ORDIN nr. 1.324 din 18 octombrie 2010

Se aprobă ghidurile de practică medicală pentru specialitatea endocrinologie, prevăzute în anexele nr. 1-16, după cum urmează

a) Ghid pentru diagnosticul şi tratamentul osteoporozei de postmenopauză - anexa nr. 1;

b) Ghid pentru diagnosticul şi tratamentul osteoporozei la bărbaţi - anexa nr. 2;

c) Ghid diagnostic, terapeutic şi de monitorizare al afecţiunilor produse prin deficit iodat (IDD) - anexa nr. 3;

d) Ghid pentru hipotiroidismul congenital, screening neonatal şi tratament - anexa nr. 4;

e) Ghid pentru diagnosticul şi tratamentul cancerului tiroidian diferenţiat derivat din epiteliul folicular - anexa nr. 5;

f) Ghid pentru diagnosticul şi tratamentul cancerului tiroidian medular - anexa nr. 6;

g) Ghid de diagnostic şi terapie al nodulilor tiroidieni pentru România - anexa nr. 7;

h) Ghid de diagnostic şi tratament al acromegaliei - anexa nr. 8;

i) Ghid pentru diagnostic şi tratament pentru prolactinom anexa nr. 9;

j) Ghid pentru diagnostic şi tratament în boala Cushing anexa nr. 10;

k) Ghid pentru diagnosticul şi tratamentul feocromocitomului - anexa nr. 11;

l) Ghid pentru diagnosticul şi tratamentul tumorilor neuroendocrine - anexa nr. 12;

m) Ghid de diagnostic şi tratament al pacientului cu aldosteronism primar - anexa nr. 13;

n) Ghid pentru diagnosticul şi tratamentul hiperparatiroidismului primar - anexa nr. 14;

o) Ghid pentru diagnosticul şi tratamentul hipertiroidismului clinic manifest - anexa nr. 15;

p) Ghid pentru tratamentul cu hormon de creştere în tulburările de creştere la copil - anexa nr. 16.

GHID PENTRU DIAGNOSTICUL ŞI TRATAMENTUL OSTEOPOROZEI DE

POSTMENOPAUZĂ

DEFINIŢIE. EPIDEMIOLOGIE

Osteoporoza este o boală scheletică sistemică ce se caracterizează prin masa osoasă scăzută şi deteriorare microarhitecturală a ţesutului osos, cu creşterea consecutivă a fragilităţii osoase şi a riscului de fracturi.

Cu toate că diagnosticul bolii se bazează pe determinarea cantitativă a densităţii minerale osoase (DMO), determinantul major al rezistenţei osoase, semnificaţia clinică a osteoporozei constă în apariţia fracturilor. Sediile obişnuite ale fracturilor osteoporotice sunt: coloana vertebrală, şoldul, radiusul distal, humerusul proximal. Fractura de fragilitate este definită ca fractură consecutivă unui traumatism care în condiţiile unui os sănătos nu s-ar solda cu fractura sau a cărui intensitate nu o depăşeşte pe cea a unui traumatism prin cădere din poziţia bipedă.

Pentru femeile la menopauză probabilitatea pentru întreaga viaţă de a face o fractură la unul dintre aceste sedii este de 40% sau mai mult în ţările dezvoltate, apropiindu-se de cifrele corespunzătoare probabilităţii de boală cardio-vasculară şi depăşind cu mult cancerul de sân (12%).

În anul 2000 în Europa au fost estimate 620.000 fracturi noi de şold, 574.000 de antebraţ, 250.000 humerus proximal, 620.000 vertebrale clinice la femeile şi bărbaţii peste 50 de ani. Acestea reprezintă 34,8% din totalul fracturilor la nivel global. Fracturile osteoporotice apar şi la alte sedii: pelvis, coaste, femur distal, tibie. Colectiv sau estimat 2,7 milioane de fracturi osteoporotice, cu un cost direct apreciat la 36 de miliarde de euro.

Fracturile osteoporotice sunt o cauză majoră de morbiditate în populaţie. Fracturile de şold determină durere acută şi impotenţa functională, conduc la spitalizare, recuperarea fiind lentă şi reabilitarea adesea incompletă, cu creşterea numărului de persoane instituţionalizate. Fracturile vertebrale induc şi ele durere acută şi impotenţă funcţională, dar pot să apară şi fără simptome majore. Fracturile vertebrale cresc riscul pentru fracturilor ulterioare, dizabilitatea consecutivă crescând odată cu numărul fracturilor. Fracturile de radius distal induc durere acută şi impotenţă funcţională, dar în mod obişnuit recuperarea este completă.

Osteoporoza şi fracturile osteoporotice se asociază cu creşterea mortalităţii (cu excepţia fracturilor de radius) şi sunt o cauză majoră de dizabilitate şi de scădere a calităţii vieţii. Pentru evaluarea dizabilităţii induse de boală (decese dar şi dizabilitate la supravieţuitori) se utilizează un indicator recomandat de OMS şi Banca Mondială - DALYs= "disability and life-years lost", care permite comparaţia cu alte boli, osteoporoza depăşind artrita reumatoidă şi toate tipurile de cancer cu excepţia cancerului pulmonar.

CRITERII DE DIAGNOSTIC

1. Contextul clinic şi fracturile de fragilitate

2. Densitometrie osoasă prin dubla absorbtiometrie cu raze X (DXA). Se efectuează la nivelul coloanei lombare (în incidenţa antero posterioară) sau/şi şold (locurile diagnostice sunt numai colul femural şi/sau soldul total). Diagnosticul densitometric se bazează pe valoarea cea mai mică a scorului T la nivelul coloanei lombare, colului femural şi soldului total.

3. Radiografii osoase (în primul rând coloana vertebrală) pentru a depista fracturile de fragilitate.

4. Densitometria osoasă cu ultrasunete nu trebuie substituită metodei DXA, deoarece nu are valoare diagnostică.

DIAGNOSTIC POZITIV

1. Se recomandă căutarea de caz cu osteoporoza care necesită terapie, pe baza factorilor de risc şi a osteodensitometriei DXA. La vârsta menopauzei nu se recomandă depistarea osteoporozei prin screeningul populaţiei neselecţionate cu metode densitometrice deoarece nu este cost-eficient datorită sensibilităţii scăzute a metodei DXA în acest scop.

Prezenţa factorilor de risc reprezintă indicaţia pentru densitometria osoasă cu raze X (DXA). De menţionat că densitometria cu ultrasunete nu trebuie substituită metodei DXA, deoarece nu are valoare diagnostică şi nici valoare de screening.

Factorii de risc sunt

a. Vârsta peste 65 ani

b. Menopauza precoce (sub 40 ani)

c. Vârsta sub 65 ani cu unul din factorii de risc de mai jos - Fracturi de fragilitate în antecedentele personale -Antecedente de fractură de şold la mama - Aspect radiografic sugestiv de masă osoasă scăzută - Greutate mică BMI<19 kg/m2 - Osteoporoze secundare (endocrine, reumatologice, digestive, boli congenitale ale colagenului) - Corticoterapie (mai mult de 5 mg/zi prednisolon sau echivalent timp de mai mult de 3 luni)

2. Categoriile diagnostice pe baza osteodensitometriei DXA aplicată la persoanele din grupele de risc menţionate sunt

- Osteoporoza, dacă scorul T este mai mic sau egal cu -2,5 DS

- Osteoporoza severă, dacă pe lângă criteriul densitometric este prezentă cel puţin o fractură de fragilitate.

- Pre-osteoporoza (scor T cuprins între -1 DS şi -2,5 DS), anterior denumită osteopenie, nu este considerată o situaţie morbidă, fiind utilizată în studii epidemiologice şi pentru demonstrarea fragilităţii în prezenţa unei fracturi.

3. Fracturile de fragilitate au valoare diagnostică şi se documentează radiografic; pentru coloana vertebrală se recomandă radiografii de profil centrate pe T7 şi L2, cu evaluarea semicantitativă a prezenţei fracturilor vertebrale.

4. Riscul fracturilor de fragilitate (riscul complicaţiei majore): OMS a elaborat un protocol cu nume codificat FRAX, care poate fi accesat pe internet (http://www.shef.ac.uk/FRAX), care combină existenţa factorilor clinici de risc cu valorile osteodensitometriei DXA, pentru a prognoza riscul major al osteoporozei care este fractura de fragilitate. Acest calcul se poate face corect numai după ce se stabilesc caracteristicile populaţiei respective pe baza epidemiologiei fracturilor de fragilitate. Aceste date epidemiologice pentru România trebuie furnizate de Instituţia Coordonatoare a Programului Naţional de Osteoporoză.

MANAGEMENTUL INDIVIDUAL AL PACIENTEI

DXA poate fi indicată de orice medic, dar căutarea de caz la grupele de risc este în principal responsabilitatea medicului de familie.

După stabilirea diagnosticului de osteoporoză cu osteodensitometria DXA, medicul specialist (endocrinolog, reumatolog, de recuperare medicală) are responsabilitatea următoarelor etape de evaluare a pacientului

1) Examinarea şi investigarea iniţială a pacientului, care cuprinde

a) Densitometrie osoasă DXA, la coloana lombară şi/sau sold. În funcţie de particularităţile anatomice, comorbidităţi, tratamente curente se pot măsura în scop diagnostic şi alte locuri anatomice: radius distal, corp total

b) Radiografii osoase pentru confirmarea fracturilor non-vertebrale şi vertebrale

c) Investigaţii de rutină: hemoleucograma, VSH, calcemie, albuminemie, creatinina, fosfatemie, fosfataza alcalină, transaminaze.

Medicul specialist ortoped are responsabilitatea trimiterii pentru evaluare a pacientei cu fracturi de fragilitate.

2) Diagnosticul osteoporozelor secundare, în funcţie de specialitate

- tirotoxicoza: TSH, T3

- hiperparatiroidism primar: parathormon seric, 25OH vitamina D serică

- sindrom Cushing endogen: cortizol liber urinar, cortizol plasmatic bazal, teste de supresie

- etc.

3) Diagnostic diferenţial

- osteomalacie: 25OH vitamina D serică scăzută

- boala celiacă: anticorpi antigliadină, antitransglutaminază pozitivi

- mielom multiplu: electroforeza proteinelor serice, proteina Bence-Jones în urină

- metastaze osoase: scintigrafie osoasă

4) Investigaţii speciale ale metabolismului osos (pentru Instituţiile coordonatoare ale Programului Naţional de Osteoporoză şi clinicile universitare)

- dozarea 25-hidroxivitaminei D (Concentraţiile optime pentru pacienţii români vor fi stabilite de Instituţia coordonatoare a Programului Naţional de Osteoporoză)

- markeri biochimici ai metabolismului osos: C sau N-telopeptid, osteocalcină, fosfataza alcalină osoasă - utili pentru aprecierea responsivităţii la tratamentul farmacologic.

5) Evaluarea riscului de fractură (prognozarea complicaţiei majore)- OMS a dezvoltat un algoritm care integrează factori clinici de risc pentru fracturi, cu ajutorul căruia se poate calcula probabilitatea pe 10 ani de fractură de şold sau alte fracturi majore osteoporotice (vertebre, şold, antebraţ, humerus) -FRAX (http://www.shef.ac.uk/FRAX).

Factorii de risc incluşi sunt

- Vârsta

- Sex

- Greutate, înălţime (BMI = body mass index, indice de masă corporală)

- Fracturi de fragilitate prevalente

- Fractura de şold la parinţi

- Fumat

- Administrare glucocorticoizi (expunere peste 3 luni la o doză zilnică de 5 mg sau mai mare de Prednisolon sau echivalent)

- Artrita reumatoidă

- Osteoporoze secundare (diabet zaharat tip I, osteogenesis imperfectă la adult, hipertiroidism netratat, hipogonadism sau menopauza sub 45 de ani, malnutriţie cronică, malabsorbţie, boala hepatică cronică)

- Consum de alcool (3 unităţi sau mai mult; 1 unitate=10 g alcool)

- DMO col femural Limite: FRAX nu include riscul de cădere şi DMO vertebrală.

6) Evaluarea riscului de cădere (scor, care include: mobilitate, postura, echilibru, boli neuromusculare şi musculoscheletice, boli cardiace, acuitate vizuală, medicaţii, deficit cognitiv)

7) Iniţierea tratamentului farmacologic după parcurgerea tuturor etapelor anterioare.

Protocol de TRATAMENT

Obiective

1. reducerea incidenţei fracturilor

2. creşterea rezistenţei osoase

3. tratamentul cauzal al osteoporozelor secundare

Metode

- măsuri igieno-dietetice şi de stil de viaţă

- farmacologice

Tratamentul este iniţiat de medicul specialist endocrinolog, reumatolog, de recuperare, geriatru şi ortoped. Opţiunile terapeutice includ atât o abordare non farmacologică, cât şi o intervenţie terapeutică cu agenţi farmacologici. TRATAMENTUL NON-FARMACOLOGIC

Include mijloace potenţiale în reducerea riscului de fractură

● Exerciţii fizice pentru reducerea riscului de cădere

● alimentaţie bogată în vitamina D şi calciu, de regulă cu suplimentarea cu calciu (800-1200 mg/zi) şi vitamina D (800-1000 UI/zi), deoarece în România există un deficit geoclimatic de vitamina D

● Evitarea excesului de alcool

● Renunţarea la fumat

TRATAMENTUL FARMACOLOGIC cu medicamente antiresorbative osoase şi/sau de stimulare a osteogenezei.

CRITERII DE INIŢIERE A TRATAMENTULUI

1) Paciente cu osteoporoză - scor T mai mic sau egal cu -2,5 DS, la coloană sau şold

2) Paciente cu fractură de fragilitate (şold, vertebra, humerus, bazin, antebraţ) şi scor T mai mic sau egal cu -2 DS

3) Paciente cu scor T mai mic sau egal cu -2 DS în tratament cortizonic cronic (peste 5 mg prednisolon/zi sau corticosteroizi echivalenţi şi durată peste 3 luni)

4) Paciente cu osteoporoză severă pentru unele medicamente. Pentru a indica peptide derivate de PTH este necesar un scor T mai mic sau egal cu -2,5 DS, la coloană sau şold şi cel puţin o fractură de fragilitate vertebrală moderat-severă.

AGENŢII TERAPEUTICI

Tratamente de prima intenţie

Bisfosfonaţii (alendronat, risedronat, ibandronat, zoledronat)

Stronţiu ranelat

Peptide derivate din PTH (pentru osteoporoza severă)

Raloxifenul

Denosumab

La ambele sexe, agenţii antifractură în terapia de prima intenţie sunt bisfosfonaţii şi ranelatul de strontiu. La femei în postmenopauză, ca terapie de primă intenţie poate fi administrat şi raloxifenul.

Alendronatul, risedronatul, ibandronatul şi zoledronatul au efect demonstrat în reducerea riscului de fracturi vertebrale (recomandare A) şi nonvertebrale în osteoporoza de postmenopauză (recomandare A-B). Raloxifenul are efect demonstrat numai pe fracturile vertebrale (recomandare A). Alendronatul, risedronatul şi zoledronatul au indicaţie şi în osteoporoza bărbatului (recomandare A-C).

Hormonul paratiroidian şi teriparatidul sunt indicate în cazuri individualizate non-responsive la tratamentul cu antiresorbative şi pacienţi cu risc crescut de fractură şi în tratamentul osteoporozei cortizonice (vezi ghidul pentru osteoporoza cortizonică).

Denosumabul, cel mai nou agent antiresorbativ, are evidenţe de reducere a riscului de fracturi vertebrale, non-vertebrale şi de şold (recomandare A).

Tratamente de a doua intenţie

● Terapia estro-progestativă

● Calcitonina

● Analogi sintetici ai vitaminei D

În funcţie de mecanismul de acţiune, cele două mari clase de medicamente utilizate în tratamentul osteoporozei sunt

agenţii antiresorbativi, care blochează resorbţia osoasă prin inhibiţia activităţii osteoclastelor şi

agenţii anabolici, care stimulează formarea osoasă acţionând primar asupra osteoblastelor.

Agenţii antiresorbativi

Bifosfonaţii

Bifosfonaţii fac parte din terapia de primă intenţie în osteoporoza de postmenopauză.

Bifosfonaţii utilizaţi în mod curent (alendronat, risedronat, ibandronat, zoledronat) inhibă resorbţia osoasă prin reducerea recrutării, diferenţierii şi activităţii osteoclastice şi creşterea apoptozei osteoclastelor; mecanismul molecular constă în reducerea izoprenilării proteinelor dependente de GTP. Reducerea remodelării osoase duce la creşterea duratei de viaţă a unităţii de remodelare şi implicit la creşterea gradului mineralizării secundare; acesta este cel mai probabil mecanism al creşterii progresive a DMO demonstrată în studiile clinice cu aceşti bifosfonaţi. Potenţa bifosfonaţilor variază de la compus la compus; biodisponibilitatea orală este scăzută (absorbţie digestivă 1-3% din doza ingerată), ceea ce necesită un mod de administrare riguros - dimineaţa, pe stomacul gol, cu 30-60 minute înainte de masă, cu 200 ml apa, în ortostatism. Reacţiile adverse sunt în principal digestive după administrarea orală (dispepsie, esofagită); administraţi intravenos pot produce febră şi simptome pseudo-gripale. Recent, s-au publicat observaţii care sugerează posibilitatea apariţiei necrozei de mandibulă la pacienţii trataţi cu bifosfonaţi. Incidenţa acestui sindrom este necunoscută încă, dar pare mai prevalent după administrarea intravenoasă de doze mari la pacienţii trataţi pentru complicaţii ale unei malignităţi.

Alendronatul

A fost studiat extensiv în tratamentul osteoporozei. Un studiu prospectiv a arătat că tratamentul cu alendronat 10 mg/zi, continuu timp de 3 ani, determină creşterea progresivă a DMO, fără apariţia efectului de platou, la nivelul coloanei lombare (8,8%), colului femural (5,9%), trohanterului (7,8%) şi scheletului total (2,5%). Un studiu de microradiografie cantitativă a demonstrat că efectul foarte bun al alendronatului de creştere a DMO este consecinţa creşterii duratei mineralizării secundare şi că de fapt bifosfonaţii, ca de altfel toţi agenţii antiresorbativi, nu cresc masa osoasă ca atare. Un alt studiu clinic prospectiv, randomizat, dublu-orb, controlat placebo, a evidenţiat reducerea cu 47% a incidenţei fracturilor vertebrale noi, reducerea cu 90% a incidenţei fracturilor vertebrale multiple, cu 55% a fracturilor vertebrale clinice (simptomatice), cu 51% a incidenţei fracturilor de şold, cu 45% a incidenţei fracturilor Colles.

Doza actuală utilizată este de 70 mg/ o dată pe săptămână. Efectele întreruperii terapiei cu alendronat au fost precizate recent, când unele studii au observat o reducere gradată a beneficiilor pe DMO şi pe markerii resorbţiei osoase.

Risedronatul

Două studii clinice controlate multicentrice au evaluat eficacitatea risedronatului în tratamentul osteoporozei de postmenopauză. După 3 ani de tratament cu 5mg/zi, risedronatul a redus incidenţa fracturilor vertebrale cu 41-49% şi a fracturilor nonvertebrale cu 33-39%. Într-un studiu clinic controlat de anvergură, care a avut ca obiectiv primar prevenţia fracturii de şold, risedronatul a demonstrat un efect antifractură de 40%; la pacientele cu osteoporoză şi fracturi vertebrale prevalente efectul antifractură de şold a fost de 60%. În plus, acest studiu a demonstrat că efectul antifractură al bifosfonaţilor se manifestă numai la pacientele cu osteoporoză (diagnosticată cu DXA), dar nu şi la cele selecţionate pe baza unor factori de risc clinici. Studiile cu risedronat oferă şi evidenţe solide în ce priveşte prezervarea microarhitecturii trabeculare şi a gradului normal de mineralizare după 5 ani de administrare. În plus, studiile cu risedronat au oferit cele mai bune evidenţe pentru eficacitatea rapidă antifractură (6 luni) vertebrală şi non-vertebrală, dintre medicaţiile antirezorbtive.

Ca şi alendronatul, risedronatul a fost utilizat iniţial în administrare zilnică, după care s-a trecut la administrarea săptămânală a 35 mg. Deşi din studiile cu risedronat nu au fost excluse pacientele cu antecedente digestive superioare, reacţiile adverse rămân aceleaşi ca la alendronat.

Ibandronatul

Este primul bifosfonat care a demonstrat într-un studiu clinic controlat un efect antifractură vertebrală şi non-vertebrală (paciente cu risc crescut) prin administrare intermitentă. Se administrează în mod curent 150 mg oral o dată pe lună, ceea ce produce creşteri ale DMO vertebrală şi şold mai mari decât în administrarea zilnică de 2,5 mg.

Se poate administra intermitent la intervale mai mari, pe cale intravenoasă (3 mg la 3 luni), pe baza echivalenţei efectului pe DMO cu doza zilnică.

Zoledronatul

Un studiu clinic controlat, care a inclus 7760 de paciente cu osteoporoză de postmenopauză a evaluat eficacitatea şi siguranţa zoledronatului administrat anual, în doza de 5 mg iv. După 3 ani zoledronatul a scăzut incidenţa fracturilor vertebrale cu 70%, a fracturilor de şold cu 41% şi a fracturilor nonvertebrale cu 25%. De asemenea zoledronatul a scăzut riscul de fractură şi mortalitatea când a fost administrat la scurt timp după prima fractura de şold.

Modulatori selectivi ai receptorului estrogenic (SERM)

SERM sunt agenţi non hormonali care se leagă de receptorul estrogenic, având efecte agoniste pe os, metabolismul lipoproteinelor, antagoniste la nivelul sânului. Raloxifenul: administrat 60 mg/zi timp de 2 ani arată creşterea DMO la nivel lombar şi la nivelul şoldului cu 2,4%, scade incidenţa fracturilor vertebrale la femeile cu şi fără fracturi vertebrale preexistente, dar nu are efect semnificativ asupra fracturii de şold. Raloxifenul reduce semnificativ (peste 50%) incidenţa cancerului de sân la femeile în postmenopauză. În general este bine tolerat, ca efecte adverse sunt citate tromboembolismul venos, accentuarea tulburărilor vasomotorii, crampe musculare.

Agenţii anabolici

Ranelatul de stronţiu

Ranelatul de stronţiu este un agent terapeutic care constă din doi atomi de stronţiu stabil şi un miez organic (acidul ranelic). Studii în vivo pe modele experimentale de osteoporoză au relevat că ranelatul de stronţiu stimulează formarea osoasă şi reduce rezorbţia osoasă, inducând o decuplare pozitivă între formarea şi rezorbţia osoasă. Studii moderne de calitate osoasă (tehnica nanoindentaţiei) argumentează calitatea normală a osului format.

A fost investigată în studii controlate care au inclus 1649 de paciente cu osteoporoză severă; s-a observat reducerea riscului relativ de fracturi vertebrale cu 49% după 1 an şi cu 41% după 3 ani de tratament. În plus, riscul fracturilor vertebrale clinice a fost redus cu 52% după 1 an şi cu 38% după 3 ani. De asemenea, stronţiul reduce riscul fracturilor vertebrale la pacientele fără fracturi vertebrale prevalente, precum şi la pacientele cu osteopenie.

Un alt studiu clinic controlat a evaluat eficacitatea stronţiului, 2g pe zi timp de 3 ani, asupra riscului de fracturi non-vertebrale, inclusiv şoldul, humerusul, pelvisul, coaste, clavicule, radius distal. În întreaga cohortă, riscul relativ a fost redus cu 16% pentru toate fracturile non-vertebrale şi cu 19% pentru fracturile majore, inclusiv şoldul. Într-o analiză de subgrup, femeile cu risc crescut de fractură de şold (peste 74 ani, scor T mai mic de -3DS), riscul fracturii de şold a fost redus cu 36%.

Eficacitatea ranelatului de stronţiu a fost dovedită cu doze de 2 g/ zi oral.

Peptide derivate de parathormon (PTH 1-34, PTH 1-84)

Hormonul paratiroidian [1-84] şi teriparatidul [1-34] sunt peptide derivate din PTH care în administrare intermitentă au efect demonstrat în reducerea riscului de fracturi vertebrale şi non-vertebrale în osteoporoza de postmenopauză şi la bărbat (recomandare A).

În urmă cu câţiva ani, PTH sintetic 1-34 (teriparatide) a fost primul agent anabolic aprobat de FDA pentru tratamentul osteoporozei de postmenopauză. Spre deosebire de agenţii antiresorbativi, PTH stimulează remodelarea osoasă prin creşterea formării osoase. Într-un studiu clinic controlat pe femei în postmenopauză cu osteoporoză severă, administrarea sc a 20 micrograme de PTH/zi a determinat creşterea substanţială a DMO (vertebral şi femural) şi a redus incidenţa fracturilor vertebrale şi nonvertebrale cu mai mult de 50%.

Preparate, posologie: se administrează zilnic, s.c. 20 æg/zi, durata tratamentului 18 luni

Reacţii adverse: eritem sau edem la locul injecţiei, greaţa, cefalea, ameţelile, crampele musculare, hipotensiune arterial aortostatică, la primele administrări, creşterile nivelului uricemiei, artralgii, sub tratament cu rhPTH, unele studii au menţionat creşterea concentraţiilor plasmatice de calcitriol, creşterea absorbţiei fracţionate a calciului ingerat sau hipercalciurie/hipercalcemie tranzitorie pe perioada tratamentului, apariţia de anticorpi antihormon (3%-8% dintre subiecţi).

Contraindicaţii: hipercalcemia, insuficienţa renală cronică III-V (cl creatininic < 30 ml/min), boala Paget, valori crescute ale fosfatazei alcaline de cauză neprecizată, istoric de radioterapie la nivel scheletal, litiaza urinară - contraindicaţie relativă.

Recomandarea curentă este că tratamentul cu PTH trebuie limitat persoanelor cu osteoporoză severă, iar durata tratamentului să nu depăşească 18 luni.

Anticorpi anticitokine specifice

Denosumab

RANKL este o citokină din familia TNF produsă de osteoblaste care prin legare de receptorul sau RANK, de pe suprafaţa osteoclastelor, reglează rezorbţia osoasă. În osteoporoza de postmenopauză expresia RANKL este crescută ca urmare a deficitului estrogenic ceea ce contribuie major la creşterea rezorbţiei osoase. Denosumab este un anticorp monoclonal uman care se leagă specific şi cu foarte mare afinitate de RANKL, impiedicând interacţiunea acestuia cu receptorul RANK. În consecinţă, formarea, activarea şi supravieţuirea osteoclastelor sunt inhibate; supresia rezorbţiei este rapidă (12 ore), profundă (peste 80%) şi prelungită (peste 6 luni).

Eficacitatea antifractură a fost evaluată într-un studiu clinic controlat de faza a 3 a care a inclus 7868 de femei cu osteoporoză de postmenopauză, care au fost tratate cu denosumab 60 mg subcutanat la 6 luni timp de 3 ani vs placebo. S-a constatat reducerea semnificativă a incidenţei fracturilor vertebrale cu 68%, a fracturilor non-vertebrale cu 20% şi a fracturilor de şold cu 40%.

Deşi profilul de siguranţă a fost similar cu placebo, medicaţia fiind nouă şi având în vedere mecanismul de acţiune, unii experţi consideră că sunt necesare mai multe date de siguranţă pe termen lung.

Terapia de a doua intenţie.

Terapia estro-progestativă (TEP)

Femeile în postmenopauză cu şi fără osteoporoză vor fi informate asupra riscurilor şi beneficiilor terapiei estro-progestative.

Femeile histerectomizate vor primi numai estrogeni, în timp ce femeile cu uterul intact vor primi atât estrogeni, cât şi progesteron în regim combinat, ciclic sau continuu, pentru a preveni riscul carcinomului endometrial. Simptomele de menopauză necesită prescrierea TEP, dar durata acesteia pentru rezolvarea simptomatologiei este mai scurtă (1-2 ani) decât cea necesară pentru reducerea riscului de fractură (>5ani).

Studii clinice controlate au arătat că estrogenii opresc pierderea osoasă atât în primii ani de menopauză cât şi la vârste înaintate, prin inhibiţia resorbţiei osoase, obţinându-se o creştere a DMO de 5 -10 % pe o perioadă de 1-3 ani. Alte studii arată că estrogenii scad riscul fracturii de şold cu cca.30 % şi a fracturilor vertebrale cu cca. 50 %. Efectul este dependent de doză dar nu se menţine după oprirea terapiei, rata pierderii osoase revenind la nivelul de menopauză; nu s-a demonstrat că această pierdere este însoţită de creşterea riscului de fractură. Efectul estrogenilor pe os este mai semnificativ la femeile care încep TEP în primii cinci ani de menopauză. Se consideră că TEP este o terapie de prevenţie de primă linie pentru femeile în post menopauză cu masă osoasă scăzută şi la femeile cu vârsta de instalare a menopauzei sub 45 ani. TEP este o terapie "second line" pentru femeile în postmenopauză cu osteoporoză. Este important de subliniat că, spre deosebire de bifosfonaţi, estrogenii au demonstrat reducerea riscului de fracturi non-vertebrale (inclusiv de şold) la paciente cu risc scăzut. Durata terapiei mai mult de 5 ani creşte riscul cancerului mamar cu 26 %, cel al bolii coronariene cu 29 % şi al atacului cerebral cu 41 % (WHI-Women's Health Initiative). Acest din urmă studiu a determinat reducerea utilizării terapiei estro-progestative în osteoporoza de postmenopauză, mai ales din cauza riscului neaşteptat al bolilor cardiovasculare. În prezent se utilizează doze foarte mici de estrogeni (oral şi transdermic) care produc o stimulare minimă mamară şi endometrială, dar ale căror efecte asupra bolilor cardiovasculare şi a riscului de fractură nu au fost încă evaluate; totuşi efectele de reducere a remodelării şi prezervarea masei osoase au fost demonstrate.

