DECIZIA nr. 444 din 15 octombrie 2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 alin. (3) și ale art. 132 din Legea societăților nr. 31/1990

Marian Enache

- președinte

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Ionița Cochințu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 alin. (3) și ale art. 132 din Legea societăților nr. 31/1990, excepție ridicată de Dumitru Nancu în Dosarul nr. 45.509/3/2017 al Curții de Apel București - Secția a V-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.263D/2019.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că autorul excepției de neconstituționalitate a depus o cerere de renunțare la judecarea excepției de neconstituționalitate.

4. Curtea pune în discuție cererea formulată de autorul excepției de neconstituționalitate. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea acestei cereri, având în vedere dispozițiile Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, precum și faptul că excepția de neconstituționalitate este de ordine publică. Deliberând, Curtea respinge cererea formulată, ca inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 55 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituțională, legal sesizată, procedează la examinarea constituționalității, nefiind aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă referitoare la (…)stingerea procesului (…)“.

5. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care, în ceea ce privește critica de neconstituționalitate raportată la art. 16 din Constituție, pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției, întrucât prevederile constituționale se referă la egalitatea cetățenilor în drepturi fundamentale, nu la tratament juridic diferențiat aplicat în funcție de diferitele tipuri de hotărâri adoptate de către organele de conducere ale societăților; raportat la celelalte dispoziții constituționale invocate în susținerea excepției, pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției, întrucât hotărârile ordinare ale consiliului de administrație sunt supuse verificării adunării generale a acționarilor, ale cărei hotărâri, la rândul lor, sunt supuse cenzurii instanțelor judecătorești, iar Decizia Curții Constituționale nr. 382 din 31 mai 2018, menționată în motivarea excepției de neconstituționalitate, prin comparație, nu este aplicabilă în cauză, deoarece vizează atacarea unor hotărâri emise de aceste organe în exercitarea unor atribuții delegate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele

6. Prin Încheierea din 12 iunie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 45.509/3/2017, Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 alin. (3) și ale art. 132 din Legea societăților nr. 31/1990, excepție ridicată de Dumitru Nancu într-o cauză având ca obiect soluționarea apelului formulat împotriva Sentinței civile nr. 1.475 din 11 mai 2018, pronunțată de Tribunalul București, prin care a fost admisă excepția inadmisibilității cererii privind anularea Deciziei nr. 25 din 8 noiembrie 2017 a Consiliului de administrație al Fondului Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii - S.A. - IFN (FNGCIMM - S.A. - IFN), decizie prin care, astfel cum reiese din dosarul cauzei, s-a prelungit un contract de mandat și s-a amânat numirea în funcția de director general adjunct, reclamantul având la data emiterii deciziei contestate funcția de director [nefiind adoptată în contextul unei delegări a exercițiului atribuțiilor adunării generale în temeiul art. 114 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, respectiv a celor privitoare la mutarea sediului societății, schimbarea obiectului de activitate sau la majorarea capitalului social, atribuții care pot fi delegate către consiliul de administrație, respectiv către directorat, prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale extraordinare].

7. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile art. 114 alin. (3) și ale art. 132 din Legea societăților nr. 31/1990 sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că pot fi contestate în justiție doar deciziile/hotărârile consiliului de administrație date în îndeplinirea atribuțiilor prevăzute la art. 113 lit. b) și c) din aceeași lege, fiind excluse de la controlul de legalitate orice alte decizii/hotărâri ale consiliului de administrație. De asemenea, se învederează că Legea nr. 31/1990 nu ar interzice în mod concret acest control, ci prevede doar care dintre deciziile consiliului de administrație/directoratului pot fi supuse controlului de legalitate, iar dacă textul criticat, în coroborare cu prevederile Codului civil, se interpretează că numai acestea sunt supuse controlului instanței judecătorești sunt afectate prevederile constituționale privind egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție și înfăptuirea justiției. În susținerea criticilor de neconstituționalitate se menționează Decizia nr. 382 din 31 mai 2018, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, care nu permite contestarea în justiție, pe calea acțiunii în anulare prevăzute de art. 132 din lege, a deciziilor consiliului de administrație, respectiv ale directoratului luate în exercitarea atribuției delegate de majorare a capitalului social, este neconstituțională. În acest context, se învederează că instanța constituțională a analizat textul punctual, raportat numai la critica de neconstituționalitate cu care a fost sesizată, și nu s-a pronunțat asupra posibilității de a contesta în justiție toate și oricare alte decizii ale consiliului de administrație, respectiv ale directoratului, care, deși nu au fost date în domeniul atribuțiilor delegate de adunarea generală a acționarilor, vatămă interesele unei persoane. Față de această împrejurare, se apreciază că normele criticate sunt contrare principiilor egalității și unicității și egalității justiției în ceea ce privește accesul liber la justiție pentru toate persoanele. În contextul criticilor de neconstituționalitate este menționată jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului în materia principiilor invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate.

8. Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât posibilitatea atacării în justiție doar a deciziilor consiliului de administrație adoptate în exercitarea atribuțiilor delegate de adunarea generală a acționarilor, prevăzute de art. 114 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, cu încălcarea legii sau a actului constitutiv, precum și instituirea doar în cazul acestor decizii a aceluiași regim juridic aplicabil hotărârilor adunării generale a acționarilor, nerecunoscut celorlalte decizii ale consiliului de administrație, nu intră în contradicție cu dispozițiile constituționale menționate în susținerea acesteia. Astfel, dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, acesta putând fi limitat prin anumite condiții de formă și de fond impuse de legiuitor. De asemenea, legiuitorul poate institui reguli procedurale diferite, în considerarea unor situații diferite, iar aplicarea acestora de către instanța judecătorească nu aduce atingere principiului constituțional al înfăptuirii justiției în numele legii. Or, din moment ce deciziile consiliului de administrație, altele decât cele adoptate în exercitarea atribuțiilor delegate de adunarea generală a acționarilor, pot fi cenzurate de adunarea generală a acționarilor, ca organ de control, iar partea nemulțumită poate ataca în instanță hotărârea adunării generale a acționarilor cu privire la acest aspect, accesul liber la justiție este pe deplin respectat prin posibilitatea părții de a se adresa instanței judecătorești.

9. Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 114 alin. (3) și ale art. 132 din Legea societăților nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare, care au următorul cuprins: – Art. 114 alin. (3): „(3) În cazul în care consiliul de administrație, respectiv directoratul este mandatat să îndeplinească măsurile prevăzute de art. 113 lit. b) și c), dispozițiile art. 131 alin. (4) și (5), ale art. 132, cu excepția alin. (6) și (7), precum și prevederile art. 133 se aplică deciziilor consiliului de administrație, respectiv celor ale directoratului, în mod corespunzător. Societatea va fi reprezentată în instanță de către persoana desemnată de președintele instanței dintre acționarii ei, care va îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată, până ce adunarea generală, convocată în acest scop, va alege o altă persoană.“;– Art. 132

(1) Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii sau actului constitutiv sunt obligatorii chiar pentru acționarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra.

(2) Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiție, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de oricare dintre acționarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra și au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței.

(3) Când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acțiune este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată și de orice persoană interesată.

(4) Membrii consiliului de administrație, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcție.

(5) Cererea se va soluționa în contradictoriu cu societatea, reprezentată prin consiliul de administrație, respectiv prin directorat.

(6) Dacă hotărârea este atacată de toți membrii consiliului de administrație, societatea va fi reprezentată în justiție de către persoana desemnată de președintele instanței dintre acționarii ei, care va îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată, până ce adunarea generală, convocată în acest scop, va numi un reprezentant.

(7) Dacă hotărârea este atacată de toți membrii directoratului, societatea va fi reprezentată în justiție de către consiliul de supraveghere.

(8) Dacă au fost introduse mai multe acțiuni în anulare, ele pot fi conexate.

(9) Cererea se va judeca în camera de consiliu. Hotărârea judecătorească pronunțată este supusă numai apelului.

