DECIZIE nr. 204 din 4 iulie 2002

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase

Nicolae Popa - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Şerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Nicoleta Grigorescu - procuror

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978, excepţie ridicată de Alin-Constantin Putan în Dosarul nr. 38/2002 al Judecătoriei Giurgiu.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, considerând ca textele de lege criticate nu contravin Constituţiei.

CURTEA

având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele

Prin Încheierea din 5 martie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 38/2002, Judecătoria Giurgiu a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase, excepţie ridicată de Alin-Constantin Putan în dosarul acelei instanţe.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine ca dispoziţiile art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 sunt contrare prevederilor art. 23 alin. (9) din Constituţie, referitoare la legalitatea pedepsei, întrucât Decretul nr. 244/1978 a fost abrogat prin dispoziţiile art. 36 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 190 din 9 noiembrie 2000 privind regimul metalelor preţioase în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 16 noiembrie 2000. Se arata ca, deşi prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 295 din 30 decembrie 2000 pentru suspendarea aplicării sau abrogarea unor ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 30 decembrie 2000, s-a prevăzut ca pe data de 1 ianuarie 2001 se suspenda, între altele, şi Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 190/2000, dispoziţia privind abrogarea Decretului nr. 244/1978 (art. 36 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 190/2000) nu poate fi suspendată deoarece este un text de imediata aplicare. În consecinţa, afirma autorul excepţiei la data de 16 noiembrie 2000, când a fost publicată Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 190/2000, Decretul nr. 244/1978 a fost abrogat. În opinia autorului excepţiei suspendarea aplicării Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 190/2000 nu înseamnă implicit reintrarea în vigoare a Decretului nr. 244/1978. Se invoca în sprijinul afirmatiei făcute Decizia Curţii Constituţionale nr. 269 din 19 decembrie 2000 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 alin. 1 lit. c) din Decretul nr. 244/1978, excepţie respinsă ca devenită inadmisibila, deoarece după sesizarea Curţii Constituţionale, la 5 iunie 2000, prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 190/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 16 noiembrie 2000, Decretul nr. 244/1978 a fost abrogat.

Autorul excepţiei susţine contrarietatea art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale ale art. 15, ale art. 41 alin. (1) şi (2) şi ale art. 135 din Constituţie.

În opinia Judecătoriei Giurgiu dispoziţiile art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 nu contravin prevederilor art. 23 alin. (9) din Constituţie, deoarece la data de 26 aprilie 2001 când s-a săvârşit fapta Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 190/2000, prin care se abrogase iniţial Decretul nr. 244/1978, era suspendată prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 295/2000, intrata în vigoare la 30 decembrie 2000. De altfel, ratiunea suspendării Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 190/2000 prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 295/2000 a fost tocmai aceea ca Decretul nr. 244/1978 să îşi producă în continuare efectele. Instanţa mai arata ca textul de lege criticat nu încalcă nici prevederile constituţionale privitoare la dreptul de proprietate, consacrate în art. 41 alin. (1) şi (2) şi în art. 135, întrucât, potrivit acestor norme, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege. Or, tocmai în cuprinsul art. 50 din Decretul nr. 244/1978 sunt prevăzute aceste limite. În consecinţa, instanţa apreciază ca excepţia este neîntemeiată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a transmite punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în cauza.

Guvernul considera ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În susţinerea acestui punct de vedere se arata ca Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 295/2000 a suspendat cu începere de la 1 ianuarie 2001 aplicarea, printre altele, a Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 190/2000 până la "adoptarea legilor de aprobare sau de respingere de către Parlament", indicând ca "pe perioada suspendării [...] se aplică reglementările în materie existente la data intrării în vigoare a acestor ordonanţe". În aceasta situaţie se poate constata faptul ca, în lipsa unei legi de aprobare sau de respingere a Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 190/2000, suspendarea acesteia prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 295/2000 îşi produce încă efectele şi deci Decretul nr. 244/1978 este în vigoare. Asa fiind, controlul de constituţionalitate trebuie aplicat legii în vigoare în materie, şi anume Decretului nr. 244/1978, respectiv dispoziţiilor art. 50 alin. 1 lit. d). Sub acest aspect, invocarea prevederilor art. 23 alin. (9) din Constituţie este neîntemeiată.

Textul de lege criticat nu încalcă nici prevederile constituţionale privitoare la dreptul de proprietate, întrucât potrivit acestor norme constituţionale "conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege". Or, tocmai în cuprinsul art. 50 din decret sunt prevăzute aceste limite, iar, potrivit art. 41 alin. (8) din Constituţie, confiscarea specială a bunurilor are loc numai în condiţiile legii.