Calcitonina

Calcitonina în doze farmacologice inhibă activitatea osteoclastică acţionând ca un agent antiresorbativ. Poate fi administrată subcutanat sau intramuscular (toleranţă scazută: greaţă, flush facial, diaree) şi intranazal (cu efecte secundare minime). Un studiu clinic controlat (200UI/zi calcitonină intranazal, 5 ani) arată o reducere a fracturilor vertebrale cu 30% şi absenţa efectului asupra fracturilor nonvertebrale.

Calcitonina se administrează 200 U/zi intranazal; are şi proprietăţi analgezice şi este administrată în special la pacienţii cu fractură vertebrală recentă.

Analogii sintetici ai vitaminei D (calcitriolul şi alfacalcidolul)

Reduc incidenţa fracturilor vertebrale şi ar putea reduce incidenţa fracturilor nonvertebrale; demonstraţiile sunt considerate mai puţin riguroase decât pentru medicaţiile considerate a fi de primă intenţie. Date recente sugerează un efect semnificativ de reducere a incidenţei căderilor. Dozele recomandate sunt: alfacalcidol 1 mcg/zi oral, calcitriol 0,5 mcg/zi, în condiţiile unei suplimentări de calciu de 500 mg/zi. Sunt contraindicaţii la pacientele cu hipercalcemie şi se recomandă monitorizarea periodică a calcemiei, creatininei şi calciuriei (la 1, 3 şi 6 luni în primul an, apoi la 6 luni).

Terapia combinată

Deşi unele studii au sugerat că asocierea a doi agenţi antiresorbativi ar putea creşte DMO mai mult decât în monoterapie, nu există evidenţe care să demonstreze că efectul pe DMO se reflectă în reducerea superioară a riscului de fractură. De asemenea nu există evidenţe că asocierea PTH cu un agent antiresorbativ produce efecte aditive sau sinergice. Terapia anterioară sau concomitentă cu bifosfonaţi poate reduce sau întârzia răspunsul anabolic la PTH. Recent s-a demonstrat însă că pierderea de masă osoasă care apare după întreruperea terapiei cu PTH poate fi prevenită dacă se administrează un antiresorbativ (alendronat, risedronat).

CRITERII DE MONITORIZARE A TRATAMENTULUI

1) Densitometrie osoasă DXA la coloana sau/şi sold total, anual.

2) Markeri ai metabolismului osos (CTX sau NTX, osteocalcina, fosfataza alcalină osoasă) la 6 luni, în primul an şi în caz de non-aderenţă.

3) Radiografii scheletice pentru documentarea fracturilor

4) Investigaţii uzuale o dată pe an (inclusiv calcemie, fosfatemie, fosfatază alcalină, calciurie).

CRITERII DE INTRERUPERE/SCHIMBARE A TRATAMENTULUI

1) Reacţii adverse (la medicament, la modul de administrare, etc)

2) Răspuns inadecvat, apreciat prin scăderea densităţii minerale osoase mai mult decât modificarea minimă semnificativă (dependenţa de precizia echipamentului), sau inhibiţia insuficientă a markerilor de rezorbţie

3) Aderenţa scăzută la medicament, la modul de administrare

4) Durata tratamentului (pe baza evidenţelor din studii clinice controlate): 3-5 ani pentru bifosfonaţi, stronţiu, raloxifen, denosumab ; 18 luni pentru teriparatidum.

Recomandările din acest ghid ajută decizia terapeutică, dar nu înlocuiesc judecata clinică necesară individualizării tratamentului pentru fiecare pacient.

Anexele vor putea fi accesate pe site-ul Ministerului Sănătăţii, la adresa www.ms.ro, rubrica "Ghiduri clinice".

GHID PENTRU DIAGNOSTICUL ŞI TRATAMENTUL

OSTEOPOROZEI LA BĂRBAŢI

DEFINIŢIE. PREVALENŢĂ

Osteoporoza este o boală scheletică sistemică ce se caracterizează prin masa osoasă scăzută şi deteriorare microarhitecturală a ţesutului osos, cu creşterea consecutivă a fragilităţii osoase şi a riscului de fracturi.

Definiţia osteoporozei este aceeaşi ca la femeile în postmenopauză deşi există o diferenţă importantă sub aspect microarhitectural care constă în conservarea numărului de trabecule.

Fractura de fragilitate este definită ca fractură consecutivă unui traumatism care în condiţiile unui os sănătos nu s-ar solda cu fractură sau a cărui intensitate nu depăşeşte pe cea a unui traumatism prin cădere din poziţia bipedă.

Sedii comune de fracturi osteoporotice sunt

● coloana vertebrală

● şoldul

● antebraţul distal

● humerusul proximal.

O treime din fracturile de şold apar la bărbaţi şi mortalitatea este mai mare decât la femei. Rata fracturilor vertebrale este aproximativ jumătate din cea a femeilor la vârste de peste 65 ani. Spre deosebire de femei, rata fracturilor vertebrale scade la vârste mai avansate.

DIAGNOSTIC

Se stabileşte prin densitometrie osoasă DXA, la nivelul coloanei lombare (în incidenţa antero-posterioară) sau/şi sold (locurile diagnostice sunt numai colul femural şi/sau şoldul total). Diagnosticul densitometric se bazează pe valoarea cea mai mică a scorului T la nivelul coloanei lombare, colului femural şi şoldului total.

Categoriile diagnostice ale OMS, bazate pe măsurarea densităţii minerale osoase (DMO) prin absorbtiometrie duală cu raze X (DXA), la femeile în postmenopauză se aplică acum şi la bărbaţii în vârstă de peste 50 ani.

Categoriile diagnostice sunt

- Osteoporoză, dacă scorul T este mai mic sau egal cu -2,5 DS

- Osteoporoză severă, dacă pe lângă criteriul densitometric este prezentă cel puţin o fractură de fragilitate.

- Pre-osteoporoza (scor T cuprins între -1 DS şi -2,5 DS), anterior denumită osteopenie, nu este considerată o situaţie morbidă, fiind utilizată în studii epidemiologice şi pentru demonstrarea fragilităţii în prezenţa unei fracturi.

La bărbaţii cu vârste mai mici de 50 ani se utilizează scorul Z, care este anormal dacă este mai mic de -2 DS.

Fracturile de fragilitate au valoare diagnostică şi se documentează radiografic; pentru coloana vertebrală se recomandă radiografii de profil centrate pe T7 şi L2, cu evaluarea semicantitativă a prezenţei fracturilor vertebrale.

INDICAŢIILE DXA

Se recomandă căutarea de caz, pe baza factorilor de risc, care reprezintă şi indicaţiile densitometriei osoase cu raze X (DXA).

● Vârsta peste 70 ani

● Utilizarea de glucocorticoizi (cel puţin 7,5 mg/zi timp de mai mult de 3 luni)

● Excesul de alcool

● Hipogonadism

● Fractura de fragilitate

● Antecedente familiale de fractură de sold

● Greutate mică BMI<20 kg/m2

● Osteoporoze secundare (endocrine, reumatologice, digestive, boli congenitale ale colagenului)

EVALUAREA PACIENTULUI

După stabilirea diagnosticului cu DXA, medicul specialist (endocrinolog, reumatolog, recuperator) are responsabilitatea următoarelor etape

1. Examinarea şi investigarea iniţială a pacientului, care cuprinde

a. Densitometrie osoasă DXA, la coloana lombară şi/sau sold. În funcţie de particularităţile anatomice, comorbidităţi, tratamente curente se pot măsura în scop diagnostic şi alte locuri anatomice: radius distal, corp total

b. Radiografii osoase pt confirmarea fracturilor non-vertebrale şi vertebrale

Dintre bărbaţii cu osteoporoza 40% au osteoporoză primară sau idiopatică. Majoritatea au cauze secundare de osteoporoză, cele mai frecvente fiind excesul de glucocorticoizi, excesul de alcool şi hipogonadismul. Investigarea cauzelor secundare este recomandată dacă scorul Z este mai mic de -2 DS.

Medicul specialist ortoped are responsabilitatea trimiterii pentru evaluare a pacientului cu fracturi de fragilitate.

2. Evaluarea de laborator trebuie să includă

a. Teste pentru excluderea cauzelor secundare de osteoporoză

- Hemoleucograma, VSH

- Calcemie, fosfatemie

- Albumina

- Transaminaze

- Creatinina

- Fosfataza alcalină

- TSH

- Testosteron total, liber sau biodisponibil

- Calciurie

b. Teste adiţionale - în funcţie de evaluarea clinică

- Parathormon seric

- 25 hidroxivitamina D serică (Concentraţiile optime pentru pacienţii români vor fi stabilite de Instituţia coordonatoare a Programului Naţional de Osteoporoză)

- Electroforeza proteinelor serice şi urinare

- Anticorpi pentru boala celiacă (antigliadina, antitransglutaminaza)

- Cortizol liber urinar

3. Evaluarea riscului de fractură - OMS a dezvoltat un algoritm care integrează factori clinici de risc pentru fracturi, cu ajutorul căruia se poate calcula probabilitatea pe 10 ani de fractură de şold sau alte fracturi majore osteoporotice (vertebre, şold, antebraţ, humerus) - FRAX (http://www.shef.ac.uk/FRAX). Factorii de risc incluşi sunt

- Vârsta

- Sex

- Greutate, înălţime

- Fracturi prevalente

- Fractura de şold la parinţi

- Fumat

- Administrare glucocorticoizi (expunere peste 3 luni la o doză zilnică de 5 mg sau mai mare de Prednisolon sau echivalent)

- Artrita reumatoidă

- Osteoporoze secundare (diabet zaharat tip I, osteogenesis imperfectă la adult, hipertiroidism netratat, hipogonadism sau menopauză sub 45 de ani, malnutriţie cronică, malabsorbţie, boală hepatică cronică

- Consum de alcool (3 unităţi sau mai mult; 1 unitate=10 g alcool)

- DMO col femural

Limite: FRAX nu include riscul de cădere şi DMO vertebrală.

4. Evaluarea riscului de cădere (scor, care include: mobilitate, postură, echilibru, boli neuromusculare şi musculoscheletice, boli cardiace, acuitate vizuală, medicaţii, deficit cognitiv)

5. Iniţierea tratamentului farmacologic

TRATAMENT

Tratamentul este iniţiat de medicul specialist endocrinolog, reumatolog, de recuperare şi ortoped.

Opţiunile terapeutice includ atât o abordare non farmacologică, cât şi o intervenţie terapeutică cu agenţi farmacologici.

Tratamentul non-farmacologic

Include mijloace potenţiale în reducerea riscului de fractură

● Exerciţii fizice pentru reducerea riscului de cadere

● Suplimentarea cu calciu (800-1200 mg pe zi) şi vitamina D (800-1000 UI)

● Evitarea excesului de alcool

Tratamentul farmacologic

Indicaţii

● Scor T mai mic sau egal cu -2,5 DS

● Scor T mai mic sau egal cu -2 DS plus o fractură de fragilitate (vertebrală sau non-vertebrală).

Mijloace terapeutice

● Bifosfonaţii

● Agenţii anabolici

● Terapia cu testosteron

- Bifosfonaţii

Alendronatul (studiu clinic controlat), risedronatul (studiu deschis) şi zoledronatul (studiu clinic controlat) au demonstrat creşteri semnificative în coloana lombară şi şold, precum şi reducerea incidenţei fracturilor vertebrale; rămâne de demonstrat efectul pe fracturile non-vertebrale şi de sold.

Dozele utilizate sunt cele din osteoporoza de postmenopauză.

- Agenţii anabolici

Teriparatidul, 20 mcg/zi, creşte DMO în coloana lombară şi şold şi scade riscul fracturilor vertebrale; nu există date pentru efectul pe fracturile non-vertebrale. Indicaţia sa specifică sunt bărbaţii cu osteoporoză severă care nu au un răspuns adecvat sau nu tolerează bifosfonaţii.

- Terapia cu testosteron

La bărbaţii cu hipogonadism substituţia cu testosteron creşte DMO în coloana lombară; nu există studii cu efect antifractură.

Monitorizarea tratamentului

Se face masurând DMO cu DXA la 1-2 ani.

Durata tratamentului

Nu este standardizată. Studiile clinice cu bifosfonaţi au avut o durată de 1-2 ani, cu teriparatide 18 luni.

Pentru terapia cu testosteron - vezi ghidul de hipogonadism.

Recomandările din acest ghid ajută decizia terapeutică, dar nu înlocuiesc judecata clinică necesară individualizării tratamentului pentru fiecare pacient.

Anexele nr. 1-16*) fac parte integrantă din prezentul ordin.

_________

Notă *) Anexele nr. 1-16 se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 799 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome "Monitorul Oficial", Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

GHID DIAGNOSTIC, TERAPEUTIC ŞI DE MONITORIZARE AL AFECŢIUNILOR

PRODUSE PRIN DEFICIT IODAT (IDD)

DEFINIŢIE. IMPORTANŢA PROBLEMEI

Afecţiunile produse prin deficit iodat (IDD) includ totalitatea efectelor carenţei iodate asupra proceselor de creştere şi diferenţiere la populaţia expusă ce pot fi prevenite asigurând acesteia un aport normal de iod.

IDD continuă să rămână la începutul secolului XXI cea mai frecventă cauză de retard mental evitabil, afectând pe plan mondial circa 1,5 miliarde de locuitori din 130 de ţări. Numai 10% din efectele deficitului iodat sunt vizibile: guşa şi cretinismul endemic. Cel puţin 90% dintre consecinţele carenţei iodate rămân larvate, cea mai importantă fiind afectarea cerebrală cu diverse grade de severitate.

Guşa endemică există în diferite forme în zonele cu deficit geoclimatic de Iod

Repartiţia pe sexe F/B pentru guşile cu eutiroidie este de aproximativ 5:1.

Carenţa iodată (aport iodat sub 50æg/zi) constituie cea mai frecventă cauză a guşilor cu eutiroidie. Când aportul scade sub 25æg/zi, hipotiroidismul congenital (HC) este frecvent. În condiţiile unui deficit iodat sever (aport <20æg/zi) apare cretinismul endemic (1). Guşă este endemică când peste 5% dintre elevii de 6-12 ani dintr-o comunitate au volum tiroidian mărit clinic şi ultrasonografic.

Studiul populaţional din anul 2001 din România arată că prevalenţa guşii la elevii de 6-16 ani se situa între 6,4-31,8%.

Scopul ghidului. Stipulează recomandările de diagnostic, tratament şi monitorizare în conformitate cu recomandările forurilor internaţionale.

Specialităţi clinice implicate. Medicină de familie, medicină preventivă, endocrinologie, endocrinopediatrie şi chirurgie endocrină.

Populaţia-ţintă. Populaţia sensibilă la deficitul iodat din zonele endemice, respectiv copiii, gravidele, mamele care alăptează şi pacienţii cu guşă endemică de pe teritoriul României.

CUPRINS

● Aportul iodat

● Spectrul clinic şi severitatea IDD

● Diagnostic

● Protocol terapeutic

● Monitorizare IDD

● Riscurile implementării ghidului

● Efectele secundare ale profilaxiei iodate

Aportul iodat.

Aportul iodat normal se situează între 150-300æg/zi. În anumite condiţii fiziologice considerate perioade critice (vârsta 0-3 ani importantă pentru neurogeneză, pubertate, sarcină, lactaţie), necesarul de iod al organismului creşte.

Tabel 1. Necesarul fiziologic de iod recomandat de OMS/ICCIDD/UNICEF

Grupe de vârstă Aportul zilnic recomandat ægI/zi) Concentraţia IU recomandată (æg/l)

Nou-născuţi, Sugari (5-12 luni) Copil mic (1-3 ani) Preşcolari (4-6 ani) Copii 6-12 ani Adolescenţi şi adulţi Sarcină şi lactaţie 90 90 90 90 120 150 200 150 180-220 180-220 180-220 100-200 100-200 200-300

Spectrul clinic şi severitatea IDD. Aportul inadecvat de iod determină tulburări clinico-funcţionale şi anomalii de dezvoltare severe

Tabel 2. Spectrul clinic al sindroamelor prin deficit iodat (IDD) (6)

Făt Avort spontan

Făt mort "în utero"

Malformaţii congenitale

Mortalitate perinatală crescută

Cretinism endemic

Retard psihomotor

Nou-născut Guşă

Hipotiroidism neonatal

Retard mental endemic

Creşterea sensibilităţii tiroidei la radiaţii nucleare

Copil şi adolescent Guşă

Hipotiroidism subclinic

Deficit mental

Întârzierea creşterii

Creşterea susceptibilităţii tiroidei la radiaţii nucleare

Adult Guşa endemică şi complicaţiile ei

Hipotiroidism

Deficit mental

Hipertiroidism spontan la vârstnic

Hipertiroidism iod-indus

Creşterea susceptibilităţii tiroidei la radiaţii nucleare

Parametrii care definesc severitatea carenţei iodate sunt

Tab. 3 Criteriile de clasificare a severităţii IDD

┌─────────────────────┬───────────────┬──────────┬──────────┬─────────┐

│ │ │ Deficit │ Deficit │ Deficit │

│ Variabile │Lotul de studiu│ iodat │ iodat │ iodat │

│ │ │ uşor │ mediu │ sever │

├─────────────────────┼───────────────┼──────────┼──────────┼─────────┤

│Prevalenţa guşii % │Elevi │ 5.0-19.9 │ 20-29.9 │ >30.0 │

├─────────────────────┼───────────────┼──────────┼──────────┼─────────┤

│Frecvenţa VT>P97 US │Elevi │ 5.0-19.9 │ 20-29.9 │ >30.0 │

├─────────────────────┼───────────────┼──────────┼──────────┼─────────┤

│Mediana IU(æg/l) │Elevi │ 50-99 │ 20-49 │ <20 │

├─────────────────────┼───────────────┼──────────┼──────────┼─────────┤

│Mediana conţinutului │Mame care │ 35-50 │ 20-36 │ <20 │

│de iod în laptele │alăptează (ziua│ │ │ │

│matern (æg/l) │5 postpartum) │ │ │ │

├─────────────────────┼───────────────┼──────────┼──────────┼─────────┤

│Mediana IU (æg/l) │Nou-născut │ 35-50 │ 15-35 │ <15 │

├─────────────────────┼───────────────┼──────────┼──────────┼─────────┤

│Frecvenţa TSH>5 │Nou-născut │ 3.0-19.9 │20.0-39.9 │ ≥40 │

│mU/l în sângele │ │ │ │ │

│capilar % │ │ │ │ │

├─────────────────────┼───────────────┼──────────┼──────────┼─────────┤

│Mediana Tg │Elevi şi adulţi│10.0-19.9 │20.0-39.9 │ ≥40 │

│(ng/ml ser) │ │ │ │ │

└─────────────────────┴───────────────┴──────────┴──────────┴─────────┘

A. DIAGNOSTICUL GUŞII ENDEMICE.

Diagnosticul clinic

Anamneza indică provenienţa dintr-o zonă cu carenţă iodată, prezenţa antecedentelor heredocolaterale de guşă, utilizarea substanţelor guşogene, multiparitatea.

Examenul clinic decelează semne şi simptome clinice precum: disfagie, disconfort în regiunea cervicală anterioară, disfonie intermitentă, dispnee inspiratorie sau la modificări ale poziţiei capului, prezenta gusii, sindrom Claude Bernard Horner în cazul guşilor voluminoase, circulaţie colaterală venoasă toracică sau/şi cervicală.

O guşă se apreciază prin: a) mărime; b) circumferinţa gâtului; c) aspect (difuză, nodulară); d) caractere: consistenţă, localizare (cervicală, intratoracică); e) mobilitate la deglutiţie; f) complicaţii locale.

Tabel 6. Clasificarea revizuită a guşii, OMS/UNICEF/ICCIDD (13)

Gradul guşii Descriere palpatorie

Gradul 0 Guşă nepalpabilă şi invizibilă

Gradul 1 Guşă palpabilă, dar invizibilă când gâtul se află în poziţie normală (tiroida nu este vizibil mărită). Noduli tiroidieni într-o tiroidă de dimensiuni normale.

Gradul 2 Guşă vizibilă la deglutiţie (cu gâtul în poziţie normală) şi palpabilă.

Diagnosticul pozitiv se bazează pe

a) Modificările biochimice

1. Analizele hormonologice [T(4) şi FT(4) sunt normale sau scăzute, nivelul T(3) seric este normal sau crescut, TSH este normal sau crescut, raportul T(3)/T(4) este modificat în favoarea T(3)] apreciază status-ul funcţional tiroidian sau completează diagnosticul

2. Excreţia iodului urinar [I(127)] este scăzută.

3. Tg poate fi crescută nespecific

4. Ac.anti Tg şi ATPO sunt de obicei absenţi. Se dozează întotdeauna în prezenţa hipoechogenităţii US

b) Modificările paraclinice

1. Ecografia tiroidei arată VT>P97, prezenţa de nodularizări, modificări de ecogenitate, modificări de vascularizaţie, prezenţa de micro/macro calcificări;

2. Puncţia biopsiei cu ac subţire ecoghidată (examen citologic) este indicată în investigarea nodulilor solitari suspecţi.

3. Scintigrafia tiroidei cu Tc[99] sau I[123] evidenţiază distribuţie inomogenă a izotopului, noduli suspecţi de malignitate sau autonomie a nodulilor (scintigramă cu supresie). Este contraindicată la gravide.

4. Captarea radioiodului (RAIU): crescută şi uneori supresibilă prin administrarea de HT. Carenţa iodată face ca tiroida subiecţilor din zona afectată să fie avidă de iod

5. Examenul ORL evidenţiază pareză recurenţială prin compresia nervilor laringei în guşile mari

6. Examenul radiologic al esofagului/traheei arată compresie în guşile voluminoase

7. Examinarea CT arată raporturile cu organele din vecinătate în guşile voluminoase endotoracice/suspiciunea de malignitate

În caz de accident nuclear, creşte riscul iradierii şi dezvoltării cancerului tiroidian.

ALGORITM DE DIAGNOSTIC ÎN GUŞĂ SIMPLĂ

Clinic: anamneza, examen obiectiv

Diagnostic în vivo

● Ecografie → hipoechogenitate difuză → anticorpi antitiroidieni

→ alte aspecte

● Scintigrafie (facultativ)

→ noduli suspecţi (malignitate) → puncţie tiroidiană

→ suspiciune de autonomie → scintigramă cu supresie

● Diagnostic radiologic (facultativ) - complicaţii mecanice ev. CT - guşi retrosternale.

Diagnostic în vitro

● TSH, FT4, EV. FT3 → perturbări funcţionale tiroidiene

→ completarea diagnosticului.

Determinarea ioduriei (facultativ)

Diagnostic diferenţial

Se face cu

1. Hipertiroidiile (când sunt prezente tulburările vegetative)

2. Tiroidita Hashimoto (clinic, ecografic, imunologic)

3. Cancerul tiroidian (clinic, ecografic, scintigrafic, citologic)

4. Tiroidită subacută (clinic, ecografic, biologic)

5. Adenomul tiroidian (clinic, ecografic, scintigrafic, citologic)

6. Guşile prin dishormonogeneză.

Nodulii unei guşi asociate cu tulburări prin deficit de iod (IDD) nu pot fi diferenţiaţi de cancerul tiroidian având ca bază rezultatele unui examen fizic. Hipotiroidismul secundar deficitului de Iod trebuie să fie diferenţiat de boala Hashimoto sau de tiroidita subacută. Cretinismul endemic neurologic (CEN) major cu guşă se diferenţiază greu de sindroamele Pendred (testul la perclorat). CEN major fără guşă trebuie diferenţiat de sechelele encefalopatiei cronice infantile sau oligofreniile de alte cauze.

Cretinismul endemic mixedematos (CEM) are tabloul clinic identic cu cel al mixedemului congenital sporadic. Datele anamnestice, epidemiologice şi valoarea IU tranşează diagnosticul.

Complicaţiile guşii endemice

a) Mecanice, cea mai frecventă fiind deviaţia şi compresia traheală, esofagiană, recurenţială, a simpaticului cervical, a carotidei comune sau a vaselor şi limfaticelor din regiunea cervico-toracică, distensia venoasă şi apariţia circulaţiei venoase colaterale toracice

b) Funcţionale, cu hipo/hipertiroidizare. Hipotiroidismul este adesea dificil de demonstrat: T(4) şi FT(4) seric sunt frecvent scăzute FT(3) poate fi crescut în guşile cu hipertiroidie, concentraţia TSH crescută (sau supresata în hipertiroidie), iar captarea tiroidiană de I(131) este crescută (>50% la 24 ore) la subiecţii clinic eutiroidieni rezidenţi în regiunea guşogenă. Scintigrafia tiroidei cu Tc[99] sau I[123] evidenţiază heterogenitatea marcată a guşilor şi prezenţa unor noduli "reci" sau hiperfuncţionali.

c) Inflamatorii: strumita

d) Degenerative: nodularizări, hemoragii hialinizări, calcifieri.

e) Malignizare Prezenţa nodulilor duri poate sugera prezenţa cancerului tiroidian. Creşterea numărului absolut de cancere tiroidiene în zonele endemice rămâne controversată.

B. PROTOCOL TERAPEUTIC ÎN GUŞĂ ŞI CRETINISMUL ENDEMIC

1. Tratamentul profilactic

Constă în corectarea deficitului de iod prin suplimentarea iodată cu sare iodată şi/sau tablete iodate.

În anul 2002 a intrat în vigoare în România legislaţia privind iodarea universală a sării ce prevede iodarea sării destinate consumului uman cu 34±8,5mg KI/Kg sare [40-50mg KIO(3)/Kg sare], aplicată cu caracter obligator în industria alimentară la iodarea pâinii din anul 2004. În zonele endemice este necesară şi suplimentarea prin administrarea de tablete iodate la gravide şi în perioada de lactaţie.

Indicaţii: în regiunile cu carenţă marcată de iod la copii, adolescenţi (în special la pubertate), gravide, mame care alăptează.

Doze. La copiii până la 10 ani: 100 æg iod/zi, copii peste 10 ani şi adulţi: 150200 æg iod/zi (sau 1,5 mg iod/săptămână), gravide şi lehuze: 250 æm/zi.

Profilaxia recidivei postoperatorii: 100-200 æg iod/zi (bont tiroidian restant de volum adecvat, în absenţa tireopatiilor autoimune); după radioiodoterapie: iod 100200 æg/zi la pacienţii eutiroidieni fără boală tiroidiană autoimună.

2 Tratament curativ.

Alternative

● terapie medicamentoasă (hormoni tiroidieni, iod sau combinaţii),

● tratament chirurgical

● radioiodoterapie.

a) Terapia medicamentoasă.

Scop: reducerea volumului guşii; se aplică în primul rând în guşile endemice difuze cu eutiroidie.

Levotiroxina inhibă eliberarea de TSH.

Indicaţii: la vârstnici fără autonomie tiroidiană, în hipotiroidia subclinică şi manifestă, şi la pacienţii trataţi în prealabil cu iod timp de 1 an cu rezultate nesatisfăcătoare, la copiii la care volumul guşii nu a scăzut după 6-9 luni de tratament cu iod.

Doze: levotiroxină 75-150 æg/zi (cu creştere individualizată a dozelor). Durata terapiei: circa 1 an, eventual o perioadă mai îndelungată de timp; uneori toată viaţa.

Preparatele conţinând tiroxină şi triiodtiroxină [T4/T(3) = 10:1] prezintă adesea efecte secundare asupra aparatului cardio-vascular, fiind indicate numai la cei cu afectarea conversiei periferice a hormonilor tiroidieni [T4/T(3)].

La vârstnici există riscul hipertiroidiilor iatrogene, subclinice sau chiar clinice, cu efecte nocive asupra cordului şi scheletului.

Efecte secundare ale tratamentului cu levotiroxină: potenţarea acţiunii derivaţilor cumarinici.

Contraindicaţii ale levotiroxinei: autonomie funcţională tiroidiană, infarct miocardic recent.

Iodul: restabileşte concentraţia intratiroidiană de iod, modificând activitatea factorilor locali de creştere. Se administrează sub formă de tablete iodate de 100 æg sau sub formă de capsule de ulei iodat (per os) conţinând 200 mg iod (în CE).

Indicaţii: guşi difuze la copii, tineri, gravide şi mame care alăptează.

Doze: în prima copilărie, până la 10 ani, 100 æg iod/zi; în a doua copilărie, tineri şi adulţi 200 æg iod/zi (uneori până la 300 ug iod/zi), 200-300 æg/zi la gravide şi lehuze.

Durata terapiei: minimum 1 an.

Contraindicaţii: hipertiroidii (latentă, manifestă), autonomie tiroidiană confirmată, tireopatii autoimune: tiroidită limfocitară cu guşă la copil sau tiroidită postpartum. Efecte secundare (rare): acnee indusă de iod, agravarea unei dermatite herpetiforme (Duhring). La vârstnici, tratamentul cu iod sau tiroxină poate produce decompensarea unei autonomii tiroidiene latente. Eficacitatea terapiei medicamentoase (iod, tiroxina) este mult mai redusă la vârstnici decât la tineri.

Terapie combinată (iod + levotiroxină): levotiroxina corectează hipertrofia, iar iodul corectează hiperplazia glandei tiroide.