(10) Hotărârea definitivă de anulare va fi menționată în registrul comerțului și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. De la data publicării ea este opozabilă tuturor acționarilor.

13. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, ale art. 21 - Accesul liber la justiție și ale art. 124 alin. (1) și (2) referitor la înfăptuirea justiției. De asemenea, prin prisma normelor constituționale antereferite, sunt menționate prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate și verificând condițiile de admisibilitate a acesteia prevăzute, printre altele, la art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, potrivit căruia „Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale“, Curtea observă că în cazul dispozițiilor art. 114 alin. (3), coroborate cu ale art. 132 din Legea nr. 31/1990, există o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate, cu rezervă de interpretare, respectiv Decizia nr. 382 din 31 mai 2018, precitată. Prin această decizie, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, care nu permite contestarea în justiție, pe calea acțiunii în anulare prevăzute de art. 132 din lege, a deciziilor consiliului de administrație, respectiv ale directoratului luate în exercitarea atribuției delegate de majorare a capitalului social, este neconstituțională.

15. În acest context, Curtea reține că, în jurisprudența sa, a statuat că, în acest caz, poate forma obiect al controlului de constituționalitate exercitat pe calea ridicării unei excepții de neconstituționalitate numai acea interpretare a normei legale care nu a fost exclusă din cadrul constituțional, în caz contrar excepția fiind inadmisibilă sau devenită inadmisibilă, după caz (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 486 din 25 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 31 octombrie 2014, paragraful 16).

16. Față de această împrejurare, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate formulată în prezenta cauză este admisibilă, nefiind aplicabile dispozițiile antereferite din Legea nr. 47/1992, întrucât, astfel cum reiese din actele dosarului cauzei și așa cum se va arăta în continuare, critica de neconstituționalitate din speța de față este diferită de cea analizată prin Decizia nr. 382 din 31 mai 2018. Astfel, prevederile art. 114 și art. 132 din Legea nr. 31/1990 fac parte din titlul III - Funcționarea societăților, capitolul IV - Societățile pe acțiuni, secțiunea a 2-a - Despre adunările generale și stabilesc, pe lângă regulile privind întrunirea adunărilor generale ordinare și competența decizională a acestora, condițiile și limitele delegării unora dintre atribuțiile adunărilor generale extraordinare către consiliul de administrație sau către directorat, categoriile de atribuții care pot fi delegate (limitativ și exclusiv atribuțiile referitoare la mutarea sediului societății, schimbarea obiectului de activitate al societății și majorarea capitalului social), natura și forța juridică a hotărârilor adunării generale a acționarilor, condițiile și procedura de contestare a hotărârilor adunării generale a acționarilor, asimilarea regimului juridic al deciziilor luate de organele de gestiune în exercitarea atribuțiilor delegate de adunarea generală a acționarilor cu cel al hotărârilor luate de acest din urmă organ.

17. În acest context, Curtea reține că, în virtutea legii, pot fi contestate în fața instanțelor judecătorești hotărârile adunării generale a acționarilor contrare legii sau actului constitutiv, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de oricare dintre acționarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra și au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței, iar când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acțiune este imprescriptibil, cererea putând fi formulată și de orice persoană interesată [art. 132 alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990]. Acest drept la acțiune în anulare a fost prevăzut, în dinamica legislativă, în mod corespunzător, numai împotriva deciziilor consiliului de administrație, respectiv a celor ale directoratului adoptate în urma mandatării de către adunarea generală cu exercitarea unor atribuții ale sale referitoare la mutarea sediului societății și la schimbarea obiectului de activitate al societății, nefiind posibilă și utilizarea acțiunii în anulare împotriva altor decizii ale consiliului de administrație, respectiv ale directoratului date în alte situații de delegare de atribuții, respectiv decizia de majorare a capitalului social.

