DECIZIA nr. 264 din 14 mai 2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 110 raportat la art. 215, precum și ale art. 220 alin. (1), (3), (13) și (15) și ale art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

Marian Enache

- președinte

Cristian Deliorga

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Daniela Ramona Marițiu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Ioana-Codruța Dărângă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 110 raportat la art. 215, precum și ale art. 220 alin. (1), (3), (13) și (15) și ale art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Lincă Simion în Dosarul nr. 28.467/299/2017 al Tribunalului București - Secția a V-a civilă. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 954D/2019.

2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cererii depuse la dosar de către autorul excepției, prin care acesta renunță la excepția de neconstituționalitate.

3. Președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care solicită respingerea cererii autorului excepției, precizând că excepția de neconstituționalitate este de ordine publică.

4. Curtea, în temeiul art. 55 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, respinge cererea autorului excepției de neconstituționalitate.

5. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Arată că dispozițiile criticate dispun, cu caracter general, față de toți subiecții de drept aflați în situații similare. Susține că dispozițiile legale adoptate în materie fiscală reglementează norme de procedură speciale, derogatorii de la regulile generale, acestea fiind determinate de faptul că obiectul executării silite în acest domeniu îl reprezintă sume provenite din creanțe fiscale ce reprezintă surse ale bugetului de stat, interesul general ocrotit impunând adoptarea unor reguli speciale. Apreciază că dispozițiile criticate nu încalcă accesul liber la justiție, deoarece, potrivit Codului de procedură fiscală, se poate formula contestație cu privire la orice act efectuat cu încălcarea dispozițiilor legale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele

6. Prin Încheierea din 16 noiembrie 2018 (astfel cum a fost îndreptată prin Încheierea din 3 aprilie 2019), pronunțată în Dosarul nr. 28.467/299/2017, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 110 raportat la art. 215, precum și ale art. 220 alin. (1), (3), (13) și (15) și ale art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Lincă Simion într-o cauză având ca obiect soluționarea apelului declarat împotriva Sentinței civile nr. 7.480 din 12 octombrie 2017 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București în urma soluționării unei contestații la executare.

7. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține că dispozițiile art. 110 raportat la art. 215 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt norme de procedură fiscală aplicabile exclusiv creanțelor fiscale, iar organul de executare fiscală aplică aceste norme abuziv, în materia executării silite și a regulilor privind prescripția dreptului de a cere executarea silită, inclusiv creanțelor bugetare izvorâte din raporturi juridice contractuale (în speța dedusă judecății în fond, titlul executoriu îl constituie Sentința penală nr. 1.657 din 7 decembrie 2011, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală în Dosarul nr. 11.270.1/1/2007, prin care s-a constatat o creanță bugetară reprezentând despăgubiri civile datorate Ministerului Apărării Naționale, Statul Major al Forțelor Terestre, în urma derulării unui contract de schimb), ceea ce contravine prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5). Autorul excepției consideră că modalitatea de aplicare de către organul de executare fiscală a normelor anterior menționate echivalează cu un abuz de drept, ceea ce încalcă prevederile art. 15 alin. (1), ale art. 16 alin. (1) și ale art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, ale art. 14 și 17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la această Convenție. Apreciază că dispozițiile art. 110 raportate la cele ale art. 215 din Codul de procedură fiscală creează o diferență de tratament, neexistând un just echilibru între interesele generale ale societății și interesele particulare ale persoanelor. Textele legale criticate reglementează termenele de prescripție în ceea ce privește stabilirea creanțelor fiscale, respectiv executarea silită a acestora, creând o diferență de tratament juridic între stat și particular în legătură cu modul de calculare a termenului de prescripție privind dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale, fără a exista o justificare obiectivă, motiv pentru care, în opinia autorului excepției, sunt încălcate și prevederile art. 44 alin. (2) din Constituție, care garantează dreptul de proprietate privată în mod egal, indiferent de titular.

