la dosar întâmpinare, solicitând să se constate că motivul suspendării cauzei subzistă și în continuare, astfel că se impune respingerea excepției și menținerea măsurii suspendării, conform art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a cauzei având ca obiect constatarea nulității absolute a testamentului.

La data de 15 martie 2006, reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a solicitat, de asemenea, menținerea măsurii suspendării.

Prin încheierea de ședință din data de 21 martie 2006, tribunalul, în conformitate cu dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a dispus menținerea măsurii suspendării judecării cauzei.

Reclamanta a depus cerere de redeschidere a judecării cauzei, la data de 17 decembrie 2008, fixându-se termen la data de 14 aprilie 2009.

Prin încheierea de ședință din data de 14 aprilie 2009, tribunalul a dispus în temeiul art. 245 C. proc. civ., repunerea cauzei pe rol.

La data de 11 noiembrie 2009, pârâții C.M. și C.A.C. au formulat o nouă cerere de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei ce face obiectul Dosarului nr. 22273/200/2009, motivat de faptul că la data de 10 noiembrie 2009, pârâții au formulat cerere de chemare în judecată împotriva reclamantei Z.R., prin care au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută și să se anuleze certificatul de moștenitor din 27 mai 1991 privind succesiunea defunctei D.M.L., eliberat în baza testamentului autentificat nr. 3997 din data de 3 iulie 1975, în temeiul prescripției dreptului de opțiune succesorală al pârâtei, iar în prezent acțiunea se află pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, așa cum reiese și din copia de pe acțiune cu viza Judecătoriei sectorului 2 București și face obiectul Dosarului nr. 22273/300/2009.

Pârâții au arătat că, în prezenta cauză, reclamanta R.Z. și-a întemeiat calitatea procesuală activă pe faptul că este moștenitoare cu titlu universal a lui D.M.L., fapt dovedit prin certificatul de moștenitor din 27 mai 1991.

Prin încheierea de ședință din data de 24 noiembrie 2009, tribunalul a respins cererea de suspendare a cauzei ca neîntemeiată, constatând că soluționarea cauzei de față ar putea depinde de existența dreptului ce formează obiectul Dosarului nr. 22273/300/2009 aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, sub aspectul legitimării procesuale active în cauza dedusă judecății, însă, având în vedere caracterul facultativ al măsurii suspendării, față de prevederile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., enunțate mai sus, tribunalul a apreciat asupra oportunității acesteia în raport cu datele concrete în speță dedusa judecății.

Prin încheierea de ședință din data de 09 martie 2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat cu privire la petitul acțiunii vizând constatarea nevalabilității titlului statului invocată de către pârâții C.M. și C.A.C., conform art. 166 C. proc. civ. constatând că nu este îndeplinită cerința triplei identități de părți, obiect și cauză între acest dosar și Sentința civilă nr. 1962/2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București, iar autoritatea de lucru judecat a considerentelor din sentința civilă invocată de pârâții C.M. și C.A.C. nu poate fi avută în vedere ca o excepție procesuală, această excepție urmând a fi avută în vedere ca apărare de fond.

Prin Sentința civilă nr. 843 din 8 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active; a admis acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta Z.R. în contradictoriu cu pârâții C.M. și C.A.C., SC H.N. SA, și Municipiul București, prin Primarul General; a constatat preluarea fără titlu valabil a imobilului situat în București, str. P., sector 1 (casă parter cu 4 camere și dependințe, o cameră la mansardă și terenul aferent), a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA, în calitate de vânzător și C.M. și C.A.C., în calitate de cumpărători și a respins ca neîntemeiată cererea pârâților C.M. și C.A.C., privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția a IX-a Notariat sub nr. 4197 din 08 februarie 1940, autoarea reclamantei, L.D.D. a cumpărat imobilul format din teren în suprafață de 225 mp și construcții, situat în București, parcul J.

Conform certificatului din 31 decembrie 1997 emis de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Proprietăți, fosta stradă W. - Parcul J. poartă, începând cu anul 1948, denumirea de strada B.

De asemenea, potrivit istoricului de rol fiscal comunicat de DITL Sector 1 București pentru imobilul din str. W., fostă parcela 19, în perioada 1942 - 1950, a figurat cu rol fiscal L.D.D., pentru imobilul din str. W., compus din subsol și garaj, înscris la matricola 2, poziția 946, la aceeași matricolă fiind făcută mențiunea "imobil naționalizat în baza Decretului-lege nr. 92 din 20 aprilie 1950, poziția 1914". În același sens este și istoricul de rol fiscal comunicat tribunalului prin adresa din 06 noiembrie 2003.

Reclamanta a făcut dovada calității de moștenitor de pe urma defunctei D.M.L., potrivit certificatului de moștenitor din 27 mai 1991, emis de Notariatul de Stat Sector II București în baza testamentului autentificat sub nr. 3997/1975, schimbarea numelui de familie al reclamantei fiind atestată de Sentința civilă nr. 529 din 11 octombrie 1976 a Judecătoriei Sectorului 8 București.

Potrivit adresei din 02 aprilie 2002 emisă de CGMB - AFI, cu privire la situația juridică a imobilului din București, str. P., sector 1, acesta a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, Anexa de București, poziția 1914, fostă proprietatea numitei D.L., fiind vândut în baza Legii nr. 112/1995 de Primăria Municipiului București prin SC H.N. SA către pârâții C.M. și C.A.C.

Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâți, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că, prin înscrisurile menționate (situația juridică a imobilului, certificatul din 31 decembrie 1997 emis de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Proprietăți și în special adresa din 17 octombrie 2003 emisă de PMB - Serviciul Nomenclatură Urbană) s-a făcut dovada identității între imobilul ce face obiectul prezentei acțiuni, situat în București, str. P., sectorul 1 și imobilul dobândit prin act autentic de autoarea reclamantei, D.M.L., iar împrejurarea că în titlul de proprietate și în actul de preluare numele acesteia a fost menționat ca fiind D.L. (cu omiterea unui prenume) nu poate conduce la concluzia că nu ar fi vorba de aceeași persoană (având în vedere și declarația de notorietate autentificată sub nr. 335 din 02 aprilie 2003 și actele de stare civilă depuse în copie la dosar).

Examinând valabilitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, tribunalul a constatat că, potrivit alin. (1) al acestui articol, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

În speță, imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, Anexa de București, poziția 1914, decret care contravenea dispozițiilor art. 8, 10 și 11 din Constituția din anul 1948, prevederi constituționale care recunoșteau și garantau dreptul de proprietate particulară, fiind expres și limitativ menționate excepțiile de la principiul garantării dreptului de proprietate privată, în acest sens fiind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, ce se putea face în baza legii și numai cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

De asemenea, prevederile Decretului nr. 92/1950 contraveneau și dispozițiilor legale de la acea dată, privitoare la proprietate, respectiv dispozițiilor art. 481 C. civ. (potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire"), precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului, care prevedea la art. 17 că "orice persoană are dreptul la proprietate atât singur cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa."

Prin urmare, tribunalul a constatat că statul nu a avut titlu valabil asupra imobilului situat în București, str. P., sectorul 1, atât timp cât Decretul nr. 92/1950 contravine atât Constituției din 1948, cât și dispozițiilor legale și tratatelor internaționale de la acea dată. În această situație, nu se mai impune analizarea împrejurării dacă autoarea reclamantei, D.L., era sau nu exceptată de la naționalizare, fiind casnică, din moment ce, indiferent de încadrarea sau nu a acesteia în categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.

În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, tribunalul constată că, întemeindu-se pe titlul de proprietate al statului asupra imobilului în discuție, Primăria Municipiului București, prin mandatarul său SC H.N. SA, a înstrăinat pârâților chiriași imobilul din București, str. P., sectorul 1, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Susținerea reclamantei în sensul că pârâții nu aveau un contract de închiriere valabil la data formulării cererii de cumpărare a imobilului nu este întemeiată, contractul de închiriere nr. 60184/27 iulie 1983 fiind prelungit succesiv, iar la data cumpărării apartamentului pârâții dețineau locuința în baza contractului de închiriere din 07 noiembrie 1996, respectiv garajul în baza contractului de închiriere din 12 noiembrie 1996.

Potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la momentul introducerii prezentei acțiuni) actele juridice de înstrăinare privind imobilele trecute în proprietatea statului sunt valabile numai dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării iar, potrivit art. 46 alin. (2) din aceeași lege, actele juridice în discuție având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

Prin urmare, tribunalul a analizat atât respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către pârâți, cât și buna-credință a acestora.

Potrivit art. 1 și art. 14 din Legea nr. 112/1995, foștii proprietari ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare și cu titlu în proprietatea statului sau, după caz, moștenitorii lor aveau dreptul de a solicita restituirea în natură a imobilelor respective sau acordarea de despăgubiri în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii (27 februarie 1996) iar, potrivit art. 9 alin. (1) din aceeași lege, după expirarea acestui termen, chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituiau în natura puteau opta pentru cumpărarea acestora.

Din interpretarea logică și sistematică a acestor dispoziții legale, rezultă că, în cazul formulării unei cereri de restituire în natură a imobilului, chiriașii puteau cumpăra apartamentele în care locuiau numai după soluționarea cererii respective, prin respingerea acesteia, în caz contrar solicitarea fostului proprietar fiind lipsită de efectul reparatoriu pe care legea îl recunoștea în mod expres.

În speță, reclamanta Z.R. a formulat în termenul legal cerere de restituire în natură a imobilului din București, str. P., sector 1, cerere care a fost înregistrată sub nr. 366 din 30 aprilie 1996 și nu a fost soluționată nici până în prezent.

Tribunalul a constatat că vânzătorul PMB prin mandatarul sau SC H.N. SA au vândut imobilul prin fraudarea art. 1 din Legea nr. 112/1995, cu rea-credință.

Pentru a verifica dacă imobilul putea fi vândut în baza Legii nr. 112/1995 atât vânzătorul, cât și mandatarul său puteau să verifice dacă naționalizarea s-a făcut în mod corect prin analizarea situației juridice a imobilului și a cererii de restituire nr. 366/1996 și să aprecieze dacă imobilul putea face obiectul Legii nr. 112/1995, respectând astfel dispozițiile art. 1 și 4 din H.G. nr. 20/1996.

