RO
CODUL FAMILIEI din 1993 - (actualizat până la 26 iulie 1993*)
Table of Provisions (162)
Statutory Text (162 Articles)
În România statul ocrotește căsătoria și familia; el sprijină, prin măsuri economice și sociale, dezvoltarea și consolidarea familiei.
Statul apara interesele mamei și copilului și manifesta deosebită grija pentru creșterea și educarea tinerei generații.
Familia are la baza căsătoria liber consimțită între soți.
În relațiile dintre soți, precum și în exercițiul drepturilor față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale.
Drepturile părintești se exercită numai în interesul copiilor.
Relațiile de familie se bazează pe prietenie și afectiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material.
Numai căsătoria încheiată în fața delegatului de stare civilă*) da naștere drepturilor și obligațiilor de soți prevăzute în prezentul cod.
___________
*) Primarul îndeplinește funcția de ofițer de stare civilă (art. 44 lit. t) din Legea nr. 69 din 26 noiembrie 1991 a administrației publice locale (republicată în M. Of. nr. 79 din 18 aprilie 1996)
Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de optsprezece ani, iar femeia numai dacă a împlinit șaisprezece ani.
Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate incuviinta căsătoria femeii care a împlinit cincisprezece ani. Încuviințarea se poate da de Comitetul executiv al Consiliului popular al municipiului București sau al județului*) în cuprinsul căruia își are domiciliul femeia și numai în temeiul unui aviz dat de un medic oficial.
____________
*) Vezi nota de la articolul 3.
Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită.
Este oprită căsătoria între rudele în linie dreapta, precum și între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.
Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi încuviințată de Comitetul executiv al Consiliului popular al municipiului București sau al județului*) în cuprinsul căruia cel care cere aceasta încuviințare își are domiciliul.
____________
*) Vezi nota de la articolul 3.
Este oprită căsătoria
a) între cel care infiaza sau ascendenții lui, de o parte, și cel înfiat ori descendenții acestuia, de alta;
b) între copiii celui care infiaza, de o parte, și cel înfiat sau copiii acestuia, de alta;
c) între cei înfiați de aceeași persoana. Pentru motive temeinice, căsătoria între persoanele prevăzute la lit. b) și c) de mai sus poate fi încuviințată potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 2.
În timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore și persoana minora ce se afla sub tutela sa.
Este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal, precum și cel care este lipsit vremelnic de facultățile mintale, cat timp nu are discernamantul faptelor sale.
Căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soți nu declara ca și-au comunicat reciproc starea sănătății lor. În cazul în care, prin lege specială, este oprită căsătoria celor suferinzi de anumite boli, se vor aplica dispozițiile acelei legi.
Căsătoria se încheie în fața delegatului de stare civilă al Consiliului popular al comunei, orașului, municipiului sau sectorului municipiului București*), în cuprinsul căruia se afla domiciliul sau reședința oricăruia dintre viitorii soți.
____________
*) Vezi nota de la articolul 3.
Cei care vor să se căsătorească vor face, personal, declarația de căsătorie la serviciul de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria.
Dacă unul dintre viitorii soți nu se afla în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, el va putea face declarația de căsătorie în localitatea unde se afla, la serviciul de stare civilă, care o va transmite, din oficiu și fără întârziere, serviciului de stare civilă competent pentru încheierea căsătoriei.
În declarația de căsătorie, viitorii soți vor arata că nu exista nici o piedica legală la căsătorie. Odată cu declarația de căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege.
Orice persoană poate face opunere la căsătorie, dacă exista o piedica legală ori dacă alte cerințe ale legii nu sunt îndeplinite.
Opunerea la căsătorie se va face numai în scris, cu arătarea dovezilor pe care ea se întemeiază.
Delegatul de stare civilă va refuza să constate încheierea căsătoriei dacă, în temeiul verificărilor ce este dator să facă, al opunerilor primite sau al informațiilor ce are, găsește ca cerințele legii nu sunt îndeplinite.
Căsătoria se încheie prin consimțământul viitorilor soți. Aceștia sunt obligați să fie prezenți, împreună, în fața delegatului de stare civilă*), la sediul serviciului de stare civilă, pentru a-și da consimțământul personal în mod public.
Cu toate acestea, în cazurile arătate de legea specială, delegatul de stare civilă*1) va putea încheia căsătoria și în afară sediului serviciului de stare civilă, cu respectarea condițiilor prevăzute în alin. 1.
___________
*) Vezi nota de la articolul 3.
Delegatul de stare civilă*), luând consimțământul viitorilor soți, va întocmi de îndată în registrul actelor de stare civilă actul de căsătorie, care se semnează de soți și de delegat.
__________
*) Vezi nota de la articolul 3.
Căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă.
Este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispozițiilor prevăzute în art. 4, 5, 6, 7 lit. a), 9 și 16.
Căsătoria încheiată împotriva dispozițiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarata nulă dacă, între timp acela dintre soți care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o ori dacă sotia a dat naștere unui copil sau a rămas însărcinată.
Căsătoria poate fi anulată la cererea soțului al cărui consimțământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizica a celuilalt soț, prin viclenie sau prin violenta.
Anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută de cel al cărui consimțământ a fost viciat, în termen de șase luni de la încetarea violenței ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei.
În cazul în care soțul unei persoane declarate moarta s-a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea noua rămâne valabilă.
Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.
Soțul care a fost de buna-credința la încheierea căsătoriei, declarata nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea instanței judecătorești rămâne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă.
Declararea nulității căsătoriei nu are nici o urmare în privinta copiilor, care își păstrează situația de copii din căsătorie.
În cazul prevăzut în art. 23 alin. 1, cererea de întreținere a soțului de buna-credința și raporturile patrimoniale dintre bărbat și femeie sunt supuse, prin asemănare, dispozițiilor privitoare la divorț.
Tot astfel, în cazul prevăzut în art. 23 alin. 2 se vor aplica, prin asemănare, dispozițiile prevăzute la divorț, în ce privește drepturile și obligațiile dintre părinți și copii.
Bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale în căsătorie.
Sotii hotărăsc de comun acord în tot ce privește căsătoria.
La încheierea căsătoriei, viitorii soți vor declara, în fața delegatului de stare civilă*), numele pe care s-au învoit sa-l poarte în căsătorie.
Sotii pot să-și păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, sa ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite.
___________
*) Vezi nota de la articolul 3.
Sotii sunt obligați sa poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat.
Dacă sotii s-au învoit sa poarte în timpul căsătoriei un nume comun și l-au declarat la încheierea căsătoriei potrivit dispozițiilor art. 27 din codul de fața, fiecare dintre soți nu va putea cere schimbarea acestui nume, pe cale administrativă, decât cu consimțământul celuilalt soț.