8. În ceea ce privește neconstituționalitatea dispozițiilor art. 220 alin. (1), (3), (13) și (15) raportat la art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, autorul arată că prin acestea a fost eliminată din competența executorilor judecătorești executarea silită a veniturilor bugetului general consolidat, inclusiv a creanțelor rezultate din raporturi juridice contractuale, altele decât cele prevăzute la art. 2 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură fiscală. Astfel, executorii judecătorești, aflați în subordinea Ministerului Justiției, au fost înlocuiți cu executorii fiscali, aflați în subordinea Ministerului Finanțelor Publice. Susține că procedura de executare silită declanșată de către executorul fiscal este sustrasă controlului judecătoresc întrucât punerea în executare a unui titlu executoriu privind creanțele bugetare se realizează fără încuviințarea instanței, deci cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (4), ale art. 21 alin. (3), ale art. 124 și ale art. 126 din Constituție, precum și ale art. 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin dispozițiile criticate, legiuitorul a îngrădit dreptul debitorului de a beneficia de verificarea titlului de către o instanță imparțială, ceea ce încalcă prevederile art. 21 alin. (2) și ale art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală.

9. În final, susține că dispozițiile art. 220 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală creează discriminare în condițiile în care permit unei instituții publice să aleagă ca executarea creanțelor bugetare să se realizeze fie prin executori judecătorești, fie prin executori fiscali organizați în compartimente de specialitate, prin urmare contravin dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

10. Tribunalul București - Secția a V-a civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 110 raportat la art. 215, precum și ale art. 220 alin. (1), (3), (13) și (15) și ale art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, cu următorul conținut:– Art. 110

(1) Dreptul organului fiscal de a stabili creanțe fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel.

(2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 iulie a anului următor celui pentru care se datorează obligația fiscală, dacă legea nu dispune altfel.

(3) Dreptul de a stabili creanțe fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

(4) Termenul prevăzut la alin. (3) curge de la data săvârșirii faptei ce constituie infracțiune sancționată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.;

– Art. 215

(1) Dreptul organului de executare silită de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept.

(2) Termenul de prescripție prevăzut la alin. (1) se aplică și creanțelor provenind din amenzi contravenționale.;

– Art. 220 alin. (1), (3), (13) și (15)

(1) În cazul în care debitorul nu își plătește de bunăvoie obligațiile fiscale datorate, organul fiscal competent, pentru stingerea acestora, procedează la acțiuni de executare silită, potrivit prezentului cod, cu excepția cazului în care există o cerere de restituire/rambursare în curs de soluționare, iar cuantumul sumei solicitate este egal cu sau mai mare decât creanța fiscală datorată de debitor. (...)

(3) Creanțele bugetare care, potrivit legii, se administrează de autoritățile sau instituțiile publice, inclusiv cele reprezentând venituri proprii, se pot executa prin executori fiscali organizați în compartimente de specialitate, aceștia fiind abilitați să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze procedura de executare silită, potrivit prevederilor prezentului cod. [...]

(13) În cazul în care asupra acelorași venituri ori bunuri ale debitorului a fost pornită executarea, atât pentru realizarea titlurilor executorii privind creanțe fiscale, cât și pentru titluri ce se execută în condițiile prevăzute de alte dispoziții legale, executarea silită se conexează și se efectuează, potrivit dispozițiilor prezentului cod, de către organul de executare silită prevăzut de acesta. În acest caz competența aparține organului fiscal care deține creanța fiscală mai mare. În cazul existenței unui conflict între organele fiscale de executare silită având ca obiect conexarea executării sunt aplicabile prevederile art. 41-43. (...)

(15) Dacă asupra acelorași bunuri ale debitorului au fost pornite executări silite de către un executor judecătoresc și un organ fiscal de executare silită, la cererea persoanei interesate sau a oricăruia dintre executori, instanța judecătorească competentă dispune conexarea executării silite, în condițiile prezentului articol. Dispozițiile art. 654 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă, republicat, sunt aplicabile în mod corespunzător.;

– Art. 226 alin. (3)

Executarea silită a creanțelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale se efectuează în baza hotărârii judecătorești sau a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