În speță dedusă judecății, cumpărătorii nu au așteptat să vadă dacă se restituie imobilul reclamantei care formulase cerere de restituire în natură în baza Legii nr. 112/1995, situație pe care ar fi putut-o afla cu ușurință de la vânzător, care fusese înștiințat să nu vândă prin depunerea cererii de restituire la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a sectorului 1, cerere înregistrată oficial sub nr. 366/1996, astfel încât cumpărătorii și-au asumat riscul de a cumpăra imobilul de la un neproprietar.

Împrejurarea că reclamanta nu a adresat pârâților o notificare cu privire la formularea cererii de restituire în natură a imobilului nu prezintă relevanță juridică, întrucât Legea nr. 112/1995 nu impunea o astfel de obligație.

Față de aceste considerente, tribunalul a constatat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare în discuție s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, întrucât, până la soluționarea cererii de restituire în natură a imobilului, nu se putea proceda în mod legal la acte de înstrăinare către chiriași.

Nerespectarea acestor dispoziții atrage nulitatea absolută a contractului respectiv, deoarece vânzarea-cumpărarea a fost realizată cu încălcarea unor norme ce protejează interesul general, or, este neîndoielnic că Legea nr. 112/1995 a urmărit ocrotirea unui astfel de interes, prin stabilirea de măsuri reparatorii, inclusiv restituirea în natură, pentru cei deposedați de imobilele proprietatea lor în timpul regimului comunist.

Susținerile pârâților persoane fizice, în sensul că au fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întrucât la data respectivă statul era proprietar și nu fuseseră notificați de reclamantă, neexistând vreun litigiu pe rol, nu pot fi primite, întrucât cumpărătorul are obligația de a depune minime diligente la achiziționarea unui imobil cu privire la situația juridică a acestuia, care se putea afla de la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Primăria Sectorului 1 București.

Tribunalul a apreciat că nu poate fi reținută nici susținerea în sensul că reclamanta a solicitat despăgubiri și nu restituirea în natură a imobilului, având în vedere conținutul cererii depuse de aceasta la data de 30 aprilie 1996, coroborată cu adresa comunicată de Primăria Municipiului București, din care rezultă fără niciun dubiu că reclamanta a formulat cerere de restituire în natură a imobilului. Faptul că aceasta a precizat că nu a primit despăgubiri și că dorește ca stabilirea "eventualelor" despăgubiri să se facă de Comisia Municipiului București nu poate duce la o altă concluzie, atât timp cât opțiunea principală a fost cea de restituire în natură.

S-a apreciat că este lipsită de relevanță juridică mențiunea făcută pe verso-ul cererii de cumpărare a pârâților, în sensul că pentru imobil se solicită despăgubiri, atât timp cât aceasta este contrazisă de conținutul cererii reclamantei, iar pârâții nu se pot apăra prin invocarea bunei-credințe din acest punct de vedere, obligația acestora de a depune diligente pentru aflarea situației juridice a imobilului nefiind înlăturată. În același sens, adresa comunicată de Primăria Municipiului București mandatarului SC H.N. SA, în sensul că pentru imobil se solicită despăgubiri nu este un argument al bunei-credințe a pârâților și, cu atât mai puțin, a vânzătorului PMB.

De asemenea, susținerile în sensul că potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001 actele juridice de înstrăinare sunt valabile în cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință nu pot fi reținute, deoarece acest text trebuie coroborat cu dispozițiile art. 46 alin. (1), care statuează cu valoare de principiu că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi (deci inclusiv imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării) sunt valabile dacă au a fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. Per a contrario, în cazul în care actul de înstrăinare a fost întocmit cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii sale, cum este și situația din speță dedusă judecății, înstrăinarea este și rămâne lovită de nulitate, indiferent de buna sau reaua-credință a dobânditorilor.

Excepția reglementată prin teza a II-a a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45 alin. (2) consacră legislativ principiul error communis facit jus, însă principiul aparenței în drept este aplicabil doar dacă ambele părți au convingerea că încheie un act valabil, respectiv dacă ambele părți sunt de bună-credință, în sensul că vânzătorul știe că este adevăratul proprietar, iar cumpărătorul are credința că achiziționează bunul de la adevăratul proprietar, însă această situație nu este îndeplinită în cazul de față, deoarece Primăria Municipiului București a cunoscut că reclamanta revendică imobilul, iar mandatarul său SC H.N. SA nu trebuia să vândă până la lămurirea situației juridice a imobilului, acesta înstrăinând imobilul cu rea-credință și cu ignorarea cererii înregistrate sub nr. 366/1996.

De asemenea, SC H.N. SA nu a așteptat să se soluționeze cererea reclamantei de restituire și nu a solicitat avizul Comisiei municipale de aplicare a Legii nr. 112/1995, obligatoriu pentru înstrăinarea unui imobil.

Așadar, atâta timp cât reclamanta depusese cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995, vânzătorul nu mai putea să procedeze la înstrăinarea imobilului până la soluționarea cererii de restituire în natură formulată de reclamantă, prin pronunțarea unei hotărâri conform art. 17 din Legea nr. 112/1995, vânzătorul fiind în mod evident de rea-credință.

Acest fapt rezultă și din faptul că vânzătorul nu a respectat Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 (anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996), prin care Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 112/1995 a decis întocmirea actelor de vânzare-cumpărare numai după clarificarea situației juridice a imobilelor.

Faptul că reclamanta avea sau nu dreptul la restituirea în natură a imobilului, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, nu prezintă importanță, deoarece prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 se interpretează în sensul că, prin sintagma "apartamentele ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora", legiuitorul s-a referit la imobilele cu privire la care, prin hotărâre emisă în condițiile art. 17 din Legea nr. 112/1995, s-a stabilit că apartamentul nu se poate restitui în natură, ceea ce presupune soluționarea cererii de restituire și numai ulterior, după emiterea hotărârii menționate, era permisă vânzarea către chiriași.

Pârâții nu se pot prevala de considerentele Deciziei civile nr. 480 din 25 martie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, tribunalul apreciind că acestea nu au autoritate de lucru judecat, întrucât nu este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză cu prezentul litigiu, iar prin decizia menționată s-a analizat situația particulară a chiriașilor cumpărători P.E. și P.M.

În consecință, în raport de considerentele arătate, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, a admis acțiunea modificată, a constatat preluarea fără titlu valabil a imobilului din București, str. P., ap. 1, sectorul 1, compus din casă parter cu 4 camere și dependințe, o cameră la mansardă și terenul aferent și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA, în calitate de vânzător și C.M. și C.A.C., în calitate de cumpărători, cu privire la imobilul situat în București, str. P., ap, 1, sectorul 1.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a fost respinsă ca neîntemeiată cererea pârâților C.M. și C.A.C. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții Municipiul București prin Primarul General C.A.C. și C.M.

Pârâtul Municipiul București prin Primarul General a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței civile apelate, iar pe fond respingerea acțiunii ca fiind lipsită de interes privind primul capăt de cerere și ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Apelantul pârât a susținut lipsa de interes în soluționarea capătului de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului situat în București, str. P., sector 1, cu motivarea că intimata reclamantă nu a justificat interesul în promovarea unei astfel de acțiuni, față de dispozițiile legii speciale. S-a solicitat a se avea în vedere prevederile art. 1 alin. (1) și 2 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 245/2005 care prevede în mod expres care imobile au fost preluate cu titlu și care au fost preluate fără titlu. A susținut acest apelant că prin legea specială s-a statuat că toate imobilele preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, astfel că instanțele nu mai pot constatat altceva decât ceea ce prevede legea.

De asemenea, apelantul pârât Municipiul București a arătat că în mod greșit instanța de fond a admis și capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA. și intimații pârâți C. întrucât actul de vânzare-cumpărare sus-menționat a fost încheiat cu respectarea tuturor condițiilor de validitate prevăzute de art. 948 C. civ.

S-a arătat că, la momentul vânzării, a existat consimțământul și capacitatea părților, o cauză licită și un obiect determinat.

Prin urmare, nu se poate reține o cauză de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare, mai ales că nu au fost încălcate nici dispozițiile art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995.

La acel moment a operat și principiul aparenței în drept, imobilul fiind înstrăinat cu convingerea ambelor părți contractante că este în proprietatea statului în temeiul unui titlu legal constituit.

În motivarea apelului declarat, pârâții C.A.C. și C.M. au solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii promovate de reclamanta Z.R., în principal, ca fiind promovată de o persoană fără legitimare procesuală activă.

În eventualitatea în care instanța va trece peste excepția lipsei calității procesuale active, apelanții pârâți au solicitat respingerea acțiunii, pe capătul de cerere vizând constatarea nevalabilității titlului statului, ca inadmisibilă, în subsidiar, pe același capăt de cerere urmând a fi reținută autoritatea de lucru judecat cu referire la Sentința civilă nr. 1962/2003, irevocabilă prin Decizia nr. 480 din 25 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pe fondul cauzei, apelanții pârâți au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, instanța urmând a constata că imobilul din str. P. a fost preluat la stat cu titlu, că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, în privința căruia se solicită constatarea nulității absolute, au fost respectate dispozițiile legale în vigoare, respectiv Legea nr. 112/1995, nefiind răsturnată prezumția de bună-credință a părților contractante.

Pârâții au susținut că prin încheierea de ședință din 24 noiembrie 2009, prima instanță a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a cauzei, constatând că soluționarea cauzei de față ar putea depinde de existența dreptului ce formează obiectul Dosarului nr. 22273/300/2009, reținând însă caracterul facultativ al măsurii suspendării, fără a indica în concret în ce constă netemeinicia și nelegalitatea acestei dispoziții a primei instanțe.

I. În principal, pârâții au criticat soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la excepțiile invocate de către aceștia.

1. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active, apelanții au arătat că, prin Decizia nr. 2 din 05 ianuarie 2007 pronunțată de Tribunalul București secția a IV-a civilă, având ca obiect acțiune în revendicare promovată de către aceeași reclamantă pentru imobilul din str. A. s-a reținut, făcând referire la două declarații de notorietate cu privire la numele reclamantei, că reclamanta nu a produs suficiente dovezi din care să rezulte că persoana de la care a dobândit imobilul prin legat universal este una și aceeași persoană cu adevăratul proprietar al imobilului, căruia i s-a naționalizat prin Decretul nr. 92/1950.