Sotii sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile casniciei.
Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților.
Orice convenție contrară este nulă.
Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.
Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț
a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunatorul a prevăzut ca ele vor fi comune;
e) bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soți;
d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensa, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de investiții și inovații, precum și alte asemenea bunuri;
e) indemnizația de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei;
f) valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut aceasta valoare.
Sotii răspund cu bunurile comune pentru
a) cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune;
b) obligațiile ce au contractat împreună;
c) obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale casniciei;
d) repararea prejudiciului cauzat prin însușirea de către unul dintre soți a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soților.
Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți.
Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, creditorul sau personal poate cere împărțirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanței sale.
În acest din urmă caz, bunurile atribuite prin împărțire fiecărui soț devin proprii.
Creditorii vor putea urmări și bunurile proprii ale soților, însă numai după urmărirea bunurilor comune.
Sotii administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele.
Oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi este socotit ca are și consimțământul celuilalt soț. Cu toate acestea, nici unul dintre soți nu poate instraina și nici nu poate greva un teren sau o construcție ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimțământul celuilalt soț.
La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soți, potrivit învoielii acestora. Dacă sotii nu se învoiesc asupra împărțirii bunurilor comune, va hotărî instanța judecătorească.
Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte dintre ele, se pot împărți prin hotărâre judecătorească și în timpul căsătoriei. Bunurile astfel împărțite devin bunuri proprii. Bunurile neimpartite, precum și cele ce se vor dobândi ulterior, sunt bunuri comune.
Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei.
Căsătoria se poate desface prin divorț*).
___________
*) Art. 37 alin. 2 a fost modificat prin Legea nr. 59/1993 (M.Of. nr. 177 din 26 iulie 1993).
Instanța judecătorească poate desface căsătoria prin divorț atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibila.
Divorțul poate fi pronunțat și numai pe baza acordului ambilor soți, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții
a) până la data cererii de divorț a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei și
b) nu exista copii minori rezultați din căsătorie.
Oricare dintre soți poate cere divorțul atunci când starea sănătății sale face imposibila continuarea căsătoriei.
La soluționarea cererilor accesorii divorțului, referitoare la încredințarea copiilor minori, obligația de întreținere și folosirea locuinței, instanța va tine seama și de interesele minorilor.
Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas irevocabilă.
Fața de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut mențiune despre hotărârea de divorț pe marginea actului de căsătorie sau de la data când ei au cunoscut divorțul pe alta cale.
La desfacerea căsătoriei prin divorț, sotii se pot invoi ca soțul care, potrivit art. 27, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț, sa poarte acest nume și după desfacerea căsătoriei.
Instanța judecătorească va lua act de aceasta învoiala prin hotărârea de divorț. Instanța, pentru motive temeinice, poate să încuviințeze acest drept chiar în lipsa unei învoieli între soți.
Dacă nu a intervenit o învoiala sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți va purta numele ce avea înainte de căsătorie.
Până la desfacerea căsătoriei în condițiile prevăzute de art. 39, sotii își datorează întreținere.
Soțul divorțat are dreptul la întreținere, dacă se afla în nevoie din pricina unei incapacități de muncă survenite înainte de căsătorie, ori în timpul căsătoriei; el are drept la întreținere și atunci când incapacitatea se ivește în decurs de un an de la data desfacerii căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea se datorează unei împrejurări în legătură cu căsătoria.
Întreținerea datorată potrivit dispozițiilor alin. 2 poate fi stabilită până la o treime din venitul net din munca al soțului obligat la plata ei, potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui ce urmează a o plati. Aceasta întreținere, împreună cu întreținerea datorată copiilor, nu va putea depăși jumătate din venitul net din munca al soțului obligat la plata.
Când divorțul este pronunțat numai din vina unuia dintre soți, acesta nu va beneficia de prevederile alin. 2 și 3 decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.
În toate cazurile, dreptul la întreținere încetează prin recasatorirea soțului îndreptățit sa o primească.
Instanța judecătorească va hotărî, odată cu pronunțarea divorțului, căruia dintre părinți vor fi încredințați copiii minori. În acest scop, instanța va asculta părinții și autoritatea tutelara și, ținând seama de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta dacă au împlinit vârsta de zece ani, va hotărî pentru fiecare dintre copii, dacă va fi încredințat tatălui sau mamei.
Pentru motive temeinice, copiii pot fi încredințați unor rude ori unor alte persoane, cu consimțământul acestora, sau unor instituții de ocrotire.
Totodată, instanța judecătorească va stabili contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătura și pregătire profesională a copiilor.
Învoiala părinților privitoare la încredințarea copiilor și la contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătura și pregătire profesională a acestora va produce efecte numai dacă a fost încuviințată de instanța judecătorească.
Părintele divorțat, căruia i s-a încredințat copilul, exercita cu privire la aceasta drepturile părintești.
Când copilul a fost încredințat unei alte persoane sau unei instituții de ocrotire, instanța judecătorească va stabili care dintre părinți va exercita dreptul de a-i administra bunurile și de a-l reprezenta sau de a-i incuviinta actele. Persoana sau instituția de ocrotire socială căreia i s-a încredințat copilul va avea față de acesta numai drepturile și îndatoririle ce revin părinților privitor la persoana copilului. Dispozițiile art. 108 se aplică prin asemănare.
Părintele divorțat, căruia nu i s-a încredințat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională.
În cazul schimbării împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre părinți sau a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de paisprezece ani, a autorității tutelare sau a vreunei instituții de ocrotire, instanța judecătorească va putea modifica măsurile privitoare la drepturile și obligațiile personale sau patrimoniale între părinții divortati și copii.
Modificarea măsurilor luate potrivit dispozițiilor art. 42 alin. 1 și 2 se va face cu paza cerințelor prevăzute de acele dispoziții.
Rudenia este legătură bazată pe descendenta unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul ca mai multe persoane au un ascendent comun.
În primul caz rudenia este în linie dreapta, iar în al doilea în linie colaterală. Rudenia în linie dreapta poate fi ascendenta sau descendenta.
Gradul de rudenie se stabilește astfel
a) în linie dreapta, după numărul nașterilor; astfel, fiul și tatăl sunt rude de gradul întâi, nepotul de fiu și bunicul sunt rude de gradul al doilea;
b) în linie colaterală, după numărul nașterilor, urcand de la una dintre rude până la ascendentul comun și coborând de la acesta până la cealaltă ruda; astfel frații sunt rude în gradul al doilea, unchiul și nepotul în gradul al treilea, verii primari în gradul al patrulea.