18. Față de această împrejurare, prin Decizia nr. 382 din 31 mai 2018, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 114 alin. (3) din Legea societăților nr. 31/1990, care nu permite contestarea în justiție, pe calea acțiunii în anulare prevăzute de art. 132 din lege, a deciziilor consiliului de administrație, respectiv ale directoratului luate în exercitarea atribuției delegate de majorare a capitalului social, este neconstituțională. La pronunțarea acestei soluții, Curtea a avut în vedere faptul că art. 114 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 a reglementat posibilitatea ca exercițiul atribuțiilor adunării generale extraordinare referitoare la mutarea sediului societății, schimbarea obiectului de activitate al acesteia - limitată doar la activitatea ori activitățile secundare ale societății, mai puțin domeniul și activitatea principală -, precum și la majorarea capitalului social să fie delegat către consiliul de administrație, respectiv directorat, prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale extraordinare. Art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 prevede că deciziile consiliului de administrație sau directoratului date în domeniul atribuțiilor delegate de adunarea generală a acționarilor cu privire la mutarea sediului sau schimbarea obiectului secundar de activitate pot forma obiectul acțiunii în anulare, în aceste cazuri fiind prevăzută expres aplicabilitatea dispozițiilor art. 132 din lege care, la alin. (2), statuează că „Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiție, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de oricare dintre acționarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra și au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței“ (Decizia nr. 382 din 31 mai 2018, paragraful 16).

19. Având în vedere cele trei ipoteze în care atribuțiile adunării generale a acționarilor pot fi delegate consiliului de administrație/directoratului, potrivit art. 114 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, respectiv sediul social, obiectul secundar de activitate și capitalul social, Curtea a reținut că acestea reprezintă elemente esențiale ce trebuie cuprinse în actul constitutiv al unei societăți pe acțiuni, potrivit art. 8 lit. b), c) și d) din legea menționată (Decizia nr. 382 din 31 mai 2018, paragraful 20).

20. În acest context, Curtea a reținut că delegarea prevăzută de art. 114 din Legea nr. 31/1990 are un caracter excepțional și determinat, motivată fiind de operativitatea realizării măsurii respective, și are semnificația delegării de competențe, și nu a transferului de atribuții, astfel încât deciziile organelor de gestiune pot fi supuse controlului de legalitate. Modificarea celor trei elemente constitutive - sediul social, obiectul de activitate, majorarea capitalului social - poate fi delegată consiliului de administrație/directoratului, potrivit art. 114 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în aceleași modalități, respectiv prin actul constitutiv sau prin hotărâri ale adunării generale a acționarilor, iar sub aspectul efectelor produse de modificarea lor are loc o schimbare majoră în viața unei societăți, iar din punct de vedere juridic are loc o modificare a actului constitutiv al societății. Chiar dacă cele trei elemente constitutive au același regim sub aspectul stabilirii și al modificării lor, art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 a reglementat un regim juridic distinct în ceea ce privește posibilitatea contestării lor în justiție, respectiv pot forma obiect al acțiunii în anulare numai deciziile consiliului de administrație/directoratului date în executarea hotărârilor adunării generale a acționarilor de delegare a atribuțiilor de modificare a sediului și obiectului secundar de activitate. Cu toate acestea, decizia luată de consiliul de administrație/directorat în exercitarea atribuției delegate de majorare a capitalului social nu este una obișnuită - astfel încât menținerea sau invalidarea acesteia să fie atributul adunării generale în virtutea activității de control al gestiunii administratorilor -, fiind, pe de o parte, expres menționată în dispozițiile art. 114 alin. (1) din lege alături de schimbarea sediului sau a obiectului de activitate, iar, pe de altă parte, reprezentând un eveniment important în funcționarea unei societăți (Decizia nr. 382 din 31 mai 2018, paragrafele 24-26). Astfel, Curtea a apreciat că posibilitatea formulării, în temeiul art. 132 din Legea nr. 31/1990, a unei cereri de anulare a hotărârii adunării generale de mandatare a consiliului de administrație/directoratului de a majora capitalul social al societății nu legitimează absența controlului judiciar asupra deciziei luate ca urmare a punerii în executare a acestuia (Decizia nr. 382 din 31 mai 2018, precitată, paragraful 27).