Or, în prezenta cauză, reclamanta se prevalează de aceeași declarație dată în forma autentică la data de 2 aprilie 2003, în susținerea identității de nume în persoana autoarei acesteia (D.L./D.M.L.), declarație aflată la dosar, în condițiile în care în anexa la Decretul nr. 92/1950 numele D.L. (sau M.), D.D.M.L., L.D.D., L.D., figurează la pozițiile 1914, 2420, 2421 și 1945.

În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 vizând repunerea, de drept, în termenul de acceptare a succesiunii, a succesibililor, prin formularea cererii de restituire, în condițiile legii speciale menționate, este de subliniat că, prin derogare de la principiul indivizibilității dreptului de opțiune succesorală, repunerea în termenul de acceptare a moștenirii operează doar în cadrul procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, iar nu în cadrul unei acțiuni pe dreptul comun.

Mai mult decât atât, prevederile art. 4 alin. (3) din actul normativ menționat sunt de strictă interpretare.

Or, în cauza dedusă judecății, intimata reclamantă Z.R. a acceptat succesiunea după defuncta D.M.L., anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă cu mult peste termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală.

În același sens, Legea nr. 10/2001, art. 4 alin. (3) reglementează beneficiul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii, numai pentru succesibilii neacceptanți, în ipoteza dezbaterii succesiunii, procedura finalizată prin emiterea unui certificat de moștenitor.

În consecință, având în vedere considerentele expuse, apelanții pârâți au susținut că acțiunea introductivă a fost promovată de o persoană fără legitimare procesuală activă, din această perspectivă fiind netemeinică și nelegală soluția reținută de instanța de fond cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.

2. Inadmisibilitatea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.

Pârâții C. au susținut că prima instanță nu a intrat în judecata fondului pe capătul de cerere vizând nevalabilitatea titlului statului.

Instanța nu poate constata existența unui fapt juridic, ci a unui drept, dar nu și în situația în care reclamanta poate cere realizarea dreptului, astfel cum a și procedat prin acțiunea în revendicare promovată în contradictoriu cu pârâții apelanți, acțiune ce face obiectul Dosarului nr. 10473/3/2008 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, litigiu suspendat în raport de dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 până la soluționarea irevocabilă a prezentei cauze.

În speță, pentru a deveni admisibilă, cererea trebuia să cuprindă solicitarea de constatare a existenței dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul reclamantei.

Numai că, dacă reclamanta putea solicita realizarea dreptului în cadrul unei acțiuni în revendicare, cele două acțiuni în constatare sunt inadmisibile.

Prin urmare, capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului nu poate fi calificat decât ca o acțiune în constatare, inadmisibilă, analizată distinct independent, având în vedere voința reală, internă, a părții (reclamantei-intimate), care a susținut nelegalitatea titlului statului, pentru a-și justifica acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv acțiunea în revendicare, promovată împotriva terțului subdobânditor, chiar și în contextul abrogării dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu implicații notabile în planul realizării dreptului pretins.

Prima instanță a constatat în mod netemeinic și nelegal că nu este îndeplinită în speță cerința triplei identități de părți, obiect și cauză raportat la Decizia nr. 480/2005 pronunțată de Curtea de Apel București.

Din perspectiva aprecierii asupra îndeplinirii în cauză a triplei identități reglementate de dispozițiile art. 1201 C. civ. raportat la art. 166 C. proc. civ., apelanții pârâți au arătat că prin cererea ce chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 54/2002, iar ulterior prin declinare de competență sub nr. 1038/2003, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, intimata reclamantă, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General și SC H.N. SA., în calitate de reprezentanți ai Statului Român și P.M. și P.E., a solicitat să se constate preluarea fără titlu valabil a imobilului din str. A., sector 1, București, imobil ce figurează, de asemenea, la poziția 1914 din anexa la Decretul nr. 92/1950; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți - în temeiul Legii nr. l 12/1996 - cu privire la imobilul din str. A.

În cauză, apărarea formulată de reclamanta Z.R., vizând exceptarea de la naționalizare a autoarei acesteia, pe considerentul că era o simplă casnică - intelectuală, sens în care ar fi fost incidente dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950, constituie argumente de fapt și de drept, ce intră în puterea lucrului judecat, purtând asupra petitului acțiunii ce vizează constatarea nevalabilității titlului statului, capăt de cerere și apărări reiterate de către intimata reclamantă în acțiunile având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru imobilele ce se aflau la data naționalizării în proprietatea autoarei acesteia.

Prin sentința apelată, tribunalul s-a pronunțat cu privire la primul capăt al cererii de chemare în judecată vizând nevalabilitatea titlului statului, fără a proceda la analizarea respectării dispozițiilor legale de preluare, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 de aprobare a Normei metodologice privind aplicarea Legea nr. 112/1995.

Numai că, indiferent de actul normativ în baza căruia imobilele au trecut în proprietatea statului, în perioada de referință, aceste preluări apar ca fiind abuzive, prezentând relevanță din perspectiva analizării valabilității titlului statului, respectarea condițiilor stabilite prin actul normativ de preluare.

Mai mult decât atât, în acord cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de "bun" poate cuprinde atât bunuri existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a le vedea concretizate.

În sens contrar, nu vor fi considerate "bunuri" în sensul articolului sus-menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult ori o creanță condiționată care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (Malhous c. Republica Cehă Decizie nr. 33071/96, 13 decembrie 2000; Kopecky c. Slovaciei, nr. 44912/98 parag. 35, CEDO 2004-IX).

Intimata reclamantă nu poate invoca existența în patrimoniul acesteia a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest context, că nu s-a făcut dovada efectuării de către autoarea intimatei reclamante a unor demersuri în temeiul Decretului nr. 92/1950 vizând contestarea măsurii naționalizării la Comisia de Stat pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare conform art. XI din actul normativ menționat sau, mai târziu, în baza Decretului nr. 524/1955 la organele administrative indicate în acest din urmă act normativ, respectiv Comitetul Executiv al Consiliului Popular sau Consiliul de Miniștri, după caz.

Or, prima instanță, fără a intra în judecata fondului, pe capătul de cerere vizând nevalabilitatea titlului statului, apreciind că "nu se mai impune analizarea împrejurării dacă autoarea reclamantei, D.L., era sau nu exceptată de la naționalizare" a reținut, în mod netemeinic și nelegal, că imobilul a fost preluat fără titlu valabil.

Numai că, imobilul din str. P., sector 1, București, a trecut în proprietatea statului cu respectarea prevederilor legale de preluare, Decretul-lege nr. 92/1950, autoarea intimatei reclamante nefăcând parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, aceasta având în proprietate la momentul naționalizării mai multe imobile, ce constituiau obiectul unor închirieri în considerarea obținerii de venituri suplimentare.

Din perspectiva aprecierii asupra valabilității titlului statului, este de subliniat că imobilele ce au aparținut autoarei reclamantei au aceeași situație juridică, trecând în proprietatea statului, cu respectarea dispozițiilor legale de preluare și făcând obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Instanța de fond a reținut în considerentele sentinței apelate că "susținerea reclamantei, în sensul că pârâții nu aveau un contract de închiriere valabil la data formulării cererii de cumpărare a imobilului, nu este întemeiată, contractul de închiriere din 27 iulie 1983, fiind prelungit succesiv, iar la data cumpărării apartamentului, pârâții dețineau locuința în baza contractului de închiriere din 7 noiembrie 1996, respectiv garajul în baza contractului de închiriere din 12 noiembrie 1996.".

Prin urmare, la data intrării în vigoare a legii speciale, Legea nr. 112/1995, imobilul din str. P., nu era liber și nu făcea obiectul unui contract de închiriere încheiat de intimata reclamantă Z.R., cerințe determinante în accepțiunea Legii nr. 112/1995 pentru a putea opera restituirea în natură în beneficiul persoanelor îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii.

Prin nota de sinteză întocmită de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 vizând notificarea nr. 366/1996 formulată de intimata reclamantă, în favoarea acesteia era propusă acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent - despăgubiri, în condițiile art. 12 din lege, pentru imobilele din str. P. și str. A.

În consecință, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, vânzătorul Primăria Municipiului București prin Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, apreciase asupra situației juridice a imobilului, în privința căruia erau formulate deopotrivă o notificare, în cadrul procedurii administrative - la data de 30 aprilie 1996, de către intimata reclamantă, respectiv o cerere de vânzare la data de 29 mai 1996, de către apelanții pârâți.

Or, dispozițiile Legii nr. 112/1995 reglementau în egală măsură dreptul titularilor contractului de închiriere de a opta pentru cumpărarea imobilelor ce nu se restituiau/nu îndeplineau condițiile legale de restituire în natură către foștii proprietari sau moștenitorii acestora, fără a institui o prioritate de soluționare - finalizare a procedurii administrative prin emitere de dispoziție/decizie, în condițiile în care situația juridică a imobilului impunea acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, despăgubiri, în acest sens existând, de altfel, și propunere a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Ca atare, fiind cunoscută situația juridică a imobilului din str. P. la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate fi reținută de către instanță încălcarea dispozițiilor legale de reglementare - Legea nr. 112/1995, art. 9 și, cu atât mai puțin a Hotărârii nr. 117 din 23 octombrie 1996 emisă de Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 112/1995 ori a contractului de mandat încheiat între Primăria Municipiului București și societățile comerciale specializate în vânzarea locuințelor, decât în contextul negării, de plano, a dreptului chiriașului de a cumpăra locuința în temeiul Legii nr. 112/1995, lipsindu-se astfel de eficiență juridică textul legal incident art. 9 din Legea nr. 112/1995.

În raport de aceeași adresă din 28 noiembrie 1996 a Primăriei Sectorului 1 București către SC H.N. SA este consemnată pe verso la cererea de cumpărare formulată de apelanții pârâți, în temeiul Legii nr. 112/1995, mențiunea că pentru imobilul din str. P. se solicită despăgubiri.

Sub aspectul bunei-credințe a părților contractante la încheierea contractului de vânzare-cumpărare intervenit în temeiul Legii nr. 112/1995.

S-a susținut că, deși dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reglementează ipoteza actelor juridice de înstrăinare "având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998", în cauza dedusă judecății, imobilul vizat intrând în proprietatea statului cu titlu valabil, Decretul nr. 92/1950, în acord cu prevederile art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 de aprobare a Normei metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, apreciat, ca atare, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, se impun a fi făcute câteva precizări în raport de considerentele sentinței apelate.

