DECIZIE nr. 297 din 7 noiembrie 2002

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 206 din Codul penal

Nicolae Popa - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Şerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 206 din Codul penal, excepţie ridicată de Mihai Bogdan Antonescu în Dosarul nr. 3.226/2001 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

La apelul nominal se prezintă avocat Corneliu Bica, pentru partea Ioan Niculae, lipsind autorul excepţiei şi celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Curtea dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 326 C/2002, având în vedere ca excepţia este ridicată de acelaşi autor, iar obiectul excepţiei de neconstituţionalitate din Dosarul nr. 3.034/2001 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti este identic cu cel al cauzei menţionate.

La apelul nominal răspunde avocat Corneliu Bica, pentru partea Ioan Niculae, lipsind autorul excepţiei şi celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor.

Reprezentatul Ministerului Public considera ca sunt îndeplinite condiţiile legale pentru conexare.

Curtea, în temeiul prevederilor art. 16 din Legea nr. 47/1992, republicată, şi al art. 164 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, dispune conexarea Dosarului nr. 326 C/2002 la Dosarul nr. 325 C/2002, care este primul înregistrat.

Partea Ioan Niculae, prin avocat, solicita respingerea excepţiei, precizând ca dispoziţiile art. 206 din Codul penal nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (8), art. 30 şi 31.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca fiind neîntemeiată, arătând ca asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 206 din Codul penal Curtea Constituţională s-a pronunţat prin mai multe decizii, de exemplu prin Decizia nr. 308 din 15 noiembrie 2001 şi Decizia nr. 337 din 29 noiembrie 2001. Se apreciază că nu sunt evocate împrejurări noi care să justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii şi se propune respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele

Prin încheierile din 28 mai 2002, respectiv din 18 iunie 2002, pronunţate în dosarele nr. 3.226/2001 şi, respectiv, nr. 3.034/2001, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 206 din Codul penal, excepţie ridicată de Mihai Bogdan Antonescu.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine ca dispoziţiile art. 206 din Codul penal încalcă prezumţia de nevinovatie consacrată de art. 23 alin. (8) din Constituţie, vin în contradictie cu "principiul libertăţii de exprimare a gandurilor şi opiniilor şi interzicerea cenzurii de orice fel" şi ingradesc liberul acces la orice fel de informaţii de interes public.

Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti arata ca dispoziţiile art. 206 din Codul penal nu încalcă prevederile constituţionale invocate de autorul excepţiei. În legătură cu art. 30 din Constituţie, instanţa menţionează prevederile alin. (6), potrivit cărora "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine". Se apreciază ca nici art. 23 alin. (8) din Constituţie nu este încălcat, atâta vreme cat, ca în orice cauza penală, este sarcina acuzarii - în speta a părţii vătămate - să facă dovada vinovatiei inculpatului şi numai după aceea, pentru a obţine achitarea, inculpatul este obligat sa probeze nevinovatia sa. De asemenea, instanţa considera ca art. 206 din Codul penal nu contravine nici dreptului la informaţie al persoanei, prin mijloacele de comunicare în masa, de vreme ce alin. (4) al art. 31 din Constituţie statuează ca mijloacele de informare în masa sunt obligate să asigure informarea corecta a opiniei publice, iar art. 207 din Codul penal da posibilitatea inculpatului să facă proba verităţii, adică sa dovedească adevărul afirmaţiilor sale, caz în care fapta nu constituie infracţiunea de calomnie.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18^1 din Legea nr. 35/1997, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul considera ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 206 din Codul penal, în raport cu prevederile art. 23 alin. (8), art. 30 şi 31 din Constituţie, este neîntemeiată.

Avocatul Poporului arata ca dispoziţiile art. 206 din Codul penal nu sunt contrare prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, inculpatul nefiind considerat vinovat până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare. Textul criticat nu contravine nici art. 30 şi 31 din Constituţie. Prin faptul ca ziaristii pot fi sancţionaţi pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie se are în vedere respectarea obligaţiei constituţionale de informare corecta a publicului. Se apreciază, în concluzie, ca dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 206 din Codul penal, astfel cum au fost modificate şi completate prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 58/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 27 mai 2002, dispoziţii care prevăd ca: "Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 2 luni la 2 ani sau cu amendă.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Împăcarea părţilor inlatura răspunderea penală."

