DECIZIA nr. 424 din 14 octombrie 2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a sintagmei "încheiere definitivă" din cuprinsul art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă

Elena-Simina Tănăsescu

- președinte

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dacian Cosmin Dragoș

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Ioana-Laura Paris

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Laurențiu Sorescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a sintagmei „încheiere definitivă“ din cuprinsul art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Maria Dudă în Dosarul nr. 3.039/318/2019 al Judecătoriei Târgu Jiu și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 24D/2021.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale reprezentată prin Decizia nr. 22 din 30 ianuarie 2024, susținând că prevederea legală criticată reprezintă un instrument aflat la dispoziția creditorului ce reflectă o modalitate de constrângere a debitorului obligației. Instrumentul procedural este specific bazei de executare, în contextul în care se recunoaște că nu există un drept constituțional al dublului grad de jurisdicție în procesul civil, reglementarea căilor de atac fiind de competența exclusivă a legiuitorului. În măsura în care a fost prejudiciat, creditorul are dreptul să obțină despăgubiri conform dispozițiilor art. 890 din Codul de procedură civilă sau conform textului de lege criticat.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele

4. Prin Încheierea din 20 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 3.039/318/2019*, Tribunalul Gorj - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a sintagmei „încheiere definitivă“ din cuprinsul art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Excepția a fost invocată de Maria Dudă într-o cauză având ca obiect rejudecarea unui apel formulat împotriva unei încheieri prin care a fost respinsă o cerere de obligare la plata de penalități pe zi de întârziere, în vederea eliberării titlului de proprietate. Curtea Constituțională a fost sesizată ca urmare a admiterii recursului formulat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile de procedură civilă criticate restricționează posibilitatea de a contesta soluția instanței de fond, aceasta devenind definitivă și nefiind supusă niciunui control judiciar ulterior. Autoarea recunoaște că au existat decizii anterioare de respingere a unor excepții similare privind art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, însă subliniază că acele cazuri vizau situații în care acțiunea fusese admisă, iar pârâtul putea recurge la o procedură specială. În cazul de față, acțiunea nu a fost admisă, iar reclamantul este lipsit de orice mijloc de apărare sau de contestare.

6. Tribunalul Gorj - Secția I civilă apreciază că dispozițiile art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în ceea ce privește sintagma „încheiere definitivă“, sunt constituționale și nu contravin prevederilor din Constituție sau din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Instanța argumentează că accesul liber la justiție nu presupune automat accesul la toate căile de atac sau la toate gradele de jurisdicție, legiuitorul având libertatea de a stabili limite în funcție de specificul reglementării. De asemenea, instanța subliniază că încheierea definitivă pronunțată în temeiul art. 906 alin. (2) nu împiedică creditorul să solicite despăgubiri pentru prejudiciul suferit, în baza art. 892 din Codul de procedură civilă și a dreptului comun. Astfel, dreptul la apărare nu este încălcat, întrucât încheierea se pronunță cu citarea părților, iar caracterul definitiv al acesteia nu contravine art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac. Referitor la dreptul la un proces echitabil, instanța apreciază că reglementarea accesului la justiție poate include limitări, atâta timp cât nu este afectată substanța dreptului. În ceea ce privește art. 13 din Convenție, instanța consideră că acesta nu este incident în cauză, deoarece nu se invocă lipsa unei căi interne de atac în fața unei autorități competente.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă sintagma „încheiere definitivă“ din cuprinsul art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispoziții care au următorul conținut: „(2) Când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.“

11. În susținerea excepției de neconstituționalitate sunt invocate prevederile constituționale cuprinse în art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 21 - Accesul liber la justiție, astfel cum se interpretează potrivit art. 20 alin. (1) din Constituție și prin prisma art. 6 - Dreptul la un proces echitabil și art. 13 - Dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 24 - Dreptul la apărare, art. 53 - Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 124 alin. (2) referitor la caracterul unic, imparțial și de egalitate al justiției, art. 129 - Folosirea căilor de atac.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile de lege criticate în cauza de față au mai format obiectul controlului de constituționalitate, exercitat prin prisma unor critici similare, relevantă fiind Decizia nr. 351 din 27 iunie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 5 septembrie 2023, paragrafele 14-17.