Astfel, la momentul formulării cererii pentru cumpărarea imobilului din str. P., de către pârâți, respectiv la data de 29 mai 1996, nu exista un litigiu pe rolul instanțelor judecătorești, care să vizeze revendicarea imobilului.

Reclamanta nu a procedat la notificarea pârâților după formularea cererii de cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, manifestare de intenție, ce ar fi putut constitui un demers concret, energic, în sensul redobândirii proprietății, având în vedere și perioada de timp derulată de la data formulării cererii de cumpărare și până la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, 29 noiembrie 1996.

În privința notificării formulate de către reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995, înregistrată sub nr. 366 la data de 30 aprilie 1996, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a întocmit Nota de sinteză prin care era propusă acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent - despăgubiri, în condițiile art. 12 din lege, anterior momentului încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul legii speciale referite.

În consecință, diligentele minime reținute de către instanța de fond, în sarcina apelanților pârâți, din perspectivă aprecierii asupra bunei-credințe a cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995, nu pot fi extrapolate la alte acțiuni în afara celor întreprinse.

În aceeași ordine de idei, fundamentarea relei-credințe a dobânditorilor în temeiul Legii nr. 112/1995, exclusiv pe considerentul existenței unei notificări formulate în baza aceluiași act normativ, este netemeinică și nelegală, în contextul în care subzistă prezumția de proprietate a statului, imobilul vizat intrând în proprietatea statului cu titlu valabil, Decretul nr. 92/1950, necontestat în justiție, iar notificarea formulată în cadrul procedurii administrative nu era susceptibilă de soluționare în sensul restituirii în natură, imobilul fiind ocupat de titularii unui contract de închiriere.

În favoarea pârâților a operat principiul validității aparenței în drept, "error communis facit jus", de vreme ce, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, titlul statului nu era contestat în justiție, iar notorietatea acțiunilor întreprinse de persoanele supuse abuzului în perioada anterioară anului 1989 nu poate să impieteze cu nimic asupra bunei-credințe a dobânditorilor, în absența unor demersuri concrete, lipsite de echivoc ale persoanelor îndreptățite - în cauza dedusă judecății, lipsa notificării chiriașilor.

În cauza dedusă judecății, intervalul de timp cuprins între data formulării notificării în baza Legii nr. 112/1995, respectiv data formulării cererii de cumpărare a fost relativ scurt 30 aprilie 1996 - 29 mai 1996, în mod obiectiv, fiind imposibilă obținerea relațiilor cu privire la situația juridică a imobilului obiect al cererii de cumpărare, în perioada menționată.

În consecință, pârâții apreciază că în cauză nu a fost răsturnată prezumția legală de bună-credință, atât în persoana acestora, în calitate de cumpărători în baza Legii nr. 112/1998, cât și în persoana vânzătorului, Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA. în calitate de reprezentant al Statului, situația imobilului vândut fiind clarificată la data încheierii contractului.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 749 din 13 octombrie 2011 a respins cererea de suspendare a judecării cauzei și a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții C.A.C. și C.M. și de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva Sentinței civile nr. 843 din 8 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prioritar, a reținut că la data de 29 septembrie 2011, pârâții au reiterat cererea de suspendare a cauzei în raport de prevederile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., față de împrejurarea că au promovat o acțiune în constatarea nulității certificatului de moștenitor prin care reclamanta înțelege să-și justifice calitatea procesuală activă.

Așa cum a reținut și prima instanță, cauza de față a mai fost suspendată prin încheierea din data de 12 ianuarie 2004, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 204/2004 al Judecătoriei sector 1 București, la solicitarea acelorași părți.

Instanța de apel a reținut că pricina de față a fost suspendată de către prima instanță o perioadă de circa 5 ani, pentru soluționarea dosarului menționat, care s-a finalizat prin respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii, potrivit Sentinței civile nr. 5453 din 27 iunie 2007 pronunțată de Judecătoria sector 2 București, rămasă irevocabilă prin Decizia 1807 din 26 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București.

În cauza de față, pârâții invocă înregistrarea unei noi cereri sub nr. 22273/300/2009 pe rolul Judecătoriei sector 2 București privind anularea aceluiași certificat de moștenitor, însă pentru un alt motiv de nulitate, și anume ca urmare a intervenirii prescripției dreptului de opțiune succesorală a numitei Z.R.

Instanța de apel a reținut că pârâții aveau posibilitatea formulării acestei cereri cu un asemenea obiect, pe cale separată, însă ulterior datei de 20 iunie 2007, când această cerere a fost respinsă pe excepție, sau după data de 26 noiembrie 2008, data pronunțării Deciziei civile nr. 1807/2008, în recurs, de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Reținând că pârâții au introdus această cerere înregistrată sub nr. 22273/300/2009 pe rolul Judecătoriei sector 2 București, abia la data de 10 noiembrie 2009, față de faptul că reclamanta este îndrituită la judecarea pricinii sale într-un termen rezonabil, astfel cum impun și dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere caracterul facultativ al măsurii suspendării prevăzut de dispozițiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., în temeiul cărora instanța este chemată să aprecieze oportunitatea suspendării cauzei în raport de datele concrete din speță dedusă judecății, față de faptul că pârâții au la dispoziție deschisă o cale legală de revizuire în cazul în care, în Dosarul nr. 22273/300/2009, ar obține o hotărâre favorabilă lor, Curtea, în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ., a respins cererea de suspendare formulată de apelanții pârâți, și, totodată, a constatat nefondată critica formulată de către aceleași părți în ce privește soluția primei instanțe luate prin încheierea din 24 noiembrie 2009 asupra aceleiași cereri de suspendare susținută de către pârâți.

În ce privește calitatea procesuală activă a reclamantei, instanța de apel a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov Secția a IX-a Notariat sub nr. 4197 din 08 februarie 1940, L.D.D. a cumpărat imobilul situat în București, str. W. fostă Parcela 19, compus din teren în suprafață de 225 mp și construcții.

Conform certificatului din 31 decembrie 1997 emis de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Proprietăți, fosta stradă W., începând cu anul 1948, denumirea de strada B.

De asemenea, potrivit istoricului de rol fiscal comunicat de DITL Sector 1 București pentru imobilul din str. W., fostă parcela 19, în perioada 1942 - 1950, a figurat cu rol fiscal L.D.D., pentru imobilul din str. W., compus din subsol și garaj, înscris la matricola 2, poziția 946, la aceeași matricolă fiind făcută mențiunea "imobil naționalizat în baza Decretului-lege nr. 92 din 20 aprilie 1950, poziția 1914". În același sens este și istoricul de rol fiscal comunicat tribunalului prin adresa din 06 noiembrie 2003 de DITL Sector 1.

Potrivit certificatului de moștenitor nr. 841 din 27 mai 1991 emis de Notariatul de Stat Sector II București, în baza testamentului autentificat sub nr. 3997/1975 de Notariatul de stat al sectorului 1 București, reclamantei Z.R. i s-a recunoscut calitatea de moștenitor, fiindu-i recunoscută calitatea de legatară universală asupra masei succesorale rămase de pe urma acestei defuncte.

Într-adevăr, în actul de proprietate exhibat de către reclamantă nu se regăsește și prenumele M., în conținutul numelui autoarei sale, însă, după cum se observă și în procesul verbal nr. 6834/1940 emis de Comisia pentru înființarea Cărților Funciare București, privind imobilul din str. W., și care face trimitere la actul de vânzare-cumpărare mai sus enunțat, în baza căruia de altfel s-au și făcut înscrierile în Cartea Funciară, autoarea reclamantei era cunoscută și sub alt nume, respectiv general D.D.M.L., născută L.

Totodată, instanța de apel a constatat că și în testamentul autentificat sub nr. 3997/1975 de Notariatul de stat al sectorului 1 București testatoarea D.M.L., identificată de notar cu buletin de identitate, a semnat testamentul doar cu numele de L.D. , fără a-și folosi întreg numele în semnătura sa.

Din certificatul de căsătorie rezultă că D.M., fiul lui D.V., s-a căsătorit cu numita L.M.L., fiica lui L.P., la data de 6 septembrie 1919.

De asemenea, din Titlul de pensie nr. 35888 din 24 aprilie 1958 emis de Ministerul Forțelor Armate, Curtea constată că văduvei D.M.M.L., în calitate de soție a numitului D.V.M. i s-a acordat pensie de urmaș, de pe urma soțului D.V.M., în această decizie autoarei reclamantei fiindu-i reținute și numele soțului și cele două prenume: M. și L.

Or, din coroborarea acestor acte, Curtea a apreciat că numita L.D.D. din actul de proprietate exhibat de reclamantă este una și aceeași persoană cu D.M.L., care a testat în favoarea sa.

Într-adevăr, în acest dosar s-a invocat declarația de notorietate dată de Z. și B.L., autentificată de BNPAS P.I.C. și P.A.C.B. prin care aceste persoane au declarat că D.M.L. mai era cunoscută și sub numele de D.M.L., D.L. și D.M.

Pârâții au făcut trimitere la această declarație și la Decizia nr. 2 pronunțată de Tribunalul București în sprijinul ideii că reclamanta nu și-a justificat calitatea procesuală activă, numai că în decizia respectivă, s-a reținut că reclamanta nu a adus suficiente dovezi din care să rezulte că persoana de la care a dobândit imobilul prin legat universal este una și aceeași persoană cu adevăratul proprietar al imobilului, căruia i s-a naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, astfel cum rezultă din conținutul adresei din 02 aprilie 2002 emisă de CGMB - AFI, cu privire la situația juridică a imobilului din București, str. P., sector 1, din care reiese că acesta a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, Anexa de București, poziția 1914, fostă proprietatea numitei D.L.

Or, în prezenta cauză reclamanta a adus, pe lângă acea declarație de notorietate, și alte dovezi pentru a-și justifica legitimarea procesuală activă.

Mai mult, faptul că acest certificat de moștenitor a fost emis în anul 1991, defuncta D.M.L. decedând în anul 1977, nu poate fi un impediment la luarea în considerare a acestui act, atât timp cât nu a fost anulat, el producându-și efectele ca orice alt act în privința căruia nu s-a dispus anularea lui.

Susținerea pârâților în sensul că repunerea în termenul de acceptare a moștenirii operează doar în cadrul procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, iar nu în cadrul unei acțiuni pe dreptul comun, nu poate fi primită, dat fiind că dispozițiile de drept material din această lege sunt aplicabile și prezentei pricini, chiar pârâții făcând numeroase trimiteri la dispozițiile acestui act normativ. Mai mult, Decizia nr. 33/2009 obligă instanțele să se raporteze în cauze privind imobile preluate abuziv, cum este și cel de față, la dispozițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001.