21. Prin urmare, Curtea a constatat că excluderea de la controlul judecătoresc a deciziilor consiliului de administrație/directoratului de majorare a capitalului social echivalează cu imposibilitatea ca o instanță să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege de către un astfel de act și este de natură să aducă atingere substanței dreptului de acces liber la justiție consacrat de art. 21 din Constituție.

22. Or, critica autorului excepției de neconstituționalitate în prezenta cauză vizează extinderea sferei deciziilor consiliului de administrație/directoratului ce pot fi atacate direct în justiție, respectiv vizează toate hotărârile consiliului de administrație/directoratului, care sunt date în exercitarea atribuțiilor de organe ce exercită funcția de gestiune a societății și care se concretizează prin acte juridice efectuate în desfășurarea activității societății, pentru realizarea obiectului de activitate al acesteia - acte de administrare, de dispoziție, de conservare etc., altele decât cele ce implică realizarea atribuțiilor delegate expres și care, de drept, aparțin adunării generale a societății. În concret, nemulțumirea autorului excepției de neconstituționalitate constă în faptul că textele criticate nu prevăd și posibilitatea contestării, direct în fața instanțelor judecătorești, a celorlalte decizii ale consiliului de administrație/directoratului, care nu au fost adoptate în exercitarea atribuțiilor delegate de către adunarea generală a acționarilor, ci în exercitarea atribuțiilor și funcției proprii, de gestiune a societății. Astfel, prin critica formulată, autorul excepției de neconstituționalitate dorește ca toate deciziile date de către consiliul de administrație/directorat să fie supuse controlului de legalitate, având în vedere că, în opinia acestuia, Legea nr. 31/1990 nu interzice în mod concret acest control, ci numai prevede care sunt deciziile consiliului de administrație/directoratului care pot fi supuse controlului de legalitate.

23. În ceea ce privește principiul egalității în drepturi, Curtea Constituțională a reținut într-o jurisprudență constantă, începând cu Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Ca urmare, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional (Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, sau Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, paragraful 55). De asemenea, principiul egalității în drepturi nu înseamnă uniformitate, încălcarea principiului egalității și nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite (Decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 10 aprilie 2002, Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 august 2019). Nesocotirea principiului egalității are drept consecință neconstituționalitatea discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. În același sens este și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la interzicerea discriminării, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferență de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați în situații analoage, fără o justificare obiectivă și rezonabilă. Mai mult decât atât, pentru ca o problemă să apară în temeiul art. 14 trebuie să existe o diferență în tratamentul persoanelor aflate în situații analoage sau clar similare (Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunțată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 noiembrie 2007, pronunțată în Cauza D.H. și alții împotriva Republicii Cehe, paragraful 175, Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunțată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit, paragraful 60, Hotărârea din 16 martie 2010, pronunțată în Cauza Carson și alții împotriva Regatului Unit, paragraful 61).

24. De asemenea, accesul liber la justiție nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiții de formă și de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispozițiile art. 21 din Constituție. Condiționările astfel stabilite nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanța sa, iar limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim și există un raport de proporționalitate între mijloacele folosite de legiuitor și scopul urmărit de acesta (Decizia nr. 176 din 24 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005). Totodată, prin Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009, Curtea a reținut că accesul liber la justiție este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, a putut să se adreseze cel puțin o singură dată unei instanțe naționale. Potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa, cu titlu general, că art. 6 paragraful 1 din Convenție garantează oricărei persoane dreptul de a aduce în fața unei instanțe orice pretenție referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil (a se vedea Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 36, și Hotărârea din 20 decembrie 2011, pronunțată în Cauza Dokic împotriva Serbiei, paragraful 35). De asemenea, Curtea de la Strasbourg a reținut în Hotărârea din 26 octombrie 2000, pronunțată în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragraful 157, că art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale presupune existența posibilității efective de a supune judecății unei instanțe naționale cazul încălcării unui drept consacrat de Convenție.