13. Referitor la caracterul definitiv al încheierii prin care instanța de executare a constrâns debitorul la executarea obligației prin aplicarea de penalități pentru neexecutarea acesteia, Curtea a subliniat în jurisprudența sa (Decizia nr. 378 din 29 iunie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 857 din 22 septembrie 2023, paragraful 15) că finalitatea reglementării criticate constă în determinarea debitorului rău-platnic să execute obligația la care este ținut în temeiul unui titlu executoriu, prin aplicarea unei amenzi civile stabilite pe zi de întârziere până la data executării. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmărește contracararea manoperelor abuzive care tind la tergiversarea îndeplinirii obligațiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerității ca exigență imperativă a executării silite. Așa fiind, ar fi ilogic și contrar finalității urmărite ca încheierea de obligare a debitorului la plata amenzii civile să fie supusă unor căi de atac. Consacrarea caracterului definitiv al acestei încheieri este deci în deplină concordanță cu scopul reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 din Constituție, întrucât, așa cum Curtea a statuat în mod constant, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate căile de atac și deci la toate gradele de jurisdicție, legiuitorul fiind suveran în a limita, pentru rațiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării, un atare acces.

14. Sub aspectul dreptului creditorului de a contesta încheierea prin care i-a fost respinsă cererea introdusă în scopul aplicării penalităților, Curtea a reținut, prin Decizia nr. 630 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 8 iulie 2019, paragraful 19, că cererea de aplicare de penalități reprezintă o procedură accesorie procedurii executării silite pornite în vederea realizării obligației stabilite prin hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu și care nu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Aplicarea unor penalități de către instanța de executare reprezintă, potrivit art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă, o modalitate de constrângere a debitorului care, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării, nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană. Neavând un caracter autonom în raport cu procedura executării silite, cererea de aplicare de penalități nu poate fi soluționată decât în cadrul acesteia. Ca atare, soluționarea acestei cereri nu poate forma obiectul unui proces distinct, pentru desfășurarea căruia legiuitorul să instituie garanțiile specifice unui proces echitabil, inclusiv sub aspectul existenței unor căi de atac. De aceea, caracterul definitiv al încheierii de respingere a cererii de aplicare de penalități nu contravine art. 21 din Constituție, astfel cum se interpretează potrivit art. 20 alin. (1) din Constituția României și prin prisma art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

15. Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 16 din 30 ianuarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1033 din data de 15 octombrie 2024, paragrafele 19 și 20, a reținut cele stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, paragrafele 41 și 77, potrivit cărora „încheierea de soluționare a cererii de obligare la plata de penalități pe zi de întârziere a debitorului unei obligații de a face sau a nu face, evaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluția adoptată de instanța de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului“. În susținerea caracterului definitiv al acestei încheieri inclusiv din perspectiva creditorului, Înalta Curte a precizat că „nu ar putea fi reținut un argument de necesitate a protejării drepturilor procesuale ale creditorului în etapa executării silite - întrucât interpretarea potrivit căreia încheierea de respingere a cererii de acordare a penalităților în baza art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă ar fi susceptibilă de apel este una doar aparent în favoarea acestuia - deoarece, în acest caz, legiuitorul a dat prioritate principiului celerității executării silite, ca cerință imperativă a acestei etape procesuale“.

16. De altfel, și prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017, paragraful 45, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că tocmai caracterul specific al executării obligațiilor de a face sau de a nu face, ce au în vedere contribuția esențială a debitorului (spre deosebire de obligațiile de a da, ce presupun predarea unui bun, care, în cazul refuzului executării voluntare, pot fi duse la îndeplinire prin formele executării silite directe sau indirecte), a determinat necesitatea reglementării unor mijloace specifice de constrângere a debitorului obligațiilor cu caracter personal, intuitu personae. Prin decizia precitată, instanța supremă a subliniat că penalitățile sunt un mijloc juridic lăsat la îndemâna creditorului, reglementat de legiuitor cu scopul de a obține constrângerea debitorului la executarea în natură a obligației cu caracter personal, fără a reprezenta valoarea prejudiciului suferit de creditor. Penalitățile nu au un caracter reparator, nu au drept scop acoperirea prejudiciului suferit de creditor, ci constituie un mijloc juridic de constrângere indirect pentru asigurarea executării în natură a obligațiilor și se pot acorda independent de despăgubirile la care creditorul este îndreptățit în temeiul art. 892 din Codul de procedură civilă, cele două categorii de sume având o natură și o finalitate juridică diferite. Încheierea pronunțată în condițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie doar în ceea ce îl privește pe debitor, deoarece în ipoteza în care execută obligația prevăzută în titlul executoriu poate solicita reducerea sau înlăturarea sumei stabilite cu titlu de penalități pe calea contestației la executare, dovedind existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. În schimb, creditorul nu are la dispoziție niciun mijloc procedural pentru corelativa majorare a sumei deja stabilite, încheierea fiind, pentru acesta, definitivă și executorie potrivit art. 906 alin. (4) și (6) din Codul de procedură civilă, fără a-l lipsi însă de calea distinctă a solicitării unor despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului în condițiile art. 892 din Codul de procedură civilă și ale dreptului substanțial comun.