Susținerile legate de nerespectarea termenului de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958, precum și cele referitoare la emiterea certificatului de moștenitor exhibat de reclamantă peste termenul de acceptare a succesiunii nu pot fi analizate pentru prima dată în apel, Curtea, în urma analizării cererilor formulate la fond de către acești pârâți neidentificând o solicitare a acestora cu acest obiect.

Referitor la inadmisibilitatea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, instanța de apel a reținut că, la data de 10 februarie 2003, reclamanta a învederat instanței de fond că prin primul capăt de cerere a solicitat să se constate că statul nu are titlu valabil de proprietate asupra imobilului justificat și de faptul că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.

O asemenea solicitare a reclamantei este pe deplin justificată, ea având interes în soluționarea acestui capăt de cerere, întrucât notificarea avea a se soluționa cu luarea în considerare a acestei chestiuni prejudiciale.

Curtea, prin raportare la aceste considerente, dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din cauza Faimblat c. României, în care instanța de contencios s-a raportat la o situație similară celei existente în prezenta cauză, apreciază greșită susținerea inadmisibilității primului capăt de cerere întrucât reclamanta avea posibilitatea de a formula cerere în revendicare față de importanța soluționării distincte a capătului de cerere vizând constatarea nevalabilității titlului statului, astfel cum s-a arătat mai sus.

Referitor la excepția autorității de lucru judecat cu privire la petitul acțiunii privind constatarea nevalabilității titlului statului, prin raportare la Decizia nr. 480/2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, Curtea a apreciat, de asemenea, că nu este fondată.

Instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 480 din 25 martie 2005 pronunțată de Curtea de apel, secția a IV-a civilă s-a dispus în sensul admiterii recursurilor declarate de recurenții pârâți Municipiul București, P.E. și P.M. împotriva Deciziei civile nr. 1969 din 08 octombrie 2003 pronunțată de Tribunalul București secția a V-a civilă, și, în consecință, a dispus modificarea deciziei în sensul că a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta Z.R. împotriva Sentinței civile nr. 1962/2003 pronunțată de Judecătoria sector 1.

Potrivit dispozitivului și considerentelor acestei decizii, instanța de recurs a soluționat un litigiu purtat de către reclamantă cu alți pârâți, P.M. și P.E., pe lângă Municipiul București și SC H. SA, cu referire la un alt imobil situat în București, str. A. sector 1, care are o situație juridică distinctă de a imobilului de față.

Instanța de apel a reținut, referitor la primul capăt de cerere că instanța de fond a procedat la verificarea titlului statului analizând compatibilitatea dintre Decretul nr. 92/1950 cu prevederile Constituției României din 1948, referitoare la proprietate, cu art. 481 C. civ. și cu dispozițiile cuprinse în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în vigoare la momentul naționalizării imobilului în litigiu, așa cum se stabilește în art. 6 din Legea nr. 213/1998 o atare obligație în sarcina instanțelor. Or, în cadrul procesului finalizat prin Decizia nr. 480/2003, instanțele nu au realizat o asemenea analiză.

Ca urmare, constatând că, privitor la primul capăt de cerere, nu sunt întrunite cerințele referitoare la identitate de părți, obiect și cauză, impuse de art. 1201 C. civ., susținerea pârâților în ceea ce privește existența autorității de lucru judecat nu poate fi primită.

Referitor la lipsa de interes în formularea capătului de cerere privind constatarea preluării fără titlu a imobilului, invocată de pârâtul Municipiul București, instanța de apel a constatat că această susținere este nefondată, reclamanta având interes în soluționarea acestui capăt de cerere, deoarece dispozițiile art. 1 din Legea nr. 112/1995 dispun în sensul că în temeiul acestui act normativ pot fi vândute numai imobilele care sunt preluate de stat cu titlu.

De asemenea, această constatare poate fi valorificată de reclamantă și în procedura administrativă pe care a urmat-o, aceasta adresând atât Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, cât și Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 cereri de restituire a imobilului.

În mod greșit a susținut pârâtul Municipiul București că Legea nr. 10/2001 consacră caracterul abuziv al preluării imobilelor naționalizate, cum este și cel în litigiu, astfel că primul capăt de cerere nu mai era necesar să fie formulat. Aceasta deoarece, deși toate imobilele naționalizate, trecute în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, sunt preluate în mod abuziv, distincția în sensul că este trecut imobilul cu sau fără titlu reprezintă un criteriu față de care legiuitorul a prevăzut posibilitatea restituirii în natură sau acordarea altor măsuri reparatorii.

Referitor la criticile pârâților vizând fondul cauzei, instanța de apel a reținut următoarele:

În ce privește primul capăt de cerere, vizând nevalabilitatea titlului statului, instanța de apel a statuat că prin raportare la art. 6 din Legea nr. 213/1998, în mod corect prima instanță a constatat că Decretul nr. 92/1950 contravenea dispozițiilor art. 8, 10 și 11 din Constituția din 1948, art. 481 C. civ. și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Cum dispozițiile cuprinse în art. 6 din Legea nr. 213/1998 sunt ulterioare celor invocate de pârâți, Curtea constată că în mod corect prima instanță, reținând incidența acestora, s-a raportat la acestea din urmă, apreciind în final că nu se mai impune analizarea faptului că autoarea reclamantei ar fi fost sau nu exceptată de la naționalizare, din moment ce, indiferent de încadrarea sau nu a acesteia în categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, se poate concluziona, prin raportare la considerațiile mai sus expuse, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil.

În ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1379/24702 din 29 noiembrie 1996, instanța a reținut următoarele:

Potrivit principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, nevalabilitatea titlului autorului determină și anularea actului subsecvent, următor, datorită legăturii sale cu primul act, aspect ce se regăsește și în prezenta cauză.

De la acest principiu există însă și excepții, una dintre acestea vizând ocrotirea bunei-credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, excepție de care de altfel, pârâții din prezenta cauză au înțeles să se prevaleze și care, în principiu, este de natură a salva actul de vânzare cumpărare încheiat, ce constituie titlul de proprietate al apelanților, de la aplicarea efectelor sancțiunii nulității.

Astfel, în practică și în doctrină este unanim admis ca anularea titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun nu este de natură să atragă desființarea actului în privința terțului achizitor, în cazul în care acesta este într-o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de adevărat proprietar a vânzătorului, soluția întemeindu-se pe considerațiuni de echitate și utilitate socială, fiind justificată prin două principii de drept: principiul ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului cu titlu oneros al unui bun și principiul asigurării stabilității circuitului civil.

Numai în cazul în care terțul achizitor cu titlu oneros a cunoscut sau cu minime diligente, putea să cunoască contestarea titlului de proprietate al înstrăinătorului, deși a fost de rea-credință, ceea ce trebuie dovedit, nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului atrage și nulitatea titlului subachizitorului.

Spre a-și produce efecte, teoria proprietarului apărut, presupune îndeplinirea mai multor condiții respectiv: dobânditorul să fie de bună-credință ceea ce presupune eroarea în care acesta trebuie să se afle cu privire la calitatea celui cu care încheie actul juridic de dobândire a bunului; să existe o eroare comună privitoare la calitatea înstrăinătorului de proprietate aparent, ceea ce implică existența posibilității ca orice persoane să se înșele cu privire la calitatea de proprietar a transmițătorului; eroarea comună să fie invincibilă, ceea ce înseamnă că era imposibil dobânditorului bunului să nu se fi înșelat în condițiile situației de fapt concrete, dedusă din titlurile produse de proprietarul aparent, condițiile de publicitate îndeplinite cu privire la propria sa calitate de dobânditor, comportamentul său față de bun.

Pe de altă parte, din punct de vedere juridic, buna-credință a fost definită în temeiul art. 1898 C. civ. ca fiind credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea, în principiu, deci, calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna și sarcina probei revine aceluia care invocă reaua-credință. În situația în care pârâții ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilității titlului vânzătorului, deci asupra faptului că a operat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia la momentul preluării, aceștia nu pot fi considerați ca fiind de bună-credință.

În speță, susținerea reclamantei, în sensul că pârâții nu aveau un contract de închiriere valabil la data formulării cererii de cumpărare a imobilului, a fost constatată de prima instanță ca neîntemeiată, ca urmare a faptului că pârâții dețineau contractul de închiriere din 27 iulie 1983, ce a fost prelungit succesiv, iar la data cumpărării apartamentului pârâții dețineau locuința în baza contractului de închiriere din 7 noiembrie 1996, iar garajul în baza contractului de închiriere din 12 noiembrie 1996.

Aceste constatări ale instanței de fond nu au fost criticate de către reclamantă, astfel încât instanța urmează, prin raportare și la actele la care s-a făcut referire mai sus, să constate că apartamentul în litigiu la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 nu era liber și, din această perspectivă, nu putea fi vândut pârâților persoane fizice.

Instanța de apel a reținut că la data la care pârâții persoane fizice au perfectat contractul de vânzare-cumpărare, pe cererea de cumpărare a imobilului în litigiu, pe verso-ul acesteia, sunt înscrise de către compartimente specializate ale vânzătorului date privind situația imobilului în litigiu. Astfel, se consemnează că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 1914, anexa de București, de la proprietar D.L. Oficiul juridic al vânzătorului consemnează că la data de 28 octombrie 1996 nu exista litigiu cu SC H. SA pe acest apartament. Serviciul tehnic consemnează că imobilul nu figurează pe lista monumentelor protejate din mun. București. Pe aceeași cerere stă, însă, consemnat faptul că: "Figurează pe lista primăriei poziția 1412, număr dosar 366, petent: Z.R.", respectiv că s-a primit răspunsul primăriei nr. 16696 din 28 noiembrie 1996 potrivit cu care, pentru imobilul din str. P. s-a solicitat despăgubiri.

Prin urmare, aceste relații evidențiau că, pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995, moștenitorul fostului proprietar formulase o notificare în cadrul procedurii administrative la data de 30 aprilie 1996, de a cărui existență și conținut, pârâții, cu minime diligente, ar fi putut lua cunoștință.

