DECIZIA nr. 688 din 4 decembrie 2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal

Elena-Simina Tănăsescu - președinte

Asztalos Csaba-Ferenc - judecător

Mihai Busuioc - judecător

Mihaela Ciochină - judecător

Dacian-Cosmin Dragoș - judecător

Dimitrie-Bogdan Licu - judecător

Laura-Iuliana Scântei - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent-șef

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, excepție ridicată de Blaj George Iosif în Dosarul nr. 1.518/338/2020 al Curții de Apel Brașov - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 82 D/2021.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca devenită inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, ca urmare a pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 222 din 20 aprilie 2023, prin care s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal, care privește sintagma „și dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței“, este constituțională numai în măsura în care nu se aplică în ipoteza schimbării încadrării juridice a faptei, ulterior citirii actului de sesizare a instanței, într-o infracțiune pentru care legea a prevăzut în mod expres că este posibilă împăcarea.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele

4. Prin Decizia penală nr. 591/AP din 21 octombrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 1.518/338/2020, Curtea de Apel Brașov - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, excepție ridicată de Blaj George Iosif într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției autorului excepției sub aspectul comiterii infracțiunii de furt calificat, cauză în care, după citirea actului de sesizare, s-a solicitat împăcarea părților.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că dispozițiile art. 159 alin. (3) din Codul penal încalcă dreptul la apărare al părților procesului penal, întrucât limitează în timp, la momentul procesual al citirii actului de sesizare, posibilitatea exercitării de către acestea a dreptului de a se împăca. Se menționează că dispozițiile Codului de procedură penală din 1968 prevedeau posibilitatea împăcării părților până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive. Se arată că, în cauza în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate, una dintre persoanele vătămate, care nu a putut fi prezentă la termenele anterioare, și-a manifestat dorința de a se împăca cu inculpatul.

6. Curtea de Apel Brașov - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că stabilirea unor reguli imperative privind desfășurarea procesului penal este de competența exclusivă a legiuitorului, care, prin limitarea momentului până la care poate interveni împăcarea părților, nu a încălcat dreptul la apărare al acestora.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Guvernul susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Sunt invocate, în acest sens, deciziile Curții Constituționale nr. 508 din 7 octombrie 2014, nr. 311 din 9 mai 2017, paragraful 24, și nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 159 alin. (3) din Codul penal, care au următorul cuprins: „Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit și dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței.“

12. Se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare, astfel cum acestea sunt interpretate, în temeiul art. 20 alin. (1) cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului, și prin prisma prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 159 alin. (3) din Codul penal au mai constituit obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunțate, în acest sens, Decizia nr. 311 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 3 august 2017, și Decizia nr. 407 din 4 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1133 din 14 decembrie 2023, prin care a respins, ca neîntemeiate, excepțiile de neconstituționalitate invocate.

14. Prin Decizia nr. 311 din 9 mai 2017, paragrafele 21-24, Curtea a reținut că împăcarea constituie înțelegerea intervenită între persoana vătămată/partea civilă și suspect/inculpat de a pune capăt conflictului născut din săvârșirea infracțiunii și de a renunța la punerea în mișcare a acțiunii penale sau la continuarea procesului penal. Instituția împăcării este reglementată prin dispozițiile art. 159 din Codul penal, articol ce încheie sediul materiei rezervat ansamblului cauzelor care înlătură răspunderea penală. Act bilateral caracterizat prin acordul de voință dintre persoanele între care intervine, împăcarea este o cauză care înlătură răspunderea penală în privința anumitor infracțiuni și care stinge și acțiunea civilă, efecte care se produc dacă împăcarea are loc până la citirea actului de sesizare a instanței [art. 159 alin. (1), (2) și (3) din Codul penal]. Pentru anumite categorii de persoane fizice sunt înscrise anumite cerințe în alin. (4) al art. 159 din Codul penal, iar pentru persoanele juridice cerințele sunt prevăzute de alin. (5) și (6) ale aceluiași articol.

15. Prin aceeași decizie, anterior citată, Curtea a reținut, cu privire la conținutul instituției împăcării din noul Cod penal, că acesta a fost substanțial reconsiderat față de cel din Codul penal din 1969 (art. 132), prin instituirea unor noi condiții și introducerea de dispoziții exprese privind funcționarea instituției în cazul persoanei juridice, remarcându-se, în primul rând, restrângerea sferei infracțiunilor în cazul cărora este aplicabilă. Astfel, potrivit art. 159 alin. (1) din Codul penal, împăcarea poate interveni numai în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu și numai dacă legea o prevede în mod expres. Instituția împăcării este incidentă în cazul următoarelor infracțiuni: furt - art. 228 din Codul penal; furt calificat - art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și c) din Codul penal; furt de folosință - art. 230 din Codul penal - în temeiul art. 231 alin. (2) din Codul penal; însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor - art. 243 din Codul penal; înșelăciunea - art. 244 din Codul penal; înșelăciunea privind asigurările - art. 245 din Codul penal. De asemenea, tot în Codul penal sunt evidențiate și alte incriminări, respectiv aceea de la art. 199 alin. (2) referitoare la violența în familie, infracțiunile de lovire sau alte violențe prevăzute în art. 193 și de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196, săvârșite asupra unui membru de familie, când acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu, iar împăcarea înlătură răspunderea penală. Totodată, în cazul infracțiunilor de lovire sau alte violențe prevăzute în art. 193 din Codul penal și de vătămare corporală din culpă prevăzute în art. 196 din Codul penal, săvârșite asupra unui membru de familie, împăcarea înlătură răspunderea penală numai dacă acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu, și nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Așadar, prin noul Cod penal s-a produs răsturnarea regulii valabile în reglementarea anterioară, împăcarea putând interveni numai în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu și numai dacă legea o prevede în mod expres.