Referindu-se la Decizia Curţii Constituţionale nr. 269 din 19 decembrie 2000, Guvernul arata ca aceasta decizie a fost adoptată în intervalul 16 decembrie 2000 - 1 ianuarie 2001, adică în perioada în care Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 190/2000, prin care s-a abrogat Decretul nr. 244/1978, era în vigoare, suspendarea sa aplicându-se începând cu 1 ianuarie 2001.

Concluzia acestui punct de vedere este aceea ca prevederile criticate sunt constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat Curţii Constituţionale punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele

Curtea Constituţională este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244 din 10 iulie 1978 privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 63 din 15 iulie 1978, care au următorul conţinut: "Constituie infracţiuni şi se pedepsesc potrivit legii penale: [...]

d) ascunderea, în scopul sustragerii de la controlul vamal, a metalelor preţioase sub orice forme, precum şi a pietrelor preţioase şi semipretioase, naturale, dacă valoarea lor depăşeşte 1.000 lei;"

Textele constituţionale invocate de autorul excepţiei ca fiind incalcate au următoarea redactare

- Art. 15: "(1) Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.

(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile.";

- Art. 23 alin. (9): "Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii." ;

- Art. 41 alin. (1) şi (2): "(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.";

- Art. 135: "(1) Statul ocroteşte proprietatea.

(2) Proprietatea este publică sau privată.

(3) Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.

(4) Bogăţiile de orice natura ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

(5) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.

(6) Proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă."

Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978, Curtea constata următoarele

Decretul nr. 244/1978 a fost abrogat la data de 16 decembrie 2000 prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 190 din 9 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 16 noiembrie 2000, intrata în vigoare în termen de 30 de zile de la data publicării [art. 35 alin. (1) din ordonanţa]. Abrogarea decretului a fost constatată şi de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 269 din 19 decembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 80 din 15 februarie 2001.

Ulterior, prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 295 din 30 decembrie 2000 s-a dispus suspendarea aplicării, cu începere de la data de 1 ianuarie 2001, printre alte ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, şi a Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 190/2000. Ordonanţa de suspendare prevede la art. 1 ca îşi produce efectele până la adoptarea legilor de aprobare sau de respingere de către Parlament a ordonanţelor suspendate, iar pe perioada suspendării respectivelor ordonanţe se aplică reglementările în materie existente la data intrării în vigoare a acestora. Prin urmare, sunt repuse în vigoare, începând cu data de 1 ianuarie 2001, dispoziţiile Decretului nr. 244/1978.

La data de 13 mai 2002, ulterior sesizării Curţii Constituţionale, s-a aprobat Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 190/2000 prin Legea nr. 261 din 29 aprilie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 313 din 13 mai 2002; astfel, de la acea data ordonanţa a reinceput să îşi producă efectele, iar Decretul nr. 244/1978 şi-a încetat aplicabilitatea.

În sfârşit, prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 67 din 13 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2002, s-a prorogat termenul de intrare în vigoare a Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 190/2000 pentru data de 1 ianuarie 2003.

Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata ca în realitate se solicita instanţei constituţionale să se pronunţe asupra aplicării în timp a prevederilor legale criticate ca fiind neconstituţionale. Or, sub acest aspect, jurisprudenta Curţii Constituţionale a statuat în mod constant că nu intră în competenţa Curţii controlul aplicării dispoziţiilor unei legi sub raportul acţiunii lor în timp, ci numai constatarea dacă, sub aspectul retroactivitatii, aceste dispoziţii sunt în concordanta cu Constituţia. Competenţa rezolvarii conflictului de legi în timp revine instanţei judecătoreşti, care este singura indrituita să constate textele de lege aplicabile în speta. De altfel, tot instanţa judecătorească este chemată să respecte principiul constituţional consacrat de art. 15 alin. (2), conform căruia "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile", iar în cazul în care constata ca, pe parcursul procesului, a intervenit o lege penală mai favorabilă inculpatului să facă aplicarea principiului "mitior lex".

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE

Respinge, ca fiind inadmisibila, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase, excepţie ridicată de Alin-Constantin Putan în Dosarul nr. 38/2002 al Judecătoriei Giurgiu.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 4 iulie 2002.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Mihaela Senia Costinescu

*

OPINIE CONCURENTA

Neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţa constituie o stare intrinseca a actului sau textului dedus controlului, concluzie ce rezultă din art. 2 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit căruia "[...] Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra intelesului sau contrar Constituţiei".