Tot astfel, analizând respectiva cerere aflată la dosar fond, instanța de apel a constatat că reclamanta a solicitat cu prioritate restituirea imobilului care a fost proprietatea mătușii sale și care a trecut în proprietatea statului, respectiv imobilul situat în București, str. P., fosta "W.", menționând că autoarea sa nu a primit despăgubiri.

În conținutul aceleiași cereri, reclamanta a arătat că dorește ca stabilirea eventualelor despăgubiri să se facă de Comisia Municipiului București.

Față de reținerile anterioare în sensul că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu legal, având în vedere că această solicitare pe cale administrativă a reclamantei nu fusese încă soluționată definitiv de către Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 îndrituită, potrivit legii, să soluționeze asemenea notificări, reținând faptul că apelații pârâți nu au făcut nicio dovadă în sensul că au făcut minime diligente pentru a verifica situația juridică a imobilului, datele aflate pe verso-ul cererii de cumpărare fiind obținute de la vânzător, instanța de apel a statuat că în mod corect prima instanță a admis capătul doi de cerere, constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA., în calitate de vânzător și apelanții pârâți, în calitate de cumpărători.

Instanța de apel a reținut că în mod greșit au susținut pârâții că nu era necesară o decizie prin care să se finalizeze procedura administrativă anterior cumpărării. Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei Municipiului București de aplicare a Legii nr. 112/1995, act normativ care produce efecte și pentru situația părților în litigiu - a statuat că societățile comerciale vor întocmi acte de vânzare-cumpărare pentru locuințele care fac obiectul dosarelor în curs de soluționare la comisiile locale de sector și comisia municipală, pentru cele aflate pe rolul instanțelor judecătorești, precum și pentru locuințele care erau libere la data intrării în vigoare a legii, numai după clarificarea situației juridice a acestora -, are în vedere nu emiterea unei opinii referitoare la situația juridică a unui imobil cu privire la care se putea reveni, ci emiterea unui act definitiv care punea capăt procedurii administrative, prin care se soluționa notificarea fostului proprietar sau autorilor acestora, numai astfel putându-se socoti că s-a stabilit definitiv situația juridică a unui imobil.

Tot astfel, potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995: "Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului". Prin urmare, în temeiul acestui text, puteau face obiectul vânzării doar acele imobile care nu se restituiau în natură.

Reclamanta a solicitat cu prioritate în procedura administrativă a Legii nr. 112/1995, restituirea imobilului în natură, principiu avut în vedere, de altfel, și de Legea nr. 10/2001, care dispune restituirea în natură a imobilelor și numai în cazul în care există o imposibilitate în acest sens fostul proprietar să fie despăgubit în formele prevăzute de acest act normativ.

Într-adevăr, pe verso-ul cererii de cumpărare a imobilului, este consemnat faptul că s-au solicitat despăgubiri, însă nu mai puțin adevărat este faptul că apelanții pârâți, deși au constatat sau în orice caz puteau cunoaște relații referitoare la cererea fostului proprietar, nu au făcut demersuri pentru a constata prin propriile simțuri în ce constă solicitarea acestuia.

Cu minime diligente pârâții C. puteau accede la informațiile consemnate în dosarul constituit în urma cererii lor de cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, dar și să obțină fie o copie a notificării, fie relații complete din care să rezulte conținutul acesteia, omisiunea de a proceda astfel, având drept consecință asumarea riscului încheierii unui contract anulabil.

Or, chiar în condițiile în care, la data vânzării-cumpărării imobilului în litigiu, nu exista un litigiu pe rolul instanțelor judecătorești care să vizeze vânzarea imobilului, iar intimata reclamantă nu notificase în scris pârâții în sensul că dorește să i se restituie imobilul, atitudinea acestora din urmă, față de cele arătate mai sus, nu face decât să conducă la concluzia că nu s-au aflat într-o eroare comună și invincibilă la momentul cumpărării.

Ca urmare, instanța de apel a reținut că, deși art. 9 din Legea nr. 112/1995 instituia dreptul chiriașilor de a cumpăra apartamentele numai după soluționarea cererilor foștilor proprietari de restituire în natură a imobilelor, contrar acestor dispoziții, pârâții au procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu încălcarea art. 1 din același act normativ.

Potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor acestei legi sunt valabile în cazul în care au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare, legiuitorul prevăzând salvarea acestor acte de la nulitate în cazul în care au fost încheiate cu bună-credință.

Or, așa cum s-a reținut mai sus, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale și cu rea-credință de către cumpărători.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs atât pârâții C.A.C. și C.M. cât și pârâtul Municipiul București prin Primarul general.

Recurenții-pârâții C.A.C. și C.M. au solicitat admiterea recursului, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și casarea cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (3) teza a II-a coroborat cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

În subsidiar, recurenții-pârâții au solicitat modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului pe care l-au declarat împotriva sentinței tribunalului și respingerea acțiunii reclamantei, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă iar în situația în care instanța va aprecia că reclamanta are calitate procesuală activă, respingerea acțiunii pe capătul de cerere vizând constatarea nevalabilității titlului statului, urmând a fi reținută autoritatea de lucru judecat cu referire la Sentința civilă nr. 1962/2003, irevocabilă prin Decizia nr. 480 din 25 martie 2005 pronunțată în Dosar nr. 933/2004 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pe fondul cauzei, recurenții-pârâți au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, instanța urmând a constata că imobilul din str. P. a fost preluat la stat, cu titlu conform Decretului-lege nr. 92/1950, în acord cu prevederile art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 de aprobare a Normei metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, titlu, a cărui valabilitate nu era contestată de intimata reclamanta la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 și că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, în privința căruia se solicita constatarea nulității absolute, au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995, nefiind răsturnată prezumția de bună-credință a părților contractante, bună-credință care nu se impunea a fi analizată nici din perspectiva dispozițiilor art. 45 alin. (1) (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001.

Printr-un prim motiv de recurs, recurenții-pârâți au susținut că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală deoarece instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Instanța de apel a apreciat că nu se impune analizarea respectării dispozițiilor legale de preluare, din perspectiva soluționării capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, prin raportare la prevederile art. 6 al Legii nr. 213/1998, act normativ adoptat ulterior contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996 referitor la care reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că, deși instanța de apel a reținut ca fiind întemeiate criticile pe care le-au formulat prin cererea de apel "(...) în sensul că instanța de fond nu a procedat la analizarea respectării dispozițiilor legale de preluare în conformitate cu art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 de aprobare a Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995", a statuat totuși că, deși nu au fost cercetate prevederile legale menționate, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 213/1998, ulterioare contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, nu se mai impune o atare cercetare.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut următoarele:

În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prin derogare de la principiul indivizibilității dreptului de opțiune succesorală, repunerea în termenul de acceptare a moștenirii operează doar în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 iar nu în cadrul unei acțiuni pe dreptul comun.

În cauza dedusă judecății, dreptul de opțiune succesorală a fost exercitat de către reclamantă, după expirarea termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de dispozițiile art. 700 C. civ., de la data deschiderii succesiunii, așa cum rezultă și din Decizia nr. 2 din 5 ianuarie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Acțiunea introductivă a fost promovată de o persoană fără legitimare procesuală activă.

Recurenții-pârâți au susținut că înțeleg să critice decizia recurată în raport de soluția reținută de instanța de apel, cu privire la excepția autorității de lucru judecat, excepție pe care au invocat-o referitor la capătul de cerere vizând constatarea nevalabilității titlului statului.

În acest sens au arătat că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 5478/2002, iar ulterior prin declinare de competentă, sub nr. 1038/2003, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta Z.R., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General și SC H.N. SA., în calitate de reprezentanți ai Statului Român și P.M. și P.E. a solicitat instanței "să constate preluarea fără titlu valabil a imobilului" din str. A., sector 1, București, imobil ce figurează, de asemenea, la poziția nr. 1914 din anexa la Decretul nr. 92/1950 și să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți - în temeiul Legii nr. 112/1995 - cu privire la imobilul din str. A.".

Prin Sentința civilă nr. 1962/2003 pronunțată în Dosarul nr. 1038/2003, Judecătoria Sectorului 1 București a respins acțiunea promovată de reclamanta Z.R., reținând că "Imobilul proprietatea autoarei reclamante, D.L., a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 (...) iar din actele depuse la dosar nu rezultă că autoarea reclamantei aparținea vreuneia din categoriile prevăzute de art. II din Decretul nr. 92/1950 și că acesteia i-au fost naționalizate cinci apartamente, putând fi încadrată în categoria "exploatatorilor de locuințe, instanța apreciind că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 46 alin. (4) (în prezent art 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001".

Sentința civilă nr. 1962/2003 a rămas irevocabilă, prin Decizia nr. 480 din 25 martie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 2933/2004 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care a statuat că imobilul în cauză făcea obiectul Legii nr. 112/1995 fiind preluat de stat cu titlu, a cărui valabilitate nu era contestată de către reclamantă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, titlu prevăzut în mod expres în Normele metodologice în vigoare la acea dată, conform art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996.

Or lucrul judecat rezultă din dispozitivul hotărârii, deoarece numai prin această parte a actului final al instanței se statuează asupra conflictului de interese între părți.

Apărarea formulată de reclamanta Z.R., vizând exceptarea de la naționalizare a autoarei acesteia, pe considerentul că era o simpla casnică - intelectuală, sens în care ar fi fost incidente dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950 constituie argumente de fapt și de drept ce intra în puterea lucrului judecat.

Principiul puterii lucrului judecat împiedica nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Recurenții-pârâți au susținut că hotărârea instanței de apel este netemeinică și nelegală și cu privire la fondul cauzei.

Instanța de apel în mod netemeinic și nelegal a apreciat că nu se impune analizarea respectării dispozițiilor legale de preluare din perspectiva soluționării capătului de cerere relativ la constatarea nevalabilității titlului statului, prin raportare la prevederile Legii nr. 213/1998, art. 6, act normativ adoptat ulterior contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996 în privința căruia este solicitată constatarea nulității absolute prin acțiunea introductivă.

Recurenții-pârâți C.A.C. și C.M. au susținut că, în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, hotărârea instanței de apel este netemeinică și nelegală pentru următoarele considerente:

Fundamentarea soluției reținute în faza procesuală a apelului, precum și în prima instanță, pe capătul de cerere menționat a vizat două aspecte anume: respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 și, respectiv, buna-credință a părților între care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare intervenit în temeiul Legii nr. 112/1995.

