DECIZIA nr. 442 din 24 septembrie 2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 255 alin. (2) din Codul de procedură penală

Marian Enache

- președinte

Cristian Deliorga

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 255 raportate la cele ale art. 250 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Societatea Santanico Trade Center - S.R.L. cu sediul în București în Dosarul nr. 26.547/299/2020 al Judecătoriei Sectorului 1 - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.475D/2020.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Este invocată Decizia Curții Constituționale nr. 542 din 12 iulie 2016.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele

4. Prin Încheierea din 7 septembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 26.547/299/2020, Judecătoria Sectorului 1 București - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 255 raportate la cele ale art. 250 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Societatea Santanico Trade Center - S.R.L. cu sediul în București într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații formulate de autoarea excepției conform art. 250 din Codul de procedură penală, împotriva unei încheieri prin care a fost dispusă percheziția domiciliară, procedeu probator care a fost urmat de restituirea lucrurilor, conform art. 255 din Codul de procedură penală.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată, în esență, că dispozițiile art. 255 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că obligația de păstrare a bunurilor până la pronunțarea unei soluții definitive în procesul penal este incidentă și în cazul unor bunuri fungibile care sunt în proprietatea unei persoane ce are calitatea de terț față de procesul penal. Se susține că interpretarea anterior arătată creează o intruziune disproporționată în dreptul de proprietate privată al proprietarului bunurilor fungibile ce intră sub incidența prevederilor legale criticate, de natură să încalce dispozițiile art. 44 din Constituție. Mai exact, se invocă faptul că, prin instituirea în sarcina unei societăți terțe față de procesul penal a obligației de păstrare a unor bunuri de gen destinate comercializării, conform dispozițiilor art. 255 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu se poate ajunge la stabilirea situației de fapt în cauza penală în care prevederile legale anterior menționate sunt aplicate. Se arată, totodată, că, procedând altfel decât la reținerea unor mostre din astfel de bunuri fungibile, procurorul de caz încalcă prevederile constituționale ale art. 44.

6. Judecătoria Sectorului 1 București - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată, în acest sens, în esență, că ridicarea bunurilor și, mai apoi, restituirea acestora către persoana îndreptățită cu obligația de a le păstra până la pronunțarea unei hotărâri definitive în respectiva cauză constituie, într-adevăr, o ingerință în dreptul de proprietate privată, însă această ingerință îndeplinește condițiile prevăzute la art. 53 din Constituție, fiind prevăzută de lege, având un scop legitim și fiind necesară și proporțională în raport cu scopul legitim urmărit de legiuitor, respectiv acela al lămuririi cauzei penale sub toate aspectele sale.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, dispozițiile art. 255 raportate la cele ale art. 250 din Codul de procedură penală. Din analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea deduce însă că autoarea critică, în realitate, prevederile art. 255 alin. (2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu sunt îngreunate stabilirea situației de fapt și justa soluționare a cauzei și cu obligația pentru cel căruia îi sunt restituite să le păstreze până la pronunțarea unei soluții definitive în procesul penal.“

11. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, textul criticat contravine prevederilor constituționale ale art. 16 - Egalitatea în drepturi și ale art. 44 - Dreptul de proprietate privată.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că percheziția domiciliară constituie un procedeu probator extrem de important în procesul aflării adevărului, fiind reglementată la art. 157-164 din Codul de procedură penală. În acest sens, art. 157 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede cazurile și condițiile în care se poate dispune acest procedeu probator, stabilind că percheziția domiciliară ori a bunurilor aflate în domiciliu poate fi dispusă dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană ori la deținerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracțiune și se presupune că percheziția poate conduce la descoperirea și strângerea probelor cu privire la această infracțiune, la conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau la prinderea suspectului ori a inculpatului. Conform alin. (2) al art. 157 anterior menționat, prin domiciliu se înțelege o locuință sau orice spațiu delimitat în orice mod ce aparține ori este folosit de o persoană fizică sau juridică.

