DECIZIA nr. 385 din 18 septembrie 2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 296^27 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și ale art. 46 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

Elena-Simina Tănăsescu - președinte

Asztalos Csaba-Ferenc - judecător

Mihai Busuioc - judecător

Mihaela Ciochină - judecător

Cristian Deliorga - judecător

Dimitrie-Bogdan Licu - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Raluca-Alexandra Buterez-Fășie - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan Laurențiu Sorescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 296^27 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și cele ale art. 46 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Alexandru-Dan Gună în Dosarul nr. 5.120/30/2019 al Tribunalului Timiș - Secția de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.339D/2020.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției invocate. Arată, în esență, că nu există o discriminare a autorului excepției în raport cu celelalte categorii de contribuabili, întrucât se aplică regimuri fiscale diferite unor categorii diferite de contribuabili. În acest sens, reprezentantul Ministerului Public precizează că autorul excepției are posibilitatea de a beneficia de scutirea de la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate acordată anumitor categorii de contribuabili, atât timp cât acesta deține calitatea cerută de dispozițiile legale în acest sens. Legiuitorul beneficiază de o marjă de apreciere în stabilirea sarcinilor fiscale pe care o anumită categorie de contribuabili ar trebui să le suporte.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele

4. Prin Încheierea din 20 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 5.120/30/2019, Tribunalul Timiș - Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 296^27 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și a dispozițiilor art. 46 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Alexandru-Dan Gună într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii acestuia de anulare a unei decizii de impunere.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține că dispozițiile art. 296^27 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 creează o vădită discriminare între diverse categorii de contribuabili, în condițiile în care obligația de plată a contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru anumite categorii de venituri, enumerate limitativ de art. 296^27 alin. (1) din Legea 571/2003, este prevăzută doar în sarcina anumitor contribuabili, condiționat de obținerea de către aceștia a unor venituri de tipul celor menționate în capitolul I din aceeași lege. Se mai susține că prevederile art. 296^27 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 creează premisele aplicării unor regimuri fiscale diferite unor categorii de contribuabili aflați în situații identice, motiv pentru care acestea contravin prevederilor art. 16 și ale art. 56 alin. (2) din Constituție ce reglementează așezarea justă a sarcinilor fiscale.

6. Referitor la dispozițiile art. 46 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, autorul excepției apreciază că acestea nu respectă standardele de calitate a legii, întrucât nu permit subiecților de drept să determine care sunt condițiile necesar a fi îndeplinite pentru ca actele administrative fiscale emise, în lipsa semnăturii persoanelor împuternicite ale organelor fiscale, respectiv a ștampilei organului emitent, să fie valabile.

7. Tribunalul Timiș - Secția de contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția invocată este neîntemeiată și, în acest sens, amintește considerentele deciziilor Curții Constituționale nr. 903 din 17 decembrie 2015 și nr. 608 din 10 octombrie 2019, prin care Curtea a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 296^27 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și ale art. 46 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, analizând critici similare celor din prezenta cauză.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 296^27 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, și ale art. 46 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015.

12. Curtea observă că Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal a fost abrogată prin art. 502 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015. Însă, ținând cont de Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a stabilit că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea urmează să exercite controlul de constituționalitate asupra prevederilor art. 296^27 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Dispozițiile criticate au următorul cuprins:– Art. 296^27 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

Persoanele care nu realizează într-un an fiscal venituri de natura celor menționate la cap. I, venituri sub forma indemnizațiilor de șomaj, venituri din pensii mai mici de 740 lei, precum și venituri de natura celor menționate la art. 296^21 alin. (1) lit. a)-d), g) și h), art. 52 alin. (1) lit. b)-d) și din asocierile fără personalitate juridică prevăzute la art. 13 lit. e) au obligația plății contribuției de asigurări sociale de sănătate asupra veniturilor prevăzute la alin. (1).

– Prevederile art. 296^27 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, la care face referire textul criticat, au următorul cuprins: „Contribuția de asigurări sociale de sănătate se datorează și de către persoanele care realizează venituri din

Contribuția de asigurări sociale de sănătate se datorează și de către persoanele care realizează venituri din

a) cedarea folosinței bunurilor;

b) investiții;

c) premii și câștiguri din jocuri de noroc;

d) operațiunea de fiducie, potrivit titlului III;

e) alte surse, astfel cum sunt prevăzute la art. 78.“

– Art. 46 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

Actul administrativ fiscal emis în condițiile alin. (2) și tipărit prin intermediul unui centru de imprimare masivă este valabil și în cazul în care nu poartă semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, și ștampila organului emitent, dacă îndeplinește cerințele legale aplicabile în materie.

– Prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, la care face referire textul criticat, au următorul cuprins: „Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente

Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente

a) denumirea organului fiscal emitent;

b) data la care a fost emis și data de la care își produce efectele;

c) datele de identificare a contribuabilului/plătitorului și, dacă este cazul, datele de identificare a persoanei împuternicite de contribuabil/plătitor;

d) obiectul actului administrativ fiscal;

e) motivele de fapt;

f) temeiul de drept;

g) numele și calitatea persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;

h) semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, precum și ștampila organului fiscal emitent;

i) posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestației și organul fiscal la care se depune contestația;

j) mențiuni privind audierea contribuabilului/plătitorului.

13. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile art. 296^27 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 56 alin. (2) privind contribuțiile financiare. În ceea ce privește dispozițiile art. 46 alin. (6) din Legea nr. 207/2015, autorul excepției apreciază că acest text de lege contravine dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept și ale art. 1 alin. (5) privind cerințele de calitate ale legii.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 296^27 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, Curtea observă că reglementarea legală criticată face parte din capitolul III, intitulat „Contribuția de asigurări sociale de sănătate privind persoanele care realizează alte venituri, precum și persoanele care nu realizează venituri“, cuprins în titlul IX^2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, titlu referitor la contribuțiile sociale obligatorii. Așa cum reiese din chiar titlul capitolului anterior menționat, legiuitorul a distins între două categorii de situații, și anume contribuția de asigurări sociale de sănătate datorată de persoanele care realizează alte venituri și contribuția de asigurări sociale de sănătate datorată de persoane care nu realizează venituri.

15. Referitor la contribuția de asigurări sociale de sănătate, în jurisprudența sa, concretizată, spre exemplu, prin Decizia nr. 504 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 610 din 12 august 2015, paragraful 14 (reiterând cele reținute în Decizia nr. 705 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 31 octombrie 2007, și în Decizia nr. 1.011 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 6 august 2009), Curtea a statuat că sistemul asigurărilor sociale de sănătate își poate realiza obiectivul principal datorită solidarității celor care contribuie, astfel încât obligația de a contribui la acest sistem reprezintă, de fapt, o expresie a prevederilor constituționale care reglementează ocrotirea sănătății și a celor care consacră obligația statului de a asigura protecția socială a cetățenilor. Astfel, Curtea a observat că Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății prevede că întreaga societate trebuie să contribuie la efortul protejării sănătății populației, în temeiul principiului solidarității și al subsidiarității.

16. Așa fiind, Curtea a reținut în Decizia nr. 903 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 9 martie 2016, paragrafele 18 și 19, că obligativitatea asigurării și a contribuției la sistemul asigurărilor sociale de sănătate trebuie analizată în legătură cu un alt principiu care stă la baza acestui sistem, și anume cel al solidarității. Astfel, datorită solidarității celor care contribuie, acest sistem își poate realiza obiectivul principal, respectiv cel de a asigura un minimum de asistență medicală pentru populație, inclusiv pentru acele categorii de persoane care se află în imposibilitatea de a contribui la constituirea fondurilor de asigurări de sănătate (a se vedea, în acest sens, considerentele Deciziei nr. 351 din 24 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 29 iulie 2014, paragraful 15, și cele ale Deciziei nr. 335 din 10 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 23 mai 2011).

17. De asemenea, Curtea a statuat că legea instituie nu doar dreptul cetățenilor de a beneficia de serviciile sistemului public de sănătate, ci și obligația acestora de a contribui la fondul de asigurări sociale de sănătate. Persoanele exceptate de la plata acestei contribuții sunt prevăzute expres în Legea nr. 95/2006 (și în Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal), astfel că, în afara acestora, tuturor celorlalți cetățeni le revine obligația mai sus amintită. Din momentul în care se naște această obligație, iar asiguratul plătește contribuția, legea îi dă acestuia dreptul de a beneficia de pachetul de servicii medicale în sistemul public de sănătate. Curtea a conchis că numai legiuitorul este în drept să stabilească acele categorii de venituri pentru care urmează a se plăti contribuții la bugetul asigurărilor de sănătate; în lipsa plății acestei contribuții, persoana nu poate dobândi ex officio calitatea de asigurat. Faptul că legiuitorul are posibilitatea de a excepta unele categorii de venituri de la plata unor astfel de contribuții reprezintă o chestiune care ține în mod exclusiv de opțiunea sa. O atare exceptare nu este o cerință de ordin constituțional (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 369 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 19 august 2014).