Indicaţii: guşi difuze şi nodulare (fără semne de autonomie), profilaxia recidivei în guşi operate, efecte mediocre ale unei terapii prealabile cu tiroxină sau iod. Combinaţia folosită conţine mai frecvent 100 æg iod +100 æg tiroxină. Durata terapiei: 6-12 luni, ulterior profilaxie îndelungată cu 200 æg iod/zi.

b). Tratament chirurgical

Indicaţii: guşi voluminoase (difuze, nodulare), guşi care induc manifestări compresive, guşi suspecte de malignitate, în cazul lipsei de răspuns la tratamentul medicamentos, guşi retrosternale voluminoase. Postoperator: profilaxia recidivei cu tiroxină sau iod.

c). Radioiodoterapia

Indicaţii: lipsa de răspuns la tratamentul medicamentos, contraindicaţii operatorii (vârstnici), guşi recidivate la bolnavi cu pareză recurenţială preexistentă, autonomie tiroidiană sau la solicitarea bolnavului. Radioiodoterapie la vârstnici: indicaţia de elecţie; rezultate bune privind corecţia autonomiei funcţionale tiroidiene şi a volumului guşii.

Rezultatele terapeutice sunt evidente după o perioadă de 6 luni.

Monitorizarea terapiei

Controale la 6-12 luni cu urmărire

● clinică (palpare, circumferinţa gâtului, puls, greutate);

● ecografie tiroidiană (volumetrie);

● a funcţiei tiroidiene prin dozări hormonale (TSH, FT4, eventual FT3). Monoterapia cu L-T4 sau terapia combinată au ca scop asigurarea unei concentraţii serice de TSH la limita inferioară a normalului (0,3-0,8 mU/l).

Prognostic

● Rezultatele terapiei cu iod la copii şi adulţi tineri constau într-o reducere evidentă a volumului tiroidian (cu până la 30% în primele 6-12 luni de tratament). În cazul guşilor voluminoase (>50 ml) şi mai ales a celor nodulare, eficacitatea terapiei cu iod este mult mai redusă.

● Rezultatele tratamentului cu tiroxină: la tinerii cu guşă difuză, aceasta poate scădea în volum cu cca. 30-40% (în primele 6 luni); la 20-30% dintre pacienţi se observă creşterea guşii după întreruperea terapiei. Eficacitatea hormonoterapiei în guşile nodulare şi în cele voluminoase este limitată.

● Rezultatele tratamentului chirurgical sunt bune în cca.95% dintre cazuri.

● După radioterapie, în 50 - 90% cazuri, se constată o reducere importantă a volumului guşii (la 3 - 6 luni după aplicarea terapiei)

● Tratamentul cu iod nu vindecă cretinismul endemic

C. MONITORIZAREA STATUSULUI NUTRIŢIONAL IODAT

Evaluarea nutriţiei iodate reprezintă fundamentul programelor naţionale de control şi combatere a IDD şi este obligatorie în judeţele endemice în care se derulează Programul Naţional de boli endocrine vizând şi guşa endemică; estimarea aportului de iod prin studii populaţionale se efectuează din 3 în 3 ani în conformitate cu recomandările OMS/ICC/IDD(recomandare A).

Trei indicatori de impact clinici şi biochimici sunt necesari în evaluarea şi monitorizarea afecţiunilor prin deficit iodat într-o populaţie iod-deficientă

1. prevalenţa guşii exprimată palpator şi ultrasonografic

2. excreţia de iod urinar

3. concentraţia serică a TSH şi a Tiroglobulinei

Monitorizarea IDD implică şi determinarea calităţii sării iodate, respectiv determinarea conţinutului de iodat din sare de la producător la distribuitor.

1. Prevalenţa guşii

a) estimarea volumului tiroidian (VT) prin inspecţie şi palpare

Evaluarea prevalenţei guşii bazată pe inspecţie şi palpare are un coeficient de reproductibilitate scăzut în ceea ce priveşte estimarea volumului tiroidelor mici, mai ales la copii, precum şi în cazul guşilor mici, unde cea mai frecventă confuzie se regăseşte la încadrarea în gradele 0 şi I. Clasificarea clinică a mărimii tiroidei este subiectivă şi imprecisă

b) Estimarea ultrasonografică a VT - prevalenţa guşii US. Examinarea ecografică a regiunii cervicale se efectuează cu transductori de frecvenţă înaltă (7,5 MHz). În zonele cu endemicitate medie şi când guşile sunt mici, US este tehnica sigură, neinvazivă, care oferă precizie mai mare şi constituie o metodă mai obiectivă în determinarea VT. Valorile standard pentru VT măsurat prin ecografie variază în funcţie de vârstă, sex şi suprafaţă corporală.

Prin definiţie, se consideră că tiroida este afectată de guşă atunci când volumul ei depăşeşte percentilla 97 stabilită pentru sex, vârstă şi suprafaţa corporală la populaţiile cu aport iodat suficient.

Tabel 4. VT determinate US recomandate de OMS pentru zonele iod suficiente, 2004

Vârsta (ani) 6 7 8 9 10 11 12

VT băieţi(ml) 2,91 3,29 3,71 4,19 4,73 5,34 6,03

VT fete(ml) 2,84 3,26 3,76 4,32 4,98 5,73 6,59

2. Excreţia de iod urinar.

Ioduria este un marker fidel al ingestiei zilnice de iod şi de aceea este utilizat ca index pentru evaluarea severităţii deficitului iodat ; numărul de eşantioane de urină colectate trebuie să fie de minim 50 în fiecare şcoală sau într-o localitate.

În studiile epidemiologice se utilizează valoarea medianei IU ca indicator al status-ului iodat dintr-o populaţie din cauza distribuţiei foarte mari a valorilor IU

Tabel 5. Criteriile epidemiologice de evaluare ale status-ului nutriţional iodat bazate pe mediana IU la şcolari

┌──────────┬──────────────────┬────────────────────────────────────┐

│ │Status nutriţional│ │

│Mediana IU│ iodat │ Aport iodat (æg/l) │

│ │ (æg/l) │ │

├──────────┼──────────────────┼────────────────────────────────────┤

│<20 │Insuficient │Deficit iodat sever │

├──────────┼──────────────────┼────────────────────────────────────┤

│20-49 │Insuficient │Deficit iodat moderat │

├──────────┼──────────────────┼────────────────────────────────────┤

│50-99 │Insuficient │Deficit iodat uşor │

├──────────┼──────────────────┼────────────────────────────────────┤

│100-199 │Adecvat │Optim │

├──────────┼──────────────────┼────────────────────────────────────┤

│200-299 │Surplus │Risc de hipertiroidism iod-indus la │

│ │ │5-10 ani după suplimentarea iodată │

├──────────┼──────────────────┼────────────────────────────────────┤

│>300 │Excesiv │Risc de efecte adverse │

│ │ │(hipertiroidism iod-indus, boli │

│ │ │tiroidiene autoimune) │

└──────────┴──────────────────┴────────────────────────────────────┘

Monitorizarea statusului nutriţional iodat din ţara noastră în perioada 2004-2005 arăta că aportul iodat estimat prin mediana ioduriilor a fost normal (de 101 æg/L) la 53,1% din probele examinate (n=2.327), iar la 46,9% din probe a persistat deficitul iodat uşor şi mediu. În 2005 se estima că 861.000 elevi de 6-12 ani şi 10.500.000 de adulţi erau expuşi la deficitul iodat.

3. Determinarea concentraţiei serice a TSH şi a Tg Valoarea TSH este indicator fidel al carentei iodate doar în cazul screening-ului neonatal al hipotiroidismului congenital. Hiperplazia tiroidiană determinată de deficitul de iod este asociată sistematic cu creşterea nivelului de Tg serică, care reflectă status-ul nutriţional iodat pentru o perioadă de luni sau ani. Valorile considerate patologice sunt peste 10 ng/ml la elevi şi adulţi şi peste 25 la nou-născuţi.

Riscurile implementarii ghidului

Sunt legate de eşecul programelor de profilaxie iodată (prin evaluarea incorectă a IDD, subiodarea sării, lipsa cooperării între factorii implicaţi în organizarea programului, educaţie sanitară necorespunzătoare, alocarea de fonduri insuficiente, lipsa vigilenţei susţinute în aplicarea programului profilactic). Deficitul de iod poate reapărea dacă programele de suplimentare iodată sunt insuficient monitorizate sau abandonate.

Efectele secundare ale profilaxiei iodate.

Excesul iodat secundar profilaxiei carenţei iodate, poate afecta funcţia tiroidiană. Adultul normal poate tolera aproximativ 1000 æg iod/zi fără nici un efect secundar. Această "limită superioară a normalului" este mult mai scăzută la populaţiile expuse deficitului de iod. Nivelul optim al aportului iodat pentru prevenirea bolilor tiroidiene este apropiat de valoarea recomandată de 150æg iod la adult. Programele de iodare universală a sării (IUS) pot determina ocazional aport excesiv de iod la anumite grupuri populaţionale (ex. IUS la populaţia din regiunile cu aport normal iodat). Efectele secundare ale excesului de iod sunt: a) guşa şi hipotiroidismul iod-indus; b) hipertiroidismul iod-indus; c) tiroiditele induse de iod; d) cancerul tiroidian.

Există două tipuri de exces iodat: sporadic şi endemic.

*Font 9*

┌───────────┬──────────────────────────┬────────────────────────────┬───────────────────┐

│ Tipul │ │ │ │

│ excesului │ Prezentare │ Cauze │ Măsuri │

│ iodat │ │ │ │

├───────────┼──────────────────────────┼────────────────────────────┼───────────────────┤

│Sporadic │La câţiva indivizi dintr-o│Medicamente care conţin │Adesea este │

│ │populaţie cu │iod, substanţe radiologice │autolimitat. Dacă │

│ │mediana IU<300 æg/l │de contrast, ingestie │este simptomatic, │

│ │ │crescută de peşte, fructe │se determină IU │

│ │ │de mare │peste 3 luni │

├───────────┼──────────────────────────┼────────────────────────────┼───────────────────┤

│Endemic │În procent crescut │ │Necesită măsuri de │

│ │într-o populaţie cu │ │corecţie │

│ │mediana IU>300 æg/l │ │ │

└───────────┴──────────────────────────┴────────────────────────────┴───────────────────┘

Cauze şi management în excesul endemic de iod (20)

Cauzele excesului endemic I2 Activitate Măsuri Observaţii

Nivel deliberat excesiv de iodare a sării pentru compensarea eventualelor pierderi din tim- pul depozitării Determinarea conţinutului de iod în sare la distribuitor (şi la producător, dacă este necesar) Scăderea prin legislaţie a conţinutului de iod din sare la nivel rezonabil (ex. 30-50 ppm) Există tehnici actuale de a obţine un conţinut stabil al iodului în sare; supraiodarea nu se justifică

Supraiodare neintenţionată a sării Determinarea conţinutului de iod la producător şi distribuitor Pregătirea tehnică a producătorilor din industria sării -

Aport alimentar excesiv de sare Determinarea Na urinar pentru calculul aportului de sare Campanie pentru scăderea consumului abuziv de de sare; sau scăderea conţinutului de iod din sare Aportul de sare de 8-12 g pe zi la aproape toate popu- laţiile şi culturile este optim în asigu- rarea necesarului de iod

Consum excesiv de hrană bogată în iod Anamneză privind dieta, determinarea iodului din hrană Eliminarea alimentelor cu conţinut ridicat de iod, dacă populaţia acceptă Fructele de mare sunt foarte bogate în iod; se consumă în special în zonele de coastă, în particular în Japonia

Educaţia populaţiei. Este necesar ca publicul să înţeleagă importanţa utilizării de sare şi produse alimentare iodate, în special în zonele geoclimatice din România cu deficit tradiţional de iod. Acest lucru este valabil mai ales în cătunele izolate unde alimentaţia se bazează pe produse vegetale sau animale din gospodăria proprie.

Direcţiile de specialitate ale Ministerului Sănătăţii, direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, membrii comisiilor de specialitate ale Ministerului Sănătăţii, unităţile sanitare publice şi private, precum şi personalul medical implicat în furnizarea de servicii medicale din specialităţile implicate vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

GHID PENTRU HIPOTIROIDISMUL CONGENITAL,

SCREENING NEONATAL ŞI TRATAMENT

Importanţa şi semnificaţia problemei. Definitii.

Hipotiroidismul congenital (HC), cea mai frecventă afecţiune endocrină la vârsta pediatrică, determină deficienţe neurologice, motorii şi de creştere, retardarea mentală ireversibilă reprezentând cea mai redutabilă complicaţie. Incidenţa HC se situează între 1/3000-1/4.000 de nou-născuţi.

Ea este mai mare la populaţia hispanică decât la populaţia de culoare, iar raportul pe sexe este de 2/1 în favoarea celui feminin.Un risc crescut îl au copiii cu sindrom Down.

Cel mai adesea, HC este permanent, fiind determinat de disgenezii tiroidiene, defecte ale biosintezei hormonilor tiroidieni şi carenţă severă de iod. Mai rar, afectarea funcţiei tiroidei este tranzitorie, fiind atribuită transferului transplacentar de substanţe guşogene (antitiroidiene de sinteză), al anticorpilor materni blocanţi, precum şi excesului de iod. Modificările tranzitorii ale funcţiei tiroidiene sunt frecvente la prematuri.

În cazuri rare, hipotiroidismul congenital e determinat de o afectare hipofizară şi/sau hipotalamică (hipotiroidism secundar/terţiar).

Scopul screeningului.

Constă în eradicarea retardului mental indus de HC. Screening-ul neonatal şi tratamentul substitutiv instituit precoce (în primele 2 săptămâni postnatal) în HC normalizează dezvoltarea cognitivă.

Statutul actual al screeningului neonatal al HC în România

Screening-ul neonatal al HC care se încadrează în screening-ul tiroidian universal şi este aplicat în majoritatea ţărilor, nu deţine în România un statut adecvat. În prezent el se derulează doar în câteva centre din ţara noastră, concomitent cu screening-ul neonatal al fenilcetonuriei.

Obiectivele principale ale screening-ului neonatal al HC sunt reprezentate de standardizarea procedurilor de screening şi management. Rezolvarea acestora va influenţa la nivel european nu numai calitatea diagnosticului şi a terapiei (cu caracter individualizat), ci şi unele aspecte de ordin epidemiologic şi economic.

Specialităţi clinice implicate: endocrinologie/endocrinopediatrie, pediatrie, medicină de familie

Laboratoarele care efectuează screening-ul HC.

Numai laboratoarele cu experienţă în utilizarea procedurilor automate imunometrice şi radiometrice, informatizate şi cu personal antrenat în mod adecvat pot efectua screening-ul neonatal. Pentru un raport cost-eficienţă cât mai avantajos, se recomandă efectuarea testelor iniţiale în laboratoare de referinţă, cărora le sunt arondate maternităţi cu circa 100.000 de naşteri anual.

Populaţia-ţintă: Toţi nou-născuţii de pe teritoriul României,

CUPRINS

A. Componentele sistemului de screening neonatal

B. Recomandări (metode de screening, organizarea sistemului de screening, rezultatele şi interpretarea testelor, confirmarea diagnosticului, managementul clinic al nou-n născuţilor confirmaţi, protocol de tratament şi urmărirea acestuia)

C. Beneficiile şi riscurile implementării ghidului

A. Componentele sistemului de screening neonatal

I. Educaţie (interesând: personalul medical, inspectorii de sănătate publică şi părinţii)

II. Screening-ul propriu-zis (colectare de probe, analize de laborator)

III. Depistare precoce (identificarea nou-născuţilor suspecţi de HC la screening, cu rescreening, când este cazul)

IV. Diagnostic (examen clinic şi evaluare biochimică)

V. Management (consiliere, instituirea terapiei, monitorizarea terapiei, cu respectarea unei metodologii clare)

VI.Evaluare (monitorizare şi controlul calităţii probelor şi a activităţii în interiorul sistemului de screening)

B. Recomandări

Ghidul de faţă recomandă screeningul neonatal al HC la toţi nou-născuţii de pe teritoriul României (recomandare A). Prematurii, nou-născuţii VLBW (copii cu greutate foarte mică la naştere) şi cei foarte bolnavi pot beneficia de rescreening, starea lor determinând frecvent rezultate fals pozitive.

1. Metode de screening. Strategiile de screening pentru detectarea hipotiroidismului congenital sunt următoarele

● Determinare primară de TSH, urmată de dozare ulterioară a T4 (când TSH-ul depăşeşte anumite valori)

● Determinare iniţială a T4 cu dozare ulterioară de TSH (când T4 se situează sub anumite limite)

● Determinarea simultană a valorilor TSH şi T4, (metoda combinată)

Screening-ul cu determinare iniţială a TSH

Numeroase programe efectuează screening-ul HC utilizând determinarea TSH, completată de cea a T4 la copii cu valori ale TSH > de 20 mU/L (valoare "cut-off" considerată indiciu de hipotiroidism).

Procedurile curente de măsurare a TSH (ELISA, chemiluminiscenţă şi fluroimunometrie) folosesc trasori non-radioactivi şi deţin o sensibilitate mare, realizând o mai bună demarcare între concentraţiile normale şi patologice ale TSH-ului.

Concentraţiile hormonilor tiroidieni (HT) la făt sunt scăzute în prima jumătate a sarcinii. În această perioadă, fătul este dependent integral de funcţionalitatea tiroidei materne. Axa hipotalamo-hipofizo-tiroidiană fetală devine funcţională la jumătatea sarcinii, maturizându-se în apropierea momentului naşterii.

Momentul screening-ului tiroidian va ţine cont de "surge-ul" TSH-ului, care survine imediat după naştere şi se repercută ulterior şi la nivelul HT periferici. Recoltarea precoce a sângelui capilar din cauza externării premature a mamelor şi copiilor în primele 48 de ore poate crea serioase dificultăţi în interpretarea valorilor TSH (valori fals pozitive).

Avantaje. Acest tip de screening reprezintă cel mai sensibil indicator pentru detectarea timpurie a HC primar clinic sau subclinic, permanent sau tranzitoriu. Entităţile enumerate au impact asupra neurogenezei cerebrale.

Screening-ul, cu determinare iniţiala a TSH-ului este preferat celui cu T[4] în ţările cu deficit iodat, unde este folosit drept criteriu de monitorizare în evaluarea şi controlul IDD.

Dezavantaje. Screening-ul neonatal cu dozare iniţială a TSH-ului nu poate identifica copiii cu

● hipotiroidism secundar/central (prevalenţa de circa 1/100.000 nou-născuţi)

● copiii hipotiroidieni cu hipotiroxinemie şi creştere tardivă a TSH-ului (aproximativ 10% din nou-născuţii hipotiroidieni), frecventă la copiii cu greutate mai mică de 2500 G la naştere (LBW) sau la cei cu greutate foarte mică la naştere cu G<1500 g(VLBW)

● deficitul de TBG, anomalie fără consecinţe tiroidiene clinice.

Sensibilitatea acestei metode de screening este de 97,5%, iar specificitatea de 99%.

Screening-ul cu determinarea iniţiala a T4.

Valoarea T4 este determinată în toate probele prelevate iniţial pe hîrtie de filtru, TSH ul fiind evaluat la cei cu valori ale T4 < Percentilla 10.

Screening-ul se poate efectua imediat postnatal în prima şi în a 2-a zi de viaţă. Valoarea T[4] este mai puţin influenţată de creşterea TSH-ului, care survine imediat după tăierea cordonului ombilical în primele 24 de ore. De aceea, rezultatele fals-pozitive ale metodei sunt mai puţine.

Avantaje. Depistează copiii cu valori de T4 scăzute în dry-spot cauzate de

● hipotiroidism primar (prevalenţă de 1/3.000 - 1/4.000 din nou-născuţi)

● hipotiroidism central (valori scăzute sau la limita inferioară a normalului pentru T4 cu concentraţii normale ale TSH; prevalenţă de 1/50.000 nou-născuţi)

● valori scăzute ale TBG (prevalenţă de 1/5.000-1/10.000 din nou-născuţi).

Screeningul cu T[4] poate identifică hipertiroxinemia neo-natală disalbuminemică familială (prevalenţă de 1/20.000-1/40.000 nou-născuţi).

Dezavantaje. Metoda nu detectează cazurile cu valori iniţial normale de T[4] şi creştere tardivă a TSH-ului.

Screening-ul iniţial utilizând valoarea TSH şi T4.

Reprezintă idealul de abordare al screening-ului, dar implică costuri mai mari.

Metoda are sensibilitate de 98% şi o specificitate mai mare de 99% pentru toate formele de HC.

În principal fiecare strategie prezintă avantaje şi dezavantaje

● cele două metode principale de screening prezintă o valoare similara în detectarea HC permanent

● determinare iniţială a TSH reprezintă cel mai specific test pentru HC, dar nu poate detecta anumite situaţii (cauzele centrale de hipotiroidie congenitală)

● determinare iniţială a T4 reprezintă o determinare mai puţin specifică, atât pentru diagnosticarea HC primare cât şi secundare

Nu există în momentul de faţă un consens referitor la metoda optimă de screening.

2. Organizarea sistemului de screening. Probele de sânge capilar recoltat din călcâi, prelevate în maternitate ("heel stick procedure") şi tratate corespunzător, se transmit laboratorului de referinţă. Valori ale TSH-ului > de 20mU/L sunt comunicate de către coordonatorul programului de screening Autorităţii de Sănătate Publică (ASP), endocrinologului şi pediatrului, coordonatorilor teritoriali de program, precum şi familiei nou-născutului.

ASP identifică nou-născutul şi familia acestuia la domiciliu prin medicul de familie şi recheamă nou-născutul suspect de HC cu valori ale TSH >20 mUI/l pentru testele diagnostice.

TSH-ul neonatal se determină în România prin metoda imunometrică rapidă cu europiu (Kit DELFIA).

Fig-1 Etapele screening-ului HC

┌─────────────┐ ┌────────────────────────────────────────────────────┐

│ Maternitate │────────► │Transmiterea probelor către laboratorul de referinţă│

└─────────────┘ └────────────────────────────────────────────────────┘

│ │

│ │

▼ │

┌──────────────────────────┐ │

│Prelevare de sânge capilar│ │

│din călcâi la nou-născut │ │

│între a doua şi a patra zi│ │

│postnatal pe hârtie de │ │

│filtru ca dry-spot │ │

└──────────────────────────┘ ▼

┌──────────────────────────────────────┐

│ Analiza dry-spoturilor în laborator │

└──────────────────────────────────────┘

│

│

▼

┌──────────────────────────────────────┐

│Comunicarea valorilor TSH >20 către │

│ASP, familie, pediatru şi endocrinolog│

│coordonatori de program │

└──────────────────────────────────────┘

│

│

▼

┌──────────────────────────────────────┐

│ Rechemarea nou-născutului suspect de │

│ HC pentru diagnostic │

└──────────────────────────────────────┘

Prelevarea probelor. Prelevarea sângelui capilar necesită înţeparea călcâiului cu lanseta sau cu un ac de 0,8*40mm. Ulterior, picătura se exprimă pe hârtie de filtru şi este uscată la temperatura camerei. Probele se recoltează înaintea externării, optim între ziua a 2-a şi a 4-a de viaţă, independent de vârsta gestaţională. Sângele se recoltează în ziua a 10-a la cei transfuzaţi sau trataţi în prealabil cu antibiotice.

Acurateţea rezultatelor screeningului depinde de calitatea spoturilor de sânge obţinute, calitatea materialelor necesare şi de tratarea spoturilor.

Rechemarea unui copil ("recall") pentru o nouă testare din cauza unui specimen nesatisfăcător determină întârzierea diagnosticului şi respectiv a tratamentului. Probele nesatisfăcătoare din punct de vedere tehnic sau care conţin cantităţi insuficiente de sânge nu sunt analizate.

Probele de sânge iniţiale (spotul colectat pe hârtie de filtru specială beneficiază de un tratament standardizat. Nu rareori se pot obţine rezultate false (vezi TAB.)

TAB.I: Cauzele rezultatelor fals negative şi fals positive în screening-ul HC

REZULTATE FALS NEGATIVE REZULTATE FALS POZITIVE

Erori în recoltarea probelor Probe obţinute sub 48 h

Erori de procesare Copiii cu suferinţe grave

Erori în raportarea rezultatelor Exsanghinotransfuzie

Screening neonatal al HC la prematuri şi la nou-născuţii din unităţile de terapie intensivă

Prematurii, în special cei cu vârsta gestaţională de sub 32 de săptămâni sunt predispuşi în mod particular la hipotiroidism tranzitor.

Ei deţin frecvent concentraţii scăzute de T4 şi TSH în primele săptămâni după naştere şi prezintă o creştere întârziată a TSH (probabil prin imaturitatea mecanismului de feedback). La prematuri, nou-născuţi foarte bolnavi şi VLBW screening-ul ar trebui repetat la 2-4 săptămâni postnatal.

Screening neonatal al HC la nou-născuţii contaminaţi cu iod

Contaminarea cu iod reprezintă una dintre cele mai frecvente cauze de hipotiroidism tranzitor

la nou-născutul la termen.

Monitorizarea funcţiei tiroidiene ar trebui efectuată la toţi nou-născuţii contaminaţi cu compuşi iodaţi (dezinfectante - betadină, substanţe radiologice de contrast, amiodaronă).

În situaţiile în care mamei i s-a administrat tratament cu iod, amiodaronă sau antitiroidiene, nou-născutul poate prezenta rezultate pozitive la screeningul neonatal şi la cazuri individualizate este necesar tratament pentru o perioadă de timp.

3. Interpretarea rezultatelor

Este deosebit de importantă utilizarea valorilor hormonale de referinţă corespunzătoare vârstei. Limitele de referinţă ale TSH pentru cea mai frecventă perioadă de reevaluare a TSH (între 2 şi 6 săptămâni de viaţă) sunt: 1,7-9,1 mU/L.

Tab. II: Valorile de referinţă ale TSH şi fT4 în perioada fetală, neonatală şi la sugar

Vârsta TSH (mUI/L) FT[4] pmol/L (ng/dl)

Făt în trimestrul II de sarcină 0.7-11 2-4 0.15-0.34

Nou-născut LBW, sânge din cordonul ombilical 1.3-20 8-17 0.64-1.4

Nou-născut la termen 1.3-19 10-22 0.8-1.9

3 zile 1.1-17 22-49 1.8-4.1

10 săptămâni 0.6-10 9-21 0.8-1.7

14 luni 0.4-7.0 8-17 0.6-1.4

Tab. III: Interpretarea rezultatelor obţinute în urma screening-ului (1, 3)

┌────────────────┬────────────────────────────┬───────────────────────┐

│REZULTATUL │CAUZE POSIBILE │ATITUDINE │

│SCREENING-ULUI │ │ULTERIOARĂ │

├────────────────┼────────────────────────────┼───────────────────────┤

│TSH <40 mU/l, T4│- hipotiroidie primară │Evaluare diagnostică │

│scăzut │tranzitorie: medicaţie │ │

│ │maternă │ │

│ │- pasaj de anticorpi materni│ │

│ │- deficit endemic de iod │ │

│ │- expunere pre/postnatală │ │

│ │la iod │ │

├────────────────┼────────────────────────────┼───────────────────────┤

│TSH normal, │- hipotiroidie primară │Rescreening, dacă │

│T4 scăzut │- hipotiroidie centrală │rezultatele se confirmă│

│ │- deficit de TBG │→ evaluare diagnostică │

│ │- prematuritate │ │

│ │(hipotiroxinemie │ │

│ │tranzitorie) │ │

├────────────────┼────────────────────────────┼───────────────────────┤

│TSH crescut, │- hipotiroidie primară │Rescreening │

│T4 normal │tranzitorie sau permanentă │ │

│ │-"surge" TSH │ │

│ │- rezistenţă la HT │ │

│ │- Sindrom Down │ │

├────────────────┼────────────────────────────┼───────────────────────┤

│TSH>40 mU/l, T4 │- hipotiroidie primară │Evaluare diagnostică │

│scăzut │- "surge" TSH │ │

├────────────────┼────────────────────────────┼───────────────────────┤

│Întârzierea │- prematuri │Reescreening la 2 săpt.│

│Creşterii tsh,T4│- nou-născuţi la termen │sau evaluare │

│scăzut(<3 æg/dl)│bolnavi │diagnostică │

│ │- LBW, VLBW │ │

└────────────────┴────────────────────────────┴───────────────────────┘

Sub aspect practic, atitudinea ulterioară în funcţie de screening-ul iniţial este următoarea

- nou-nascuţii cu valori patologice atât ale TSH-ului, cât şi ale T4 au o mare probabilitate de a prezenţa HC; ei vor fi îndeaproape urmariţi până la obţinerea confirmării diagnostice

- nou-născuţii cu valori patologice de TSH sau T4 necesită o repetare a screening-ului (recall) pentru elucidarea datelor originale discrepante.

Nici un test biochimic nu deţine acurateţe tehnică în procent de 100% în diagnosticarea bolii. Studii retrospective constând în repetarea screening-ului la vârsta de 14 zile a nou-născutului au arătat subdiagnosticare de 7% în cazurile de HC utilizând strategia cu T4 iniţial şi de 3% utilizând strategia cu TSH iniţial.

TSH crescut tranzitor. Un număr redus de copii cu valori anormale la screening au hipotiroidism tranzitor, demonstrat de valorile serice normale ale T4 şi TSH la reevaluare.

Hipotiroidismul tranzitor este frecvent în zonele iod deficiente. HC tranzitor indus de iod nu este de obicei manifest la naştere. În numeroase cazuri, în momentul diagnosticării HC este imposibil de a se stabili dacă hipotiroidismul este permanent sau tranzitor.

Condiţiile care sugerează boala tranzitorie sunt: nivel seric al TSH<100mUI/L, sexul masculin, pseudohipoparatiroidismul, prematuritatea.

Hipotiroidismul tranzitor poate fi determinat de expunerea intrauterină la antitiroidiene, anticorpi materni blocanţi ai receptorului TSH (TRBAbs), deficit iodat, expunere pre sau post natală la exces de iod, mutaţii germ-line ale TSH-R. Pasajul transplacentar al TRBAbs materni (incidenţă: 1/180.000) reprezintă o cauza mai puţin frecventă de HC tranzitor, dar trebuie să fie suspectat în prezenţa antecedentelor materne de boală tiroidiană autoimună.TRBAbs dispar de obicei din serul sugarilor afectaţi la vârsta de 3 până la 6 luni.