La data intrării în vigoare a legii speciale, Legea nr. 112/1995, imobilul din str. P., nu era liber și nu făcea obiectul unui contract de închiriere încheiat de reclamanta Z.R., cerințe determinante în accepțiunea Legii nr. 112/1995 pentru a putea opera restituirea în natură în beneficiul persoanelor îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii.

Dispozițiile Legii nr. 112/1995 reglementau în egală măsură, dreptul titularilor contractului de închiriere de a opta pentru cumpărarea imobilelor ce nu se restituiau/nu îndeplineau condițiile legale de restituire în natura către foștii proprietari sau moștenitorii acestora, fără a institui o prioritate de soluționare - finalizare a procedurii administrative prin emitere de dispoziție/decizie, în condițiile în care situația juridică a imobilului impunea acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent (despăgubiri), în acest sens existând, de altfel, și propunerea Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Fiind cunoscută situația juridică a imobilului din str. P. la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate fi reținută de către instanța încălcarea dispozițiilor legale de reglementare - Legea nr. 112/1995 art. 9 și art. 1 și, cu atât mai puțin a Hotărârii nr. 117 din 23 octombrie 1996 emisă de Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 112/1995 ori a contractului de mandat încheiat între Primăria Municipiului București și societățile comerciale specializate în vânzarea locuințelor, decât în contextul negării, de plano, a dreptului chiriașului de a cumpăra locuința în temeiul Legii nr. 112/1995, lipsindu-se astfel de eficiență juridică textul legal incident art. 9 din Legea nr. 112/1995.

De altfel, prin Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 Comisia Municipiului București de Aplicare a Legii nr. 112/1995 a statuat în sensul că "(...) societățile comerciale specializate în vânzarea locuințelor și mandatate în acest sens vor întocmi acte de vânzare-cumpărare pentru locuințele care fac obiectul dosarelor în curs de soluționare la comisiile locale de sector și comisia municipală, pentru cele aflate pe rolul instanțelor judecătorești, precum și pentru locuințele care erau libere la data intrării în vigoare a legii, numai după clarificarea situației juridice a acestora", iar nu după momentul finalizării procedurii administrative prin emitere de dispoziție/decizie, astfel cum, în mod netemeinic și nelegal, a reținut instanța de fond, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1 și art. 9 din Legea nr. 112/1995.

La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în privința căruia se solicita constatarea nulității absolute, au fost respectate legile în vigoare, temei al înstrăinării, respectiv Legea nr. 112/1995.

Referitor la aspectul bunei-credințe a părților care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, recurenții-pârâți au susținut că diligentele minime nu pot extrapolate la alte acțiuni în afara celor întreprinse, în contextul în care, așa cum rezultă din probatoriile administrate în cauză, relațiile solicitate cu privire la situația juridică a imobilelor ce făceau obiectul legii, erau comunicate în scris, intervalul de timp cuprins între data formulării notificării în baza Legii nr. 112/1995, respectiv data formulării cererii de cumpărare fiind relativ scurt 30 aprilie 1996 - 29 mai 1996.

Recurenții-pârâți C.A.C. și C.M. au susținut că, în cauză, nu a fost răsturnată prezumția legală de bună-credință, atât a lor, în calitate de cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, cât și a vânzătorului, Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA în calitate de reprezentant al Statului, situația imobilului vândut fiind clarificată la data încheierii contractului.

Recurenții-pârâți au solicitat, având în vedere considerentele expuse, admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, pe cale de consecința instanța de recurs urmând a dispune în principal, casarea cu trimiterea spre rejudecare la aceeași instanța, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (3) teza a II-a coroborat cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

În subsidiar, urmare a admiterii recursului au solicitat modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului pe care l-au declarat împotriva hotărârii instanței de fond, acțiunea promovată de reclamanta Z.R., urmând a fi respinsă, ca fiind promovată de o persoana fără legitimare procesuală activă, iar pe fondul cauzei, în eventualitatea în care instanța va aprecia că intimata reclamantă are legitimare procesuală activă, au solicitat respingerea acțiunii, pe capătul de cerere vizând constatarea nevalabilității titlului statului, urmând a fi reținută autoritatea de lucru judecat cu referire la Sentința civilă nr. 1962/2003 irevocabilă prin Decizia nr. 480 din 25 martie 2005 pronunțată în Dosar nr. 933/2004 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pe fondul cauzei, recurenții-pârâți C.A.C. și C.M. au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, instanța urmând a constata că imobilul din str. P. a fost preluat de stat, cu titlu, prin Decretul-lege nr. 92/1950, în acord cu prevederile art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 de aprobare a Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, titlu a cărui valabilitate nu era contestată de reclamantă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 și că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, în privința căruia se solicita constatarea nulității absolute, au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995, nefiind răsturnată prezumția de bună-credință a părților contractante.

Prin recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ, acesta a susținut că atâta timp cât prin lege s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanța nu mai poate sa constate altceva decât ceea ce prevede legea.

Recurentul-pârât Municipiul București prin Primarul general a arătat că, în ceea ce privește condițiile prevăzute de art. 948 C. civ., actul juridic incriminat a fost încheiat cu respectarea tuturor condițiilor de validitate, fiind perfect valabil în acest sens, că părțile contractante au fost de bună-credință, legea civilă fiind respectată întocmai și nu a existat niciun moment intenția de a frauda legea, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat atât cu respectarea dispozițiilor art. 948 C. civ. cât și ale Legii nr. 112/1995.

Principiul bunei-credințe ce a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu poate fi răsturnat sub nicio formă.

Recursurile sunt nefondate, pentru considerentele care succed.

Recurenții-pârâți C.A.C. și C.M. au susținut că decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii, deoarece instanța de apel, deși a reținut că instanța de fond nu a procedat la analizarea respectării dispozițiilor legale de preluare a imobilului, conform dispozițiilor H.G. nr. 20/1996, a statuat totuși că, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 213/1998, ulterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu se mai impune o atare cercetare, fiind incidente astfel dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Or, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. "Modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii", acest motiv de recurs vizând acele situații când există o contrarietate între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a acțiunii, nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Susținerile recurenților-pârâți C.A.C. și C.M. nu vizează în concret nicio critică referitoare la calitatea argumentării deciziei de apel, de natura celor descrise în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. ci o greșită aplicare a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (respectiv aplicarea unei norme juridice - Legea nr. 213/1998 care nu era incidență în cauză, acest act normativ intrând în vigoare ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 a cărui nulitate se solicită), aceste susțineri fiind însă nefondate.

Legea nr. 112/1995 a permis vânzarea către chiriași a imobilelor trecute în patrimoniul statului în baza unui titlu. Restituirea imobilelor naționalizate foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora nu era posibilă decât dacă aceștia locuiau în imobilele respective în calitate de chiriași sau dacă bunurile erau libere și nu fuseseră închiriate. În cazul bunurilor care nu îndeplineau aceste condiții, foștii proprietari erau îndreptățiți să ceară despăgubiri.

Prin Hotărârea nr. 20/1996, Guvernul a definit imobilele naționalizate "cu titlu" ca fiind acele imobile ce au fost trecute în patrimoniul statului prin aplicarea unei dispoziții legale, enumerând, printre acestea și Decretul nr. 92/1950, fiind suficient ca un imobil naționalizat în temeiul său să fie inclus în listele anexate decretului pentru a putea fi considerat ca fiind naționalizat cu "titlu", independent de respectarea sau nerespectarea cerințelor de fond și formă impuse de acest decret la data naționalizării,

Prin adoptarea Hotărârii nr. 11/1997, intrată în vigoare la data de 4 februarie 1997, Executivul a modificat și a completat definiția imobilelor naționalizate "cu titlu", introducând o condiție suplimentară: conform art. 1 alin. (2) din această hotărâre, bunurile dobândite de stat în baza unui titlu erau cele apropiate prin respectarea cerințelor decretelor în vigoare la data respectivă, imobilele dobândite de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 fiind considerate ca naționalizate "cu titlu" dacă cerințele legale prevăzute de art. I parag. 1 - 5 și de art. II din decret au fost respectate la data naționalizării și dacă la această dată persoana care figura ca proprietar pe listele anexate la decret era aceeași cu adevăratul proprietar.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care, la art. 6 alin. (1) prevede că "Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat", a fost introdusă o nouă condiție de "valabilitate" a titlului statului. Astfel, valabilitatea dreptului de proprietate al statului a devenit subordonată conformității decretului de naționalizare și actelor administrative de aplicare a acestuia cu Constituția, tratatele internaționale la care România era parte și legilor în vigoare la data la care bunurile respective au fost trecute în patrimoniul statului. Dimpotrivă, în lipsa unei asemenea conformități, statul nu avea titlu valabil și, prin urmare, nu dobândise dreptul de proprietate asupra imobilului.

În speță, în aprecierea valabilității titlului statului instanțele nu puteau ignora existența prevederilor Legii nr. 213/1998, în vigoare la data formulării acțiunii reclamantei, chiar dacă acest act normativ a fost adoptat ulterior încheierii de către pârâți a contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, întrucât, spre deosebire de verificarea respectării condițiilor de valabilitate a actelor juridice (care se realizează în raport de legea în vigoare la momentul perfectării actului juridic), analiza modului în care s-a realizat preluarea imobilului de către stat, are în vedere verificarea valabilității unui act normativ și constituie atributul exclusiv al instanței, iar condițiile de preluare a imobilului de către stat sunt identificate în actele normative în vigoare la data la care instanțele de fond, legal învestite, verifică aspectele de legalitate a naționalizării. Prin urmare, nu are relevanță că Legea nr. 213/1998 nu era în vigoare la data la care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996.

Astfel, instanța de apel a făcut o legală aplicare a dispozițiilor Legii nr. 213/1998 atunci când a statuat că în mod corect prima instanță a apreciat, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, că Decretul nr. 92/1950 contravenea dispozițiilor art. 8, 10 și 11 din Constituția din 1948, art. 481 C. civ. și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și că, în acest context, nu se mai impune analizarea faptului că autoarea reclamantei ar fi fost sau nu exceptată de la naționalizare, din moment ce, indiferent de încadrarea sau nu a acesteia în categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, se poate concluziona, pentru argumentele expuse, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil.