Altfel şi mai transant spus, Curtea nu este abilitata sa deducă neconstituţionalitatea unui sau unor texte legale dintr-o interpretare şi aplicare a acestora, contrară unor dispoziţii din Legea fundamentală, ci, exclusiv, ca urmare a sesizării, în cadrul unei examinari nemijlocite a literei şi spiritului lor, a unor contradictii cu textele constituţionale de referinţa.

Analizând critica de neconstituţionalitate a art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978, prin prisma celor arătate, urmează sa constatam ca, în realitate, aceasta nu are în vedere şi, deci, nu evidenţiază nici o contradictie între textul legal dedus controlului, în substanţa sa, şi art. 23 alin. (9) din Constituţie, ci priveşte, exclusiv, împrejurarea ca, deşi art. 50 alin. 1 lit. d) nu mai era în vigoare, ca urmare a abrogării Decretului nr. 244/1978, fapta săvârşită de autorul excepţiei, a primit, totuşi, încadrare juridică, în temeiul prevederilor sale.

Ceea ce se critica nu este, deci, textul în sine, ci modul deficitar de aplicare a acestuia, consecinţa a unei solutionari gresite a conflictului de legi în timp.

O atare opinie nu este arbitrară, ci este intemeiata pe chiar susţinerile autorului excepţiei, din care citam, "prin trimiterea în judecata în baza textului menţionat [art. 50 alin. 1 lit. d) n.n.] se solicita condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Decretul nr. 244/1978 fiind abrogat expres prin Ordonanţa de urgenta nr. 190/2000".

Faţa de aceasta precizare, care evidenţiază în ce consta obiectul criticii, este fără relevanta faptul ca, în prealabil, acelaşi autor arata ca, "prin prevederile art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 sunt incalcate dispoziţiile art. 23 alin. 9 din Constituţie, potrivit cărora nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii".

Între aceste doua sustineri exista o evidenta contradictie, întrucât modul de aplicare a textului criticat - căci, evident, trimiterea în judecata şi solicitarea condamnării, în baza acestuia, sunt chestiuni care ţin de aplicare - este cu totul altceva decât constituţionalitatea sa, decurgând din conformitatea cu art. 23 alin. (9) din Constituţie.

Urmărind sa implice Curtea Constituţională în soluţionarea unei probleme - în opinia sa - incorect rezolvată de organele de urmărire penală şi de instanţa ordinară -, aceea a aplicării, în cazul faptei săvârşite de el, a unui text incriminator care fusese abrogat, autorul excepţiei a conferit, aparent, criticii sale, o alta finalitate decât cea reală, invocand o pretinsa neconcordanta a textului legal cu dispoziţiile constituţionale, deşi, ceea ce urmarea era, exclusiv, confirmarea faptului ca art. 50 alin. 1 lit. d) nu mai era în vigoare la data săvârşirii faptei.

A admite ca, în speta, ne gasim, într-adevăr, în prezenta unei critici de neconstituţionalitate este de natura sa confrunte Curtea cu o veritabila dilema. Astfel, dacă se constată că textul legal dedus controlului este abrogat, se impune respingerea excepţiei ca inadmisibila, iar dacă se constată că este în vigoare, excepţia urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. Asadar, în nici o situaţie, aceasta excepţie nu poate fi admisă. Insolitul situaţiei se explica tocmai prin aceea ca soluţionarea excepţiei nu presupune raportarea textului legal criticat, în sine, la dispoziţiile de referinţa din Constituţie, neconstituţionalitatea acestuia decurgând, în opinia autorului excepţiei, din aplicarea sa, în condiţiile în care îşi incetase incidenţa, ca urmare a abrogării.

Cele arătate impun concluzia univoca ca obiectul sesizării Curţii îl constituie nu neconstituţionalitatea art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978, ci modul de aplicare a acestuia, problema de competenţa exclusiva a instanţelor ordinare.

Desigur ca, pentru a se putea pronunţa asupra faptului dacă încadrarea faptei în prevederile textului menţionat este legală, aceste instanţe urmează sa verifice dacă respectivul text era în vigoare, la data săvârşirii faptei şi ulterior, pe întreg parcursul derulării procesului, în raport cu prevederile actelor normative care au reglementat, succesiv şi în mod diferit, aplicabilitatea Decretului nr. 244/1978 şi ţinând seama de dispoziţiile art. 10-13 din Codul penal, privitoare la aplicarea legii penale în timp.

Nici cercetarea cu un atare obiect şi nici constatarea ce rezultă nu intră în competenţa Curţii Constituţionale care, faţă de obiectul excepţiei, urma sa o respingă ca fiind inadmisibila, aceasta fiind, în opinia subsemnatului, soluţia ce se impunea.

Judecător,

Şerban Viorel Stanoiu

------------