Este important să se determine dacă hipotiroidismul este permanent sau tranzitor.

Dacă în forma permanentă copilul necesită tratament pe toată durata vieţii, în forma tranzitorie substituţia se întrerupe de obicei la vârsta de 3 ani.

La nou-născuţii cu hipotiroidism tranzitor a căror mamă a primit antitiroidiene, valorile T4 şi TSH revin la normal în termen de la 1 la 3 săptămâni după naştere, fără tratament.

Deoarece natura tranzitorie a hipotiroidismului nu poate fi recunoscută clinic sau prin teste de laborator de la început, tratamentul iniţiat va fi similar cu cel din HC permanent.

4. Confirmarea diagnosticului. Responsabilitatea laboratorului de screening constă în analiza rapidă a probelor de sânge uscat şi comunicarea promptă a rezultatelor patologice spitalului teritorial. Acesta este răspunzător de identificarea suspecţilor de HC, inclusiv de rechemarea cazurilor pentru procedura diagnostică (determinarea TSH şi fT4 din sângele venos). Recoltarea de probe de sânge se efectuează în secţiile de pediatrie ale spitalelor judeţene sau în secţiile de endocrinopediatrie. Evaluarea clinică ulterioară o va face endocrinologul care va preciza diagnosticul, va institui tratamentul şi va urmări evoluţia pacienţilor confirmaţi.

Confirmarea testelor. Rezultatele patologice ale screening-ului necesită confirmare prin determinări serice cantitative de TSH, T4 şi fT. Uneori se recomandă determinarea tiroglobulinei, a TBG şi a autoanticorpilor tiroidieni.

Evaluarea etiologiei şi a severităţii HC se stabilesc prin: examinare ecografică tiroidiană, evaluarea vârstei osoase prin radiografie de genunchi, determinari imunologice, etc.

Când nu se pot obţine rezultatele testelor în primele 24 de ore, se iniţiază tratamentul, iar când diagnosticul de HC este confirmat, tratamentul se reajustează, dacă este cazul. Investigaţiile etiologice nu vor amâna tratamentul. Acestea se pot efectua în timpul primei săptămâni de tratament când TSH este încă crescut sau amână până la vârsta de 3 ani, când stoparea terapiei substitutive pentru câteva săptămâni nu mai afectează neurogeneza cerebrală.

5. Managementul clinic al nou-născuţilor confirmaţi. Copiii cu valori scăzute ale T4 şi crescute ale TSH, au HC până la proba contrarie. Managementul include următoarele etape

1. Consultul imediat al unui endocrinolog/endocrinopediatru pentru evaluare diagnostică şi management optim.

2. Istoric complet incluzând statusul tiroidian prenatal (medicamente utilizate de mamă)κ istoricul familial; examinarea fizică a mamei.

3. Testarea serică a valorilor TSH şi FT4 la nou-născut. Concentraţia sporită de Tg poate sugera dishormonogeneza.

Rezultatele serice se raportează la valorile de referinţă ale hormonilor tiroidieni în funcţie de vârstă. Dacă există istoric de boală tiroidiană autoimună maternă sau de afectare a copilului anterior, măsurarea anticorpilor blocanţi ai receptorului de tirotropină (TRBAbs) la nou-născut şi/sau mamă poate identifica o formă tranzitorie de hipotiroidism neonatal.

4. Educaţia părinţilor de un personal antrenat, folosind broşuri şi reprezentări vizuale. Educaţia trebuie să se axeze pe: (a) etiologia HC; (b) lipsa corelării stilului de viaţă al părinţilor din timpul sarcinii cu cauzele bolii. (c) beneficiul diagnosticării precoce în prevenirea retardului mental. (d) maniera potrivită de administrare a hormonilor tiroidieni şi substanţele care interferă cu absorbţia optimă (ex. soia, fier, calciu şi fibre). (e) importanţa aderenţei la planul de terapie (f) importanţa urmăririi periodice.

5. Tehnicile opţionale diagnostice: ecografia tiroidiană, captarea şi/sau scintigrafia cu I[123] sau Technetiu 99 m pertechnat (99m Tc) pentru a identifica ţesutul tiroidian funcţional. Deşi I[123] tinde să ofere o captare şi o imagine de mai mare acurateţe (25 microCI), el nu e disponibil în toate spitalele. 99m Tc este în general mai disponibil şi mai ieftin.. I[123] expune copilul la o doză de radiaţie ionizantă mult mai mică comparativ cu I[131] (circa 1/100 din doza I[131]).

Opţiunea pentru investigaţiile imagistice aduce beneficii privind stabilirea etiologiei HC

a. Absenţa captării tiroidiene este cel mai des asociată cu aplazia/hipoplazia tiroidei. Defectul de receptor de TSH, defectul de transport al iodului, sau transferul matern de TRBAbs sunt caracterizate prin aspect ecografic tiroidian normal şi absenţa radioiodocaptării.

b. Aspectul normal la scanare sau prezenta unei guşi indică o tiroidă funcţională, radioiodocaptantă şi necesită investigarea unui defect ereditar în sinteza T4. Măsurarea tiroglobulinei serice permite separarea defectelor în sinteza tiroglobulinei de alte cauze de hipotiroidism. Expunerea exogenă la alte guşogene decât iodul (ex. antitiroidienele de sinteză) poate produce acelaşi aspect. Copiii expuşi la TRBAbs materni pot avea aspect normal la scanning dacă hipotiroidismul lor e parţial compensat. Identificarea unei tulburări enzimatice de sinteză tiroidiană e importantă pentru planificarea familială. În aceste cazuri, scintigrama permite medicului să instituie sfatul genetic.

c. Unii copii cu scintigrama normală la naştere care nu evoluează către niciuna din categoriile anterioare pot avea o formă tranzitorie de hipotiroidism. Ei trebuie urmăriţi îndeaproape după vârsta de 3 ani, când întreruperea temporară a tratamentului se poate face în condiţii de siguranţă.

Pentru a evita iradierea, unii investigatori preferă ultrasonografia ca procedură imagistică iniţială pentru identificarea prezenţei şi localizării ţesutului tiroidian. Totusi scala gri a ecografului este mult mai puţin sensibila decât scintigrafia în detectarea ţesutului tiroidian ectopic, cea mai frecventă cauză a HC.

6. Stabilirea permanenţei HC. Dacă scanningul tiroidian iniţial indică o glanda tiroidă ectopică sau absentă, HC este permanent. Dacă TSH-ul iniţial este < 50 mU/L şi nu creşte după perioada de nou-născut, probaţi prin oprirea terapiei la vârsta de 3 ani. Dacă TSH-ul creşte după oprirea terapiei sau apar simptome clinice de boală, hipotiroidismul se consideră a fi permanent.

7. Evaluare, controlul calităţii. Acesta include participarea laboratoarelor de screening la programe de control europene şi naţionale privind procesul de prelevare de probe, de pregătire a personalului şi de audit al performanţei. Se recomandă ca toate rezultatele patologice şi cazurile interesante din punct de vedere epidemiologic să fie comunicate unei baze de date centrale, legată de laboratorul central de screening. Feed-backul informaţiei cazurilor depistate la screeningul iniţial şi reevaluate de endocrinolog/endocrinopediatru este esenţial din punct de vedere al controlului calităţii.

8. Protocol de tratament în hipotiroidismul congenital. Toţi copiii cu hipotiroidism, cu sau fără guşă, trebuie eutiroidizaţi cât de repede posibil, prin terapia de substituţie hormonală.

Un prognostic optim cognitiv depinde atât de doza de HT administrată, cât şi de momentul instituirii tratamentului postnatal, în special în cazurile foarte severe de HC (T4 < 5 æg/dL).

Scopul terapiei este reprezentat de normalizarea T4 şi fT4 în 2 săptămâni, şi respectiv a TSH-ului în decurs de o lună. A fost recomandată o doză iniţială de 10-15 æg/kg de L-T4 (depinzând de severitatea hipotiroidismului iniţial). Doza de L-T4 se va ajusta în funcţie de răspunsul clinic al copilului şi de concentraţiile serice de fT4 şi TSH. Pe termen lung, este importantă evaluarea funcţiei cognitive la pacienţii care au primit doze mai ridicate. Dovezile actuale nu indică vreun beneficiu cognitiv din terapia tiroidiană a hipotiroxinemiei prematurilor în absenţa unui nivel ridicat al TSH.

Administrarea de L-T4 reprezintă tratamentul de elecţie. Alăptarea la sân poate continua.

În timpul tratamentului, valorile serice ale T4 şi f T4 ar trebuie să se situeze în jumătatea superioară a nivelului de referinţă (valorile ţintă depind de metoda utilizată în perioada primilor 3 ani de viaţă cu un TSH seric la limita inferioară a normalului.

Neaderenţa la tratament este cea mai frecventă cauză de persistenţă a valorilor crescute ale TSH. Copiii cu concentraţii serice scăzute de T4 (< 10 æg /dL) şi un TSH seric > 15 mU/L în primul an de viaţă, au valori ale IQ mai mici decât pacienţii ale căror concentraţii ale T4 seric s-au menţinut constant la valori mai ridicate. Valorile testelor funcţionale tiroidiene trebuie păstrate la concentraţiile adecvate vârstei, care la copii diferă faţă de adulţi. În timpul primilor 3 ani de viaţă, terapia de substituţie trebuie să menţină valoarea TSH între 0,5 şi 2 mU/L. În această perioadă, evaluarea clinică trebuie efectuată frecvent. Consilierea familiei este de mare importanţă datorită faptului că non- complianţa sau complianţa scăzută la tratament lasă sechele majore.

9. Urmărirea terapiei. Consecinţele pe termen lung ale tratamentul HC sunt strâns legate de calitatea urmăririi evoluţiei pacienţilor sub tratament.

Examinarea clinică include evaluarea creşterii şi dezvoltării şi trebuie efectuată la fiecare câteva luni în timpul primilor 3 ani de viaţă. Copiii cu HC au risc crescut de alte anomalii congenitale (aproximativ 10% din copiii cu HC, comparativ cu 3% în populaţia generală). Anomaliile cardiovasculare, incluzând stenoza pulmonară, defectul septal atrial şi defectul septal ventricular sunt cele mai frecvente.

Pentru a asigura doza optimă de T4 şi aderenţa la regimul terapeutic, testarea serică a T4 şi a TSH trebuie efectuată

1. La 2 şi 4 săptămâni după iniţierea tratamentului

2. La fiecare 1-2 luni în primele 6 luni de viaţă

3. La fiecare 3-4 luni între 6 luni şi 3 ani de viaţă

4. La fiecare 6-12 luni de la vârsta de 3 ani până la sfârşitul creşterii.

5. La intervale mai dese, când complianţa este pusă la îndoială, valorile de laborator sunt anormale, dacă s-a modificat doza sau sursa medicaţiei. Măsurarea fT4 şi TSH trebuie repetată după 4 săptămâni de la orice modificare a dozei de L-T4.

În încercarea de a obţine concentraţia optimă a fT4 circulant, medicii nu trebuie să uite efectele adverse ale supradozării şi să monitorizeze concentraţiile serice ale fT4 la intervale scurte. Hipertiroidismul prelungit a fost asociat cu craniosinostoză prematură.

GHID ADAPTAT ROMÂNIEI DUPA

1. American Academy of Pediatrics, Rose SR, Section on Endocrinology and Committee on Genetics, American Thyroid Association, Pediatrics; Brown RS, Public Health Committee, Lawson Wilkins Pediatric Endocrine Society (publ. Pediatrics 2006, iunie; 117/6:229-303); Screening and therapy for congenital hypothyroidism. 2. Screening for congenital hypothyroidism: Update of newborn screening and therapy for congenital hypothyroidism 2006 U.S. Preventive Services Task Force reaffirmation recommendation statement.S. Preventive Services Task Force (USPSTF). Screening for congenital hypothyroidism: U.S. Preventive Services Task Force reaffirmation recommendation statement. Rockville (MD): Agency for Healthcare Research and Quality (AHRQ); 2008 Mar. 6 3. Working Group on Neonatal Screening of the European Society for Pediatric Endocrinology (publ. Horm Res, 1999; 52:49-52), Revised Guideline for Screening of Congenital Hypothyroidism 4.Screening of Newborns for Congenital Hypothyroidism Guidance for Developing Programmes, Internaţional Atomic Energy Agency, Vienna 2005 pp 3-121

Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Ministrul sănătăţii,

Cseke Attila

Bucureşti, 18 octombrie 2010.

Nr. 1.324.

GHID PENTRU DIAGNOSTICUL ŞI TRATAMENTUL CANCERULUI

TIROIDIAN DIFERENŢIAT DERIVAT DIN EPITELIUL FOLICULAR

DEFINIŢIE ŞI GENERALITĂŢI

Cancerele tiroidiene au genetică, histogeneză şi evoluţie diferită impunând protocoale şi consensuri de management specifice.

Cancerele tiroidiene reprezintă aproximativ 1% dintre tumorile maligne şi 5% dintre nodulii tiroidieni. Tendinţa actuală a evoluţiei prevalenţei şi incidenţei cancerelor tiroidiene este aceea de creştere permanentă.

CUPRINS

Ghidul de consens adaptat pentru România va urmări următoarele obiective diagnostice şi terapeutice (în conformitate cu Consensul European 2006)

A. diagnosticul prechirurgical al nodulilor tiroidieni

B. tratamentul chirurgical

C. încadrarea cazului în sistemul TNM şi/sau în alte clasificări cu caracter prognostic

D. administrarea de iod radioactiv după tratamentul chirurgical

E. urmărirea cazului: determinarea tiroglobulinei, a anticorpilor antitiroglobulină şi ultrasonografia cervicală (pentru recidive locale şi metastaze ganglionare)

F. protocoale de urmărire pe termen lung şi pe termen scurt

G. Tratamentul recidivelor locale, regionale şi a metastazelor la distanţă.

A. Diagnosticul prechirurgical al nodulilor tiroidieni maligni

Evaluarea prechirurgicală a nodulilor tiroidieni este primul pas în managementul oricărui cancer tiroidian. În funcţie de metoda de detecţie utilizată prevalenţa nodulilor tiroidieni este de 30-50% din populaţie. Circa 5% din nodulii tiroidieni nefuncţionali sunt carcinomatoşi.

Criterii de diagnostic pozitiv a carcinomului tiroidian diferenţiat (din epiteliul folicular)

1. Clinică

Date anamnestice şi clinice care sugerează malignitatea sunt: istoric familial de cancer tiroidian, expunerea la iradiere externă în copilărie, evoluţie rapidă, consistenţa dură şi margini neregulate, prezenţa adenopatiei ipsilaterale, îngroşarea vocii, fixarea nodulului la structurile adiacente.

Nu există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte riscul de malignitate între nodulii hipofuncţionali solitari şi cei din guşile polinodulare.

2. Analize sangvine: Tireotrop (TSH) seric, tiroxina (T4) şi/sau tiroxina liberă (FT4), triiodotironina (T3) şi/sau triiodotironina libera (FT3): stabilesc diagnosticului de eutiroidie, hipo - sau hipertiroidie şi permit detectarea şi excluderea din procedura de diagnostic a malignităţii a nodulilor hiperfuncţionali.

Nu este utilă determinarea preoperatorie tireoglobulinei serice.

3. Ecografia tiroidiană trebuie aplicată în toate cazurile în care un nodul tiroidian este descoperit la palpare. Există şi noduli nepalpabili sau decelaţi incidental cu ocazia unor examinări ale zonei cervicale practicate pentru alte obiective.

Criterii ecografice sugestive de malignitate sunt: hipoechogenitatea nodulului, absenţa haloului periferic, margini neregulate, vascularizaţie intrinsecă abundentă, microcalcificări, adenopatie regională.

Examinarea atentă ultrasonografică a grupelor ganglionare se impune dat fiind faptul că 50% dintre cancerele papilare au metastaze ganglionare la momentul diagnosticului.

4. Scintigrafia tiroidiană cu trasori iodaţi are în prezent indicaţii limitate.

Se indică numai la pacienţi cu TSH supresat, pentru a preciza hiperfuncţionalitatea unor noduli tiroidieni ("calzi"), care de regulă exclude caracterul malign al acestor noduli. Este indicată de asemenea în acele guşi plurinodulare în care nivelul TSH seric este supresat (mult scăzut), deoarece indică zonele cu noduli hiperfuncţionali ("calzi"). Carcinomul tiroidian se detectează de regulă în nodulii necaptanţi de trasori iodaţi (noduli "reci").

5. Citologia tiroidei prin puncţie-biopsie cu ac subţire (FNAB= fine needle aspiration biopsy) a nodulilor tiroidieni este explorarea standard pentru diagnosticul citologic al cancerului tiroidian.

FNAB se va aplica

- în toţi nodulii solitari care depăşesc 1 cm diametru (macronoduli), cu excepţia celor care s-au dovedit a fi hiperfuncţionali (TSH supresat sau scintigrafic)

- în nodulul dominant al guşilor plurinodulare (dacă este "rece") şi în nodulii suspecţi de malignitate

- în acei micronoduli ≤ 1 cm care au elemente de malignitate definite prin istoric de iradiere cervicală sau ecografie sugestivă (micronodulii tiroidieni au risc redus de morbiditate chiar dacă sunt maligni).

Acurateţea investigaţiei depinde de cantitatea recoltării şi experienţa citologului. Când aspectul FNAB este pozitiv pentru malignitate se va practica tiroidectomie totală sau cvasitotală.

În alte cazuri examenul citologic este incert, de suspiciune, de exemplu hiperplazie de celule foliculare. Aceasta implică determinarea TSH seric pentru a exclude un ţesut hiperfuncţional dacă Tsh-ul este supresat. Nu există un marker imunohistochimic de malignitate pentru carcinomul folicular, şi nici pentru alte variante de carcinom derivate din epiteliul folicular tiroidian. De aceea, în caz de suspiciune, se recomandă o perioadă de expectativă minimă şi un examen histopatologic pe piese prelevate prin lobectomie pentru noduli solitari suspecţi, şi tiroidectomie subtotală pentru guşi plurinodulare suspecte de malignitate (Fig. 1.)

Uneori FNAB nu poate da nici un rezultat, deoarece materialul prelevat este inadecvat pentru o citologie corectă, ceea ce implică repetarea puncţiei.

FNAB se efectuează şi în ganglionii limfatici regionali identificaţi ecografic.

Dacă sunt accesibili puncţiei, aceasta se practică şi în plus se dozează tiroglobulina în lichidul rezultat din spălarea acului cu care s-a efectuat puncţia. Prezenţa tiroglobulinei indică prezenţa de celule cu origine tiroidiană, deci metastaze ganglionare.

Pentru unităţile sanitare care nu dispun de abilităţile necesare evaluării citologice a nodulilor tiroidieni, se recomandă trimiterea pacienţilor cu noduli suspecţi centrelor de endocrinologie nominalizate în programul naţional pentru profilaxia bolilor endocrine, care au experienţă în domeniu.

6. Imagistica prin tomografie computerizată (CT) cervicală, rezonanţă magnetică nucleară (RMN), tomografie cu emisie de pozitroni (PET scan) nu sunt indicate ca proceduri de rutină. Sunt utile în carcinoamele cu extensie extratiroidiană, cu evoluţie agresivă locală sau suspiciunea de metastaze la distanţă.

7. Laringo-traheoscopia şi endoscopia esofagiană nu sunt indicate ca proceduri de rutină. Sunt utile în carcinoamele agresive cu invazie extratiroidiană.

8. Radiologia convenţională, în primul rând pulmonară sau osoasă poate localiza metastazele la distanţă.

Dacă s-au făcut explorări imagistice folosind substanţe de contrast iodate, toate explorările scintigrafice şi tratamentul cu radioiod trebuie amânate pentru 3 luni.

9. Histologia nodulului tiroidian prelevat chirurgical este standardul de aur al diagnosticului pozitiv de carcinom tiroidian originar din epiteliul folicular tiroidian, fie carcinom diferenţiat (papilar sau folicular, 2 tipuri cu biologie tumorală diferită), fie carcinom nediferenţiat tiroidian (anaplastic).

Tot histologia este standardul de aur pentru diagnosticul diferenţial cu adenoamele tiroidiene benigne sau cu alte tipuri de tumori maligne: carcinomul medular tiroidian, cu limfoamele tiroidiene, etc. Pentru unele leziuni maligne primare tiroidiene, dar nu pentru carcinoamele tiroidiene diferenţiate, există markeri imunohistochimici specifici (de exemplu pentru limfoame).

Fig. 1. ALGORITM DE DEPISTARE A NODULILOR TIROIDIENI MALIGNI

┌─────────────────────────────────────┐

│Nodul tiroidian unic/noduli multiplii│

└─────────────────┬───────────────────┘

│

▼

┌───────────────────────────────────────────────┐

│Anamneza, examen obiectiv tiroidian şi cervical│

└───────────────────────────────────────────────┘

┌────────────────────────────────────────────────────┐

│Ecografie TSH, FT4, FT3, ATPO │

│Nodul solid/mixt Calcitonina │

│ │

│ │

┌───────┴────────┐ ┌──────┴────────┐

│ │ │ │

┌───────────────┐┌───────────────────┐ ┌──────────┐ ┌──────────────────┐

│Diametru < 1 cm││Diametru ≥ 1 cm sau│ │TSH normal│ │ TSH supresat sau │

│ Nesuspect ││≤ 1 cm, dar suspect│ └─────┬────┘ │guşă multinodulară│

└─────────┬─────────┘ │ └─────────┬────────┘

│ │ │ │

▼ └────────┬────────┘ ┌────────┴──────────────┐

┌───────────┐ │ │Scintigrafie tiroidiană│

│Expectativă│ ▼ └────────┬──────────────┘

└───────────┘ ┌────────────────────────────┐ ┌───────┴────┐

▲ │Puncţie tiroidiană cu ac fin│◄──│Nodul "rece"│

│ └──────────────┬─────────────┘ └────────────┘

│ │

│ ┌────────────────┼─────────────┐

│ │ │ │

│ ┌──────┐ ┌────────────┴─────────┐ ┌──────┐ ┌─────────┐

│ │Benign│ │ Suspect sau neoplasm │ │Malign│───►│Chirurgie│

│ └──┬───┘ │ folicular │ └──────┘ └─────────┘

└────────┘ └────────────┬─────────┘

↓

┌─────────────────────────────────┐

│Supraveghere şi examen histologic│

└─────────────────────────────────┘

Criterii pentru diagnosticul diferenţial

1. Calcitonina serică crescută este un marker seric pentru carcinomul medular tiroidian (CMT). Concentraţii înalte pot apare şi în alte câteva circumstanţe: insuficienţa renală cronică, hipergastrinemia, alte tumori neuroendocrine.

Aplicarea de rutină a determinării calcitoninei la toţi nodulii tiroidieni poate descoperi un CMT la 1/200-1/300 din nodulii tiroidieni.

2. Anticorpii antiperoxidază tiroidiană (ATPO) sunt utili pentru diagnosticul de tiroidită, dar nu certifică natura nodulului tiroidian.

Diagnosticul pozitiv devine de certitudine după efectuarea examenului histopatologic. El va preciza stadializarea carcinoamelor tiroidiene, pe baza criteriilor TNM editia 6 (vezi Tabelul 1.)

Tabel 1. Clasificarea TNM a carcinomului tiroidian al epiteliului follicular (ediţia 6)

a 6-a ediţie

T0-fără semne ale tumorii primare T1-tumoră cu diametrul cel mai mare ≤ 2 cm, limitată la tiroidă (în plus la ediţia a 6-a: T1a tumora ≤ 1 cm, T1b tumora mai mare de 1cm, dar mai mică de 2 cm) T2-tumoră cu diametrul cel mai mare peste 2 cm, dar nu mai mare de 4 cm, limitată la tiroidă T3-tumoră cu diametrul cel mai mare peste 4 cm, limitată la tiroidă sau orice tumoră cu extensie minima extratiroidiană (e.g. extensie în muschiul sterno cleidomastoidian sau în ţesuturile moi peritiroidiene) T4-exclus T4a-tumoră de orice dimensiune extinsă dincolo de capsula tiroidiană, invadând ţesuturile moi subcutanate, laringele, traheea, esofagul sau nervul laringeal recurent T4b-tumoră invadând fascia prevertebrală sau cuprinzând artera carotidă sau vasele mediastinale. Toate carcinoamele anaplazice sunt considerate tumori T4 T4a-carcinom anaplazic intratiroidian- rezecabil chirurgical T4b-carcinom anaplazic extratiroidian-nerezecabil chirurgical Nodulii regionali sunt nodulii din compartimentul central, cervicali laterali şi cei din mediastinul superior. Nx-nodulii limfatici nu pot fi evaluaţi N0-fără metastaze în nodulii limfatici N1-metastaze în nodulii limfatici regionali N1a-metastaze la nivelul VI (nodulii limfatici pretraheali, paratraheali şi prelaringeeni/Delphian) N1b- metastaze în nodulul/nodulii cervicali bilateral, mijlocii sau controlateral sau nodulii din mediastinul superior Metastazele la distanţă Mx-metastazele la distanţă nu pot fi evaluate M0-fără metastaze la distanţă M1-cu metastaze la distanţă Gruparea pe stadii este recomandată pentru carcinoamele papilare, foliculare, medulare sau nediferenţiate (anaplazice) Papilar sau folicular sub 45 de ani Stadiul I orice T orice N M0 Stadiul II orice T orice N M1 Papilar sau folicular 45 ani Stadiul I T1 N0 M0 Stadiul II T2 N0 M0 Stadiul III cuprinde tumori cu extensie extratiroidiană minimă. Stadiul III T3 N0 M0 T1 N1a M0 T2 N1a M0 T3 N1a M0 Stadiul IVA include tumori de orice dimensiune extinse dincolo de capsula tiroidiană invadând ţesuturile moi subcutanate, laringele, traheea, esofagul sau nervul laringian recurent. Stadiul IVB include tumori care au invadat fascia prevertebrală, artera carotidă sau vasele mediastinale. Stadiul IVC include tumori avansate cu metastaze la distanţă. Stadiul IVA T4a N0 M0 T4a N1a M0 T1 N1b M0 T2 N1b M0 T3 N1b M0 T4a N1b M0 Stadiul IVB T4b orice N M0 Stadiul IVC orice T orice N M1

Protocol de tratament

Obiective

1. înlăturarea masei tumorale primare (terapia primară);

2. prevenirea recidivelor şi metastazării (terapia supresivă a TSH);

3. terapie recidive/metastaze;

4. corectarea hipotiroidiei iatrogene.

Metode

1. chirurgicale;

2. radioiodoterapia ablativă;

3. medicamentos: terapia supresivă cu levothyroxină.

1) Tratamentul chirurgical

A. Indicaţii

Intervenţia trebuie practicată de o echipă de chirurgi cu experienţă în patologia malignă a tiroidei.

În toate cazurile de cancer tiroidian se va practica de la început tiroidectomie totală sau subtotală.

Excepţii: carcinoamele bine diferenţiate cu diametrul < 1 cm unde se practică lobectomie.

La subiecţii cu tumori mari, invazive, cu invazie peritiroidiană sau vasculară care nu au suferit de la început tiroidectomie totală se va interveni pentru totalizare pentru a permite un tratament eficient cu iod radioactiv.

Pentru carcinoamele cu diametru între 10-20 mm care nu au fost supuse tiroidectomiei totale, decizia pentru reintervenţie se va lua de comun acord cu pacientul care va fi informat asupra raportului risc/beneficiu.

Disecţia ganglionilor limfatici orientată asupra principalelor compartimente potenţial invadate se va practica atunci când există date ecografice sau intraoperatorii de invazie.

Disecţia ganglionară "în bloc" cu caracter profilactic are indicaţie controversată, dar permite o mai corectă stadializare a afecţiunii şi orientarea terapiei ulterioare.

În rarele cazuri de invazie locală masivă, strategia chirurgicală variază de la traheostomie la proceduri complexe laringotraheale şi esofagiene, funcţie de starea bolnavului.

Copiilor şi adolescenţilor li se aplică acelaşi plan terapeutic chirurgical.

B. Complicaţiile tratamentului chirurgical pentru cancerul tiroidian

1. Pareza nervului laringian are o incidenţă de 2% funcţie de experienţa chirurgului şi gradul extensiei locale. Pareza unilaterală sau bilaterală de recurent reduce calitatea vieţii prin modificarea vocii, dar poate beneficia de intervenţii corectoare.

2. Hipoparatiroidismul. După tiroidectomia totală cu sau fără autotransplantarea paratiroidei, hipocalcemia apare în 1/3 din cazuri, dar persistă peste 3 luni la sub 2% din cazuri. Atunci când hipocalcemia o impune se va aplica suplimentare cu calciu şi vitamina D.

C. Stadializarea postchirurgicală (vezi Tabelul 1)

Stadializarea postchirurgicală permite calcularea riscului de recurenţă, de mortalitate prin boală şi planificarea ulterioară a tratamentului.

Stadializarea ţine cont de vârsta subiectului, extensia locală şi prezenţa metastazelor ganglionare sau la distanţă.

Cea mai utilizată este stadializarea TNM a American Joint Comittee on Cancer/International Union Against Cancer TNM Staging System (anexa 1).

În raport cu această stadializare pacienţii cu cancer tiroidian diferenţiat se împart în trei grupe de risc în momentul tratamentului iniţial

- risc crescut: orice T3 sau T4 sau orice T, N1 sau orice M1.