Filiația față de mama rezultă din faptul nașterii.
Ea se dovedește prin certificatul constatator al nașterii.
Dacă nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă ori dacă copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți, mama poate recunoaște pe copil.
Recunoașterea se poate face fie prin declarație la serviciul de stare civilă, fie printr-un înscris autentic, fie prin testament.
Recunoașterea, chiar facuta prin testament, nu se poate revoca.
Recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată.
În cazul în care, din orice împrejurări, dovada filiației față de mama nu se poate face prin certificatul constatator al nașterii, ori în cazul în care se contesta realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii, dovada filiației față de mama se poate face în fața instanței judecătorești prin orice mijloc de proba.
Copilul nu poate reclama o stare civilă contrară aceleia care rezultă din certificatul de naștere și folosirea stării civile conforme cu acest certificat.
De asemenea, nimeni nu poate contesta starea civilă a copilului care are folosirea unei stări civile conforme cu certificatul sau de naștere.
Acțiunea pentru stabilirea filiației față de mama aparține numai copilului; ea poate fi pornită de reprezentantul legal, în cazul în care copilul este minor sau pus sub interdicție.
Dreptul de a porni acțiunea pentru a stabili filiația față de mama nu trece asupra moștenitorilor copilului; ei pot continua acțiunea pornită de acesta.
Acțiunea pentru stabilirea filiației față de mama poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsei mame.
Acțiunea nu se prescrie în timpul vieții copilului.
Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tata pe soțul mamei.
Copilul născut după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei are ca tata pe fostul soț al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea a avut loc înainte ca mama sa fi intrat într-o noua căsătorie.
Dispozițiile art. 51. sunt aplicabile și situațiilor prevăzute în prezentul articol.
Paternitatea poate fi tagaduita, dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.
Acțiunea în tăgăduirea paternității poate fi pornită numai de soț; moștenitorii acestuia pot continua acțiunea pornită de el.
Dacă soțul este pus sub interdicție, acțiunea va putea fi pornită de tutore, însă numai cu încuviințarea autorității tutelare.
În toate cazurile, mama copilului va fi citata.
Acțiunea în tăgăduirea paternității se prescrie în termen de șase luni de la data când tatăl a cunoscut nașterea copilului.
În cazul în care, mai înainte de împlinirea acestui termen, tatăl a fost pus sub interdicție, un nou termen curge pentru tutore de la data când acesta a aflat despre nașterea copilului.
Dacă acțiunea nu a fost pornită de acesta, ea poate fi pornită de tata după ce i s-a ridicat interdicția, înlăuntrul unui nou termen de șase luni.
Filiația față de tata se stabilește, în afară de cazurile prevăzute în art. 53, prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească.
Copilul conceput și născut în afară de căsătorie poate fi recunoscut de către tatăl sau; după moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenți firești.
Recunoașterea se face prin declarație facuta la serviciul de stare civilă, fie odată cu înregistrarea nașterii, fie după această dată; recunoașterea poate fi facuta și prin înscris autentic sau prin testament.
Recunoașterea, chiar facuta prin testament, nu se poate revoca.
Recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată.
Dacă recunoașterea este contestată de mama, de cel recunoscut sau de descendenții acestuia, dovada paternității este în sarcina autorului recunoașterii sau a moștenitorilor săi.
Acțiunea în stabilirea paternității din afară căsătoriei aparține copilului și se pornește în numele sau de către mama, chiar dacă este minora, ori de reprezentantul lui legal.
Dreptul de a porni acțiunea în stabilirea paternității nu trece asupra moștenitorilor copilului; ei pot continua acțiunea pornită de acesta.
Acțiunea în stabilirea paternității poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsului tata.
Acțiunea de stabilirea paternității din afară căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la nașterea copilului.
Dacă, în cazul prevăzut în art. 54 alin. 1, un copil a pierdut calitatea de copil din căsătorie prin efectul unei hotărâri judecătorești, termenul de un an pentru pornirea acțiunii în stabilirea paternității din afară căsătoriei va curge de la data când acea hotărâre a rămas definitivă.
În cazul în care mama a conviețuit cu pretinsul tata ori dacă acesta din urma a prestat copilului întreținere, termenul de un an va curge de la încetarea conviețuirii ori a întreținerii.
Timpul cuprins între a trei sute și a o suta optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al conceptiunii. El se socotește de la zi la zi.
Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinților.
Dacă părinții nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se va stabili prin învoiala părinților și se va declara, odată cu nașterea copilului, la serviciul de stare civilă. În lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelara de la domiciliul copilului va hotărî, ascultând pe părinți, dacă copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite.
Copilul din afară căsătoriei a cărui filiatie a fost stabilită prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească are, față de părinte și rudele acestuia, aceeași situație ca și situația legală a unui copil din căsătorie.
Copilul din afară căsătoriei dobândește numele de familie al aceluia dintre părinți față de care filiația a fost mai întâi stabilită.
În cazul în care filiația a fost stabilită ulterior și față de celălalt părinte, instanța judecătorească va putea da încuviințarea copilului sa poarte numele acestuia din urma.
În cazul în care copilul a fost recunoscut în același timp de ambii părinți, se aplică dispozițiile art. 62 alin. 2.
Dacă filiația copilului din afară căsătoriei este stabilită față de ambii părinți, încredințarea lui, precum și contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătura și pregătire profesională, se vor hotărî potrivit dispozițiilor art. 42-44 inclusiv, care se aplică prin asemănare.
Înfierea se face numai în interesul celui înfiat.
Numai minorii pot fi înfiați. Cu toate acestea, va putea fi înfiată și persoana majoră, care, în timpul minorității, a fost crescută de cel care voiește s-o înfieze.
Înfierea între frați este oprită.
Nu pot înfia decât persoanele majore care îndeplinesc condițiile cerute pentru a fi tutori și care sunt cu cel puțin optsprezece ani mai în vârsta decât cei pe care voiesc să-i înfieze.
Pentru motive temeinice, autoritatea tutelara va putea incuviinta înfierea, chiar dacă diferența de vârsta prevăzută în alineatul precedent este mai mica.
Este oprită înfierea unui copil de către mai multe persoane, afară de cazul în care ea se face de către soț și sotie, deodată sau succesiv.
Dacă persoana ce voiește sa înfieze este căsătorită, va fi necesar și consimțământul celuilalt soț, afară numai dacă acesta este pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești sau, din orice împrejurare, în neputință de a-și manifesta voința.
Pentru încheierea înfierii se cere consimțământul celui care infiaza, consimțământul părinților celui înfiat, dacă acesta este minor, precum și consimțământul celui înfiat, dacă a împlinit vârsta de zece ani.