25. Față de această împrejurare, Curtea reține că, potrivit art. 142 alin. (1) și art. 143^1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, consiliul de administrație este însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare și utile pentru realizarea obiectului de activitate al societății, cu excepția celor rezervate de lege pentru adunarea generală a acționarilor, iar directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societății, în limitele obiectului de activitate al societății și cu respectarea competențelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administrație și adunării generale a acționarilor.

26. Având în vedere normele legale în materie și calitatea consiliului de administrație și a directoratului - de administratori ai societății care își exercită atribuțiile potrivit legii, precum și natura juridică a deciziilor consiliului de administrație/directoratului, Curtea constată că menținerea sau invalidarea deciziilor la care face referire autorul excepției de neconstituționalitate constituie atributul adunării generale, în virtutea activității de control al gestiunii administratorilor, care este prevăzută la art. 110 din Legea nr. 31/1990, articol ce dispune că adunările generale sunt ordinare și extraordinare, iar adunarea generală ordinară se întrunește cel puțin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la încheierea exercițiului financiar și, în afară de dezbaterea altor probleme înscrise la ordinea de zi, adunarea generală este obligată să se pronunțe asupra gestiunii consiliului de administrație, respectiv a directoratului [art. 111 alin. (1) și alin. (2) lit. d) din Legea nr. 31/1990].

27. Aplicând considerentele de principiu cu privire la egalitatea în drepturi, Curtea observă că textul criticat nu conduce la o discriminare în ceea ce privește accesul liber la justiție și înfăptuirea acestuia, în mod egal, pentru toți cetății, întrucât persoanele ale căror drepturi ar putea fi afectate prin deciziile consiliului de administrație/directoratului date în exercitarea unor atribuții delegate care aparțin de drept adunării generale a acționarilor și persoanele ale căror drepturi ar putea fi afectate prin deciziile consiliului de administrație/directoratului adoptate în exercitarea atribuțiilor proprii aferente funcției de gestiune a societății nu se află în aceeași situație juridică, având în vedere conținutul juridic (temeiul juridic, domeniul, obiectul și tematica supuse adoptării) al celor două tipuri de decizii adoptate de către consiliul de administrație/directorat, iar dispozițiile legale în materie prevăd posibilitatea controlului acțiunilor consiliului de administrație/directoratului, mai întâi pe cale ierarhică, prin controlul gestiunii administratorilor efectuat de către adunarea generală a acționarilor, ale cărei decizii pot fi atacate în justiție, cu precădere, potrivit art. 132 alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990.

28. Prin urmare, textele legale criticate circumscriu anumite condiționări ale dreptului de acces liber la justiție în materia societăților, aspecte compatibile, de principiu, cu exigențele intrinseci ale acestuia, nefiind anihilat beneficiul acestui drept fundamental persoanelor ale căror drepturi au fost afectate prin deciziile consiliului de administrație/directoratului date în exercitarea atribuțiilor de gestiune a societății, astfel cum s-a statuat prin jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel încât să instituie o lipsă totală a controlului judecătoresc în materia analizată și să conducă la o încălcare a accesului liber la justiție.

29. Referitor la dispozițiile art. 124 din Constituție, invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că înfăptuirea justiției, în numele legii, are semnificația că actul de justiție izvorăște din normele legale, iar forța lui executorie derivă tot din lege (a se vedea Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012), respectiv competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, care în prezenta cauză este reprezentată de Legea nr. 31/1990 și de Codul civil sau Codul de procedură civilă, în măsura compatibilității acestor norme.

30. Având în vedere cele mai sus prezentate, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 114 alin. (3) și ale art. 132 din Legea nr. 31/1990, în raport cu dispozițiile constituționale și convenționale menționate în susținerea acesteia, urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.

31. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Dumitru Nancu în Dosarul nr. 45.509/3/2017 al Curții de Apel București - Secția a V-a civilă și constată că dispozițiile art. 114 alin. (3) și ale art. 132 din Legea societăților nr. 31/1990 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a V-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 15 octombrie 2024.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

pentru MARIAN ENACHE,

în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, semnează

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent,

Ionița Cochințu

-----