- risc foarte scăzut T1 (≤ 1 cm)NoMo, fără extensie extracapsulară

- risc scăzut T1 (>1 cm)NoMo sau T2NoMo sau T1NoMo multifocal

În absenţa disecţiei ganglionilor limfatici, pacientul este notat Nx, iar înainte de operaţie Tx. Vârsta peste 45 ani este un factor de prognostic independent.

2) Ablaţia cu iod radioactiv după tratamentul chirurgical

Scopul este distrugerea oricărui rest de ţesut tiroidian post tiroidectomie prin administrare de iod radioactiv.

Indicaţii: Ablaţia cu [131]I se aplică postoperator în funcţie de grupa de risc în care se încadrează subiectul.

Grupul cu risc crescut

a) carcinom restant documentat (chirurgie incompletă)

b) rezecţie completă, dar risc mare pentru recidivă deoarece tumora s-a extins extracapsular (stadiul T3 sau T4) sau există metastaze ganglionare locoregionale;

c) metastaze la distanţă prezente.

Se administrează doze mari de iod 131 (≥ 3,7 GBq =100 mCi), după oprirea terapiei cu hormoni tiroidieni pe o perioadă lungă (TSH recombinant nu a fost aprobat pentru aceste situaţii) - recomandare tip A;

Grupul cu risc foarte mic: microcarcinoame (≤ 1 cm) unifocale, fără extensie extracapsulară şi fără metastaze ganglionare (clasa T1 ≤ 1 cm N0M0), carcinoame rezecate complet, carcinoame cu histologie favorabilă.

Nu se administrează [131]I deoarece nu există beneficii - recomandare tip A;

Grupul cu risc scăzut: toţi ceilalţi pacienţi. Spre exemplu: tiroidectomie incompletă, sau tiroidectomie fără disecţie ganglionară, sau pacient tânăr (sub 18 ani), sau tumoră relativ mică (clasa T1 > 1 cm, T2, N0, M0), tumoră mică cu histologie nefavorabilă (carcinom papilar cu celule înalte, cu celule columnare, difuz sclerozant sau carcinom folicular larg invaziv sau slab diferenţiat) sau carcinoame multifocale.

Nu există consens pentru aceste situaţii. Fiecare endocrinolog sau oncolog decide în funcţie de situaţia clinică şi experienţa proprie, fie să administreze iod 131 (în doze mari: ≥ 3,7 GBq sau mici 1,1 GBq ≡ 30 mCi, cu sau fără utilizarea rhTSH), fie să nu administreze.

Tehnica administrării iodului radioactiv

Decizia pentru administrare se va lua de către o echipă formată din endocrinolog şi specialistul în medicină nucleară. Va exista o asistentă medicală specializată.

Pacientul va fi informat în detaliu (de preferinţă şi în scris) asupra motivului administrării, efectelor secundare, procedurii, radioprotecţiei.

Recomandări pentru aplicarea procedurii de radioiodoterapie

- se efectuează numai în spitale cu unităţi nucleare adecvat echipate. În prezent în Instit. Naţional de Endocrinologie Bucureşti, Instit. Naţional de Oncologie Bucureşti, Instit. de Oncologie Cluj Napoca.

- ablaţia eficientă se realizează numai cu condiţia unei bune stimulări prin TSH. Nivelul TSH determinat înainte de ablaţie trebuie să fie ≥ 30 mUI/l

- creşterea TSH peste acest prag stabilit empiric se poate realiza pe mai multe căi

● întreruperea terapiei cu levotiroxină timp de 4-5 săptămâni

● administrarea de rhTSH (tirotropinum alpha, recombinant), fără a se opri terapia cu levotiroxină. Pacientul va primi 0,9 mg rhTSH 2 zile consecutiv şi va primi iod radioactiv la 24 ore după a doua injecţie. Se recomandă de către EMEA (European Medicine Agency) pentru cancerele tiroidiene cu risc scăzut şi la subiecţii care nu tolerează oprirea tratamentului cu tiroxină

● pacientul poate fi trecut de pe tratament cu levotiroxină pe triiodotironină, timp de 3 săptămâni, după care triiodotironina se opreşte pentru 2 săptămâni. Această variantă va reduce durata şi efectele hipotiroidiei (se poate realiza doar dacă centrele nominalizate mai sus fac un import propriu de triiodotironina).

- scintigrafia cu scop diagnostic (simplă sau a întregului corp) înainte de radioiodoterapie trebuie evitată şi înlocuită cu efectuarea "scintigramei corp întregului corp" (whole body scan, WBS) la 3-5 zile după administrarea dozei de [131]I de ablaţie. WBS este utilă înainte de ablaţie - [131]I, cu scop diagnostic, dacă nu suntem siguri cât de completă a fost tiroidectomia; în acest caz vom folosi doze mici de [131]I respectiv 3,7 MBq ≡ 100 microCi pentru a nu produce un fenomen de umbrire ("stunning"). Resturi mari de ţesut tiroidian impun reintervenţia chirurgicală sau asocierea corticoterapiei pentru a evita tiroidita de iradiere.

- tiroglobulina (Tg) serică se va măsura imediat înainte de administrarea dozei de ablaţie [131]I în caz de întrerupere a tratamentului cu tiroxină sau în a treia zi după a doua administrare de rhTSH. Un nivel scăzut de Tg indică un prognostic favorabil.

- sarcina trebuie exclusă înainte de administrarea de [131]I

- dieta va avea un conţinut cât mai redus de iod 3 săptamăni înainte de administrarea de iod radioactiv. Excesul de iod trebuie evitat. În caz de contaminare cu produse iodate (exemplu medii de contrast utilizate în imagistică) procedura se amână pentru 3 luni

- scintigrama de corp întreg efectuată la 3-5 zile după doza de ablaţie demonstrează o intervenţie eficientă şi ablaţie de succes dacă doza reţinută este < 2% din cea administrată

- înainte de externarea pacientului se va măsura retenţia de iod radioactiv şi nivelul de radiaţii externe conform normelor de radioprotecţie în vigoare

- pacientul va relua tratamentul substitutiv cu levotiroxină în a doua sau a treia zi de la administrarea [131]I.

Efecte secundare ale iodului radioactiv

Efecte precoce

- tiroidita de iradiere - gluco-corticoizi

- greţuri, vărsături

- sialodenita

- expunerea vezicii urinare la I131 poate fi redusă prin hidratare intensă

- hipospermia este tranzitorie la subiecţii la care se anticipează multiple doze de I131 se propune crioprezervarea spermei sau concepţia la 4 luni după ultima doză

- la femei concepţia poate avea loc la minim 6 luni după ultima doză de I131. Există un risc puţin mai crescut de avort.

Efecte tardive

- la doze de I131 de peste 600 mCi este riscul de leucemie şi cancere secundare

- la subiecţii cu metastaze pulmonare tratamentul cu I131 poate induce fibroză.

3) Tratamentul de supresie pentru TSH

Raţiunea administrării este dublă: corecţia hipotiroidismului şi inhibiţia creşterii celulelor tumorale dependentă de TSH prin reducere TSH ≤ 0,1 mUI/L. La subiecţii consideraţi a fi în remisiune completă, supresia nu este necesară şi poate fi înlocuită cu doze de substituţie.

Levotiroxina (LT4) este medicamentul de elecţie; nu se recomandă triiodotironina în tratamentul de lungă durată al cancerului tiroidian. Doza iniţială de LT4 administrată trebuie să supreseze TSH ≤ 0,1 mUI/l. Dozarea TSH se face la cel mult 3 luni după iniţierea tratamentului supresiv şi se ajustează cu 25 æg/zi până la atingerea dozei supresive menţionate, cu monitorizarea TSH seric la interval de 3 luni. Ulterior, controlul se face la 6-12 luni. Administrarea LT4 se face în doză de unică, dimineaţa, cu 30 minute înainte de micul dejun.

Tratamentul supresiv cu LT4 este obligatoriu în următoarele situaţii: celule canceroase persistente (indicate de tiroglobulina serică dozabilă, chiar dacă WBS este negativ); la subiecţii cu risc înalt (supresia se menţine 3-5 ani, chiar dacă sunt în remisie).

La subiecţii cu risc scăzut doza supresivă se poate reduce la doza substitutivă cu menţinerea TSH între 0,5-1 mUI/l.

Dat fiind riscul complicaţiilor cardiace, tratamentul supresiv nu va putea fi aplicat la subiecţii cu afectare cardiacă cunoscută.

La femeile gravide doza de LT4 se va adapta în funcţie de nivelul TSH fiind menţinut în jur de 0,1 mUI/l la femeile cu risc înalt de recurenţă şi/sau boală persistentă.

4) Radioterapia prin iradiere externă supravoltată

Pentru zonele reziduale microscopice se administrează 50-60 Gy la nivelul gâtului şi mediastinului superior (25-30 şedinţe). În tumorile mari se pot administra iniţial 5-10 Gy ca tratament iniţial sau în recurenţe de mari dimensiuni care nu captează iodul.

Radioterapia se mai poate administra pentru metastazele osoase sau cerebrale. Efecte secundare: risc de mielopatie de iradiere.

5) Chimioterapia citotoxică

Se adresează cazurilor care nu pot fi controlate prin metode anunţate anterior.

Chimioterapia citotoxică convenţională nu are nici un rol în schemele uzuale de tratament ale cancerului tiroidian papilar sau folicular. În cancerele progresive necontrolate de chirurgie şi 131I, se poate aplica, dar răspunsul este foarte slab. S-au administrat: doxorubicină sau asociaţia doxorubicină-cisplatină, dar cu rezultate modeste şi fără prelungirea supravieţuirii.

Indicatori de eficienţă a tratamentului.

1. Examenul clinic

2. Echografia cervicală

Examinarea fizică se face prin palparea sistematică a lanţurilor ganglionare. Identificarea ecografică a unui ganglion cu diametrul ≥ 5 mm sugerează puncţia FNAB şi detectarea tiroglobulinei în fluidul aspirat.

3. Tiroglobulina serică

Este un marker specific pentru prezenţa ţesutului tiroidian.

Metoda de dozare optimă este IRMA (limita de sensibilitate < 0,1 ng/ml). Dozarea tiroglobulinei se poate practica sub stimulare cu TSH (după oprirea terapiei cu hormoni tiroidieni) sau în timpul supresiei/substituţiei cu tiroxină. Prezenţa anticorpilor anti Tg interferă dozarea, producând rezultate fals negative. Aceşti anticorpi antiTg odată apăruţi dispar abia în 2-3 ani de la remisiunea completă a bolii.

La subiecţii în remisiune totală (după tiroidectomie şi radioiodoterapie) nivelul Tg trebuie să fie nedetectabil. Reapariţia Tg dozabile este semn de recidivă.

Tg serică rămâne detectabilă câteva luni după tiroidectomie sau radioiodoterapie. De aceea, Tg se determină cel mai devreme după 3 luni de la tiroidectomie şi radioiodoterapie.

Managementul subiecţilor cu tiroglobulină prezentă şi scintigramă cu [131]I negativă. Dacă nivelul Tg serice depăşeşte un prag, se administrează o doză terapeutică de 131I şi se repetă WBS la 3-5 zile după administrare. Ulterior Tg serică poate rămâne detectabilă un timp lung, de câteva luni. În acest interval se pot folosi alte proceduri imagistice pentru a detecta resturi carcinomatoase persistente (de exemplu CT, RMN, PET-FDG).

Pacienţii cu anticorpi anti Tg prezenţi la care tiroglobulina nu este detectabilă vor fi monitorizaţi prin ecografie cervicală şi doze diagnostice de iod radioactiv pentru WBS sau CT, RMN, PET-FDG pentru metastaze.

4. Scintigramei de corp întreg (WBS)

Se practică după administrarea de iod radioactiv la pacienţi cu TSH crescut datorită opririi tratamentului cu hormoni tiroidieni sau datorită administrării de rhTSH (tirotropinum alpha, recombinant). WBS se practică la 2-3 zile în condiţiile unui nivel al TSH > 30 mUI/l şi respectând o tehnică riguroasă de scanare.

Dozele mai mari de iod radioactiv au mai multe şanse de a detecta recidivele sau metastazele. Pacienţi cu boală reziduală au întotdeauna nivelul Tg serice detectabil. De aceea, în prezent, definirea cea mai corectă a unei ablaţii de succes se face prin două rezultate asociate: Tg serică nedetectabilă deşi nivelul TSH este înalt, asociat cu ecografia cervicală normală.

5. Stimularea cu TSH creşte producţia de Tg din celulele tiroidiene reziduale. Un nivel înalt de TSH (peste 30 mUI/l) se obţine prin cele 2 metode amintite anterior.

6. Alte proceduri imagistice: CT cervical şi pulmonar şi RMN osos şi cerebral pot detecta metastaze. Scintigrafia osoasă are sensibilitate redusă. PET cu fluorodezoxiglucoză scan este rar indicată pentru aceşti pacienţi, de regulă când captarea iodului este negativă, iar Tg serică este înaltă.

Intervale de urmărire după tratamentul iniţial

ALGORITMUL DE URMĂRIRE POST TRATAMENT INIŢIAL este prezentat în figura următoare

┌────────────────────────────────────────────┐

│Tiroidectomie totală, ablaţie cu I131 şi WBS│

└─────────────────────┬──────────────────────┘

│

▼

┌────────────────────────────────────────────┐

│ 3 luni: TSH, FT4 (FT3), Tg sub LT4 │

└─────────────────────┬──────────────────────┘

│

│

▼

┌─────────────────────────────────────────────────┐

│6-12 luni. Dozare Tg sub terapie supresivă LT4 ± │

│ rhTSH. │

└───────────────────────┬─────────────────────────┘

│

│

▼

┌──────────────────────────────────────────────────┐

│ │

▼ ▼

┌──────────────────────┐ ┌─────────────────────┐ ┌──────────────────────┐

│Tg nedetect. Fără alte│ │ Tg detectabilă sub │ │ Tg detectabilă peste │

│ anomalii │ │ limita metodei │ │ limita │

└───────────┬──────────┘ │ Fără alte anomalii │ │ Fără alte anomalii │

│ └──────────┬──────────┘ └───────────┬──────────┘

│ │ │

│ │ │

│ │ │

│ │ │

▼ ▼ ▼

┌──────────────────────┐ ┌──────────────────────┐ ┌──────────────────────┐

│ Reducerea dozei de │ │ Repetarea dozării Tg │ │ Se opreşte T4. │

│ LT4. Evaluare anuală │ │sub rhTSH la intervale│ │ Tratament cu doză │

│ eco, TSH, FT4, Tg │ │ de peste un an │ │ mare de I131 şi WBS │

└──────────────────────┘ └──────────┬───────────┘ │după doza terapeutică │

│ └──────────────────────┘

│ ▲

▼ │

┌────────────────────────┐ │

│ Tg redusă dar încă │ │

│detectabilă. Continuarea│ │

│ terapiei supresive. │ │

┌──────────────────┐ │ Retestare anuală │ ┌─────────┴─────────┐

│ Tiroglobulina │ └────────────────────────┘ │ Tiroglobulina │

│ nedetectabilă │ │ crescută │

└──────────────────┘ └───────────────────┘

Managementul subiecţilor cu boală recurentă sau metastatică

● Pentru recidive locale sau generale: reintervenţie chirurgicală, radioiodoterapie [131]I, dacă ablaţia completă e imposibilă - radioterapie externă supravoltată.

● Pentru metastaze la distanţă

- pulmonare

- captante pe 131I - 3,7-7,7 GBq (100-200 mCi) la fiecare 4-8 luni în primii 2 ani apoi la intervale mai mari

- monitorizare internă prin WBS şi tiroglobulină

- nu există doze maxime cumulative stabilite pentru acest tratament

- asocierea cu litium utilă pentru facilitatea acumulării şi retenţiei iodului radioactiv

- osoase. Se tratează chirurgical, cu administrare de iod radioactiv dacă sunt captante. Alte posibilităţi: iradiere externă, bisfosfonaţi.

- cerebrale

- rezecţie chirurgicală

- iradiere externă dacă nu captează iodul.

Terapia cancerului tiroidian nediferenţiat - anaplastic

Este derivat din epiteliul folicular, probabil după a lungă perioadă de evoluţia a unei forme diferenţiate care pierde capacitatea de a capta iodul şi de a răspunde la supresia cu tioxină, conservând numai capacitatea de proliferare şi invazie.

Cea mai mare parte din cazuri au deja metastaze la momentul diagnosticului

Tratamentele sunt în cea mai mare a cazurilor paleative

Radioterapia externa> 3600 cGy

Chimioterapia: scheme terapeutice

- cisplatină 40 mg/m2 + etoposide 60 mg/m2+ peplomicina 5 mg cu administrare înainte de radioterapie

- doxorubicină 60 mg/m2+cisplatina 90 mg/m2+ bleomicina şi flurouracil administrate înainte de aplicarea radioterapiei externe

- doxorubicină + paclitaxel

Terapiile de avangardă sunt

- terapia genică pentru introducerea genei NIS sau a geensei supresoare p53

- terapia de ţintire a anumitor gene, enzime sau receptori implicaţi în dezvoltare tumorii: inhibitori de protează, inhibitorii de receptor pentru VEGF

Acţiuni care trebuie să rezulte din aplicarea Consensului European

1. Devine obligatoriu pentru toţi endocrinologii din teritoriu să urmeze un curs de echografie endocrină (competenţă) şi un curs practic de efectuare a puncţiei tiroidiene cu ac subţire. În cazul absenţei acestor abilităţi consilierea practicienilor de a orienta bolnavii în centre spitalizate şi renunţarea la conduita frecvent întâlnita de expectativă, şi terapie cu hormoni tiroidieni

2. Dezvoltarea de noi centre pentru administrarea de iod radioactiv care ar putea fi utile atât pentru subiecţii cu cancer tiroidian cât şi pentru cei cu tirotoxicoze sau guşi nodulare compresive

3. Procurarea pentru toate centrele de hrTSH

4. Procurarea constantă de kit-uri IRMA de ultimă generaţie şi stabilirea limitelor de vârf ale metodei

5. Redactarea prospectivă şi retrospectivă a registrului naţional de cancer tiroidian

6. Finanţarea unui sistem de PC care să permită legătura constantă dintre centrele de endocrinologie - medicii endocrinologi din teritoriu şi pacienţi pentru asigurarea unei monitorizări corecte

Acest proiect este realizat prin adaptarea pentru România a ghidului Societăţii Europene de Endocrinologie

Consensus Statement: European Consensus for the Management of Patients with Differential Thyroid Carcinoma of the Follicular Epithelium. European Journal of Endocrinology, 2006, 154: 787-803

GHID PENTRU DIAGNOSTICUL ŞI TRATAMENTUL

CANCERULUI TIROIDIAN MEDULAR

Introducere

Cancerul medular reprezintă 5-10% dintre cancerele tiroidiene. Evoluţia acestora poate oscila între forme lente care evoluează mulţi ani până la forme agresive cu mortalitate mare.

80% dintre cancerele medulare sunt sporadice, iar 20% se datorează unei unităţi gene-like a protooncogenei ret.

Formule ereditare pot fi izolate sau parte a neoplaziilor endocrine multiple NEM tip 2 A sau 2 B.

CMT este o neoplazie a celulelor "C" secretante de calcitonină originare din creasta neurală.

Definiţia 1: prezenţa CMT Feo şi HPTH asociate mutaţiei gene-like pt ret. Pentru cei cu o singură manifestare se impune identificarea bolii la anţi membri ai familiei. Mutaţie 609, 611, 618, 620, 634.

Definiţia 2:CMT familial: varianta a MEN 2 A în care MTC este singura manifestare (se va demonstra absenţa Feo, HPTH în 2 sau mai multe generaţii) sau prezenţa mutaţiei ret pentru FMTC în familie. Mutaţii 609, 611, 618, 620, 768, 804.

Definiţia 3: MEN 2 b: CMT habitus marfanoid, ganglionarea malignă a buzelor şi intestinului, are mutaţia ret. MEN 2 b este cea mai agresivă formă de MEN concretizată prin apariţia bolii la vârste tinere. 50% au mutaţii "de novo". Vârsta medie de apariţie a CMT este 10 ani. Cea mai frecventă mutaţie 918 (scan 16) 95%, rar mutaţie 883.

Diagnostic

Afecţiunea sporadică apare în decadele 5-6 ale vieţii sub forma unui nodul tiroidian solitar în formele sporadice, uneori multiplu în formule ereditare.

Localizare lor este frecvent posterioară generând fenomene de compresiune - disfonie, disfagie, dispnee.

adenopatiile sunt prezente la 35-50%.

Calcitonina produsă de tumoră poate produce flush-uri şi pierdere în greutate.

Membrii familiei subiecţilor cu mutaţie ret au şanse de 50% de a dezvolta neoplazia. Dacă poartă mutaţia şansa de 100% de a dezvolta boala în cursul vieţii.

Boala ereditară tinde să apară la vârste mai tinere, are caracter multifocal şi cu localizare bilaterală. Evaluarea ultrasonografică a tiroidei pune în evidenţă nodulul şi prezenţa adenopatiilor.

Diagnosticul se stabileşte frecvent prin FNB, care aduce amiloid stromal şi absenţa celulelor foliculare.

Este utilă determinarea calcitoninei în lichidul de spălare a acului de puncţie sau practicarea tehnicilor de imunohistochimie pe celulele din purtat.

Histologic MTC este format din cuiburi de celule uniforme şi depozite de amiloid în stromă.

Hiperplazia celulelor "C" se defineşte prin mai mult de 6 celule C pe folicul sau mai mult de 50 celule C pe câmpul microscopic.

Determinarea calcitoninei este utilă. În majoritatea cazurilor depăşeşte 100 pg/ml şi se corelează cu volumul tumoral.

La o calcitonină peste 40-50 pg/ml se poate aştepta prezenţa metastazelor ganglionare.

Metastazele la distanţă sunt asociate cu creştere a calcitoninei de peste 150 pg/ml, frecvent peste 1000 pg/ml.

Antigenul carcio-embrionar este un marker important pozitiv în peste 50% dintre subiecţi.

CMT familial

20% din cazuri sunt ereditare.

În MEN 2 A CMT este în 95% din cazuri multifocal şi bilateral. Apariţia bolii este la adultul tânăr.

Feocromocitomul apare în 50% din cazuri. Este multifocal şi asociat cu hiperplazia medularei.

Diagnosticul de feocromocitom se stabileşte prin determinarea

- metanefrinelor plasmatice

- metanefrinelor urinare

- catecolaminelor urinare.

Când feocromocitomul este identificat se apreciază înaintea CMT.

HPTH apare în 20-35% din cazuri şi poate fi pus în evidenţă prin determinarea calciului şi PTH.

HPTH poate fi determinat de hiperplazii care afectează predominant o suprarenală fiind tratat chirurgical ca un adenom PTH.

Alte asociaţii cu MEN 2 A

- lichen amigloidosis

- boala Hirschprung

- mortalitatea în MEN 2 A este dată de CMT.

MEN 2 B

CMT#100% se dezvoltă în copilărie şi este extrem de agresiv şi rar sunt curabili.

Feocromocitom - 50%.

Ganglionaromatoza difuză a buzelor, limbii, pleoapelor şi tract intestinal.

CMT familial se dezvoltă ca unică entitate. Definiţie strictă: nu trebuie să existe feocromocitom şi/sau HPTH în > 10 purtători şi alţi membri ai familiei.

Trebuie să fie afectaţi după 50 de ani.

Testarea genetică

Ret cr 10q11.2 şi codifică un receptor trazinkinaza transmembranar. O singură unitate poate determina transformarea malignă (pentru co ret este o proteinogenă).

Mutaţia apare la > 80% dintre pacienţi.

Înainte de testarea genetică pacientul trebuie să beneficieze de sfat genetic şi detalii asupra riscului şi beneficiilor testării.

Dacă mutaţia ret este identificată se trece la sfatul genetic privind ceilalţi membri ai familiei.

Mutaţiile sunt clasificate în trei nivele funcţie de agresivitatea CMT care rezultă.

Clasificarea TNM pentru CMT

T0 - Fără evidenţa tumorii primare

T1 - F ≤ 2 cm limitată la glanda tiroidă T1a ≤ 1 cm, T1b 1-2 cm

T2 - T > 2 cm ≤ 4 cm la dimensiunile cele mai mari limitată la tiroidă

T3 - T > 4 cm diametrul cel mai mare sau orice altă tumoră cu invazie minimă

În ţesutul peritiroidian (ret în ţesutul peritiroidian sau nivelul sterno-tiroidian)

T4a - tumoră de orice dimensiuni care se extinde în afara tiroidei şi încadrează laringele, traheea, esofagul sau recurentul

T4b - tumoră care invadează fâşia prevertebrală şi/sau vasele mediastinale

Ganglioni (N)

Ganglionii regionali sunt în compartimentul central, latero-cervical sau în mediastinul superior

Nx - ganglionii originali nu pot fi verificaţi

N0 - fără metastaze ganglionare

N1 - metastaze în ganglionii regionali

N1a - metastaze la nivelul VI (pretraheale, paratraheale, prelaringeal, ganglioni Delfieni)

N1b - metastaze uni sau bilaterale sau centro-laterale cervicale în mediastinul superior.

Metastaze la distanţă (M)

Mx - nu pot fi verificate

M0 - fără metastaze la distanţă

M1 - metastaze la distanţă

Stadializare

Stadiul I - T1N0M0

Stadiul II - T2N0M0

Stadiul III - T3N0M0, T1N1qM0, T2N1AM0, T3N1Qm0

Stadiul IV a - T4a, N0, M0, T4aN1a, M0, T1N1bM0, T2N1bM0, T3N1bm0

Stadiul IV b - T4b orice N, M0

Stadiul IV c - orice T, orice N, M1

Riscul de agresivitate a mutaţiilor ret

Mutaţii ale ret asociate cu CMT care determină fenotipul mai mult sau mai puţin agresiv al tumorii

ATA (American Thyroid Association)

ATA Nivel D (cel mai agresiv) coduri 883, 918, apariţia: vârsta tânără, agresivitate înaltă, metastaze precoce, mortalitate crescută

ATA Nivel C - coduri 634, CMT agresiv

ATA Nivel B - coduri 609, 611, 618, 620, 630

ATA Nivel A - coduri 768, 790, 791, 804, 891.

Detectarea şi tratamentul CMT în MEN 2 şi CMT familial înainte de stadiul clinic manifest

Rolul testării genetice pentru ret

Diagnosticul diferenţial între CMT sporadic şi cel ereditar

Recomandări

Cazuri în care se practică testarea genetică ret

- pacienţi cu hiperplazii celulare MTC, MEN 2

- ganglionaromatoza intestinală

- toţi cei cu istoric familial de MEN 2 sau FMTC şi la risc pentru ereditate autosomal dominantă

- pacienţii cu lichen planus amiloidosis şi prurit în zona superioară centrală a spatelui

- când mutaţia ret a fost identificată într-o familie se va afla posibilitatea testării mutaţiei ret pentru toate rudele de gradul 1 şi aceasta trebuie efectuată înainte de vârsta recomandată pentru tiroidectomie profilactică ori de câte ori este posibil.

Pentru testarea genetică este necesară dotarea cu reactivi şi personal specializat a cel puţin unui centru naţional la care să se poată adresa toate cazurile de CMT pentru testare, terapia putând fi efectuată în orice centru care dispune de o echipă complexă: endocrinolog - chirurg cu experinţă în domeniu

Chirurgia profilactică

Elimină organul potenţial afectat înainte ca boala să fie evidentă.

Recomandări

Cazuri în care se practică şi momentul în care se practică tiroidectomia profilactică.

- copii cu mutaţii de nivel D tiroidectomie cât mai repede posibil, în primul an de viaţă

- copii purtători ai mutaţiei ATA nivel C se va practica tiroidectomie profilactică până la 5 ani

- pentru copii purtători ai mutaţiilor ATA nivel A şi B tiroidectomia se va efectua după 5 ani, bazat pe nivelul bazal şi stimulat al calcitoninei, ultrasonografie anuală negativă, istoric familial de forme mai puţin agresive şi în funcţie de preferinţele familiei. Se poate recomanda tiroidectomia profilactică pentru ATA nivel B de 5 ani

- înainte de efectuarea tiroidectomiei profilactice se va efectua determinarea calcitoninei bazale, stimulate şi ultrasonografie cervicală

- dacă tiroidectomia profilactică este întârziată peste 5 ani se practică anual determinarea calcitoninei bazale şi stimulate şi ultrasonografie cervicală

- la copii peste 6 luni orice leziune tiroidiană > 5 mm, adenopatie sau calcitonină > 40 pg/ml sugerează posibilitatea unei afectări extinse şi impune evaluare extensivă

- tiroidectomia profilactică impune o echipă experimentată şi maximă atenţie la prezervarea paratiroidelor.

Testările genetice se vor efectua cu strictă păstrare a confidenţialităţii şi caracterului privat al informaţiei.

- la purtătorii mutaţiei ret aflaţi la vârsta fertilă se va efectua consiliere genetică asupra diagnosticului prenatal sau înainte de implantare

- În familiile în care există cazuri clinice pentru MEN 2 A, 2 B sau FMTC chiar dacă analiza genetică repetată a ret este negativă se va efectua screening la 1-3 ani, periodic pentru MTC (calcitonina), feo (metanefrine plasmatice, urinare) şi HPTH (calciu seric).

Screeningul pentru feocromocitom

Recomandări

Testarea biochimică pentru feocromocitom (catecolamine plasmatice, metanefrine plasmatice şi urinare) se va practica în următoarele situaţii: - când există semne ale excesului de catecolamine sau masă suprarenală detectabilă

- testarea se va face anual de la 8 ani la cei cu MEN 2 B (coduri 630, 634) şi de la 20 ani la cei cu MEN 2 A

- testarea se va efectua înainte de o sarcină planificată sau cât mai repede posibil pentru o sarcină apărută neplanificat.