Dacă unul dintre părinți este mort, pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești sau, din orice împrejurare, în neputință de a-și manifesta voința, consimțământul celuilalt părinte este îndestulător.
Dacă cel ce urmează a fi înfiat este pus sub tutela, va consimți tutorele, iar dacă se afla într-o situație în care este necesară punerea sub tutela aceasta nu a fost încă instituită, autoritatea tutelara va putea incuviinta înfierea, fără a mai fi necesară instituirea tutelei.
Consimțământul la înfiere se da fie prin declarație facuta direct în fața autorității tutelare care încuviințează înfierea, fie prin înscris autentic.
Autoritatea tutelara va putea incuviinta înfierea numai dacă va constata ca cel care infiaza, poate asigura înfiatului o normală dezvoltare fizica și morala, precum și ca înfierea nu se face în scopul de a-l exploata sau în alte scopuri potrivnice legii ori regulilor de conviețuire socială.
Abrogat*).
___________
*) Art. 73 a fost abrogat prin Legea nr. 11/1990 privind încuviințarea adopției (art. 14), republicată în M. Of. nr. 159 din 24 iulie 1995.
Abrogat*).
___________
*) Art. 74 a fost abrogat prin Legea nr. 11/1990 privind încuviințarea adopției (art. 14), republicată în M. Of. nr. 159 din 24 iulie 1995.
Înfierea își produce efectele de la data încuviințării ei.
De la această dată infiatul are față de cel care infiaza drepturile și obligațiile pe care le are copilul din căsătorie față de părinții săi, iar descendenții înfiatului au față de cel care infiaza drepturile și obligațiile pe care descendenții copilului din căsătorie le au față de ascendentul acestuia.
Infiatul și descendenții săi păstrează toate drepturile și obligațiile izvorâte din filiatie față de părinții firești și rudele acestora.
Drepturile și îndatoririle părintești trec asupra celui care infiaza.
În cazul în care cel care infiaza este soțul părintelui firesc al înfiatului, drepturile și îndatoririle părintești aparțin celui care infiaza și părintelui firesc căsătorit cu acesta.
Dacă cel care infiaza va fi decăzut din drepturile părintești, instanța judecătorească, ținând seama de interesele minorului înfiat și ascultandu-l și pe acesta, dacă a împlinit vârsta de zece ani, va putea fie sa redea părinților firești exercițiul drepturilor părintești, fie sa încredințeze pe minor unei alte persoane, cu consimțământul acesteia. În acest caz, se aplică dispozițiile art. 104 alin. 3, iar instanța va hotărî și privitor la reprezentarea minorului sau încuviințarea actelor sale, precum și la administrarea bunurilor acestuia.
Înfierea nu da naștere rudeniei între cel înfiat și rudele celui care infiaza, în afară de cazul arătat în art. 79.
Infiatul dobândește prin înfiere numelui celui care infiaza.
În cazul în care înfierea se face de către cei doi soți ori de către soțul care infiaza pe copilul celuilalt soț, iar sotii au un nume de familie comun, infiatul va purta acest nume; dacă sotii nu au un nume de familie comun, ei sunt obligați ca, la încuviințarea înfierii, sa declare, potrivit dispozițiilor art. 62. alin. 2, care se aplică prin asemănare, numele de familie pe care infiatul urmează sa-l poarte.
Autoritatea tutelara*) va putea incuviinta ca infiatul sa continue a purta vechiul sau nume, adăugându-l la cel dobândit prin înfiere.
În toate cazurile, decizia de încuviințare a înfierii va arata numele pe care infiatul urmează sa-l poarte.
__________
*) Primarul conduce serviciile publice locale și asigura funcționarea serviciilor de stare civilă și de autoritate tutelara, potrivit art. 44 lit. s) din Legea administrației publice locale nr. 69 din 26 noiembrie 1991 (republicată în M. Of. nr. 79 din 18 aprilie 1996).
La cererea comuna a tuturor celor îndreptățiți sa consimtă la înfiere, autoritatea tutelara poate incuviinta înfierea cu toate efectele unei filiatii firești.
De la data când aceasta înfiere își produce efectele, infiatul devine ruda cu rudele celor care infiaza, ca un copil firesc al acestora din urma, iar drepturile și îndatoririle izvorâte din filiatie între cel înfiat și părinții săi firești și rudele acestora încetează. Cu toate acestea, se aplică între cel înfiat și rudele sale firești dispozițiile art. 6.
Dispozițiile art. 78 alin. 1, 2 și 4 sunt aplicabile și situațiilor prevăzute în alineatele precedente.
Serviciul de stare civilă va întocmi în registru un nou act de naștere al celui înfiat, în care cei care infiaza vor fi trecuți ca părinți firești. Vechiul act de naștere se va păstra, făcându-se pe el mențiune despre întocmirea celui nou.
Înfierea, încheiată fără consimțământul părinților înfiatului, poate fi desfăcută de instanța judecătorească la cererea oricăruia dintre părinți, dacă este în interesul copilului ca el să se întoarcă la aceștia.
În cazul în care infiatul a împlinit vârsta de zece ani, se va cere și consimțământul acestuia.
Infiatul, părinții firești ai acestuia, instituțiile de ocrotire, autoritatea tutelara și orice organe ale administrației de stat vor putea cere instanței judecătorești desfacerea înfierii dacă aceasta este în interesul înfiatului.
Desfacerea înfierii poate fi pronunțată numai după ascultarea delegatului autorității tutelare.
Înfierea se desface pe data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.
La desfacerea înfierii, infiatul redobândește vechiul sau nume de familie; instanța judecătorească, pentru motive temeinice, va putea însă incuviinta ca infiatul sa păstreze numele de familie dobândit prin înfiere.
Odată cu desfacerea înfierii, instanța judecătorească va putea obliga pe cel care infiaza sa plătească înfiatului o pensie de întreținere, cat timp acesta va fi minor.
La desfacerea înfierii, dacă fostul înfiat este minor, părinții firești redobândesc drepturile părintești, afară numai dacă instanța judecătorească, în interesul minorului, hotărăște instituirea unei tutele.
Obligația de întreținere exista între soț și sotie, părinți și copii, cel care infiaza și înfiat, bunici și nepoti, strabunici și stranepoti, frați și surori, precum și între celelalte persoane anume prevăzute de lege.
Are drept la întreținere numai acela care se afla în nevoie, neavând putinta unui câștig din munca, din cauza incapacității de a munci.
Descendentul, cat timp este minor, are drept la întreținere, oricare ar fi pricina nevoii în care se afla.
Soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț este obligat sa continue a da întreținere copilului, cat timp acesta este minor, însă numai dacă părinții săi firești au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie.