Recurenții-pârâți C.A.C. și C.M. au mai susținut că înțeleg să critice decizia recurată în raport de soluția reținută de instanța de apel, cu privire la excepția autorității de lucru judecat, excepție pe care au invocat-o referitor la capătul de cerere vizând constatarea nevalabilității titlului statului în raport de Sentința civilă nr. 1962 din 20 martie 2003 a Judecătoriei sector 1 București pronunțată în Dosarul nr. 1083/2003, irevocabilă prin Decizia nr. 480 din 25 martie 2005 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 2933/2004, prin care s-a statuat că imobilul proprietatea autoarei reclamante, D.L., a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 (...) iar din actele depuse la dosar nu rezultă că autoarea reclamantei aparținea vreuneia din categoriile prevăzute de art. II din Decretul nr. 92/1950, acesteia fiindu-i naționalizate cinci apartamente, putând fi încadrată în categoria "exploatatorilor de locuințe și că imobilul în cauză făcea obiectul Legii nr. 112/1995 fiind preluat de stat cu titlu "a cărui valabilitate nu era contestată de către reclamantă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, titlu prevăzut în mod expres în Normele metodologice în vigoare la acea data art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996".

Apărările recurenților-pârâți în sensul că prin hotărârea judecătorească menționată s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul ce a făcut obiectul acelui litigiu (altul decât cel din prezenta cauză) ar fi fost preluat cu titlu valabil de stat de la autoarea reclamantei din prezenta cauză, D.M.L., stabilindu-se că această persoană nu este exploatatoare de imobile, nu pot fi însă primite câtă vreme în soluționarea acelui litigiu instanțele s-au raportat la o altă situație de fapt, imobilul fiind altul decât cel ce face obiectul prezentei cauze, iar analiza valabilității titlului statului cu privire la acel imobil nu s-a realizat și din perspectiva art. 6 al Legii nr. 213/1998.

Așa fiind, în mod corect instanța de apel a constatat că în cauză nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 1201 C. civ. și că pârâții nu se pot prevala de o hotărâre judecătorească în raport de care să se rețină autoritatea de lucru judecat în analiza legalității preluării bunului de către stat prin verificarea condițiilor stabilite de art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Recurenții-pârâți C.A.C. și C.M. au mai susținut că, în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, hotărârea instanței de apel este nelegală în condițiile în care, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare - a cărui nulitate se solicită - au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995, imobilul din str. P. nefiind liber și nefăcând obiectul unui contract de închiriere încheiat de reclamanta Z.R., cerințe determinante în accepțiunea Legii nr. 112/1995 pentru a putea opera restituirea în natură.

Recurenții-pârâți au susținut că instanțele au interpretat greșit atât dispozițiile art. 1 și art. 9 din Legea nr. 112/1995, negând de plano dreptului chiriașului de a cumpăra locuința în temeiul Legii nr. 112/1995 și lipsind astfel, de eficiență juridică, textul legal incident din Legea nr. 112/1995 cât și Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei municipiului București de aplicare a Legii nr. 112/1995, cu privire la momentul când se putea considera clarificată situația juridică a imobilului pentru care se formula cerere de cumpărare, instanțele de fond și apel apreciind în mod netemeinic și nelegal că actele de vânzare-cumpărare trebuiau încheiate după momentul finalizării procedurii administrative prin emitere de dispoziție/decizie.

Recurenții-pârâți C.A.C. și C.M. au mai susținut că în cauză nu a fost răsturnată prezumția legală de bună-credință atât a lor, în calitate de cumpărători cât și a vânzătorului și că diligentele minime pe care le-au depus nu pot fi extrapolate la alte acțiuni în afara celor pe care le-au întreprins, situația imobilului fiind clarificată la data încheierii contractului.

Susțineri în sensul că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 și că părțile contractate au fost de bună-credință, au fost formulate și de recurentul-pârât Municipiul București prin Primarul General în cadrul recursului său, constituindu-se într-un motiv de recurs comun cu cel al recurenților-pârâți C.A.C. și C.M., însă acestea nu pot fi primite.

Astfel, în speță, lipsa minimelor diligente a fost reținută de instanța de apel în raport de existența cererii de restituire a imobilului, formulată de reclamantă în procedura Legii nr. 112/1995.

Instanța de apel, în mod corect a statuat că, în condițiile în care reclamanta formulase, în procedura administrativă a Legii nr. 112/1995 la data de 30 aprilie 1996, o cerere de restituire a imobilului în principal și numai în subsidiar eventuale despăgubiri, pârâții, cu minime diligente, ar fi putut lua cunoștință de conținutul acesteia iar omisiunea lor de a efectua demersuri în acest sens are drept consecință asumarea riscului încheierii unui contract anulabil.

Constatarea instanței de apel în sensul că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost încălcate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 este corectă, iar această concluzie se impune cu evidență în condițiile în care, ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, prin dispozițiile art. 3 din Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei Municipiului București de aplicare a Legii nr. 112/1995 s-a prevăzut expres că "societățile comerciale (fostele ICRAL-uri) vor întocmi acte de vânzare-cumpărare pentru locuințele care fac obiectul dosarelor aflate în curs de soluționare la comisiile locale de sector și comisia municipală, pentru cele aflate pe rolul instanțelor judecătorești precum și pentru locuințele care erau libere la data intrării în vigoare a legii, numai după clarificarea situației juridice a acestora" vizează, fără dubiu, o soluționare definitivă a respectivei situații juridice, prin emiterea hotărârii comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 sau, după caz, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, definitivă, deoarece numai în acest caz chiriașii titulari de contract puteau opta, conform art. 9 din Legea nr. 112/1995, după expirarea termenului prevăzut la art. 14 din lege, pentru cumpărarea apartamentului ce nu se restituia în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.

Pentru aceste temeiuri, nu pot fi primite susținerile recurenților-pârâți C.A.C. și C.M. în sensul că situația imobilului era clarificată la data încheierii contractului, cu atât mai mult cu cât aceștia au formulat cerere de cumpărare a apartamentului la data de 29 mai 1996, înregistrată sub nr. 24702, înainte de expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, când, potrivit art. 9, puteau opta pentru cumpărarea apartamentului pe care îl dețineau cu chirie.

Dacă dreptul chiriașilor de a solicita cumpărarea apartamentelor pe care le ocupau este recunoscut de lege și supus unui termen de decădere, exercitarea sa nu echivalează cu eludarea prevederilor art. 9 al Legii nr. 112/1995, care obligau pe cei care își exprimau dreptul de a cumpăra să aștepte clarificarea situației juridice a imobilului.

Chiar dacă situația juridică a imobilului din str. P. era clară în opinia pârâților - în sensul că imobilul era trecut cu titlu în proprietatea statului (în accepțiunea alin. (2) al H.G. nr. 20/1996) și că nu putea fi restituit în natură reclamantei pentru că nu erau întrunite cerințele art. 2 din lege, aceasta având dreptul numai la despăgubiri, aceasta urma a fi consfințită de către instanță, astfel că încheierea de către pârâți a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului conform art. 9 din Legea nr. 112/1995 se impunea a fi făcută numai ulterior momentului în care cererea reclamantei, formulată conform art. 14 din Legea nr. 112/1995, ar fi fost soluționată definitiv, fie în procedura administrativă prin emiterea hotărârii Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, fie în procedura judiciară, prin hotărârea judecătorească definitivă pronunțată ca urmare a atacării în justiție a hotărârii Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 conform art. 18 din lege, hotărâre care să consacre dreptul reclamantei la acordarea de despăgubiri și nu la restituirea în natură.

Numai în aceste condiții s-ar fi putut pune problema incidenței în cauză a principiului validității aparenței în drept (error communis facit jus), ca o excepție de la efectul sancțiunii civile a nulității, respectiv o excepție de la regula quod nullum est nullum producit effectum, în sensul că actul juridic civil nul absolut produce efectul păstrării bunului, respectiv a dreptului de proprietate de către dobânditorul cu titlu oneros de bună-credință, dacă acesta s-a aflat eroare comună și invincibilă, însă în speță, pentru temeiurile arătate, condiția bunei-credințe a cumpărătorului și a condiției ca acesta să se fi aflat într-o eroare comună și invincibilă, nu sunt întrunite cumulativ.

Recurenții-pârâți C.A.C. și C.M. au mai susținut că repunerea în termenul de acceptare a moștenirii operează doar în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 iar nu în cadrul unei acțiuni pe dreptul comun iar în cauza dedusă judecății, dreptul de opțiune succesorală a fost exercitat de către reclamantă, după expirarea termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de dispozițiile art. 700 C. civ., de la data deschiderii succesiunii, așa cum rezultă și din Decizia nr. 2 din 5 ianuarie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, acțiunea introductivă fiind formulată o persoană fără legitimare procesuală activă.

Prin aceste susțineri, recurenții-pârâți tind astfel, să reitereze, sub altă formă, criticile invocate prin cererea de apel referitoare la emiterea certificatului de moștenitor exhibat de reclamantă peste termenul de acceptare a succesiunii, critici cu privire la care instanța de apel corect a statuat că nu pot fi analizate pentru prima oară în apel, câtă vreme nu au constituit obiect al examinării în faza procesuală a fondului.

Instanța de apel corect a reținut, de asemenea, că certificatul de moștenitor nr. 841 emis la data de 27 mai 1991, de către fostul Notariat de Stat al sectorului 2 București, ca urmare a dezbaterii succesiunii defunctei D.M.L. decedată la 11 octombrie 1977, certificat de moștenitor de care s-a prevalat reclamanta în legitimarea calității procesuale active, nu poate constitui un impediment în luarea în considerare a acestui înscris, atâta timp cât nu a fost anulat, respectivul înscris producându-și efectele ca orice alt act în privința căruia nu s-a dispus anularea lui.

Referitor la susținerile recurentului-pârât Municipiul București prin Primarul General conform cărora atâta timp cât prin lege s-a statuat ca toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea, este de reținut că reclamanta justifică un interes legitim în formularea capătului de cerere privind constatarea preluării fără titlu a imobilului ce vreme ce distincția în sensul că un imobil este trecut cu titlu sau fără titlu în proprietatea statului reprezenta un criteriu consacrat în legislație, în raport de care se putea aprecia cu privire la posibilitatea restituirii în natură a imobilului sau acordarea de măsuri reparatorii.

Înalta Curte, în temeiul considerentelor expuse, constată că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în raport de art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâții C.A.C. și C.M. și de pârâtul Municipiul București prin Primarul general împotriva Deciziei nr. 749 din 13 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 octombrie 2012.

Procesat de GGC - NN