Screeningul pentru hiperparatiroidism

Recomand i

Screeningul pentru HPTH prin determinarea calciului total şi ionizat (± PTH) se va face de la 8 ani la purtătorii unităţii ret la coduri 630, 634 şi după 20 de ani la cei cu MEN 2 A.

Tratamentul HPTH în MEN 2

Se recomandă rezecţia tuturor paratiroidelor şi implantarea uneia în zona sternocleidomastoidianului sau a antebraţului.

Diagnosticul şi tratamentul CMT clinic manifest

Recomandări

- Detectarea se efectuează prin

- ultrasonografie

- puncţie cu ac subţire

- determinarea calcitoninei şi CEA

- determinarea calcitoninei în lichidul de spălare a acului după puncţie

- imunohistochimie pentru calcitonină pe frotiurile de puncţie

- Determinarea de rutină a calcitoninei la toţi subiecţii cu noduli tiroidieni poate detecta CMT în 0,40% (1/200-1/300)

- nivelul bazal al calcitoninei > 20-100 pg/ml şi stimulat. 100-500 pg/ml identifică subiecţii cu MTC

- Alte investigaţii preoperatorii la subiecţi cu suspiciune biologică sau citologică de MTC

Recomandări

- evaluarea preoperatorie la subiecţi cu MTC include

- screening pentru feocromocitom

- calcitonina bazală şi stimulată

- CEA

- calciu total, ionizat

- testarea pentru ret

- la subiecţi cu suspiciunea de feocromocitom (pe baza determinărilor plasmatice şi urinare se va practica CT/RMN suprarenal)

- feocromocitomul se va rezeca înainte de intervenţia pentru CMT.

Tratament (vezi algoritmurile 1,2,3,4.)

Tratamentul CMT diagnosticat

Tratament minim - tiroidectomie totală şi disecţia ganglionilor din compartimentul central al gâtului.

Dacă tumora > 1 cm se practică disecţia lanţului ganglionar ipsilat.

Disecţia bilaterală: tumori bilaterale şi adenopatii extensive de partea afectată.

90% din cei cu tumori palpabile au metastaze ggl în compartimentul central al gâtului.

Disecţia presupune ridicarea ţesuturilor ganglionilor şi ţesutul celular din compartimentul VI care se întinde de la stern la hioid.

Limfadectomia sect.VI impune disecţia completă a laringelui pe toată lungimea şi disecţia paratiroidei.

Disecţia laterală a gâtului trebuie să ţină cont de faptul că metastazele ggl ipsilaterale sunt prezente în 14-80% şi cele contralaterale în 19-49%.

La tumori peste 1 cm se recomandă de rutină disecţia bilaterală a gâtului.

Supravegherea postoperatorie

- 2-3 luni: calcitonina, CEA

Calcitonina nedetectabilă - determinare anuală.

Când creşte calcitonina US poate detecta metastazele ganglionare.

Prognostic: 75-85% 10 ani

Nu au meta - 95,6%

Cu meta originale - 75,5%

Meta la distanţă - 13%.

Boala recurentă/persistentă.

Calcitonina crescută - recurentă sau metastaze. Se ia în consideraţie riscul reintervenţiei.

Chirurgia de reducere a masei tumorale poate fi utilă.

Beneficiul reintervenţiei este major cu condiţia să nu existe metastaze la distanţă.

Detectarea metastazelor. CT, PET-FDG, MIBI scan.

Iradierea externă la subiecţii cu risc înalt reduce riscul recidivelor dar efectul este în dezbatere.

Terapia sistemică

Chimioterapia convenţională (doxorubicină, dacarbazina, capecitobina, 5 fenoruracil).

Irinotecan - inhibitor de tropoizameraza 1

17 AA G - inhibitor HSP

Inhibitori de tirozenkinază - imatirib mesilat

Inhibitori receptor VEGF

Ret inhibitor - vandatanib

Motesanib difosfat - inhibitor ret

Multikinază VEGF, Ret, kit recept.

Alte terapii

- inhibit. căii P13 K-Akt Ly 294002

ALGORITM 1

DIAGNOSTICUL (I TRATAMENTUL ~N CMT PRECLINIC DIN MEN 2

┌───────────────────────────┐

│ Prezenţa mutaţiei ret │

│ Tiroida normală │

└────────────┬──────────────┘

│

▼

┌──────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┐

│Determinarea calciului, determinarea periodică a calcitoninei în MEN 2 B după │

│ 6 luni şi în MEN 2 A sau FMTC după 3 ani. Ultrasonografie periodică la toţi │

│ cei cu MEN 2 B şi după 3-5 ani la cei cu MEN 2 A sau FMTC │

└─────────────────────────────────────┬────────────────────────────────────────┘

│

▼

┌────────────────────────────────────────┐

│Fără meta ganglionare, noduli tiroidieni│

│ < 5 mm, calcitonina < 40 pg │

└──────────────────┬─────────────────────┘

│

│

┌───────────┴─────────────────┐

│ │

▼ ▼

┌──────┐ ┌──────┐

│ Da │ │ Da │

└──┬───┘ └──┬───┘

│ │

▼ ▼

┌────────────┐ ┌────────────────┬────────────────┐

│ Mergeţi la │ │ │ │

│ algoritm 2 │ ▼ ▼ ▼

└────────────┘ ┌──────────┐ ┌──────────┐ ┌──────────┐

│ MEN 2 B │ │ MEN 2 A │ │ ATA A │

│ ATA - D │ │ FMTC │ │ ATA B │

└────┬─────┘ │ ATA C │ └────┬─────┘

│ └────┬─────┘ │

▼ │ │

┌───────┐ │ │

│ 0-1 an│ │ │

└───┬───┘ │ │

│ │ │

▼ ▼ ▼

┌─────────────────────┐ ┌─────────────┐ ┌─────────────┐

│Tiroidectomie totală,│ │ │ │ │

│disecţia compartiment│ │Tiroidectomie│ │Tiroidectomie│

│ VI, disecţia altor │ │ 5 ani │ │ după 5 ani │

│ compartimente │ │ │ │ │

│ganglionare afectate │ │ │ │ │

└─────────────────────┘ └─────────────┘ └─────────────┘

ALGORITM 2

DIAGNOSTICUL ŞI TRATAMENTUL CMT CLINIC MANIFEST ÎN CADRUL

MEN 2 A

┌────────────────────────────────────────────────────┐

│ Suspiciune MTC, calcitonina crescută, FNB suspectă │

│ │

└──────────────────────────┬─────────────────────────┘

│

│

▼

┌────────────────────────────┐

│ Ultrasonografie pt │

│ metastaze ganglionare, │

│ calcitonină, calciu, │

│ metanefrine, determinarea │

│ ret, CT, RMN adrenal │

│ Feo se apreciază primul. │

└─────────────┬──────────────┘

│

│

┌───────────────┴───────────────┐

│ │

▼ ▼

┌───────────────────────┐ ┌──────────────────┐

│ N0 │ │ N1 sau │

│calcitonina > 400 pg/ml│ ┌──┤calcitonina > 400 │

│ │ │ │ pg/ml │

└──────┬────────────────┘ │ └──────────────────┘

│ │

▼ ▼

┌───────────────┐ ┌───────────────┐

│ Tiroidectomie │ │ CT cervical, │

│ Disecţia │ │ pulmonar, │

│compartiment VI│ │ hepatic │

│ ganglionar │ └──────┬────────┘

└───────────────┘ │

│

┌─────────┴─────────┐

│ │

▼ ▼

┌────────────┐ ┌────────────┐

│ M0 sau M1 │ │ Metastaze │

│ minim │ │ extinse │

└──────┬─────┘ └──────┬─────┘

│ │

│ │

▼ ▼

┌─────────────────────────┐ ┌──────────────────────┐

│ Tiroidectomie │ │Chirurgie paleativă + │

│Disecţia tuturor grupelor│ │radioterapie extinsă +│

│ ganglionare sau boala │ │ embolizarea │

│ avansată - chirurgie │ │ metastazelor │

│ paleativă │ └──────────────────────┘

└─────────────────────────┘

ALGORITM 3

EVALUAREA ŞI TRATAMENTUL POST OPERATOR AL SUBIECŢILOR CU

MTC

┌─────────────────────────────┐

│Status post tiroidectomie sau│

│ după găsirea accidentală a │

│ CMT │

└─────────────────────────────┘

┌─────────────────────────────┐

│ Calcitonină bazală, ACE │

└─────────────┬───────────────┘

│

│

▼

┌────────────────────────┐ ┌────────────────────────┐ ┌───────────────────┐

│Calcitonina < 150 pg/ml │ │Calcitonina > 150 pg/ml │ │ │

│ Ultrasonografie + │ │Tehnici de detecţie a │ │ Calcitonina │

│ tehnici de detectie a │ │ metastazei │ │ nedetectabilă │

│ metastazelor │ │ │ │ │

└─────────────────┬──────┘ └──────┬─────────────────┘ └─────────┬─────────┘

│ │ │

▼ ▼ ▼

┌───────────────────────────────────┐ ┌───────────────────┐

│Tehnici de detectare a metastazelor│ │ │

│ - CT toracic, gât, ficat │ │ │

│ - MRI pelvis şi coloană │ │ │

│ - Scintigrama osoasă │ │ │

└─────────────────────────────┬─────┘ └───────────────────┘

│

┌────────┴──────────┐

▼ ▼

┌───────────────┐ ┌───────────────┐

│M0 sau M1 minim│ │ M1 extinse │

└──┬────────────┘ └─────────┬─────┘

▼ ▼

┌────────────────────────────────────┐ ┌─────────────────────────┐

│ Disecţie ganglionară pt formele │ │ │

│extinse local, chirurgie paleativă ±│ │ Chirurgie paleativă │

│ radioterapie externă │ │ │

└────────────────────────────────────┘ └─────────────┬───────────┘

▼

┌───────────────────────────┐

│ Radioterapie externă cu │

│ embolizarea metastazelor │

│ Alte terapii │

│ Inhibitori de trozinkinază│

└───────────────────────────┘

Dacă s-a practicat hemitiroidectomie, calcitonină peste normal, pozitiv pentru ret, istoric de MEN, hipoplazie multifocală de celule C, metastaze la distanţă da: se merge la algoritmul 2, nu: se observă sau se totalizează

ALGORITM 4

SUPRAVEGHEREA PE TERMEN LUNG A BOLNAVILOR CU MTC

┌──────────────────────┐

│ Calcitonina serică │

└──────────┬───────────┘

│

┌──────────┴──────────┐

▼ ▼

┌─────────────────────────┐ ┌────────────────────┐

│Status după tiroidectomie│ │ Status după │

│ totală │ │ hemitiroidectomie │

└────────────────┬────────┘ └────────────────────┘

│

┌──────────┴──────────┐

▼ ▼

┌───────────────────────┐ ┌─────────────────────────┐

│Calcitonina detectabilă│ │Calcitonina nedetectabilă│

└─────────────┬─────────┘ └─────┬───────────────────┘

│ │

▼ ▼

┌───────────────────────┐ ┌─────────────────────────────┐

│Ultrasonografie normală│ │Determinarea calcitoninei la │

│Calcitonina > 150 pg/ml│ │fiecare 6-12 luni apoi anual │

└─────────┬─────────────┘ └─────────────┬───────────────┘

│ │

│ │

▼ ▼

┌─────────────────────────────┐ ┌───────────────────────┐

│CT toracic, cervical, hepatic│ │ │

│ RMN pelvis şi coloană │ │ Calcitonina creşte │

│ Scintigrama osoasă │ │ │

└──────────────────┬──────────┘ └────────────┬──────────┘

│ │

┌──────────┴───────┐ │

▼ ▼ ▼

┌───────────────────┐ ┌────────────┐ ┌────────────────────────┐

│Boala identificată │ │Boala nu se │ │Reintervenţie funcţie de│

│ │ │ identifică │ │ extensia bolii │

└────────┬──────────┘ └────────┬───┘ └────────────────────────┘

│ │

▼ ▼

┌────────────────┐ ┌─────────────────────────────┐

│ Ingene pentru │◄──┤ Determinarea periodică a │

│ metastaze │ │ calcitoninei cu calcularea │

│ │ │timpului de dublare a valorii│

└───────┬────────┘ └─────────────────────────────┘

│

▼

┌───────────────────────┐

│ Intervenţie paleativă │

│funcţie de extinderea M│

└───────────────────────┘

Managementul subiectilor cu CMT presupune testarea RET şi investigaţii care se efectuează numai în centre universitare sau centre de excelenţă care trebuie să dispună de investigaţii citogenetice şi hormonale adecvate şi de aceea subiecţii descoperiţi cu această formă de cancer trebuie adresaţi obligatoriu unor astfel de centre pentru evaluare completă şi management.

ACŢIUNI care decurg din aplicarea unui astfel de management: instituţia naţională desemnată pentru coordonarea programului de tumori endocrine trebuie să efectueze detectarea RET şi a codonilor afectaţi. Desemnarea altor centre de genetică moleculară endocrină şi alocarea fondurilor necesare reactivilor şi formării specialiştilor.

Adaptat pentru România după ghidurile

Klaas RT, Eng C, Evans DB, Francis GL, Gagel RF, Gharib H, Moley JF, Pacini F, Ringel MD, Schlumberger M, Wells SA Jr. Medullary Thyroid Cancer. Management Guidelines of the American Thyroid Association and the Americam Thyroid Association Guidelines Task Force, 2009, 6, 566-580

Sippel R, Kunnimalaiyaan M, Chen H: Curent Management of Medullary Thyroid Cancer. The Oncologist, 2008, 13, 539-547

GHID DE DIAGNOSTIC ŞI TERAPIE

AL NODULILOR TIROIDIENI PENTRU ROMÂNIA

Nodulul tiroidian reprezintă o delimitare distinctă a parenchimului tiroidian faţă de ţesutul tiroidian vecin, evidenţiată clinic vizual sau prin palpare şi/sau ecografic. Expresia clinică poate fi sesizată de pacient sau un cadru medical, în cursul unui examen clinic de rutină al regiunii cervicale.

În ultimele 2 decade, utilizarea pe scară largă a ultrasonografiei pentru evaluarea tiroidei şi regiunii cervicale a determinat o creştere dramatică a prevalenţei nodulilor tiroidieni clinic nepalpabili, estimată între 20 şi 76% în populaţia generală. Mai mult, 20-48% din pacienţii cu un singur nodul tiroidian palpabil au noduli suplimentari la evaluarea ecografică, fapt ce determină actual o epidemie de noduli tiroidieni, cu impact asupra practicii medicale. Nodulii tiroidieni sunt mai frecvenţi la persoanele în vârstă, la femei, în zonele de carenţă de iod şi la cei cu istoric de expunere la radiaţii.

Nodulul tiroidian poate apare în cadrul mai multor boli

Benigne

1. Guşa multinodulară

2. Tiroidita Hashimoto

3. Chisturi simple / hemoragice

4. Adenom folicular

5. Tiroidita subacută

Maligne

1. Carcinom papilar

2. Carcinom folicular

3. Carcinom cu celule Hurtle

4. Cancer medular

5. Cancer anaplazic

6. Limfom malign primar tiroidian

7. Metastaze tiroidiene ale altor cancere

Ghidul de faţă abordează problema nodulilor tiroidieni benigni, patologia malignă a tiroidei fiind abordată separat. Importanţa clinică a nodulilor tiroidieni, în afara unor cazuri rare de simptome compresive locale sau hiperfuncţie tiroidiană este necesitatea primară de a exclude prezenţa leziunilor tiroidiene maligne, care reprezintă circa 5% din toţi nodulii tiroidieni, independent de mărime.

Datorită prevalenţei mari a guşii uni- sau multinodulare, nu este posibil economic şi nici necesar să se evalueze toţi nodulii, sau majoritatea acestora, după un protocol complet de evaluare morfo-funcţională. De aceea este necesar să dezvoltăm şi să urmăm o strategie rezonabilă şi cost-eficientă pentru diagnosticul şi terapia nodulilor tiroidieni.

Criterii de diagnostic

Anamneza: momentul apariţiei/observării acestuia, progresia nodulului până la momentul consultului; nodulii tiroidieni apăruţi în copilărie şi adolescenţă au rata de malignitate dublă faţă de cei apăruţi în perioada adultă. Riscul de cancer tiroidian este de asemenea mai mare la bătrâni şi la bărbaţi, aceştia necesitând o evaluare mai atentă.

● Anamneza trebuie să cuprindă următoarele informaţii (Recomandare C)

- Istoric familial de boli tiroidiene

- Antecedente de afecţiuni sau iradiere la nivel cervical

- Creşterea unei formaţiuni cervicale

- Disfonia, disfagia sau dispneea

- Localizarea, consistenţa şi dimensiunea nodulului

- Sensibilitatea sau durerea cervicală

- Adenopatia cervicală

- Simptome de hipo sau hipertiroidism

Simptome: precum senzaţia de sufocare, disfagia, disfonia, sensibilitatea sau durerea cervicală anterioară pot fi percepute ca fiind legate de tiroidă, însă în cele mai multe cazuri sunt determinate de afecţiuni non-tiroidiene, în context de sindrom anxios. Durerea bruscă se datorează de obicei unei hemoragii apărute într-un chist. Totuşi, la pacienţii la care apare o creştere rapidă a dimensiunilor unui nodul tiroidian, trebuie întotdeauna luat în discuţie un carcinom anaplazic sau un limfom primar malign tiroidian.

Semne: În ciuda valorii predictive slabe a palpării şi a variaţiilor mari intra- şi interobservaţionale, trebuie întotdeauna efectuată inspecţia şi palparea atentă a tiroidei, precum şi a regiunilor antero- şi laterocervicale. Compresia structurilor anatomice vitale de la nivel cervical şi toracic superior (traheea şi esofagul) apare de obicei la o minoritate de pacienţi de vârsta medie sau bătrâni cu istoric de guşa veche multinodulara. Dezvoltarea guşii spre mediastinul anterior poate determina ocluzie parţială a aperturii toracice, ducând uneori la obstrucţia circulaţiei venoase, astfel încât dacă pacientul este rugat să ridice braţele deasupra capului, această manevră îngustând şi mai mult apertura toracică va duce în câteva minute la distensia venelor jugulare interne şi apariţia pletorei faciale (semnul Pemberton).

Când apar în absenţa unei guşi mari, simptomele de compresie traheala (tuse şi disfonie) sugerează o leziune malignă. Pacienţii cu o creştere rapidă a unei formaţiuni masive solide tiroidiene, asociată cu pareza de corzi vocale trebuie să fie supuşi intervenţiei chirurgicale, chiar dacă rezultatul examenului citologic este benign (Recomandare C).

● Întotdeauna evaluaţi citologic un nodul solitar, ferm sau dur. Riscul de cancer este similar între un nodul solitar şi o guşa multinodulara (Recomandare B)

● Factori care sugerează creşterea riscului de potenţial malign

- Antecedente de iradiere la nivelul capului şi gâtului

- AHC de cancer medular tiroidian sau MEN2

- Vârsta < 20 ani sau > 70 ani

- Sexul masculin

- Nodul cu dimensiuni în creştere

- Nodul ferm sau dur, cu limite rău delimitate la palpare

- Adenopatie latero-cervicală

- Nodul fixat pe ţesuturile adiacente

- Disfonie, disfagie, tuse

Nodulii tiroidieni pot fi asociaţi cu hipotiroidism subclinic sau manifest. Hipertiroidismul este sugestiv pentru o leziune benignă pentru ca nodulii autonomi tiroidieni sunt aproape întotdeauna benigni şi nu necesită evaluare citologică ulterioară. Guşa toxică polinodulară poate, pe de altă parte, să conţină atât zone hiperfuncţionale (benigne), cât şi zone "reci" scintigrafic (cu potenţial malign), iar nodulii tiroidieni la pacienţii cu boala Graves sunt consideraţi a fi maligni în 9 % din cazuri.

Evaluarea paraclinică a nodulului tiroidian include, în ordine, evaluarea imagistică cel mai frecvent prin ecografie tiroidiană, citologia prin puncţie-aspiraţie cu ac fin, scintigrama tiroidiană şi teste funcţionale tiroidiene.

Evaluarea imagistică a tiroidei

● Evaluarea ecografică nu este recomandată (Recomandare C): ca metodă de screening în populaţia generală; la pacienţii cu tiroida normală la palpare şi cu risc scăzut pentru cancerul tiroidian.

Este recomandată (Recomandare C): pentru pacienţii cu risc crescut (AHC de cancer familial tiroidian, MEN2 sau iradiere externă); pentru toţi pacienţii cu noduli palpabili sau guşă polinodulară; pentru cei cu adenopatie sugestivă pentru o leziune malignă.

● Criteriile de raportare ecografică (Recomandare C)

Descrieţi poziţia, forma, mărimea, marginile, conţinutul, ecogenitatea şi când este posibil, pattern-ul vascular al nodulului. Identificaţi nodulul la risc pentru malignitate şi încadraţi-l într-un scor de risc bazat pe caracteristicile ecografice.

Identificaţi nodulii pentru biopsie prin puncţie-aspiraţie cu ac fin

● Nu indicaţi puncţie-aspiraţie cu ac fin ghidată ecografic la nodulii < 10 mm dacă nu există caractere ecografice de suspiciune sau elemente anamnestice de risc înalt (Recomandare C)

● Indicaţi puncţie-aspiraţie cu ac fin ghidată ecografic indiferent de mărimea nodulului la pacienţii cu istoric de iradiere cervicală sau AHC de cancer medular tiroidian sau MEN2 (Recomandare C)

● Puncţia-aspiraţie cu ac fin ghidată ecografic trebuie să se bazeze pe caracteristicile ecografice (Recomandare B)

● Puncţia-aspiraţie cu ac fin ghidată ecografic trebuie efectuată în cazul tuturor nodulilor ≥ 10 mm, cu margini neregulate, cu circulaţie intranodulară haotică, formă mai mult înaltă decât lată sau microcalcificări (Recomandare B)

● Elementele ecografice sugestive pentru invazia extracapsulară sau metastaze în ganglionii limfatici cervicali reclamă un examen citologic cât mai rapid, indiferent de mărimea nodulilor (Recomandare B)

● În leziunile nodulare complexe, realizaţi puncţia-aspiraţie cu ac fin ghidată ecografic din componenţă solidă, înainte de evacuarea componenţei fluide a nodulului (Recomandare C)

● Incidentaloamele tiroidiene trebuie urmărite ecografic la 6-12 luni şi apoi periodic (Recomandare C)

● RMN şi CT nu sunt indicate ca examene de rutină în evaluarea nodulilor tiroidieni (Recomandare C)

Puncţia-aspiraţie cu ac fin este pasul următor în evaluarea nodulilor tiroidieni (etapa citopatologică) (Recomandare A)

● Biopsia tiroidiană prin puncţie-aspiraţie cu ac fin este o metodă de încredere şi sigură, care face parte integrantă din evaluarea unui nodul tiroidian

● Managementul clinic al nodulilor tiroidieni trebuie să se facă în concordanţă cu rezultatele ecografiei şi ale puncţiei-aspiraţie cu ac fin

● Frotiurile trebuie evaluate de un anatomopatolog specializat în leziunile tiroidiene

● Capcane diagnostice

- Rezultatele fals negative se datorează de obicei unor frotiuri inadecvat recoltate.

- Rezultatele fals pozitive se datorează de obicei unor elemente de "suspiciune".

- Zonele "gri" ale rapoartelor citologice sunt carcinoamele foliculare, carcinomul cu celule Hurtle şi elementele citologice sugestive, dar nu diagnostice pentru carcinomul papilar

● Standardizarea terminologiei va îmbunătăţi actul medical. Diagnosticul citologic ar trebuie să se încadreze în una din cele 4 categorii: benign, malign, suspect şi nondiagnostic

- Inadecvat, necorespunzător, non-diagnostic: frotiuri fără sau cu puţine celule

- Benign sau negativ: noduli coloizi, tiroidita Hashimoto, chisturi, tiroidite

- Suspect sau nedeterminat: rezultat citologic care sugerează o leziune malignă dar nu îndeplineşte toate criteriile pentru un diagnostic de certitudine, aici fiind inclus carcinomul folicular, carcinomul cu celule Hurtle şi carcinoamele papilare atipice

- Malign sau pozitiv: cancere tiroidiene primare sau secundare (metastatice).

Indicaţii privind repetarea puncţiei unui nodul tiroidian

● Urmărirea unui nodul benign

● Creşterea nodulului

● Refacerea chistului

● Nodul tiroidian > 4 cm

● Puncţie-aspiraţie cu ac fin cu rezultat iniţial non-diagnostic

● Nodulul nu se micşorează după tratamentul de supresie cu levotiroxină

Scintigrafia tiroidiană este indicată în următoarele situaţii (Recomandare B)

● Nodul tiroidian solitar sau guşa polinodulară cu TSH supresat; puncţia-aspiraţie cu ac fin nu mai este necesară

● Guşa mare polinodulară cu extensie substernală (guşa plonjantă)

● Căutarea de ţesut tiroidian ectopic (de exemplu struma ovarii sau tiroida sublinguală)

● În hipertiroidismul subclinic pentru a identifica ţesut tiroidian ocult hiperfuncţional

Teste pentru funcţia tiroidiană

● Se dozează întâi TSH-ul cu o metodă de generaţia a III a (Recomandare B)

● Dacă TSH < 0,5 æU/ml, dozaţi fracţiile libere ale T[4] şi T[3]; dacă TSH > 5 æU/ml, dozaţi T[4] liber şi ATPO (Recomandare C)

● Dozarea de rutină a tireoglobulinei nu este recomandată pentru diagnosticul nodulilor tiroidieni sau a guşii polinodulare

● Calcitonina serică trebuie măsurată doar dacă puncţia-aspiraţie cu ac fin sau istoricul familial ridică suspiciunea de carcinom medular tiroidian (Recomandare B)

Tratament

Tratamentul nodulilor tiroidieni se face în funcţie de rezultatul ecografiei şi al biopsiei prin puncţie-aspiraţie cu ac fin.

Rezultat pozitiv (malign) la biopsia prin puncţie-aspiraţie

● Pentru un nodul tiroidian cu rezultat pozitiv (malign) la biopsia prin puncţie-aspiraţie cu ac fin se recomandă tratament chirurgical; discutaţi posibilele complicaţii şi obţineţi un consult chirurgical, de preferat la un chirurg cu experienţă în chirurgia endocrină (Recomandare B)

● Pentru cei mai mulţi pacienţi, în special cu carcinoame diferenţiate cu dimensiuni > 1 cm, boli familiale sau la cei cu leziuni multifocale, invazie capsulară sau ganglionară evidenţiate clinic sau ecografic, se indică tiroidectomie totală sau cvasitotală. Ganglionii limfatici din compartimentul central al gâtului (nivelul 6), trebuie excizaţi, mai ales dacă chirurgul are pregătire şi experienţa specifice pentru tehnicile de chirurgie tiroidiană (Recomandare C)

Indicarea terapiei cu levotiroxină pentru nodulii cu citologie negativă la puncţie-aspiraţie cu ac fin

● Terapia de supresie cu levotiroxină se indică în următoarele cazuri (Recomandare C)

- Pacienţi din arii geografice cu deficit iodat

- Pacienţi tineri cu noduli tiroidieni de mici dimensiuni

- Guşi nodulare fără elemente de autonomizare

● Terapia de supresie cu levotiroxină trebuie evitată în special în următoarele condiţii (Recomandare C)

- Noduli şi guşi mari, în special când se asociază şi cu elemente de autonomizare

- Leziuni clinic suspecte sau cu rezultat citologic nedeterminat

- Femei în postmenopauză şi bărbaţi > 60 ani

- Pacienţi cu osteoporoză sau boli sistemice

- Pacienţi cu boli cardiovasculare

● Monitorizare la 3-6 luni

- Tratamentul cu levotiroxină induce scăderea dimensiunilor nodulilor tiroidieni numai într-o minoritate de cazuri (Recomandare B)

- Terapia de supresie cu levotiroxină pe termen lung se poate asocia cu scăderea densităţii minerale osoase şi cu aritmii la pacienţii în vârsta şi femeile în postmenopauză (Recomandare B)

- Terapia cu levotiroxină nu trebuie să producă niciodată o supresie completă (TSH < 0,1 æU/ml) (Recomandare C)

- După întreruperea terapiei cu levotiroxină nodulii reîncep sa crească (Recomandare C)

- Dacă dimensiunea nodulului scade, terapia cu levotiroxină trebuie continuată pe termen lung (Recomandare D)

- Dacă dimensiunile nodulului cresc sub terapia cu levotiroxină, trebuie luată în considerare reaspiraţia nodulului şi chiar tratamentul chirurgical (Recomandare D)

Indicaţiile pentru tratamentul chirurgical al nodulilor tiroidieni benigni cuprind

- Simptome locale asociate

- Nodul mare toxic, guşa polinodulară hipertiroidizată

- Creşterea în dimensiuni a nodulului

- Rezultat malign sau suspect la biopsia prin puncţie-aspiraţie cu ac fin

● Lobectomia tiroidiană implică lobectomie totală sau cvasitotală cu sau fără istmectomie; dacă trebuie completat cu o tiroidectomie, aceasta este mai uşor de realizat tehnic dacă istmul a fost în prealabil rezecat

● Pentru un nodul solitar benign, lobectomia plus istmectomia sunt suficiente; dacă nodulii sunt bilaterali este indicată tiroidectomia cvasitotală

● O tiroidă care se extinde retrosternal poate fi aproape întotdeauna rezecată printr-un abord cervical, numai rareori este necesară sternotomia mediană pentru a putea realiza o lobectomie sau o tiroidectomie totală

Tratamentul cu radioiod la pacienţii cu noduli tiroidieni

● Tratamentul cu radioiod este indicat la pacienţii cu guşi mici (volum<100ml), fără leziuni suspecte de malignitate, la cei cu tiroidectomie în antecedente şi la cei cu risc chirurgical (Recomandare B)

● Tratamentul cu radioiod nu este de primă intenţie la cei cu fenomene compresive, în cazul nodulilor mari care ar necesita doze mari de radioiod şi care ar putea fi rezistenţi la tratament sau dacă se doreşte o rezolvare rapidă a tireotoxicozei (Recomandare C)

● Tratamentul cu radioiod este eficient şi sigur. Nu există nici o asociaţie clinic semnificativă cu creşterea riscului de cancer şi leucemie (Recomandare B)

● Administraţi cu precauţie la persoanele în vârsta, în special la cei cu boli cardiace (Recomandare C)

● Tratamentul cu radioiod este contraindicat în sarcină şi lactaţie; efectuaţi întotdeauna un test de sarcină înainte de terapia cu radioiod la femeile în perioada fertilă (Recomandare A)

● Evitaţi folosirea agenţilor de contrast iodaţi sau a medicamentelor ce conţin iod înainte de administrarea radioiodului; opriţi tratamentul cu antitiroidiene de sinteză cu cel puţin 3 săptămâni înainte, reluaţi-l după 3-5 zile de la administrarea iodului radioactiv (Recomandare C)

● Urmărirea pacienţilor constă în: monitorizarea nivelelor serice de TSH, T[4] liber, T[3] liber; se poate da o nouă doză peste 3-6 luni dacă TSH-ul rămâne < 0,1 æU/ml (Recomandare C)

Recomandări legate de nodulii tiroidieni din cursul sarcinii

● Nu s-a dovedit că tratamentul cu levotiroxină în cursul sarcinii este eficient în reducerea dimensiunilor şi în stoparea evoluţiei nodulilor tiroidieni, de aceea terapia cu levotiroxină în timpul sarcinii nu este indicată (Recomandare C)

● Monitorizarea unui nodul tiroidian care creşte în cursul sarcinii se face prin puncţie-aspiraţie cu ac fin şi prin ecografie (Recomandare C)

● Dacă diagnosticul citologic de carcinom tiroidian se pune în timpul trimestrului I sau II de sarcină, pacienta ar trebui operată în cursul celui de-al III-lea trimestru, când riscurile anestezice sunt minime. Dacă diagnosticul citologic este pus în trimestrul III de sarcină, tratamentul chirurgical poate fi amânat imediat postpartum (Recomandare C)

GHID DE DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT AL ACROMEGALIEI

Acromegalia este o boală rară, caracterizată prin hipersecreţie de hormon de creştere (growth hormone, GH), cu multiple complicaţii cardiovasculare, metabolice şi care netratată scurtează durata vieţii pacienţilor. Incidenţă anuală estimată la 4-6 cazuri la un milion de locuitori. În peste 95% din cazuri se datorează unui adenom hipofizar cu celule somatotrofe şi rareori se datorează unor tumori extrahipofizare care secretă GHRH (de exemplu, pancreatice).