Copilul va putea fi obligat sa dea întreținere celui care l-a întreținut timp de zece ani, astfel cum se arata în alineatul precedent.
Cel care a luat un copil pentru a-l crește, fără a întocmi formele cerute pentru înfiere, are obligația sa-l întrețină, cat timp copilul este minor, însă numai dacă părinții firești au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie.
Întreținerea se datorează în ordinea următoare
a) sotii își datorează întreținerea înaintea celorlalți obligați;
b) descendentul este obligat la întreținere înaintea ascendentului, iar, dacă sunt mai mulți descendenți sau mai mulți ascendenți, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepărtat;
c) cel care infiaza este obligat la întreținere înaintea părinților firești;
d) frații și surorile își datorează întreținere după părinți, însă înaintea bunicilor.
În cazul în care mai multe dintre persoanele prevăzute în art. 89 sunt obligate sa întrețină aceeași persoana, ele vor contribui la plata întreținerii, proporțional cu mijloacele ce au.
Dacă părintele are drept la întreținere de la mai mulți copii, el poate, în caz de urgenta, sa pornească acțiunea numai împotriva unuia dintre ei. Cel care a plătit întreținerea se poate întoarce împotriva celorlalți obligați pentru partea fiecăruia.
În cazul în care cel obligat în primul rând la întreținere nu are mijloace îndestulătoare pentru a acoperi nevoile celui ce o cere, instanța judecătorească va putea obliga pe celelalte persoane îndatorate la întreținere sa o completeze, în ordinea stabilită de art. 89.
Când cel obligat nu poate presta, în același timp, întreținerea tuturor celor care sunt în drept sa i-o ceara, instanța judecătorească, ținând seama de nevoile fiecăreia dintre aceste persoane, poate hotărî fie ca întreținerea să se plătească numai uneia dintre ele, fie ca întreținerea să se împartă între mai multe sau toate persoanele îndreptățite sa o ceara. În acest caz instanța va hotărî, totodată, modul în care se va împărți întreținerea între persoanele care urmează a o primi.
Obligația de întreținere se executa în natura sau prin plata unei pensii în bani.
Instanța judecătorească va stabili felul și modalitățile executării, ținând seama de împrejurări.
Întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui ce urmează a o plati.
Instanța judecătorească va putea mari sau micșora obligația de întreținere sau a hotărî, încetarea ei, după cum se schimba mijloacele celui care da întreținerea sau nevoia celui ce o primește.
Când întreținerea este datorată de părinte sau de cel care infiaza, ea se stabilește până la o pătrime din câștigul sau din munca pentru un copil, o treime pentru doi copii și o jumătate pentru trei sau mai mulți copii.
Obligația de întreținere se stinge, în afară de cazul prevăzut în art. 96, prin moartea debitorului sau a celui îndreptățit la pensia de întreținere.
Moștenitorul persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i-a dat întreținerea fără a avea obligația legală este ținut, în măsura valorii bunurilor moștenite, sa continue întreținerea, dacă părinții minorului au murit, sunt dispăruți sau sunt în nevoie, însă numai cat timp cel întreținut este minor.
În cazul în care sunt mai mulți moștenitori, obligația este solidară, fiecare dintre ei contribuind proporțional cu valoarea bunurilor moștenite.
Ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie, din afară căsătoriei ori înfiați.
Ei exercita drepturile lor părintești numai în interesul copiilor.
Măsurile privitoare la persoana și bunurile copiilor se iau de către părinți, de comun acord.
Dacă unul dintre părinți este mort, decăzut din drepturile părintești, pus sub interdicție sau, din orice împrejurare, se afla în neputință de a-și manifesta voința, celălalt părinte exercita singur drepturile părintești.
De câte ori se ivește neînțelegere între părinți cu privire la exercițiul drepturilor părintești, autoritatea tutelara, după ce asculta pe părinți, hotărăște, potrivit cu interesul copilului.
Copilul minor locuiește la părinții săi.
Dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul.
În caz de neînțelegere între părinți, instanța judecătorească, ascultând autoritatea tutelara, precum și pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de zece ani, va decide, ținând seama de interesele copilului.
Părinții sunt datori sa îngrijească de copil. Ei sunt obligați sa crească copilul, ingrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizica, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, în conformitate cu țelurile statului, spre a-l face folositor colectivității.
Autoritatea tutelara*) poate da încuviințare copilului, la cererea acestuia, după împlinirea vârstei de paisprezece ani, să-și schimbe felul invataturii ori pregătirii profesionale stabilită de părinți sau să aibă locuinta pe care o cere desăvârșirea invataturii ori pregătirii profesionale.
_________
*) A se vedea nota de la art. 78 alin. 3.
Părinții au dreptul sa ceara înapoierea copilului de la orice persoană care îl tine fără drept.
Instanța judecătorească va respinge cererea, dacă înapoierea este contrară intereselor copilului. Acesta va fi ascultat dacă a împlinit vârsta de zece ani.
Abrogat*)
___________
*) Art. 104 a fost abrogat prin Legea nr. 3/1970, publicată în B.Of. nr. 28 din 28 martie 1970.
Părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor și de a-l reprezenta în actele civile până la data când el împlinește vârsta de paisprezece ani.
După împlinirea vârstei de paisprezece ani minorul exercita singur drepturile și își executa tot astfel obligațiile, însă numai cu încuviințarea prealabilă a părinților, spre a-l apara împotriva abuzurilor din partea celui de-al treilea.
Dispozițiile secțiunii a II-a din prezentul capitol vor fi aplicabile prin asemănare. Cu toate acestea nu se va întocmi inventarul prevăzut în art. 126, în cazul în care copilul nu are alte bunuri decât cele de uz personal.
Părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui în afară de dreptul la moștenire și la întreținere.
Copilul minor este întreținut de părinții săi.
Dacă minorul are un venit propriu, care nu este îndestulător, părinții au obligația să asigure condițiile necesare pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea sa profesională.
În caz de neînțelegere, întinderea obligației de întreținere datorată de părinți minorului, felul și modalitățile executării precum și contribuția fiecăruia dintre părinți, se vor stabili de instanța judecătorească cu ascultarea autorității tutelare.
Autoritatea tutelara este obligată sa exercite un control efectiv și continuu asupra felului în care părinții își îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana și bunurile copilului.
Delegații autorității tutelare au dreptul sa viziteze copiii la locuinta lor și să se informeze pe orice cale despre felul cum aceștia sunt ingrijiti în ceea ce privește sănătatea și dezvoltarea lor fizica, educarea, învățătura și pregătirea lor profesională, în conformitate cu țelurile statului, pentru o activitate folositoare colectivității; la nevoie, ei vor da îndrumările necesare.
Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizica a copilului este primejduita prin felul de exercitare a drepturilor părintești, prin purtare abuzivă sau prin neglijența grava în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament față de România, instanța judecătorească, la cererea autorității tutelare, va pronunța decăderea părintelui din drepturile părintești.
Citarea părinților și a autorității tutelare este obligatorie.
Decăderea din drepturile părintești nu scutește pe părinte de îndatorirea de a da întreținere copilului.
Autoritatea tutelara va îngădui părintelui decăzut din drepturile părintești sa păstreze legături personale cu copilul, afară numai dacă, prin asemenea legături, creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului ar fi în primejdie.
Instanța judecătorească va reda părintelui decăzut din drepturile părintești exercițiul acestor drepturi, dacă au încetat împrejurările care au dus la decădere, astfel încât, prin redarea acestor drepturi, creșterea, educarea, învățătura, pregătirea profesională și interesele patrimoniale ale copilului nu mai sunt în primejdie.
În cazul în care ambii părinți fiind morți, necunoscuți, decăzuți din drepturile părintești, puși sub interdicție, dispăruți ori declarați morți, copilul este lipsit de îngrijirea ambilor părinți precum, și în cazul prevăzut de art. 85, copilul va fi pus sub tutela.
Tutela se exercită numai în interesul minorului.
Au obligația ca, în termen de cel mult cinci zile de la data când se afla de existenta unui minor lipsit de îngrijire părintească în cazurile prevăzute în art. 113, sa înștiințeze autoritatea tutelara
a) persoanele apropiate minorului precum și administratorii și locatarii casei în care locuiește minorul;
b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morții unei persoane, precum și biroul notarial de stat, cu prilejul deschiderii unei moșteniri;
c) instanțele judecătorești, procuratura și poliția cu prilejul pronunțării, luării sau executării unor măsuri privative de libertate;
d) organele administrației de stat, organizațiile obștești, instituțiile de ocrotire, precum și orice altă persoană.
Numirea tutorelui se face de autoritatea tutelara, din oficiu sau la încunoștiințarea acesteia, de către cei arătați în art. 115.
Nu poate fi tutore
a) minorul sau cel pus sub interdicție;
b) cel decăzut din drepturile părintești sau declarat incapabil de a fi tutore;
c) cel căruia i s-a restrâns exercițiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum și cel cu rele purtări;
d) cel lipsit, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege și de a fi ales deputat;
e) cel care, exercitând o alta tutela, a fost îndepărtat din aceasta;
f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei.
Când vreuna din împrejurările arătate în prezentul articol se ivește în timpul tutelei, tutorele va fi îndepărtat.
Cel numit tutore nu poate refuza aceasta sarcina.
Cu toate acestea poate refuza sarcina tutelei
a) cel care are vârsta de șaizeci de ani împliniți;
b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de opt ani;
c) cel care crește sau educa doi sau mai mulți copii;
d) cel care exercită a alta tutela sau o curatela;
e) cel care, din cauza bolii, a infirmității, a felului îndeletnicirii, a departarii domiciliului de locul unde se afla bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar putea sa îndeplinească aceasta sarcina.
Dacă vreuna dintre împrejurările arătate în prezentul articol se ivește în timpul tutelei, tutorele poate cere să fie înlocuit.
Autoritatea tutelara va comunică în scris tutorelui numirea sa și va afișa decizia de numire la consiliul popular de la domiciliul minorului.
Drepturile și îndatoririle tutorelui încep de la primirea comunicării.
Între timp autoritatea tutelara poate lua măsurile provizorii cerute de interesele minorului.
Tutorele care, fiind în exercițiul atribuțiilor sale, a cerut înlocuirea este obligat să-și exercite aceste atribuții până la rezolvarea cererii sale de înlocuire.
Tutela este o sarcina gratuita.
Cu toate acestea, autoritatea tutelara, ținând seama de muncă depusa în administrarea averii și de starea materială a minorului și a tutorelui, va putea acorda acestuia din urma o remunerație, care nu va depăși zece la suta din veniturile bunurilor minorului. Autoritatea tutelara, potrivit împrejurărilor, va putea modifica sau suprima aceasta remunerație.
Minorul pus sub tutela locuiește la tutore. Numai cu încuviințarea autorității tutelare minorul poate avea o alta locuinta.
Tutorele are obligația de a îngriji de minor.
El este obligat sa crească copilul, ingrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizica, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, în conformitate cu țelurile statului, spre a-l face folositor colectivității.
Tutorele are obligația de a administra bunurile minorului și de a-l reprezenta în actele civile, însă numai până la data când acesta împlinește vârsta de paisprezece ani.
După împlinirea vârstei de paisprezece ani minorul își exercită drepturile și își executa tot astfel obligațiile, însă numai cu încuviințarea prealabilă a tutorelui, spre a-l apara împotriva abuzurilor din partea celor de-al treilea.
Dispozițiile art. 102, 103 și 106 se aplică în mod corespunzător și în cazul tutelei.
După numirea tutorelui și în prezenta acestuia un delegat al autorității tutelare va verifica la fața locului toate bunurile minorului, întocmind, potrivit dispozițiilor Codului de procedura civilă, un inventar, care va fi supus aprobării autorității tutelare.
Creanțele pe care le au față de minor tutorele, soțul, o ruda în linie dreapta ori frații sau surorile tutorelui pot fi plătite numai cu aprobarea autorității tutelare.
Autoritatea tutelara va stabili suma anuală necesară pentru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale. Ea va putea modifica, potrivit împrejurărilor, această sumă.
Cheltuielile necesare pentru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia. În cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulătoare, autoritatea tutelara va dispune vânzarea bunurilor minorului.
Dacă minorul este lipsit de bunuri și nu are părinți sau alte rude care sunt obligați de lege să-i dea întreținere, autoritatea tutelara va cere Direcției județene sau a municipiului București pentru probleme de muncă și ocrotiri sociale*) să contribuie la întreținerea lui.
___________
*) În prezent, Direcția de muncă și ocrotiri sociale.
Este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soțul, o ruda în linie dreapta ori frații sau surorile tutorelui, de o parte, și minor, de alta.
Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donații și nici sa garanteze obligația altuia.
Tutorele nu poate, fără prealabilă încuviințare a autorității tutelare, să facă valabilă înstrăinarea ori gajarea bunurilor minorului, renunțarea la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum și sa încheie orice alte acte care depășesc dreptul de a administra.
Actele făcute cu încălcarea dispozițiilor de mai sus sunt anulabile.