16. Un alt element de noutate - constatat de Curte prin Decizia nr. 311 din 9 mai 2017, precitată - a fost introdus prin dispozițiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal și vizează momentul procesual până la care poate interveni împăcarea, și anume până la citirea actului de sesizare a instanței, ceea ce înseamnă că împăcarea poate interveni în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și în fața instanței de fond, dar numai până la citirea actului de sesizare. Referitor la momentul procesual până la care poate interveni împăcarea în situațiile tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care se aplică tuturor inculpaților trimiși în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și pentru care, la acea dată, momentul citirii actului de sesizare a instanței fusese depășit. Pentru a răspunde exigențelor principiului constituțional al aplicării legii penale mai favorabile, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituție, așa cum acesta a fost detaliat în jurisprudența sa, Curtea a reținut că, până la încetarea situațiilor tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, împăcarea poate interveni până la primul termen de judecată stabilit ulterior datei publicării Deciziei nr. 508 din 7 octombrie 2014 în Monitorul Oficial al României, Partea I (paragrafele 23 și 25 din această ultimă decizie menționată).

17. Referitor la pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil, Curtea a reținut că acesta nu presupune un drept al părților și al subiecților procesuali principali de a dispune, prin împăcare, cu privire la acțiunea penală pusă în mișcare din oficiu, întrucât aceasta este atributul exclusiv al statului, art. 21 alin. (3) din Constituție reglementând doar modul echitabil de exercitare a ei. Ca atare, reglementarea conținutului instituției împăcării este de competența exclusivă a legiuitorului, care, în considerarea politicii sale penale, poate condiționa producerea efectelor împăcării de nedepășirea momentului procesual al citirii actului de sesizare a instanței, Totodată, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, mai sus menționată, Curtea a statuat că reglementarea de către legiuitor a termenului citirii actului de sesizare a instanței ca ultim moment în care poate interveni împăcarea este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și în restrângerea posibilității de exercitare abuzivă a acestui drept. În acest sens, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, Curtea a reținut că instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât și a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți titulari, cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (paragraful 21 din Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014).

18. În același sens sunt și Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 9 septembrie 2016, Decizia nr. 872 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 11 februarie 2019, și Decizia nr. 158 din 14 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 19 iunie 2019.

19. Pentru motivele arătate, Curtea a conchis că dispozițiile art. 159 alin. (3) din Codul penal nu încalcă prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil.

20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, Curtea apreciază că soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

21. Distinct de cele statuate de Curtea Constituțională prin jurisprudența anterior invocată, Curtea reține că, pentru aceleași considerente, mai sus arătate, textul criticat nu încalcă nici dreptul la apărare. De altfel, dreptul la apărare este un drept fundamental relativ, garantat, conform art. 24 din Constituție, în condițiile legii. Acesta presupune posibilitatea părților procesului penal de a se apăra singure sau de a beneficia de apărarea făcută de un avocat ales sau numit din oficiu, în condițiile legii procesual penale, cu asigurarea drepturilor prevăzute la art. 88-96 din Codul de procedură penală. Or, garanțiile procesuale anterior menționate ale dreptului la apărare sunt asigurate părților procesului penal, în ipoteza reglementată la art. 159 alin. (3) din Codul penal, în limitele procedurii împăcării, astfel cum aceasta a fost reglementată potrivit politicii penale a statului.

22. Referitor la Decizia nr. 222 din 20 aprilie 2023, Curtea reține că prin aceasta a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal, care privește sintagma „și dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței“, este constituțională numai în măsura în care nu se aplică în ipoteza schimbării încadrării juridice a faptei, ulterior citirii actului de sesizare a instanței, într-o infracțiune pentru care legea a prevăzut în mod expres că este posibilă împăcarea. Or, critica formulată de autorul excepției nu vizează ipoteza schimbării încadrării juridice a faptei ulterior momentului citirii actului de sesizare, motiv pentru care decizia anterior menționată nu este incidentă în prezenta cauză.

23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Blaj George Iosif în Dosarul nr. 1.518/338/2020 al Curții de Apel Brașov - Secția penală și constată că dispozițiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Brașov - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 4 decembrie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent-șef,

Cristina Teodora Pop

-----