Criterii de diagnostic

1. examen clinic endocrinologic: semne şi simptome de activitate a bolii: hiperhidroză, artralgii, astenie, cefalee, extremităţi în curs de lărgire şi semne date de expansiunea tumorii hipofizare: sindrom neurooftalmic, cefalee, semne de insuficienţă hipofizară etc.

2. determinarea hormonului de creştere (GH) în cursul probei de toleranţă orală la glucoză (OGTT) sau GH seric bazal, minim 4 determinari la interval de 4 ore

3. determinarea insuline-like growth factor (IGF1) cu referinţă faţă de grupele de vârstă şi sex din România conform standardelor elaborate de centrul care coordonează Programul Naţional de Tumori Endocrine din România.

4. imagistica -rezonanţă magnetică nucleară (RMN), tomografie computerizată (CT) hipofizare sau de regiunea suspectată de tumoră

5. Anatomopatologie cu imunocitochimie.

Diagnosticul pozitiv de acromegalie activă se pune pe baza semnelor clinice şi se certifică prin GH nesupresibil sub 1 ng/ml în cursul OGTT şi IGF1 crescut pentru vârsta şi sex (vezi punctul 3 anterior). În cazul pacienţilor cu diabet zaharat, în loc de OGTT se calculeaza media/24h a GH bazal; o valoare peste 2,5 ng/ml este sugestivă de acromegalie activă cu risc crescut pentru complicaţii

Există şi cazuri de acromegalie cu GH crescut şi IGF1 normal, ceea ce nu exclude tratamentul bolii; de asemenea se impune diagnosticul diferenţial al IGF1 crescut cu GH normal în numeroase situaţii.

Diagnosticul etiologic se face prin imagistica tumorii hipofizare sau extrahipofizare, care în majoritatea cazurilor este un macroadenom hipofizar (diametru >1cm), rareori un microadenom.

Diagnosticul de certitudine este cel histopatologic, cu imunohistochimia care evidenţiază celulele somatotrofe.

Complicaţii

1. Provocate de excesul de GH şi IGF1: cardiovasculare (hipertensiune arterială-HTA, cardiomiopatie secundară, aritmii, valvulopatii, insuficienţă cardiacă), metabolice (diabet zaharat secundar), respiratorii (apnee de somn), osteoartropatie, sindrom de tunnel carpian, polipoza benignă de colon

2. Neurologice, date de expansiunea tumorala: sindrom de chiasmă optică, hipertensiune intracraniană

3. hipopituitarism în grade variate, în cazul macroadenoamelor hipofizare

Prognostic: pacienţii cu acromegalie netratată au o mortalitate crescută de 2-4 ori faţă de populaţia generală. O metaanaliză a studiilor mai recente a arătat că există un risc crescut cu 32% de mortalitate de toate cauzele.

GHID DE TRATAMENT

Obiective

a. înlăturarea tumorii,

b. inhibarea hipersecreţiei de GH şi normalizarea nivelelor IGF-1,

c. prevenirea sau corectarea complicaţiilor pentru a asigura o durată de viaţă egală cu a populaţiei generale.

Metode terapeutice

1. chirurgia tumorii hipofizare

2. tratamentul medicamentos (de scădere a secreţiei de GH, de scădere a IGF1)

3. radioterapia hipofizară

Mijloace de tratament

1. Chirurgia hipofizară transsfenoidală este tratamentul de elecţie pentru microadenoamele şi macroadenoamele hipofizare secretante de GH neinvazive (fără extensie în sinusul cavernos sau osoasă), cu diametrul maxim sub 2 cm şi atunci când tumora determină simptome compresive, în absenţa contraindicaţiilor. Chirurgia transfrontală este foarte rar indicată.

În cazul tumorilor de peste 2 cm a căror evoluţie locală sau a căror secreţie nu poate fi controlată medicamentos, reducerea volumului tumoral prin chirurgie hipofizară reprezintă o masură necesară pentru controlul adecvat al bolii.

Complicaţiile chirurgiei transsfenoidale sunt rare şi cuprind: fistula cu scurgere de lichid cefalorahidian, pareza oculomotorie tranzitorie, deteriorarea campului vizual, afectarea arterei carotide şi epistaxisul (apar la mai puţin de 1% dintre pacienţi).

Contraindicaţiile chirurgiei sunt cardiomiopatia severă cu insuficienţă cardiacă sau boala respiratorie severă.

2. Tratamentul medicamentos reprezintă prima sau a doua linie de intervenţie terapeutică

a) Agonistii dopaminergici (bromocriptină, cabergolină). Monoterapia cu cabergolină s-a dovedit a fi eficace la mai puţin de 10% dintre pacienţi. Indicaţii

- când pacientul preferă medicaţia orală

- la pacienţi cu nivele mult crescute ale prolactinei şi/sau nivele GH şi IGF-1 modest crescute

- ca terapie adiţională la agoniştii de somatostatin la pacienţii parţial responsivi la o doză maximală

Există dovezi că tratamentul cu doze mari de cabergolină pe perioade lungi de timp sunt asociate cu apariţia disfuncţiilor valvulare cardiace. Deşi la pacienţii care primesc dozele convenţionale din tumorile hipofizare nu s-au găsit valvulopatii, se recomandă ca pacienţii să fie monitorizaţi prin efectuarea de ecocardiografie.

b) Analogii de somatostatin (octreotid, lanreotid, etc)- se leagă de subtipurile 2 şi 5 de receptori de somatostatin, având ca efect antisecretor pentru GH şi scăderea volumului tumoral. Ei par a fi echivalenţi din punctul de vedere al controlului simptomatologiei şi al GH.

Studiile pe termen lung au indicat că agoniştii de somatostatin pot reduce nivelul mediu sangvin al GH sub 2,5 ng/ml şi să normalizeze IGF-1 seric la circa 44% şi respectiv 34% dintre pacienţi. La mulţi dintre pacienţii cu acromegalie care primesc astfel de medicaţie apare reducerea discretă a volumului tumoral.

Efecte adverse: balonarea şi crampele abdominale în primele luni de tratament. Frecvent apar multiplii calculi biliari mici şi namol biliar dar rar se produce colecistită, scăderea secreţiei de insulină cu agravarea diabetului la unii dintre pacienţi. Au existat câteva cazuri de pancreatită.

c) Antagonistul receptorului de GH (pegvisomant) -este o metodă de tratament de linia a patra. Acţionează prin blocarea receptorilor periferici de GH, ca urmare, pentru monitorizarea eficienţei tratamentului se foloseşte IGF1. Eficienţa după 1-4 ani de tratament este de 62-78% din pacienţi administrat ca monoterapie sau în combinaţie cu un agonist de somatostatin. Este indicat la pacienţii cu niveluri persistent crescute de GH şi IGF-1 în pofida tratamentului maximal cu alte modalităţi terapeutice.

Efecte adverse: anomalii ale funcţiei hepatice şi creşterea tumorii (<2 % din pacienţi).

3. Radioterapia hipofizară este o metodă de a treia linie terapeutica; este indicată la

- pacienţii la care nu s-a obţinut normalizarea nivelurilor hormonale prin chirurgie şi tratament medicamentos în doza maximă timp de 6 luni.

- pacienţi la care nu s-a obţinut normalizarea nivelurilor hormonale prin chirurgie şi tratament medicamentos în doza maximă timp de 6 luni şi contraindicaţii la chirurgie

- pacienţi cu contraindicaţii la tratamentul medicamentos

Radioterapia convenţională (radioterapia fracţionată conformaţională sau radioterapia stereotactică) poate diminua nivelul GH şi normaliza IGF-1 la peste 60% din pacienţi, dar răspunsul maxim se atinge la 10-15 ani de la efectuarea radioterapiei. Pe această perioadă este necesar de obicei un tratament medicamentos.

O alternativă la radioterapia convenţională este radioterapia focală în doză unică cu ajutorul Gamma Knife sau Cyber Knife, cu rate de remisiune în investigaţie, între 29 şi 60%. Radiochirurgia este preferată atunci când tumora are volum mai mic.

Complicaţiile radioterapiei: insuficienţă hipofizară, nevrită optică, complicaţii cerebrovasculare, riscul apariţiei unor tumori secundare.

PROTOCOL DE APLICARE A METODELOR TERAPEUTICE

Principii_Indicaţii

1. În microadenoamele hipofizare (<10 mm) şi tumorile hipofizare mijlocii (diametrul de 1020 mm), chirurgia este tratamentul primar. În cazul în care rezecţia nu este completă, se administrează analogi de somatostatin; dacă efectul este parţial după 6 luni de tratament din care 3 luni cu doză maximă, se aplică radioterapia şi se continuă terapia cu analogi de somatostatin până ce radioterapia are efect (minim 5 ani). Pacienţii care au fost supuşi radioterapiei înainte de aprobarea acestor criterii pot beneficia de tratament medicamentos până la instalarea eficienţei maxime a radioterapiei (maximum 5 ani după radioterapie); dacă efectul analogilor de somatostatin este parţial după 6 luni de tratament din care 3 luni cu doză maximă, se va asocia chirurgia hipofizară.

2. În tumorile hipofizare mari (peste 20 mm), fără sindrom neurooftalmic, la care rata de succes a rezecţiei complete a tumorii este de sub 40%, se începe cu terapie medicamentoasă (analogi de somatostatin).

Dacă răspunsul este parţial, după 6 luni de tratament din care 3 luni cu doză maximă, se recomandă tratamentul chirurgical. Dacă medicaţia şi chirurgia nu normalizează producţia de GH şi IGF1, se adaugă radioterapia supravoltată sau radiochirurgia.

3. În cazul tumorilor cu sindrom neurooftalmic, apoplexie hipofizară sau hipertensiune intracraniană, chirurgia se practică cu prioritate.

TRATAMENTUL MEDICAMENTOS AL ACROMEGALIEI. CRITERII DE INCLUDERE ÎN TRATAMENTUL CU ANALOGI DE SOMATOSTATINĂ

1. Categorii de pacienţi eligibili

Pacientul prezintă acromegalie în evoluţie şi se încadrează în una din următoarele situaţii

A. Pacienţi cu macroadenoame hipofizare cu diametrul de peste 2 cm, macroadenoame invazive cu extensie în sinusul cavernos sau osoasă, dar care nu determină efect de compresie pe chiasma optică.

B. Postoperator, în condiţiile menţinerii criteriilor de acromegalie activă, indiferent de mărimea tumorii restante.

C. Pacienţi operaţi şi iradiaţi, nevindecaţi după dublă terapie

D. Postiradiere, în primii 15 ani după radioterapie în condiţii de contraindicaţie chirurgicală motivată medical şi specificată în dosarul pacientului. Pacienţii din această categorie pot beneficia de tratament cu analogi de somatostatină în situaţia menţinerii contraindicaţiei pentru intervenţia chirurgicală, contraindicaţie motivată medical în dosarul pacientului.

Pacienţii care au depăşit 10 ani de la ultima iradiere hipofizară vor fi reevaluaţi în vederea terapiei chirurgicale de primă intenţie, după care pot deveni eligibili pentru tratament cu analogi de somatostatină.

2. Evaluarea minimă şi obligatorie pentru iniţierea tratamentului (evaluari nu mai vechi de 6 luni)

A. Caracteristici clinice de acromegalie activă, certificate obligatoriu de

a. Supresia GH în hiperglicemia provocată (se adm. p.o. 75 g glucoză)

data 0 min 30 min 60 min 120 min

Glicemie

GH

Interpretare: în acromegalia activă GH seric peste 1 ng/ml în cursul hiperglicemiei provocate, în toate probele.

b. IGF1. O valoare crescută susţine diagnosticul de acromegalie activă. O valoare normală a IGF1 seric, în condiţiile unui GH nesupresibil în hiperglicemie nu exclude eligibilitatea la tratament. O valoare crescută a IGF1 în condiţiile unui GH normal în OGTT nu asigură un diagnostic de certitudine, nici includerea în tratamentul medicamentos.

c. Curba de GH seric în 24 ore (minim 4 probe GH recoltate la intervale de 4 ore) va inlocui la pacienţii cu diabet testul de supresie la hiperglicemie provocată. Media GH pe 24 ore ≥ 2.5 ng/ml se consideră acromegalie activă

d. Confirmarea masei tumorale hipofizare: diagnostic CT sau RMN pentru localizare: intraselară/cu expansiune extraselară, dimensiuni: diametre maxime- cranial, transversal.

N.B. Absenţa restului tumoral la examenul imagistic postoperator în condiţiile criteriilor a. b. şi c. prezente, nu exclude eligibilitatea la tratament.

B. Sinteza istoricului bolii cu precizarea complicaţiilor (susţinute prin documente anexate), a terapiei urmate şi a contraindicaţiilor terapeutice (susţinute prin documente anexate).

3. Evaluari complementare (nu mai vechi de 6 luni) sunt necesare în dosarul pacientului pentru a preveni şi evidenţia complicaţiile şi a indica medicaţia adjuvantă.

- Biochimie generală: glicemie, hemoglobină glicozilată (la pacienţii diabetici), profil lipidic, transaminaze, uree, creatinină

- Dozări hormonale: prolactină, cortizol plasmatic bazal 8 - 9a.m. fT4, TSH, gonadotropi + Estradiol (la femei de varstă fertila) sau gonadotropi + Testosteron 8-9 a.m. (la barbaţi).

- Ex oftalmologic: FO, câmp vizual

- Electrocardiograma (EKG)

- Ecografie colecist

4. Evaluări suplimentare pentru depistarea eventualelor complicaţii (nu sunt obligatorii pentru includerea în program, dar au importanţă pentru prioritizarea accesului la terapia gratuită, atunci când CJAS o cer)

- Consult cardiologic clinic, echocardiografie -criterii pentru complicaţiile cardiovasculare

- Colonoscopie- criteriu pentru depistarea şi tratarea polipilor colonici cu potenţial malign

- Polisomnografie cu şi fără respiraţie sub presiune (CPAP) - criterii pentru depistarea şi tratarea apneei de somn

POSOLOGIE

LANREOTIDA (SOMATULINE PR)

Administrarea se va face în exclusivitate de către personal medical specializat, sub supraveghere, conform ghidului de injectare. Medicul curant este obligat să informeze pacientul asupra eficacităţii, reacţiilor adverse şi vizitelor pentru monitorizarea tratamentului.

Acest preparat se administrează în doză de 30 mg, în injectare intramusculară la 14 zile. În condiţii de eficienţă scăzută la această doză, se va administra 1 fiolă (30 mg) intramuscular la 7 zile. Creşterea ritmului de administrare se va face după evaluarea de după primele 3 luni la cererea medicului curant.

OCTREOTID LAR (SANDOSTATIN LAR)

Administrarea se va face în exclusivitate de către personal medical specializat, sub supraveghere, conform ghidului de injectare. Medicul curant este obligat să informeze pacientul asupra eficacităţii, reacţiilor adverse şi vizitelor pentru monitorizarea tratamentului.

Se recomandă începerea tratamentului cu doza de 20 mg Sandostatin LAR administrat la intervale de 4 săptămâni (28 zile), timp de 3 luni. În condiţii de eficienţă scăzută la această doză, se va administra 1 fiolă (30 mg) intramuscular la 28 zile. Creşterea ritmului de administrare se va face după evaluarea de după primele 3 luni la cererea medicului curant.

Pentru pacienţii cu control clinic al simptomelor de acromegalie, cu concentraţiile de GH sub 1æg/l şi cu nivele normalizate de IGF-1 se poate reduce doza de analogi de somatostatin la recomandarea medicului endocrinolog.

În centrele de endocrinologie care au dotarea şi experienţa necesară se recomandă ca înainte de a începe tratamentul cu agonist de somatostatina să se efectueze un test de supresie cu octreotid (măsurarea hormonului somatotrop - GH orar, timp de 6 ore, după octreotid 100 æg sc) (vezi Clin Endocrinol - Oxford- 2005, 62, 282-288). Această testare este opţională.

MONITORIZAREA ACROMEGALILOR ÎN TIMPUL TERAPIEI CU ANALOGI DE SOMATOSTATINĂ

Monitorizarea va fi efectuată de un medic specialist endocrinolog dintr-o clinică universitară, numit mai jos medic evaluator.

1. Perioadele de timp la care se face evaluarea (monitorizarea sub tratament): În primul an de tratament: la 3 şi 6 luni pentru stabilirea dozei eficace de terapie şi monitorizarea reacţiilor adverse la tratament, apoi evaluări anuale. Evaluările vor cuprinde

- GH bazal (minim 4 probe la 4 ore interval), IGF1 seric, glicemie a jeun şi hemoglobină glicozilată (la pacienţii diabetici)

- examen oftalmologic: FO, câmp vizual (la 6 luni de tratament, apoi anual)

- ecografie de colecist (la 6 luni de tratament, apoi anual)

- examene imagistice hipofizare (la 6 luni de tratament, apoi anual)

- EKG şi analize curente

După 3 ani de tratament fără întrerupere, medicaţia cu analog de somatostatin va fi întreruptă timp de 2 luni, pentru a demonstra persistenţa bolii active. Reevaluarea va cuprinde toate cele din evaluarea de initiala, cu menţiunea că GH va fi măsurat în cursul probei de toleranţă orală la glucoză.

2. Criterii de eficacitate terapeutică

A. Criterii de control terapeutic optim

● Simptomatologie controlată

● GH valoare medie pe 24 ore sub 2,5 ng/ml sau GH seric sub 1 ng/ml în OGTT

● IGF1 normal pentru vârstă şi sex (valorile normale pentru populaţia din România vor fi stabilite de unitatea sanitară responsabilă la nivel naţional de programul de sănătate publică pentru endocrinologie şi tumori endocrine)

B. Criterii pentru răspuns parţial (incomplet)

● Simptomatologie controlată

● GH mediu bazal peste 2,5 ng/ml, dar care s-a redus cu peste 50% faţă de cel înregistrat înainte de tratament la nadirul GH în OGTT sau la media profilului GH pe 24 ore

● IGF1 crescut, dar care s-a redus cu >50% din valoarea iniţială

3. Criterii de ineficienţă terapeutică

● Simptomatologie specifică de acromegalie evolutivă sau

● GH nesupresibil în timpul testului OGTT ale căror valori nu s-au redus cu peste 50% faţă de cele înregistrate înainte de tratament la nadirul GH în OGTT

sau media GH seric bazal (minim 4 probe la 4 ore interval) peste 2,5 ng/ml, ale căror valori nu s-au redus cu peste 50% faţă de cele înregistrate înainte de tratament la media profilului GH pe 24 ore

● IGF1crescut, care nu s-a redus cu >50% din valoarea iniţială (apreciată cu aceeaşi metodă de dozare după acelaşi standard)

● Masa tumorală hipofizară evolutivă

La iniţierea terapiei cu analog de somatostatin avizul de principiu al comisiei Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate va fi dat pentru 6 luni de tratament cu doza minimă: 30 mg lanreotid (1 fiolă Somatuline) la 14 zile sau 20 mg octreotid LAR la 4 săptămâni.

Dacă după primele 3 luni răspunsul este parţial, se va cere Comisiei CNAS avizul pentru administrarea dozei maxime: lanreotid 30 mg im la 7 zile sau octreotid LAR 30 mg im la 4 săptămâni.

a. Dacă la evaluarea de 3 sau 6 luni sunt îndeplinite criteriile de eficienţă terapeutică optimă, pacientul va continua cu aceeaşi doză până la 3 ani, cu avizul Comisiei CNAS. El va fi evaluat la 12 luni, apoi anual, pentru aprecierea siguranţei tratamentului.

b. Dacă la evaluarea de 6 luni nu sunt îndeplinite criteriile de eficienţă terapeutică optimă după 3 luni de doza maximă de tratament cu analog de somatostatină, medicul curant are obligaţia de a propune o măsură terapeutică suplimentară (chirurgie, radioterapie sau blocant de receptor pentru GH, după caz). În caz contrar, terapia cu analogi de somatostatină nu va mai fi avizată de comisia CNAS.

c. Dacă la evaluarea de 6 luni, după 3 luni de doza maximă de tratament cu un analog de somatostatină, sunt îndeplinite criteriile de ineficienţă terapeutică, tratamentul va fi întrerupt. Medicul evaluator poate cere avizarea unui alt mijloc terapeutic, având obligaţia de a transmite imediat documentaţia justificativă către comisia Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate care, după analiza acesteia, va emite sau nu decizia de întrerupere sau schimbare a medicaţiei. Până la obţinerea aprobării Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, pacientul va rămâne pe schema anterioară de tratament.

d. După 3 ani de tratament fără întrerupere, medicaţia cu analog de somatostatin va fi întreruptă timp de 2 luni, pentru a demonstra persistenţa bolii active. Reevaluarea de la 3 ani va cuprinde toate evaluările iniţiale (GH va fi măsurat în cursul probei de toleranţă orală la glucoză).

e. Dacă medicul evaluator constată apariţia unor reacţii adverse majore la tratamentul cu lanreotidă sau lipsa de complianţă a pacientului la terapie/monitorizare, va transmite imediat comisiei Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate decizia de întrerupere a terapiei.

CRITERIILE DE EXCLUDERE (ÎNTRERUPERE) A TRATAMENTULUI CU ANALOG DE SOMATOSTATIN

● Pacienţi care nu întrunesc criteriile de eficacitate terapeutică optimă după 6 luni de tratament (din care 3 luni cu doză maximă) şi cărora nu li s-a efectuat o metodă terapeutică antitumoral ă complementară

● Pacienţi care au criterii de ineficienţă terapeutică

● Pacienţi cu acromegalie neoperată care au beneficiat 6 luni de tratament cu analog de somatostatin care are eficienţă parţială (răspuns incomplet); li se va recomanda chirurgie hipofizară. După efectuarea tratamentului chirurgical pacienţii pot deveni eligibili conform condiţiilor de includere.

● Apariţia reactiilor adverse sau contraindicaţiilor la tratamentul cu analog de somatostatin (trebuie documentate şi comunicate comisiei Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate în cazul acordării de tratament gratuit)

● Complianţa scăzută la tratament şi monitorizare sau comunicarea deficitară a rezultatelor monitorizării către comisia Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, atrage scoaterea din programul de gratuitate a acordării medicaţiei.

CATEGORII DE PACIENŢI ELIGIBILI PENTRU TRATAMENTUL CU BLOCANŢI DE RECEPTOR AL GH: PEGVISOMANT

1. Pacienţii cu acromegalie în evoluţie, operaţi, supuşi radioterapiei, care au primit (incluşi în programul CNAS) tratament cu analogi de somatostatină (conform protocolului de mai sus)) şi nu au îndeplinit criteriile de eficienţă a tratamentului cu analogi de somatostatină (conform aceluiaşi protocol)

2. Pacienţii cu acromegalie în evoluţie, deşi au fost operaţi, supuşi radioterapiei, care nu au tolerat tratamentul cu analogi de somatostatină.

Aceşti pacienţi pot beneficia de tratament cu pegvisomant pe o perioadă de maxim 5 ani, dar fără a depăşi 10 ani de la terminarea radioterapiei. Evaluarea obligatorie pentru tratamentului cu pegvisomant (Somavert) este aceiaşi cu aceea pentru tratamentul cu analogi de somatostatin, plus dovezile încadrării în indicaţia 1 sau 2 menţionată mai sus (dovezi nu mai vechi de 6 luni)

POSOLOGIA TRATAMENTULUI CU PEGVISOMANT (SOMAVERT-R)

Trebuie administrată subcutanat o doză de încărcare de 80 mg pegvisomant, sub supraveghere medicală. Apoi, Somavert 20 mg reconstituit în 1 ml apă pentru preparate injectabile trebuie administrat subcutanat, o dată pe zi.

Ajustarea dozei trebuie făcută în funcţie de concentraţia serică de IGF-I. Concentraţia serică a IGF-I trebuie măsurată la fiecare 4 săptămâni, iar ajustările necesare trebuie făcute prin creşterea cu câte 5 mg/zi, (sau scăderea dozei) pentru a aduce şi menţine concentraţia serică de IGF-I în limitele normale pentru vârsta şi sexul pacientului şi pentru menţinerea unui răspuns terapeutic optim.

Doza maximă trebuie să nu depăşească 30 mg/zi/ administrare.

Criteriile de eficacitate terapeutică a pegvisomant (Somavert)

Pacienţii vor fi îndrumaţi către o clinică universitară, unde se vor efectua

A. La interval de 4 săptămani, în primele 6 luni

a) Determinări de IGF-I pentru ajustarea dozei optime de Somavert, iar ajustările necesare trebuie vor fi făcute prin creşterea dozei de Somavert cu 5 mg/zi, în paliere lunare, pentru a menţine concentraţia serică de IGF-I în limitele normale pentru vârsta şi sexul pacientului şi pentru menţinerea unui răspuns terapeutic optim.

b) Determinări ale transaminazelor (AST, ALT), criteriu de excludere din tratament.

B. La fiecare 6 luni

a) Imagistică - rezonanţă magnetică nucleară sau tomografie computerizată hipofizara, pentru supravegherea volumului tumoral;

b) IGF1 (insulin-like growth factor 1) - criteriu de eficienţă

c) Examen oftalmologic: câmp vizual (campimetrie computerizată) şi acuitate vizuală pentru supravegherea complicaţiilor neurooftalmice, fund de ochi

d) Biochimie generală: glicemie, hemoglobină glicozilată, profil lipidic, ALT, AST, uree, creatinină, fosfatemie, pentru complicaţiile metabolice.

C. Anual, în plus faţă de investigaţiile de la punctul B: a) Analize hormonale pentru depistarea insuficienţei hipofizare: LH şi FSH seric, cortizol, TSH şi T4 liber, testosteron / estradiol

b) Consult cardiologic clinic, EKG, opţional echocardiografie pentru complicaţiile de cardiomiopatie

Criteriile de excludere din programul terapeutic cu pegvisomant (Somavert)

1. Creşterea diametrului maxim tumoral hipofizar cu peste 25% din cel iniţial+/- apariţia complicaţiilor oftalmologice/neurologice

2. Creşterea titrului transaminazelor la peste 3 ori valoarea maximă a normalului

3. Lipsa normalizarii pentru vârstă şi sex a IGF1 seric după 6 luni de tratament cu doza maximă.(determinare efectuata cu o metodologie şi standarde ale valorilor populaţiei din România stabilite de unitatea sanitară responsabilă la nivel naţional de programul de sănătate publică de endocrinologie şi tumori endocrine)

4. Lipsa de complianţă a pacientului/ personalului medical la monitorizarea tratamentului.

5. Pacienţi cu acromegalie activă care nu au dovezi ale ineficacităţii terapiei cu analogi de somatostatină

VI. ASPECTE ORGANIZATORICE INSTITUŢIONALE

Diagnosticul şi schema de tratament a unui bolnav acromegal se face de către un serviciu de endocrinologie dintr-un spital, prin explorări în condiţii de internare. Alegerea metodelor terapeutice, a secvenţei în care se aplică şi a monitorizarii eficienţei terapiei este responsabilitatea unităţii sanitare şi a medicilor implicaţi direct în îngrijirea bolnavilor.