Cu toate acestea, tutorele poate instraina, fără prealabilă încuviințare a autorității tutelare, bunurile supuse pieirii ori stricăciunii, precum și bunurile devenite nefolositoare pentru minor, dacă valoarea acestora din urma nu depășește doua sute cincizeci de lei.
Autoritatea tutelara va acorda încuviințarea, numai dacă actul răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor.
Încuviințarea se va da pentru fiecare act în parte.
În caz de vânzare, încuviințarea va arata dacă vânzarea se va face prin buna învoiala sau în alt mod.
În toate cazurile, autoritatea tutelara poate indica tutorelui modul în care se întrebuințează sumele de bani obținute.
Sumele de bani care întrec nevoile întreținerii minorului și ale administrării bunurilor sale, precum și hârtiile de valoare, vor fi depuse, pe numele minorului, la o casa de păstrare de stat, de unde nu vor putea fi ridicate decât cu încuviințarea autorității tutelare.
Tutorele poate depune și sumele necesare întreținerii, tot pe numele minorului. Acestea se vor trece într-un cont separat și vor putea fi ridicate de tutore, fără încuviințarea prevăzută în alineatul precedent.
Ori de câte ori se ivesc între tutore și minor interese contrare, care nu sunt dintre cele care trebuie să ducă la întocmirea tutorelui, autoritatea tutelara va numi un curator.
Minorul care a împlinit vârsta de paisprezece ani încheie actele juridice cu încuviințarea prealabilă a tutorelui, iar în cazurile prevăzute în art. 132 și 152 lit. c), cu încuviințarea prealabilă a curatorului.
Dacă actul pe care minorul urmează sa-l încheie face parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate încheia decât cu încuviințarea autorității tutelare, va fi necesară și prealabilă încuviințare a acesteia.
Minorul nu poate să facă nici chiar cu încuviințare, donații și nici sa garanteze obligația altuia.
Actele făcute cu încălcarea dispozițiilor de mai sus sunt anulabile.
Tutorele este dator să prezinte anual autorității tutelare o dare de seama despre modul cum a îngrijit de minor, precum și despre administrarea bunurilor acestuia.
Darea de seama se va prezenta autorității tutelare în termen de treizeci de zile de la sfârșitul anului calendaristic.
În afară de darea de seama anuală, tutorele este obligat, la cererea autorității tutelare, sa dea oricând dări de seama despre felul cum a îngrijit de minor, precum și despre administrarea bunurilor acestuia.
Autoritatea tutelara va verifica socotelile privitoare la veniturile minorului și la cheltuielile făcute cu întreținerea acestuia și administrarea bunurilor sale și, dacă sunt regulat întocmite și corespund realității, va da descărcare tutorelui.
Autoritatea tutelara va exercita un control efectiv și continuu asupra modului în care tutorele își îndeplinește îndatoririle sale cu privire la minor și bunurile acestuia, dispozițiile art. 108 alin. 2 fiind aplicabile.
Pentru înlesnirea controlului, autoritatea tutelara va putea cere colaborarea organelor administrației de stat și instituțiilor de ocrotire.
Felul invataturii sau pregătirii profesionale, ce minorul primea la data numirii tutorelui, nu poate fi schimbat de acesta decât cu încuviințarea autorității tutelare.
Minorul, precum și toți cei prevăzuți în art. 115, pot face plângere autorității tutelare cu privire la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor.
Tutorele va fi îndepărtat dacă săvârșește un abuz, o neglijența grava sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore, precum și dacă nu își îndeplinește mulțumitor sarcina.
Până la intrarea în funcțiune a noului tutore autoritatea tutelara va numi un curator.
La încetarea tutelei, tutorele este dator ca, în termen de cel mult treizeci de zile, să prezinte autorității tutelare o dare de seama generală. El are aceeași îndatorire și în caz de îndepărtare din tutela.
Bunurile care au fost în administrarea tutorelui vor fi predate, după caz, fostului minor, moștenitorilor acestuia sau noului tutore.
După predarea bunurilor, verificarea socotelilor și aprobarea lor, autoritatea tutelara va da tutorelui descărcare de gestiunea sa.
Chiar dacă autoritatea tutelara a dat tutorelui descărcare de gestiune, acesta răspunde pentru paguba pricinuită prin culpa sa.
Tutorele care înlocuiește pe un alt tutore are obligația sa ceara fostului tutore repararea pagubelor ce acesta a pricinuit minorului prin culpa sa.
Cel care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației mintale ori debilității mintale, va fi pus sub interdicție.
Pot fi puși sub interdicție și minorii.
Interdicția poate fi cerută de autoritatea tutelara, precum și de toți cei prevăzuți în art. 115.
Interdicția se pronunța de instanța judecătorească, cu concluziile procurorului, și își produce efectele de la data când hotărârea a rămas definitivă.
După ce a rămas definitivă, hotărârea se va comunică, fără întârziere, de către instanța judecătorească ce a pronunțat-o, instanței locului unde actul de naștere al celui pus sub interdicție a fost înregistrat, spre a fi transcrisă în registrul anume destinat.
Când sentinta judecătoriei prin care s-a pronunțat interdicția a fost atacată cu recurs și acesta a fost respins, instanța de recurs va face ea însăși comunicarea prevăzută de acest articol, trimițând în copie dispozitivul sentinței.
Incapacitatea celui pus sub interdicție nu va putea fi opusă unui al treilea decât de la data transcrierii hotărârii, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut interdicția pe alta cale.
Hotărârea de punere sub interdicție rămasă definitivă va fi comunicată de instanța judecătorească autorității tutelare, care va desemna un tutore.
De asemenea, hotărârea de punere sub interdicție rămasă definitivă va fi comunicată medicului șef al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului București, pentru ca acesta sa instituie asupra celui interzis, potrivit instrucțiunilor Ministerului Sănătății, o supraveghere medicală permanenta.
În caz de nevoie și până la rezolvarea cererii de punere sub interdicție, autoritatea tutelara va putea numi un curator pentru îngrijirea persoanei și reprezentarea celui a cărui interdicție a fost cerută precum și pentru administrarea bunurilor.
Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani se aplică și în cazul tutelei celui pus sub interdicție, în măsura în care legea nu dispune altfel.
Tutorele celui pus sub interdicție este în drept sa ceara înlocuirea sa după trei ani de la numire.
Tutorele este dator sa îngrijească de cel pus sub interdicție, spre a-i grăbi vindecarea și a-i îmbunătăți condițiile de viața; în acest scop, se vor întrebuința veniturile și la nevoie toate bunurile celui pus sub interdicție.
Autoritatea tutelara, de acord cu serviciul sanitar competent și ținând seama de împrejurări, va hotărî dacă cel pus sub interdicție va fi îngrijit la locuinta lui ori într-o instituție sanitară.