18. Referitor la pretinsa încălcare a dispozițiilor constituționale ale art. 56 din Constituție de către art. 296^27 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, Curtea a reținut în Decizia nr. 903 din 17 decembrie 2015, precitată, paragraful 20, că aceste dispoziții constituționale prevăd obligația cetățenilor de a contribui prin impozite și prin taxe la cheltuielile publice, or, în cazul sistemului public de sănătate, aceste cheltuieli publice vizează însăși îndeplinirea obligației constituționale a statului de a asigura ocrotirea sănătății și protecția socială a cetățenilor. Totodată, Curtea a arătat că dispozițiile constituționale ale art. 56 trebuie coroborate cu cele ale art. 139 alin. (3) din Legea fundamentală, potrivit cărora sumele reprezentând contribuțiile la constituirea unor fonduri se folosesc, în condițiile legii, numai potrivit destinației acestora. Astfel, contribuțiile datorate potrivit dispozițiilor legale criticate sunt destinate acoperirii unor cheltuieli publice - cele privind asigurarea sănătății populației. În acest context, prin Decizia nr. 224 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Curtea a apreciat că obligația de a contribui la fondul asigurărilor sociale de sănătate cu o cotă-parte din veniturile provenind din activitățile desfășurate nu poate fi considerată ca reprezentând, în sine, o încălcare a prevederilor Legii fundamentale.

19. În ceea ce privește încălcarea art. 16 alin. (1) și (2) privind egalitatea în fața legii, prin dispozițiile art. 296^27 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, Curtea a reținut, prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, că principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice. De asemenea, art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, ci și necesitatea lui (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002). Or, Curtea constată că dispozițiile legale criticate se aplică tuturor persoanelor aflate în aceeași situație juridică și, prin urmare, nici această critică nu poate fi primită.

20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să schimbe jurisprudența Curții Constituționale, soluția și considerentele deciziilor amintite anterior își mențin valabilitatea și în ceea ce privește dispozițiile art. 296^27 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, criticate în prezenta cauză.

21. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, Curtea observă că dispozițiile criticate preiau soluția legislativă cuprinsă inițial în art. 43 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum acest articol a fost modificat prin Ordonanța Guvernului nr. 2/2012 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, iar, ulterior, ca urmare a modificărilor aduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/2014 pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru reglementarea unor măsuri fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 23 iunie 2014, a devenit art. 43 alin. (6), având același conținut normativ.

22. Totodată, Curtea reține că textul criticat a mai făcut obiect al controlului de constituționalitate prin raportare la critici similare, în acest sens fiind, spre exemplu, Decizia nr. 443 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 14 ianuarie 2014, și Decizia nr. 608 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 12 februarie 2020.

23. Astfel, prin Decizia nr. 608 din 10 octombrie 2019, precitată, paragrafele 17, 18 și 21-23, Curtea a reținut că actele administrative fiscale care se emit în condițiile art. 46 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală de către organul fiscal central și se tipăresc prin intermediul unui centru de imprimare masivă se stabilesc, potrivit art. 46 alin. (7) din același act normativ, prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală, astfel că această categorie distinctă de acte administrative fiscale este determinată nu de destinatarul lor, ci de obiectul acestora. Acest element se constituie într-un criteriu obiectiv și rațional, care justifică, în lumina exigențelor ce caracterizează principiul egalității, tratamentul juridic diferit al acestei categorii de acte administrative fiscale față de celelalte - și, implicit, al destinatarilor lor.

24. De asemenea, referitor la critica privind lipsa de predictibilitate și claritate a normei criticate, Curtea a statuat că, în conformitate cu dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, prin Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 1.155/2016 privind emiterea prin intermediul centrului de imprimare masivă a unor acte administrative fiscale și procedurale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 12 aprilie 2016, precum și prin Ordinul viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării regionale și administrației publice, nr. 3.097/2016 pentru aplicarea prevederilor art. 46 alin. (8) și art. 47 alin. (9) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 5 decembrie 2016, este prevăzută lista actelor administrative fiscale, actelor de executare și altor acte emise de organul fiscal local ce pot fi comunicate prin mijloace electronice de transmitere la distanță sau tipărite prin intermediul unui centru de imprimare masivă, valabile fără semnătura persoanelor împuternicite și ștampila organului fiscal local. Prin urmare, aceste acte sunt limitative, fiind prevăzute strict în legislația în materie.