15. Autorul excepției susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4) și alin. (5) referitor la statul român, art. 15 alin. (1) referitor la neretroactivitatea legii, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (2) și (3) referitor la accesul liber la justiție, art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalității pedepsei, art. 44 alin. (2) referitor la dreptul de proprietate privată, art. 124 referitor la înfăptuirea justiției și art. 126 referitor la instanțele judecătorești. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, art. 13 privind dreptul la un remediu efectiv, art. 14 privind interzicerea discriminării și art. 17 privind interzicerea abuzului de drept din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale art. 1 privind interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la această Convenție.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, referitor la critica potrivit căreia textele de lege criticate creează o discriminare între cetățeni, pe de o parte, și stat, reprezentat de către organul fiscal, pe de altă parte, Curtea constată că, prin Decizia nr. 895 din 15 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 18 februarie 2021, paragrafele 17-21, a reținut că stabilirea de către legiuitor a unor norme procedurale derogatorii de la regulile generale, determinate de anumite situații speciale, justificate obiectiv, este în deplin acord cu dispozițiile Legii fundamentale. Împrejurarea că legiuitorul a instituit un termen mai mare în care se prescrie dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale nu este de natură să încalce normele constituționale invocate de autorul excepției de neconstituționalitate, aceste elemente ținând de politica fiscală a statului român. Colectarea creanțelor fiscale reprezintă o situație diferită de recuperarea creanțelor de drept comun, protejarea interesului public justificând stabilirea unui termen de prescripție special, de 5 ani. În această situație creditorul este statul, iar instituirea unui termen special în această materie are în vedere ocrotirea unui interes general constând în asigurarea resurselor financiare ale statului.

17. Curtea a mai învederat faptul că în cadrul raporturilor juridice dintre stat, în calitate de creditor, și contribuabil, în calitate de debitor al obligației fiscale, cele două părți nu se situează pe poziții de egalitate, între ele existând o legătură de subordonare în favoarea statului, pe baza unui regim de drept public, și, prin urmare, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului egalității în fața legilor prevăzut de art. 16 din Constituție. Curtea a statuat, astfel, că stabilirea unui termen de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanțelor fiscale diferit de cel general nu aduce nicio atingere dispozițiilor constituționale și celor din convențiile la care România este parte, referitoare la interzicerea discriminării, iar soluția adoptată de legiuitor este determinată de natura juridică specială a creanțelor fiscale, ce reprezintă surse ale bugetului de stat, ceea ce constituie o justificare întemeiată pentru diferența de tratament juridic în ceea ce privește termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită. Curtea a subliniat, totodată, că și în alte domenii sunt stabilite termene speciale de prescripție.

18. Curtea a mai reținut că existența unei obligații exprese a fiecărui cetățean de a contribui prin impozite și taxe la cheltuielile publice, prevăzută la art. 56 alin. (1) din Constituție, și a unei obligații a statului de a proteja interesele naționale în activitatea financiară, conform art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituție, este justificată de necesitatea asigurării certitudinii în constituirea ritmică a resurselor financiare ale statului. Astfel, este în afară de orice îndoială că încasarea impozitelor și a taxelor constituie sursa principală de venituri a statului, fiind una dintre expresiile cele mai evidente ale apărării intereselor naționale pe plan financiar. Numai dacă dispune de aceste resurse bugetare, statul va fi în măsură să își îndeplinească obligațiile sale față de cetățeni și operatorii economici, care au fost stabilite în art. 135 alin. (2) lit. a) și b) din Constituție.

19. Totodată, referitor la aplicabilitatea principiului egalității între cetățeni și stat, în ceea ce privește unele aspecte ce țin de executarea silită a creanțelor fiscale sau bugetare, Curtea a statuat că, în cadrul raporturilor juridice dintre stat, în calitate de creditor, și contribuabil, în calitate de debitor al obligației fiscale, cele două părți nu se situează pe poziții de egalitate, între ele existând o legătură de subordonare în favoarea statului, pe baza unui regim de drept public, și, prin urmare, nu poate fi vorba despre încălcarea principiului egalității în fața legilor prevăzut de art. 16 din Constituție (Decizia nr. 513 din 8 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 26 iunie 2008; Decizia nr. 978 din 30 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 23 octombrie 2008). De asemenea, Curtea a stabilit că dreptul fiscal și procedura fiscală fac parte din dreptul public, ceea ce înseamnă că subiecții unor asemenea raporturi nu pot fi egali în drepturi și obligații. Astfel, unul dintre subiectele raportului de drept fiscal, și anume organul fiscal, are o poziție dominantă, fiind înzestrat cu exercițiul puterii de stat (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 830 din 11 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din 11 decembrie 2012, sau Decizia nr. 43 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 149 din 20 martie 2013).