17. Curtea, prin Decizia nr. 14 din 30 ianuarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 957 din 24 septembrie 2024, paragraful 28, a mai apreciat că legiuitorul a instituit un mecanism coerent și etapizat prin intermediul căruia debitorul unei obligații de a face, ce nu poate fi executată prin altul, să fie constrâns să își îndeplinească obligația, utilizând ca factor de coerciție elementul pecuniar, arhitectura acestui mecanism fiind sub forma unor etape ce impun intervenția succesivă a instanței. Prin urmare, norma în cauză jalonează temporal procedura, iar în măsura în care există întârzieri punctuale, dispozițiile procesual civile oferă instrumentele necesare în vederea înlăturării acestora. Curtea a mai reținut, totodată, că nu poate fi primit nici argumentul potrivit căruia norma legală criticată ar încălca dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care art. 906 din Codul de procedură civilă, în ansamblul său, oferă creditorului un mecanism prin intermediul căruia să își poată realiza dreptul prevăzut în titlul executoriu. Mai mult chiar, art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă vine să ofere creditorului un drept suplimentar, dându-i acestuia posibilitatea să se bucure de o sumă de bani suplimentară în cazul unui eventual prejudiciu suferit, sumă ce poate fi executată silit.

18. În jurisprudența sa referitoare la reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 620 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 25 noiembrie 2019, paragraful 19), instanța constituțională a statuat, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36), că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului. Mai mult, nicio dispoziție cuprinsă în Legea fundamentală nu instituie obligația legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituție, căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege.

19. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să ducă la reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

20. Referitor la invocarea încălcării dispozițiilor constituționale ale art. 16 - Egalitatea în drepturi și pe cele ale art. 124 alin. (2) referitor la caracterul unic, imparțial și de egalitate al justiției, Curtea observă că autoarea excepției nu arată în ce constă pretinsa contrarietate dintre norma legală criticată și prevederile constituționale. Astfel, Curtea nu va proceda la analiza textelor criticate în raport cu dispozițiile constituționale antemenționate deoarece nu se poate determina critica de neconstituționalitate vizată de autoare. Aceasta se limitează la a indica textul legal, neprezentând vreun argument pentru care norma ar contraveni dispozițiilor constituționale, dispoziții ce au fost de altfel formal invocate în cererea de sesizare. Având în vedere acestea, Curtea nu poate identifica în mod rezonabil nicio critică de neconstituționalitate, iar autoarea nu arată în ce anume constă contrarietatea normei legale criticate cu Legea fundamentală, motiv pentru care nu se poate proceda la analiza acesteia.

21. Referitor la presupusa contrarietate a textelor de lege cu dispozițiile art. 53 din Constituție, având în vedere faptul că nu s-a constatat încălcarea unui drept fundamental, se va reține că acestea nu au incidență în cauză. Potrivit jurisprudenței Curții, invocarea prevederilor constituționale referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți nu poate fi reținută dacă nu s-a constatat încălcarea vreunei prevederi constituționale care consacră drepturi sau libertăți fundamentale, astfel cum sunt prevăzute în capitolul II - Drepturile și libertățile fundamentale din titlul II - Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale - din Constituție (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 483 din 17 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 31 martie 2020, paragraful 26).

22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Maria Dudă în dosarul nr. 3.039/318/2019 al Judecătoriei Târgu Jiu și constată că sintagma „încheiere definitivă“ din cuprinsul art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă este constituțională în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Gorj - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 14 octombrie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent,

Ioana-Laura Paris

----