25. Modalitatea de emitere a actului administrativ fiscal în condițiile art. 46 alin. (6) din Legea nr. 207/2015, respectiv tipărit prin intermediul unui centru de imprimare masivă, nu afectează în niciun fel exercitarea deplină a drepturilor persoanelor cărora acel act li se adresează. Aceasta deoarece actele administrative fiscale emise pe suport hârtie cuprind următoarele elemente de identificare: denumirea organului fiscal emitent; data la care a fost emis și data de la care își produce efectele; datele de identificare a contribuabilului/plătitorului și, dacă este cazul, datele de identificare a persoanei împuternicite de contribuabil/plătitor; obiectul actului administrativ fiscal; motivele de fapt; temeiul de drept; numele și calitatea persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii; semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, precum și ștampila organului fiscal emitent; posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestației și organul fiscal la care se depune aceasta, precum și mențiuni privind audierea contribuabilului/plătitorului. Chiar dacă, din rațiuni practice, legiuitorul a prevăzut în mod explicit valabilitatea actului administrativ fiscal tipărit prin intermediul unui centru de imprimare masivă, în lipsa semnăturii persoanei împuternicite și a ștampilei organului fiscal emitent, un astfel de act cuprinde suficiente elemente pentru a putea fi identificate atât organul emitent, cât și persoana împuternicită a acestuia, pentru o eventuală răspundere disciplinară, civilă sau penală, după caz. O asemenea persoană va răspunde în fața legii în aceleași condiții ca persoana care a semnat și ștampilat actul administrativ fiscal (în acest sens, a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 198 din 12 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 11 martie 2009, sau Decizia nr. 1.355 din 22 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 9 decembrie 2009).

26. Prin urmare, lipsa celor două elemente reprezintă excepția de la regula instituită de art. 46 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, text referitor la elementele și condițiile de formă pe care trebuie să le cuprindă actul administrativ fiscal. Excepția vizează în mod strict doar situația actelor administrative fiscale tipărite prin intermediul unui centru de imprimare masivă și se justifică tocmai prin modalitatea aparte de emitere, în sens fizic sau material, a respectivului document, fără a avea nicio altă implicație asupra forței sale juridice. Rațiunea avută în vedere de legiuitor pentru a consacra o astfel de excepție o constituie necesitatea de a reduce formalismul în cazul actelor administrative fiscale emise în număr foarte mare și care privesc același tip de situație fiscală. Așadar, un act administrativ fiscal, indiferent de mijloacele folosite pentru emiterea lui, adică act emis pe suport hârtie sau în formă electronică, are aceeași forță juridică.

27. Nu în ultimul rând, Curtea a subliniat în Decizia nr. 608 din 10 octombrie 2019, precitată, că, potrivit art. 13 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voința legiuitorului, așa cum este exprimată în lege. În cazul în care voința legiuitorului nu reiese clar din textul legii, se ține seama de scopul emiterii actului normativ. Prevederile legislației fiscale se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul legii, iar în cazul în care acestea sunt susceptibile de mai multe înțelesuri, se interpretează în sensul care corespunde cel mai bine obiectului și scopului legii, în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul. Dacă după aplicarea regulilor de interpretare mai sus menționate prevederile legislației fiscale rămân neclare, acestea se interpretează în favoarea contribuabilului/plătitorului. De altfel, așa cum s-a subliniat de nenumărate ori în jurisprudența instanței de contencios constituțional (spre exemplu, Decizia nr. 129 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 25 mai 2017, paragraful 24), în acord cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, în acest sens, hotărârile pronunțate în cauzele Cantoni împotriva Franței, paragraful 35, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi - S.R.L. și alții împotriva Italiei, paragraful 109), oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept fiscal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna, astfel încât rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor. Niciodată normele nu trebuie interpretate în mod singular, disparat, ci trebuie avută în vedere o coroborare a acestora cu întregul cadru legislativ în materie fiscală.

28. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să schimbe jurisprudența Curții Constituționale, soluția și considerentele deciziilor nr. 443 din 29 octombrie 2013 și nr. 608 din 10 octombrie 2019 își mențin valabilitatea și în prezenta cauză.

29. În ceea ce privește criticile autorului excepției cu privire la încălcarea normelor de tehnică legislativă, Curtea reține că pentru a genera un viciu de neconstituționalitate, nerespectarea normelor de tehnică legislativă trebuie să afecteze substanța normativă, să altereze claritatea ideii conținute de acestea sau să creeze o confuzie insolubilă cu privire la sensul prevederii legale. Or, așa cum s-a arătat anterior, dispozițiile art. 46 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală îndeplinesc cerințele de calitate ale legii, fiind clare, precise și previzibile.

30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Alexandru-Dan Gună în Dosarul nr. 5.120/30/2019 al Tribunalului Timiș - Secția de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 296^27 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și ale art. 46 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Timiș - Secția de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 18 septembrie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent,

Raluca-Alexandra Buterez-Fășie

----