20. În ceea ce privește aspectele referitoare la organele de executare silită în materie fiscală, Curtea, prin Decizia nr. 268 din 4 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 692 din 3 august 2020, paragrafele 16-20, a observat că dispozițiile art. 220 din Legea nr. 207/2015 prevăd mai multe ipoteze, care au caracter general sau particular. Astfel, cu titlu general, se prevede că, în cazul în care debitorul nu își plătește de bunăvoie obligațiile fiscale datorate, organul fiscal competent, pentru stingerea acestora, procedează la acțiuni de executare silită, potrivit Codului de procedură fiscală, cu excepția cazului în care există o cerere de restituire/ rambursare în curs de soluționare, iar cuantumul sumei solicitate este egal cu sau mai mare decât creanța fiscală datorată de debitor. În acest caz, organul fiscal care administrează creanțe fiscale este abilitat să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze procedura de executare silită [art. 220 alin. (1) și (2) din Legea nr. 207/2015].

21. Referitor la creanțele bugetare care, potrivit legii, se administrează de autoritățile sau instituțiile publice, inclusiv cele care reprezintă venituri proprii, este reglementată expres posibilitatea instituției sau autorității publice de a efectua executarea silită a propriilor creanțe bugetare, prin propriile compartimente de specialitate, situație în care acest organ de executare este în drept inclusiv să instituie măsuri asigurătorii, iar atât procedura măsurilor asigurătorii, cât și cea de executare silită sunt reglementate de Codul de procedură fiscală [art. 220 alin. (3) din Legea nr. 207/2015].

22. De asemenea, legea stabilește că atât organul fiscal care administrează creanțe fiscale, cât și executorii fiscali organizați în compartimente de specialitate sunt organe de executare silită, acestea fiind competente și pentru executarea silită a creanțelor prevăzute la art. 226 alin. (3), respectiv executarea silită a creanțelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale, care se realizează în baza hotărârii judecătorești sau a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

23. Față de această împrejurare, Curtea a observat că și dispozițiile Codului de procedură civilă reglementează în același sens, respectiv exclud din competența executorului judecătoresc executarea silită a titlurilor executorii care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat. În acest sens este art. 623 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepția celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene și bugetului Comunității Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel.

24. Curtea a statuat că trebuie avute în vedere regimul juridic și destinația unei creanțe bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale, iar pentru a determina aceste aspecte a subliniat normele legale ce reglementează cu privire la finanțele publice, respectiv Legea responsabilității fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 4 iunie 2020, Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, și Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 18 iulie 2006. Din coroborarea cadrului legal în materie bugetar-fiscală, Curtea a constatat că încasarea unei creanțe bugetare care este stabilită printr-o hotărâre judecătorească se face venit la bugetul statului, chiar dacă este datorată în temeiul unui raport juridic contractual, iar executarea silită a acesteia se realizează prin intermediul organelor fiscale, ca organe de executare silită ale statului.

25. În ceea ce privește lipsa controlului judecătoresc asupra actelor de executare realizate de către executorii fiscali, Curtea, prin Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 6 februarie 2020, paragrafele 23-30, a statuat că, potrivit principiului accesului liber la justiție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, ceea ce presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție (a se vedea Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, astfel cum rezultă din art. 126 alin. (2) din Constituție. Totodată, în jurisprudența sa (spre exemplu, Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009), Curtea a reținut că accesul liber la justiție este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, a putut să se adreseze cel puțin o singură dată unei instanțe naționale. Astfel cum au decis Curtea Constituțională și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, orice restricție fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanța sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere (a se vedea Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 24 ianuarie 2007).

26. De asemenea, în ceea ce privește principiul separației și echilibrului puterilor în stat, prin Decizia nr. 637 din 3 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 9 noiembrie 2006, Curtea a arătat că separația puterilor în stat nu înseamnă lipsa unui mecanism de control între puterile statului, ci, dimpotrivă, presupune existența unui control reciproc, precum și realizarea unui echilibru de forțe între acestea. Actele puterii executive sunt cenzurate pe calea contenciosului administrativ, iar aceasta presupune, printre altele, și posibilitatea instanței de judecată de a suspenda executarea actului pretins nelegal, chiar cât timp autoritatea publică emitentă a actului atacat are încă facultatea de a dispune revocarea sau anularea acestuia, mai ales că în acest interval de timp actul în cauză își produce efectele. Această măsură reprezintă o garanție pentru respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, precum și a valorilor constituționale.