Minorul care la data punerii sub interdicție, se afla sub ocrotirea părinților, va rămâne sub aceasta ocrotire până la data când devine major, fără a i se numi tutore. Dispozițiile art. 149 sunt aplicabile și situației prevăzute în prezentul alineat.
Dacă la data când minorul devine major el se afla încă sub interdicție, autoritatea tutelara va numi un tutore.
În cazul în care, la data punerii sub interdicție, minorul se afla sub tutela, autoritatea tutelara va hotărî dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina tutelei sau va numi un nou tutore.
Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicția, instanța judecătorească va pronunța, ascultând concluziile procurorului, ridicarea sa.
Cererea se va putea face de cel pus sub interdicție, de tutore, precum și de toți cei prevăzuți în art. 115.
Hotărârea care pronunța ridicarea interdicției își produce efectele de la data când a rămas definitivă. Ea se va comunică, de către instanța judecătorească care a pronunțat-o, instanței locului unde s-a transcris hotărârea de punere sub interdicție, spre a fi de asemenea transcrisă în registrul prevăzut de art. 144 și, totodată, spre a se face, în același registru mențiune despre ridicarea interdicției, pe marginea hotărârii care a pronunțat interdicția.
Încetarea dreptului de reprezentare a tutorelui nu va putea fi opusă unui al treilea decât de la data când, potrivit dispozițiilor alineatului precedent, a fost facuta mențiune despre ridicarea interdicției, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut ridicarea interdicției pe alta cale.
În afară de alte cazuri prevăzute de lege, autoritatea tutelara va putea institui curatela
a) dacă, din cauza batranetii, a bolii sau a unei infirmități fizice, o persoană, deși capabilă, nu poate, personal să-și administreze bunurile sau să-și apere interesele în condiții multumitoare și, din motive temeinice, nu-și poate numi un reprezentant;
b) dacă din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deși capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentanți, sa ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;
c) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat sa îndeplinească un anumit act în numele persoanei ce reprezintă sau ale carei acte le încuviințează;
d) dacă o persoană, fiind obligată sa lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar general;
e) dacă o persoană a dispărut fără a se avea știri despre ea și nu a lăsat un mandatar general.
În cazurile prevăzute în art. 152, instituirea curatelei nu aduce nici o atingere capacității celui pe care curatorul îl reprezintă.
Curatela se poate institui la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soțului sau, a rudelor, a celor arătați în art. 115, precum și a tutorelui, în cazul prevăzut în art. 152 lit. c). Autoritatea tutelara poate institui curatela și din oficiu.
Curatela nu se poate institui decât cu consimțământul celui reprezentat, în afară de cazurile în care consimțământul nu poate fi dat.
În cazurile în care se instituie curatela se aplică regulile de la mandat.
Autoritatea tutelara poate da instrucțiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urma nu este în măsura sa o facă.
Curatorul este în drept sa ceara înlocuirea sa după trei ani de la numire.
Dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de autoritatea tutelara la cererea curatorului a celui reprezentat, a oricăruia dintre cei prevăzuți în art. 115 ori din oficiu.
Atribuțiile de autoritate tutelara aparțin organelor executive și de dispoziție ale consiliilor comunale, orășenești, municipale sau de sector al municipiului București*).
__________
*) A se vedea nota de la art. 4.
Autoritatea tutelara competența este
a) pentru ocrotirea părintească și tutela minorului, cea de la domiciliul minorului;
b) pentru tutela persoanei pusă sub interdicție, cea de la domiciliul acesteia;
c) pentru curatela prevăzută în art. 152 lit. a) sau c), cea de la domiciliul persoanei reprezentate sau al minorului de paisprezece ani;
d) în cazul prevăzut în art. 152 lit. b), fie autoritatea tutelara de la domiciliul persoanei reprezentate, fie autoritatea tutelara de la locul unde trebuie luate măsurile urgente;
e) pentru curatela prevăzută în art. 152 lit. d) sau e), cea de la ultimul domiciliu din țara al celui lipsa ori celui dispărut.
Deciziile autorității tutelare pot fi atacate la autoritatea ierarhic superioară, care, potrivit legii, exercita atribuțiile de îndrumare și control.
Dispoziții finale
Prezentul cod intră în vigoare la data de 1 februarie 1954.
------
*)Codul familiei a fost adoptat prin Legea nr. 4 din 4 ianuarie 1953, modificat și completat prin Legea nr. 4 din 4 aprilie 1956 și republicat în B.Of. nr. 13 din 18 aprilie 1956. Lucrarea reda textul republicat cu modificările ce i s-au adus prin Decretul nr. 779/1966 (B.Of. nr. 64 din 8 octombrie 1966), Legea nr. 3/1970 (B.Of. nr. 70 din 25 iunie 1970), Decretul nr. 174/1974 (B.Of. nr. 108 din 1 august 1974), Legea nr. 11/1990 (M.Of. nr. 95 din 01/08/90) și Legea nr. 59/1993 (M.Of. nr. 177 din 26/07/93).
Titlul I
Căsătoria
Capitolul 1
Încheierea căsătoriei
Capitolul 2
Nulitatea căsătoriei
Capitolul 3
Efectele căsătoriei
Secţiunea I
Drepturile și obligațiile personale ale soților
Secţiunea a II-a
Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților
Capitolul 4
Desfacerea căsătoriei
Titlul II
Rudenia
Capitolul 1
Dispoziții generale
Capitolul 2
Filiația
Secţiunea I
Filiația față de mama
Secţiunea a II-a
Filiația față de tata
Secţiunea a III-a
Situația legală a copilului
Capitolul 3
Înfierea*)
___________
*) Termenul de "înfiere" din Codul familiei și din orice alte acte normative a fost înlocuit prin termenul "adopție" prin Legea nr. 48 din 16 iulie 1991 pentru completarea și modificarea unor dispoziții legale privind înfierea (M.Of. nr. 147 din 17 iulie 1991).
Capitolul 4
Obligația de întreținere
Titlul III*)
Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane
__________
*) Potrivit art. 14 din Legea nr. 11/1990 privind încuviințarea adopției (republicată în M. Of. nr. 159 din 24 iulie 1995), dispozițiile prevăzute în capitolul III din Codul familiei se modifica în mod corespunzător prevederilor din această lege.
Capitolul 1
Ocrotirea minorului
Secţiunea I
Drepturile și îndatoririle părinților față de copii și minori
Secţiunea a II-a
Tutela minorului
Capitolul 2
Interdicția
Capitolul 3
Curatela
Capitolul 4
Autoritatea tutelara*)
___________
*) A se vedea nota de la art. 78.
-----