Autorul excepţiei susţine ca dispoziţiile art. 206 din Codul penal sunt contrare prevederilor art. 30 din Constituţie, referitoare la libertatea de exprimare prin presa, întrucât nu fac distincţie "între o persoană oarecare şi un ziarist, care apara interesele cetatii". De asemenea, sunt considerate contrare şi prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovatie, deoarece, în cazul infracţiunii de calomnie, intenţia se presupune, făptuitorul fiind în situaţia de a-şi dovedi nevinovatia, ceea ce este, de cele mai multe ori, imposibil de îndeplinit. În fine, dispoziţiile legale criticate sunt considerate contrare şi prevederilor art. 31 din Constituţie, referitoare la dreptul la informaţiile de interes public. Se arata ca într-un stat de drept presa este mijlocul prin care se furnizează cetăţenilor informaţii asupra problemelor economice, sociale şi politice.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 206 din Codul penal, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiată. Prin dispoziţiile art. 206 din Codul penal legiuitorul incrimineaza şi sancţionează fapta de calomnie ca infracţiune contra demnităţii persoanei, valoare esenţială prevăzută în art. 1 alin. (3) din Constituţie. Prin acest text de lege este sancţionată penal afirmarea ori imputarea, în public, a unei fapte determinate, care, dacă ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public.

Caracterul inviolabil al libertăţii de exprimare prevăzute la art. 30 alin. (1) din Constituţie nu justifica atingerea adusă demnităţii persoanei şi dreptului acesteia la propria imagine. De altfel, toate prevederile din Constituţie şi din actele internaţionale, prin care se consacra libertatea de exprimare, cuprind precizarea ca aceasta libertate nu poate fi absolută, ea poate suferi restrangeri, dacă acestea sunt necesare pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor altora. Una dintre aceste limitări este incriminarea calomniei, care, după cum rezultă din textul art. 206 din Codul penal, priveşte fapte concrete, determinate cu privire la o persoană ori imputate acesteia. Pe de altă parte, în vederea apărării unui interes legitim, chiar individual, legea permite celui care dovedeşte ca a avut un astfel de interes, în apărarea căruia a făcut afirmatia sau imputarea calomnioasă, să facă proba verităţii acesteia, situaţie în care fapta sa nu constituie infracţiune.

În ceea ce priveşte susţinerea autorului excepţiei de neconstituţionalitate, conform căreia art. 206 din Codul penal ar contraveni art. 23 alin. (8) din Legea fundamentală, Curtea constata, de asemenea, ca aceasta este neîntemeiată. Textul criticat nu încalcă în nici un mod prezumţia de nevinovatie, principiu fundamental al procesului penal, consacrat atât de art. 23 alin. (8) din Constituţie, cat şi de art. 11 paragraful 2 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin art. 6 pct. 2.

Prin Decizia nr. 308 din 15 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 16 ianuarie 2002, Curtea a reţinut ca "dispoziţiile art. 205 şi 206 nu instituie lt; lt;o prezumţie de vinovăţie gt; gt;, astfel cum se susţine de către autorul excepţiei, şi, prin urmare, nu deroga de la principiul constituţional invocat. În cazul acestor infracţiuni vinovăţia rezultă, uneori, din însăşi săvârşirea faptelor prevăzute de textele de lege criticate (res în se ipsa dolum habet), iar în alte cazuri, când vinovăţia nu ar rezultă ex re, instanţa are obligaţia de a stabili intenţia făptuitorului luând în considerare, pe baza probelor administrate în acest scop, toate circumstanţele legate de persoana, obiceiuri, timp şi altele". Sub acest aspect trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, prevăzute în art. 17 din Codul penal, respectiv pericolul social al faptei, vinovăţia şi legalitatea incriminării, trebuie să existe şi în cazul celor două infracţiuni, întrucât numai săvârşirea lor cu vinovăţie poate atrage răspunderea penală a făptuitorului. Prin urmare, inculpatul, "persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală" potrivit art. 23 din Codul de procedură penală, nu este considerat vinovat înainte de rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare. Prezumţia de nevinovatie operează pe tot parcursul procesului penal, instanţa de judecată fiind obligată, potrivit art. 62 din Codul de procedură penală, "sa lamureasca cauza sub toate aspectele, pe bază de probe". De altfel, conform art. 66 din acelaşi cod, "Invinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze nevinovatia sa", iar "În cazul când exista probe de vinovăţie [...] are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie".

De asemenea, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor constituţionale care consacra dreptul la informaţie, Curtea Constituţională retine ca art. 31 prevede la alin. (3) ca dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau siguranţa naţionala, iar la alin. (4) se precizează ca mijloacele de informare în masa sunt obligate să asigure informarea corecta a opiniei publice. Prin urmare, incriminarea calomniei, ca expresie a ocrotirii acestor valori sociale şi morale, nu contravine dreptului la informaţie.

Curtea Constituţională s-a pronunţat prin numeroase decizii asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 206 din Codul penal, respingând excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii. Menţionăm dintre acestea Decizia nr. 308 din 15 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 16 ianuarie 2002, Decizia nr. 337 din 29 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 31 ianuarie 2002, şi Decizia nr. 32 din 31 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 21 februarie 2002. Soluţiile adoptate, precum şi considerentele pe care acestea se întemeiază îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţa, întrucât nu au fost evocate împrejurări noi care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în aceasta materie.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 206 din Codul penal, excepţie ridicată de Mihai Bogdan Antonescu în dosarele nr. 3.226/2001 şi nr. 3.034/2001 ale Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 7 noiembrie 2002.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu

────────────────