27. Aplicând considerentele de principiu la speța dedusă judecății și având în vedere și jurisprudența instanței de contencios constituțional în materie, Curtea a constatat că procedura reglementată de textul de lege criticat nu este contrară dispozițiilor art. 1 alin. (4) și ale art. 21 din Constituție. Prin Decizia nr. 524 din 9 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 935 din 22 decembrie 2014, paragrafele 16-20, Curtea a statuat că nu poate fi reținută pretinsa încălcare a acestor norme constituționale, deoarece legiuitorul a reglementat posibilitatea persoanelor interesate de a contesta orice act de executare silită, în condițiile procedurale stabilite de lege. Astfel, potrivit art. 260 - cu denumirea marginală Contestația la executare silită - din Codul de procedură fiscală, „persoanele interesate pot face contestație împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare silită, precum și în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condițiile legii (...)“, iar „contestația se introduce la instanța judecătorească competentă și se judecă în procedură de urgență“.

28. Prin urmare, procedura executării silite a creanțelor fiscale asigură garanții suficiente pentru ocrotirea accesului liber la justiție prin însuși faptul că oferă posibilitatea de a contesta executarea, iar, în cazul admiterii contestației și desființării titlului executoriu sau a înseși executării silite, persoanele interesate au dreptul la întoarcerea executării prin restabilirea situației anterioare acesteia. Prin urmare, legiuitorul are libertatea de a stabili modalitatea stingerii creanțelor fiscale prin executare silită, deoarece, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege.

29. În ceea ce privește dispozițiile care consacră principiul unicității, imparțialității și al egalității în înfăptuirea justiției, acestea trebuie interpretate în raport cu cele referitoare la înfăptuirea justiției în numele legii, care au semnificația că actul de justiție izvorăște din normele legale, iar forța lui executorie derivă tot din lege (Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012). Prin urmare, în materia supusă controlului de constituționalitate în speța de față, actul de justiție nu este exclus, ci intervine în contextul și la momentul stabilite de legiuitor în condițiile precizate mai sus, fiind respectat și principiul unicității, imparțialității și egalității în înfăptuirea justiției.

30. În ceea ce privește lipsa imparțialității autorităților implicate în stingerea creanțelor fiscale prin executare silită, Curtea a observat că independența și imparțialitatea sunt aspecte specifice activității instanțelor judecătorești, fiind garanțiile unui proces echitabil. Or, relațiile dintre contribuabil/ plătitor și organul fiscal se fundamentează pe bună-credință, respectiv contribuabilul/plătitorul trebuie să își îndeplinească obligațiile și să își exercite drepturile potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și să declare corect datele și informațiile privitoare la obligațiile fiscale datorate, iar organul fiscal trebuie să respecte drepturile contribuabilului/plătitorului în fiecare procedură de administrare a creanțelor fiscale aflată în derulare, context în care buna-credință a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedește contrariul (art. 12 din Legea nr. 207/2015).

31. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

32. În ceea ce privește critica potrivit căreia organul de executare fiscală a aplicat textele de lege criticate inclusiv creanțelor bugetare, ceea ce echivalează cu un abuz de drept, Curtea constată că aceasta nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituționalitate. Aceste aspecte se referă la interpretarea și aplicarea în concret a normelor criticate la situațiile particulare invocate de autorul excepției de neconstituționalitate, fiind aspecte ce țin de resortul instanței de judecată și al autorităților îndrituite cu ducerea la îndeplinire a măsurilor instituite prin aceste dispoziții, coroborate cu celelalte norme în materia executării silite, așa cum se prevede, de altfel, prin art. 3 din Legea nr. 207/2015, prin care se instituie regula de principiu că acest Cod de procedură fiscală constituie procedura de drept comun pentru administrarea creanțelor fiscale, iar, prin excepție, unde acest cod nu dispune, se aplică prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă, în măsura în care acestea pot fi aplicate raporturilor dintre autorități publice și contribuabili/ plătitori.

33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Lincă Simion în Dosarul nr. 28.467/299/2017 al Tribunalului București - Secția a V-a civilă și constată că dispozițiile art. 110 raportat la art. 215, precum și ale art. 220 alin. (1), (3), (13) și (15) și ale art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a V-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 14 mai 2024.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

MARIAN ENACHE

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Marițiu

----