13. Potrivit capitolului VI - Percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri al titlului IV - Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii al Părții generale a Codului de procedură penală, percheziția domiciliară poate fi însoțită de ridicarea de obiecte și înscrisuri. Cu privire la această din urmă procedură, dispozițiile art. 169 din Codul de procedură penală prevăd că organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să ridice obiectele și înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal.

14. În privința bunurilor ridicate, art. 162 alin. (5) din Codul de procedură penală prevede că obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, în condițiile legii, pot fi restituite, chiar înainte de soluționarea definitivă a procesului, persoanei căreia îi aparțin, în afară de cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului, dar și că organul de urmărire penală sau instanța de judecată îi pune în vedere persoanei căreia i-au fost restituite obiectele că este obligată să le păstreze până la soluționarea definitivă a cauzei.

15. Astfel, atât dispozițiile art. 162 alin. (5) teza a doua din Codul de procedură penală, cât și prevederile art. 255 alin. (2) din Codul de procedură penală prevăd aceeași obligație de păstrare a bunurilor restituite de către organele judiciare în urma ridicării, obligație care incumbă persoanei către care este făcută restituirea, indiferent de calitatea acesteia în raport cu cauza penală în care a fost dispusă măsura ridicării bunurilor.

16. Această obligație nu are caracterul unei confiscări [întrucât dispozițiile art. 162 alin. (5) teza întâi din Codul de procedură penală fac distincție între obiectele care servesc ca mijloc de probă și sunt supuse confiscării și cele în privința cărora se dispune restituirea, cele supuse confiscării neputând, așadar, să facă obiectul restituirii, ci mai degrabă al unei imobilizări], ci stabilește, conform art. 44 alin. (1) din Constituție, o limitare a exercitării dreptului de proprietate privată asupra bunurilor restituite în privința atributului dispoziției asupra respectivelor bunuri. Curtea constată, așadar, că dispozițiile legale criticate reglementează o limită a dreptului de proprietate privată, aspect care se constituie într-o veritabilă intervenție a statului în configurarea și structurarea acestui drept fundamental. De asemenea, Curtea constată că, de principiu, o asemenea intervenție a statului este permisă tocmai datorită naturii dreptului prevăzut la art. 44 din Constituție, drept care presupune, în mod intrinsec, o reglementare statală.

17. În aceste condiții, îi revine Curții Constituționale sarcina de a analiza, prin prisma unui test de proporționalitate dezvoltat în jurisprudența sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013), dacă limitele impuse acestui drept prin intervenția legiuitorului - respectiv interdicția înstrăinării bunurilor restituite conform art. 255 din Codul de procedură penală - reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporționată cu obiectivul urmărit și care să nu transforme dreptul într-unul iluzoriu/teoretic. Astfel, în cele ce vor urma, Curtea va analiza dacă limitările aduse dreptului de proprietate privată criticate în prezenta cauză au un scop legitim și sunt proporționale cu acest scop.

18. Conform principiului proporționalității, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, trebuie să fie necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului și proporțională - respectiv să asigure un just echilibru între interesele concrete, pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. Astfel, în vederea realizării testului de proporționalitate, Curtea trebuie, mai întâi, să stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată și dacă acesta este unul legitim, întrucât testul de proporționalitate se va putea raporta doar la un scop legitim.

19. Cu privire la acest din urmă aspect, Curtea reține că scopul reglementării obligației legale criticate este cel al asigurării aflării adevărului în cauzele penale, scop care are un caracter legitim. În acest sens, Curtea reține că, pe parcursul soluționării cauzei penale, pe măsura administrării probelor, organele judiciare pot ajunge la concluzia că bunurile restituite ar putea avea legătură cu faptele cercetate și ar putea dispune realizarea de expertize asupra acestor bunuri sau chiar ridicarea lor, ulterior momentului procesual al restituirii realizate conform art. 255 alin. (1) din Codul de procedură penală.

20. În continuare, Curtea urmează să examineze dacă prevederile legale criticate sunt adecvate scopului urmărit. În acest sens, Curtea reține că dispozițiile art. 162 alin. (5) din Codul de procedură penală fac vorbire despre „obiectele ce servesc ca mijloc de probă“, arătând că o parte dintre acestea sunt supuse confiscării, iar o parte pot fi restituite, în condițiile pe care norma procesual penală anterior menționată le prevede. Așadar, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 162 alin. (5) cu cele ale art. 255 alin. (2) din Codul de procedură penală, rezultă că, în realitate, bunurile restituite conform textului criticat constituie posibile mijloace de probă, aspect ce demonstrează caracterul adecvat al soluției legislative ce vizează obligația păstrării acestor bunuri până la soluționarea definitivă a cauzei penale.

21. Cu privire la caracterul necesar al măsurii criticate, Curtea constată că limitarea dreptului de proprietate privată criticată de autoarea excepției este una necesară, având în vedere considerentele anterior menționate, precum și faptul că, în urma administrării de noi probe, ulterior restituirii bunurilor, organele judiciare ar putea conferi proprietarului sau posesorului acestora, - care în momentul efectuării percheziției și al ridicării obiectelor nu avea nicio calitate în procesul penal - calitatea de martor, de suspect sau de inculpat în cauza penală în care s-a dispus restituirea lucrurilor, aspect care concură la justa soluționare a cauzei penale. Așadar, Curtea reține că limitarea dreptului de proprietate privată, conform textului criticat, este necesară, întrucât, în lipsa dispunerii sale, organele judiciare ar putea fi lipsite, pe parcursul procesului penal, până la pronunțarea unei soluții definitive, de posibilitatea administrării tuturor probelor necesare în vederea justei soluționări a cauzei penale, respectiv a răsturnării sau, dimpotrivă, a consolidării prezumției de nevinovăție.

22. Referitor la existența justului echilibru între măsura care a determinat limitarea dreptului de proprietate privată și scopul legitim urmărit, acela al asigurării aflării adevărului în cauzele penale, Curtea constată că textul criticat asigură un raport rezonabil de proporționalitate între cerințele de interes general referitoare la realizarea instrucției penale și protecția drepturilor fundamentale ale individului, dispozițiile legale criticate consacrând un echilibru între cele două interese concurente.

23. În aceste condiții, Curtea reține că limitarea dreptului de proprietate privată criticată în prezenta cauză este proporțională cu situația care a determinat-o, aceea a comiterii unei fapte prevăzute de legea penală, a cărei cercetare judecătorească ar putea implica administrarea, pe parcursul procesului penal, a unor probe ce pot fi obținute în urma analizei lucrurilor ridicate, potrivit art. 159-163 din Codul de procedură penală și restituite, conform art. 255 din același cod.

24. Prin urmare, limitarea exercițiului dreptului de proprietate privată, prin dispozițiile art. 255 alin. (2) din Codul de procedură penală, respectă exigențele art. 44 din Legea fundamentală.

25. În ceea ce privește conformitatea prevederilor legale criticate cu dispozițiile art. 16 din Constituție, Curtea reține că persoanele cărora le sunt restituite bunurile conform prevederilor art. 255 alin. (2) din Codul de procedură penală, indiferent de calitatea lor de titulari ai dreptului de proprietate asupra acestor bunuri sau de titulari ai altor dezmembrăminte ale acestui drept, se află în situații juridice diferite de cele ale căror bunuri nu au făcut obiectul ridicării și al restituirii într-o cauză penală, diferență care justifică reglementarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privința acestor două categorii de persoane. Așadar, textul criticat nu contravine prevederilor constituționale ale art. 16.

26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Santanico Trade Center - S.R.L. cu sediul în București în Dosarul nr. 26.547/299/2020 al Judecătoriei Sectorului 1 București - Secția penală și constată că dispozițiile art. 255 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 București - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 24 septembrie 2024.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

MARIAN ENACHE

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

-----