Selectarea bolnavilor pentru tratamentul cu analogi de somatostatin sau cu blocanţi de receptori de GH de tip Pegvisomant aparţine medicului curant endocrinolog, care va respecta recomandările din ghidurile de consens diagnostic şi terapeutic avizate de Ministerul Sănătăţii din România. Toţi acromegalii care sunt incluşi în programul de tratament medicamentos gratuit al CNAS vor fi incluşi în baza de date naţională a pacienţilor cu tumori endocrine (baza de date în responsabilitatea Institutului Naţional de Endocrinologie C.I Parhon)

Medicul endocrinolog are responsabilitatea completării fişei pacientului cu datele specifice de evaluare efectuate într-o clinică universitară, urmăririi şi controlării curei, având permisiunea de a ajusta doza terapeutică, cu obligaţia de a înştiinţa CNAS şi CJAS în cazul pacienţilor care primesc acest tratament gratuit prin Asigurările Sociale. Efectuarea tratamentului se face de regulă în ambulator, sub supravegherea medicului de familie.

Medicul curant endocrinolog completează fişa pacientului în două exemplare, după care înmânează un exemplar către Comisia de Specialitate CNAS prin intermediul CJAS din raza administrativ teritorială în care îşi are domiciliul pacientul. Medicul curant este direct răspunzător de corectitudinea datelor înscrise, şi va ataşa epicriza foii de observaţie a serviciului de endocrinologie care a internat pacientul, şi buletinele de analize autorizate pentru explorările efectuate ambulator.

Comisia de specialitate a CNAS analizează fişa pacientului şi comunică decizia trimiţând câte un exemplar din recomandarea aprobată către CJAS care are obligaţia de a o transmite atât pacientului cât şi medicului endocrinolog curant. Aprobarea dosarului asigură începerea curei şi continuarea acesteia pe perioada recomandată conform protocolului, dacă nu intervin elemente susceptibile să o întrerupă (vezi criterii de excludere).

Pe baza aprobării, medicul curant stabileşte doza şi modul de administrare al medicamentului. Iniţierea tratamentului care va fi prescris sub formă de reţetă fără contribuţie personală, se va face exclusiv de medicul endocrinolog. Doar la iniţierea tratamentului pacientul sau reprezentantul legal al acestuia se va prezenta la CJAS sau CASMB, în vederea comunicării numelor farmaciilor care vor onora prescripţia cu analogi de somatostatin sau pegvisomant.

Medicul de familie va continua tratamentul cu analogi de somatostatin sau pegvisomant în ambulatoriu, conform scrisorii medicale primită din partea medicului endocrinolog, urmând să îndrume pacientul către o clinică universitară, pentru evaluarea eficienţei tratamentului.Clinica universitară va verifica includerea pacientului acromegal aflat sub tratament medicamentos antitumoral în baza de date naţională a pacienţilor cu tumori endocrine (baza de date în responsabilitatea Institutului Naţional de Endocrinologie C.I Parhon)

Orice modificare în schema terapeutică, inclusiv întreruperea tratamentului, va fi comunicată în scris de către pacient sau de către medicul său de familie medicului endocrinolog curant, clinicii universitare care a evaluat eficienţa tratamentului şi comisiei CNAS. În cazul unor controverse profesionale privind indicaţia şi continuarea tratamentului, asocierea cu alte metode terapeutice, situaţii neprevazute, etc. expertiza profesională endocrinologică va fi efectuată de unitatea sanitară desemnată de Ministerul Sănătăţii ca responsabila de Programul Naţional pentru Tumori Endocrine.

Tratamentul comorbidităţilor are un impact important asupra calităţii vieţii şi mortalităţii.

Tratamentul eficace al hipersecreţiei GH/IGF-1 va controla aceste comorbidităţi în proporţie variabilă, dar unele pot persista chiar şi după controlul biochimic al acromegaliei (iar unele se pot ameliora chiar dacă nu se obţine controlul biochimic). Toate complicaţiile trebuie diagnosticate şi tratate activ, indiferent de controlul GH şi IGF-1.

Adaptat pentru România după ghidurile de consens european/internaţional

1. Melmed S, Casanueva F, Cavagnini F, Chanson P, Frohman LA, Gaillard R, Ghigo E, Ho K, Jaquet P, Kleinberg D, Lamberts S, Laws E, Lombardi G, Sheppard MC, Thorner M, Vance ML, Wass JA, Giustina A. Consensus statement: medical management of acromegaly. Eur J Endocrinol. 2005; 153: 737-40.

2. S. Melmed, A. Colao, A. Barkan, M. Molitch, A. B. Grossman, D. Kleinberg, D. Clemmons, P. Chanson, E. Laws, J. Schlechte, M. L. Vance, K. Ho, and A. Giustina "Guidelines for Acromegaly Management: An Update" J Clin Endocrinol Metab, May 2009, 94(5):1509-1517

GHID PENTRU DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT PENTRU PROLACTINOM

A. DIAGNOSTIC

Definiţie

Prolactinoamele sunt adenoame hipofizare, în majoritate benigne, care produc şi secretă prolactina (PRL) în cantităţi variabile. În funcţie de diametrul maxim tumoral se clasifică în microprolactinoame (diametrul maxim <10 mm) şi macroprolactinoame (diametrul maxim ≥ 10 mm). Mai mult de 90% dintre prolactinoame sunt cu localizare intraselară.

Prolactinoamele maligne sunt extrem de rare şi se caracterizează prin diseminare în afara sistemului nervos central şi rezistenţa la tratamentul cu agonişti dopaminergici.

Criterii de diagnostic

Diagnosticul în prolactinom se bazează pe următoarele criterii

1. Criterii clinice: bradi/amenoree, galactoree, infertilitate, osteoporoză (femei)/ infertilitate, libidou scăzut, impotenţă, disfuncţie erectile (barbaţi)/pubertate tardivă (copii), sindrom tumoral hipofizar (inclusiv sindrom optochiasmatic).

2. Dozări hormonale.

Determinarea bazală a PRL serice, în cursul dimineţii, din proba unică reprezintă elementul cheie în diagnostic. Recoltarea se va realiza la cel puţin o oră interval de timp de la trezire sau de la alimentaţie, preferabil evitând stresul puncţiei venoase.

Hiperprolactinemia este definită de concentraţii ale PRL serice*) peste 25 æg/L la femei (1 æg/L fiind echivalent cu 21,2 mUI/L) şi 20 æg/L la bărbaţi. Prolactinomul este sugerat de valori ale PRL serice peste 100-150 æg/L (~ 2000-3000 mUI/L). Valorile sub 100 æg/L (~ 2000 mUI/L) sunt adeseori netumorale, ocazional pot fi cauzate de un microprolactinom.

----------

Notă *) unele kituri pot oferi valori de referinţă mai joase sau mai ridicate decât cele prezentate mai sus; aşadar, valoarea bazală normală va fi ajustată în raport cu kitul de testare utilizat.

Testele dinamice de evaluare a PRL nu aduc date suplimentare la majoritatea pacienţilor.

Evaluarea bazală a celorlalţi tropi hipofizari este obligatorie la pacienţii cu macroprolactinom.

3. Evaluarea imagistică

Computer tomografia de craniu cu substanţă de contrast *J) este indicată atunci când examenul RMN este contraindicat sau indisponibil.

Rezonanţa magnetică nucleară (RMN)*J) a zonei hipotalamo-hipofizare cu substanţă de contrast (gadolinium) constituie examinarea de elecţie. Examinarea va precede terapia medicamentoasă. O examinare RMN normală nu exclude neapărat prezenţa unui microprolactinom.

4. Campimetria vizuală manuală sau computerizată*J) este indicată pacienţilor cu macroprolactinom.

--------

*J) Spitale Judeţene

5. Examenul anatomo-patologic constând în examenul microscopic cu imunocitochimie*N) oferă diagnosticul de certitudine.

----------

*N) Centre Naţionale sau Centre de Excelenţă

Diagnosticul pozitiv se bazează pe valorile serice crescute ale PRL serice (în general >100-150 æg/L) şi evidenţierea imagistică (CT sau RMN) a unui nodul tumoral hipofizar Diagnosticul de certitudine, anatomo-patologic intră în discuţie doar la subiecţii cu indicaţie chirurgicală.

Diagnosticul diferenţial al hiperprolactinemiei

- macroprolactinemia*U) (kituri diagnostice capabile să determine macroprolactina -ex precipitarea serului cu polietilenglicol); efectul "hook", ce apare când concentraţia serică a PRL este foarte mare (macroprolactinoame gigante). Excluderea efectului "hook" se indică la toţi pacienţii nou diagnosticaţi cu macroadenoame hipofizare, ce prezintă nivele normale sau moderat crescute de PRL*U). Surprinderea efectului "hook" se realizează prin dozarea PRL dintr-un ser diluat 1:100, sau alternativ, spălarea serului de examinat între prima şi cea de-a doua legare antigenică pentru a elimina PRL-ul în exces nelegat.

- hiperprolactinemia fiziologică

- hiperprolactinemii patologice: medicamente (vezi Anexa 1), hipotiroidismul, sindromul de ovare polichistice, sindromul de tijă pituitară (compresiunea tijei pituitare cauzată de formaţiuni hipotalamo-hipofizare, altele decât prolactinomul, cu hiperprolactinemie "de defrenare"), postchirurgical, etc.

- idiopatică

Evoluţie naturală şi complicaţii

În absenţa tratamentului, apar complicaţii

● complicaţii cauzate de tumoră (macroprolactinom): insuficienţa hipofizară, sindromul optochiasmatic

● complicaţii cauzate de excesul PRL serice: infertilitatea, osteoporoza, etc.

B. Protocol TERAPEUTIC

Obiective terapeutice

1. Distrucţia tumorală şi normalizarea prolactinei serice.

2. Conservarea funcţiei adenohipofizare.

3. Restabilirea funcţiei gonadice.

4. Ameliorarea/ sindromului tumoral hipofizar, inclusiv a defectelor de câmp vizual.

Metode terapeutice

1. Tratament medicamentos

2. Tratament chirurgical

3. Radioterapie hipofizară

Mijloace terapeutice

1. Tratamentul medicamentos

A. agoniştii dopaminergici.

1. Bromocriptinum 2,5 mg/tb

2. Cabergolinum 0,5 mg/tb

3. Alţi agonişti dopaminergici (pergolidum, lisuridum, quinagolidum)

Agoniştii dopaminergici reprezintă prima opţiune terapeutică pentru pacienţii cu prolactinoame. Aceste medicamente normalizează nivelele circulante de PRL şi reduc semnificativ volumul tumoral în majoritatea cazurilor, iar experienţa extensivă a utilizării lor le-au demonstrat eficacitatea în tratamentul prolactinoamelor de orice mărime (recomandare A).

Studii comparative au demonstrat superioritatea cabergolinei în termeni de tolerabilitate şi complianţă, în gradul de reducere a secreţiei prolactinice, în restabilirea funcţiei gonadale normale, precum şi în scăderea volumului tumoral. Cabergolina este eficientă la majoritatea pacienţilor, incluzându-i şi pe cei care nu au răspuns anterior la administrarea bromcriptinei. Bromcriptina intră în discuţie ca opţiune terapeutică când se presupune o durată lungă a terapiei (risc de valvulopatii cardiace, îndeosebi tricuspidiene, induse de caberglină) şi acolo unde există bugete limitate.

Posologie, efecte adverse, contraindicaţii. Tratamentul se iniţiază cu doze mici pentru a evita intoleranţa, cu creşterea progresivă a dozelor.

Bromocriptina: doze 7,5-40 mg/zi; efectele secundare al acestei terapii sunt reprezentate de: hipotensiunea arterială, îndeosebi la prima administrare, greaţă vărsături, dureri abdominale, cefalee, senzaţia de nas înfundat, rinoree, exacerbarea unei psihoze preexistente, disfuncţie hepatică, aritmii cardiace.

Cabergolina: doze 1,5-7 mg/săptămână; majoritatea pacienţilor răspund la doze de 1,5-2 mg/săptămână; în cazurile rezistente la dozele uzuale se recomandă creşterea progresivă a dozelor, până la 7 mg/săptămână. Efectele adverse sunt rare, constând în greaţă, hipotensiunea arterială, depresie sau exacerbarea unei psihoze preexistente, rinoree, disfuncţie hepatică, aritmii cardiace, valvulopatii tricuspidiene.

În cazul pacienţilor cu afecţiuni psihiatrice sau în hiperprolactinemie indusă de medicamente psihoactive, terapia cu agonişti dopaminergici va fi instituită doar după evaluare psihiatrică.

Absenţa modificării nivelelor de PRL, precum şi absenţa reducerii volumului tumoral, sugerează rezistenţa la tratament. Normalizarea nivelului de PRL, fără modificarea dimensiunilor tumorale, sau reducerea nesemnificativă a volumului tumoral poate sugera rezistenţa parţială sau un alt tip de adenom hipofizar şi nu un prolactinom.

Evaluarea eficienţei agoniştilor dopaminergici: la 3 luni, ulterior la fiecare 6 luni.

Durata terapiei: îndelungată; pacienţii responsivi la agonişti dopaminergici (normalizarea PRL, scăderea volumului tumoral > 50% şi obţinerea unui rest tumoral < 1cm) primesc terapie 2 ani cu doza minimă eficientă; se recomandă un trial de oprire a terapiei după 2 ani pentru testarea vindecării.

4. În cazurile rezistente, invazive: terapii de avangardă (agenţi alchilanţi, etc)*U)

2. Tratamentul chirurgical: adenomectomie transsfenoidală/transfrontală, funcţie de dimensiunile tumorii; prolactinomul rezistent la terapia farmacologica/intolerantă agoniştilor dopaminergici/macroprolactinomul chistic/apoplexia pituitară cu semne neurologice şi oftalmologice.

Succesul intervenţiei chirurgicale se corelează invers cu dimensiunea tumorii, nivelele PRL şi experienţa neurochirurgului. Rata de succes chirurgical în cazul microadenoamelor este de aproximativ 75%*U), cu frecvenţă mai crescută la pacienţii cu nivele de PRL situate sub 200 æg/L (~ 4000 mUI/L), cu tumori de mici dimensiuni, sau cu istoric de amenoree de scurtă durată. Rata de vindecare a macroprolactinoamelor este mult mai redusă (<50%). Recurenţa hiperprolactinemiei se înregistrează la 20% dintre pacienţii declaraţi iniţial vindecaţi.

2. Radioterapia supravoltată (stereotaxică, cyberknife, gammaknife) este rezervată pacienţilor cu rezistenţă la terapia medicamentoasă care nu sunt vindecaţi prin metodele chirurgicale sau celor cu prolactinoame maligne.

Pentru tumorile cu secreţie mixtă (GH+PRL): vezi ghidul de acromegalie

Algoritmi de tratament

Tratamentul prolactinomului va fi iniţiat şi supravegheat de medicul specialist endocrinolog.

Microprolactinomul are ca terapie de primă intenţie tratamentul medicamentos cu agonişti dopaminergici, cu reevaluarea la 3 luni prin dozarea PRL serice. Normalizarea PRL serice pe o perioadă de 2(3) ani, cu evaluare anuală permite întreruperea terapiei cu monitorizare. În caz de recădere se indică reluarea tratamentului sau, ca alternativă, terapia chirurgicală*U). În microprolactinomul fără răspuns la tratament se indică schimbarea agonistului dopaminergic cu evaluarea la 3 luni, apoi la 1 an în caz de răspuns favorabil. Absenţa răspunsului terapeutic orientează spre tratament chirurgical.

---------

*U) Centre Universitare specializate în domeniu

Macroprolactinomul are ca terapie de primă intenţie tratamentul medicamentos cu agonişti dopaminergici, cu reevaluarea la 2-3 luni prin dozarea PRL serice, imagistica CT/ RMN ± câmpimetrie vizuală. La 80% dintre pacienţii cu macroprolactinom, agoniştii dopaminergici reduc sau normalizează nivelurile de PRL, reduc volumul tumoral şi ameliorează tulburările de câmp vizual produse de compresia chiasmatică de o manieră similară intervenţiei neurochirurgicale. După obţinerea reducerii tumorale, doza medicamentoasă poate fi încet scăzută, cu condiţia menţinerii PRL în intervalul normal. În macroadenoame suspendarea terapiei este frecvent urmată de expansiune tumorală şi recurentă hiperprolactinemiei, impunând supravegherea în cazul scăderii sau retragerii tratamentului. Absenţa răspunsului terapeutic la terapia medicamentoasă orientează spre terapia chirurgicală, urmată sau nu de radioterapie.

Prolactinomul malign se caracterizează prin tumori rezistente la terapia medicamentoasă sau cu disociere între nivelele bazale serice de PRL şi masa tumorală. Extensia tumorală la nivel cerebral, precum şi apariţia metastazelor în afara creierului sugerează un prolactinom malign. Chirurgia şi radioterapia sunt singurele metode terapeutice disponibile pentru cazurile de prolactinoame maligne. Beneficiul chimioterapiei****) este controversat.

---------

Notă ****) cazuri izolate au fost raportate în literatură cu răspuns favorabil la temozolomid, un agent alchilant.

Prolactinomul în sarcină. Supravegherea prolactinomului în sarcină se face de către medicul specialist endocrinolog şi ginecolog. Se preferă administrarea bromocriptinei.

În microprolactinoame, riscul creşterii tumorale pe parcursul sarcinii este de mai puţin de 2%. Se administrează cea mai mică doză de bromocriptină care menţine valorile PRL în intervalele normale pentru vârsta sarcinii. Pacientele vor fi supravegheate clinic şi paraclinic şi sfătuite să se prezinte la medic în caz de cefalee sau tulburări de vedere.

În macroprolactinom, expansiunea tumorală se produce la 20-30% dintre cazuri. Se administrează cea mai mică doză de bromocriptină care menţine valorile PRL în intervalele normale pentru vârsta sarcinii. În caz de cefalee sau tulburări de vedere se indică examen RMN fără substanţă de contrast şi câmpimetria vizuală. Progresia tumorală în sarcină impune creşterea dozelor. În absenţa răspunsului se poate tenta naşterea în sarcina avansată sau se apelează la chirurgia transsfenoidală.

Nu există date care să sugereze creşterea ratei avorturilor sau malformaţiilor congenitale la paciente tratate cu bromcriptină sau cabergolină.

Pacientele care doresc să alăpteze la sân nou-nascuţii nu ar trebui să primească agonişti dopaminergici. Nu există date care să sugereze că alăptatul conduce la creşterea dimensiunilor tumorale.

Criterii de eficienţă terapeutică sunt

- clinice

● restabilirea funcţiei gonadice

● ameliorarea/dispariţia cefaleei şi a sindromului optochiasmatic

- paraclinice

● normalizarea PRL serice

● reducerea cu ≥ 50% a volumului tumoral

Rezistenţa la tratament este definită prin absenţa răspunsului/creşterea PRL serice sau a volumului tumoral, uneori cu agravarea simptomatologiei şi impune modificarea atitudinii terapeutice.

Remisia terapeutică completă este definită de normalizarea PRL serice şi diminuarea < 1 cm a volumului tumoral şi permite sistarea tratamentului după un interval minim de 2 ani şi reluarea acestuia în caz de recădere.

Remisia parţială intră în discuţie în macroprolactinoamele la care se normalizeaza PRL, iar volumul tumoral scade cu ≥ 50%, caz în care se scade doza de medicament la o doză minimă de întreţinere.

Prognostic

Prognosticul quo ad vitam este bun, exceptând formele maligne, rare.

Prognosticul quo ad integrum este bun în microprolactinom; în macroprolactinom depinde de factori ca

● persistenţa disfuncţiei gonadice

● persistenţa defectelor de câmp vizual

● asocierea şi severitatea insuficienţei hipofizare.

Tabelul 1 Efectele medicamentelor psihotrope asupra PRL serice

──────────────────────────────────────────────────────────────────────────

Antipsihotice Creşterea Antidepresive Creşterea

PRL PRL

Tipice

Fenotiazine + + + Triciclice

Butirofenone + + + Amitriptilină +

Desipramină +

Clomipramină + + +

Nortriptilină -

Imipramină CR

Atipice Maprotilină CR

Risperidonă + + + Amoxapină CR

Molindonă + + Inhibitori MAO

Clozapină 0 Aripipraol 0

Quetiapină + Olanzapină +

Ziprasidonă 0 Pargylină + + +

Clorgylină + + +

Tranylcypromină +/-

SSRI

Fluoxetină CR

Paroxetin +/-

Citalopram +/-

Fluvoxamină +/-

Altele

Nefazodonă 0

Bupropionă 0

Venlafaxină 0

Trazodonă 0

──────────────────────────────────────────────────────────────────────────

0 = fără efect; +/- = creştere minimă, dar fără apariţia de nivele anormale; + = creştere la nivele anormale la un număr mic de pacienţi; + + = creştere la nivele anormale la 25-50% din pacienţi; + + + = creştere la nivele anormale la peste 50% dintre pacienţi.

CR = case reports izolate de hiperprolactinemie, dar în general nu produc creşterea nivelelor de PRL; MAO = monoamin oxidaze; SSRIs = inhibitori de recaptare serotononinergică.

În acord cu ghidul internaţional şi adaptat pentru România după

Guidelines of the Pituitary Society for the diagnosis and management of prolactinomas. Clin Endocrinology, 2006, 65(2):265-73

GHID PENTRU DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT

ÎN BOALA CUSHING

A. DIAGNOSTIC

Definiţie

1. Boala Cushing defineşte totalitatea manifestărilor clinice consecutive hiperstimulării corticosuprarenalei cauzată de secreţia excesivă şi autonomă de ACTH de la nivelul unui adenom hipofizar.

Boala Cushing reprezintă cea mai frecventă formă a sindromului Cushing (aproximativ 70% dintre cazuri). Afecţiunea este mai frecventă la femei (raport femei/barbaţi =5-8/1). Vârsta medie a diagnosticului este 20-40 ani.

Majoritatea adenoamelor hipofizare secretante de ACTH sunt microadenoame (diametrul maxim <10mm; 80-90%). Sub 10% sunt macroadenoame (diametrul maxim ≥ 10mm), frecvent invazive şi cu extensie extraselară. Adenomul hipofizar secretant de ACTH malign este extrem de rar.

Criterii de diagnostic

A. Criterii clinice: orientative. Obezitate centripeta/vergeturi roşii-violacee/facies pletoric/fragilitate vasculară cu petesii şi echimoze la traume minime/miopatie proximală/fractură vertebrală de fragilitate/sindrom de heterosexualizare/HTA/depresie

În categoria pacienţilor susceptibili se încadrează

● pacienţi cu obezitate, depresie, diabet zaharat tip II, HTA, tulburări menstruale, osteoporoză secundară

● pacienţi cu afecţiuni discordante cu vârsta (osteoporoză, hipertensiune arterială)

● copiii supraponderali cu hipotrofie staturală

● pacienţii cu masă suprarenaliană de tip incidentalom

● pacienţi cu simptome şi semne clinice multiple şi progresive ca evolutivitate care ar putea fi sugestive pentru excesul de glucocorticoizi

B. Dozări hormonale în ser sau/şi urină: precizează diagnosticul pozitiv.

1. cortizol liber urinar (cel puţin două recoltări diferite), bazat pe anticorpi specifici sau prin HPLC. Se realizează din urină/24 ore conservată la rece (dar fără congelare).

2. 17-hidroxicorticosteroizi urinari, prin metoda Porter Silber - indică metaboliţii cortizolului, dar şi ai unor mineralocorticoizi.

3. testul de supresie overnight cu 1 mg de dexametazonă, cu dozare de cortizol seric.

4. testul de supresie cu 2 mg de dexametazonă/zi, 48 ore (în anumite situaţii), cu dozare cortizol seric şi/sau cortizol liber urinar sau 17 hidroxicorticoizi urinari

5. cortizolul seric nocturn (la miezul nopţii), cu cateter intravenos pus seara şi pacient spitalizat minimum 48 ore

6. cortizol salivar la miezul nopţii (cel puţin două recoltări diferite) (neimplementat în practica endocrinologică din România) presupune colectarea salivei între orele 23 şi 24 în două seri diferite, proba fiind stabilă pentru mai multe săptămâni la temperatura camerei sau frigider.

Diagnosticul pozitiv

Sindromul clinic este orientativ, deşi în fazele avansate este extrem de sugestiv. Iniţial semnele şi simptomele sunt nespecifice, dar de regulă sunt progresive şi ajung la un tablou florid, situaţie în care complicaţiile majore sunt frecvente. Diagnosticul pozitiv al sindromului Cushing se bazează pe evidenţierea secreţiei excesive şi autonome de cortizol (probe hormonale efectuate în testele menţionate).

Testarea iniţială presupune efectuarea uneia din dozările hormonale nr. 1 - 5 (de la Criterii de diagnostic).

Cortizolul liber urinar în urina de 24 ore, în cel puţin 2 recoltări diferite (sau 17-hidroxicorticosteroizii).

Testul de supresie overnight cu 1 mg de dexametazonă presupune administrarea dexametazonei 1 mg în intervalul orar 23-24, cu dozarea cortizolului seric a doua dimineaţă, între orele 8 şi 9. O valoare a cortizolului seric mai mare de 5 æg/dl (140 nmol/l) caracterizează sindromul Cushing.

Testul de supresie cu 2mg de dexametazonă /zi (0,5 mg la fiecare 6 ore), 48 ore. O valoare a cortizolului seric mai mare de 5 æg/dl (140 nmol/l) caracterizează sindromul Cushing sau/şi o valoare ridicată, nesupresată, de cortizol liber urinar sau/şi 17-hidroxicorticosteroizi urinari. Pentru dozările urinare, vechiul test Liddle cerea o supresie > 50%, ceea ce asigură diagnosticul în majoritatea (70%), dar nu în toate cazurile. Dozarea cortizolului seric are o acurateţe mai mare decât dozările urinare.

Nu se recomandă (conform consensului internaţional) pentru diagnosticul de sindrom Cushing cortizolul seric sau plasmatic de-a lungul zilei, ACTH seric de-a lungul zilei, 17-ketosteroizii urinari, testul hipoglicemiei insulinice, explorări imagistice anterioare diagnosticului hormonal.

Confirmarea diagnosticului pozitiv. Se recomandă a fi făcută de endocrinolog, într-un centru de endocrinologie specializat. Se recomandă efectuarea unuia din testele menţionate (nr. 3 - 4 din Criterii de diagnostic) şi dozare de cortizol seric la miezul nopţii.

Cortizolul seric la miezul nopţii. Recoltarea se face la pacientul dormind sau la pacientul treaz, cu cateter intravenos pus înainte de culcare şi spitalizare minim 48 ore. O valoare a cortizolului seric mai mare de 5 æg/dl (140 nmol/l) la pacientul dormind sau mai mare de 7,5 æg/dl (207 nmol/l) la pacientul treaz caracterizează sindromul Cushing.

În general, două teste negative exclud sindromul Cushing. De asemenea o valoare a cortizolului seric sub 1,8 æg/dl (50 nmol/l) în testele de inhibiţie şi/sau la miezul nopţii de regulă exclude sindromul Cushing.

În cazul în care testele sunt discordante între ele, se recomandă reevaluarea pacientului după 6 luni. În boala Cushing ciclică, cortizolul liber urinar este preferat altor metode.

Diagnostic diferenţial al sindromului Cushing

Se face cu

1. expunerea exogenă la glucocorticoizi (sindrom Cushing iatrogen).

2. condiţii fiziologice asociate cu hipercorticism: sarcina (se preferă cortizolul liber urinar în loc de testele cu dexametazonă)

3. condiţii patologice asociate cu hipercorticism în absenţa sindromului Cushing (pseudo-Cushing): boli psihice (depresie, anxietate, sindrom obsesiv-compulsiv), diabet zaharat inadecvat controlat, alcoolism, obezitate severă. Deşi testul de supresie cu dexametazonă 2 mg x 2 zile este preferat, are specificitate de numai 70% (mai ales la acutizarea unei psihoze ciclice).

Diagnosticul etiologic/etiopatogenic

Testele necesare pentru diagnosticul etiologic se recomandă a fi făcute de endocrinolog, numai la pacienţii la care diagnosticul pozitiv este cert.

Dozarea ACTH a jeun, între orele 8 şi 9, preferabil cu evitarea stresului puncţiei venoase. O valoare crescută este o regulă în sindromul Cushing prin ACTH ectopic.

Testul de supresie cu 8 mg dexametazona (1 mg la fiecare 6 ore per os), 48 ore. Scăderea nivelului cortizolului seric sau/şi a cortizolului liber urinar sau a 17-hidroxicorticoizilor urinari ≤ 50% faţă de valoarea bazală pledeaza pentru boala Cushing. Lipsa inhibiţiei apare în tumorile suprarenale secretante de cortizol, în sindroamele paraneoplazice cu ACTH ectopic, dar şi în unele cazuri cu boală Cushing, în special prin macroadenom hipofizar.

Diagnosticul diferenţial între sindromul Cushing paraneoplazic prin ACTH ectopic şi boala Cushing este adesea greu de efectuat şi necesită teste speciale

Testul la CRH*E) presupune administrarea 1 æg/kgc CRH cu dozarea seriată a cortizolului şi ACTH-ului. Creşterea ACTH cu 40-50% şi a cortizolului cu 15-20% pledează pentru boala Cushing.

Cateterizarea sinusurilor venoase petroase*E) cu testul la CRH, cu determinarea gradientului dintre concentraţiile ACTH-ului central/periferic (>3 sugestiv pentru boala Cushing) sau a gradientului dreapta/stânga; acesta din urma oferă indicaţii asupra localizării adenomului în caz de lipsă a vizualizării imagistice a leziunii.

Imagistica

Explorările imagistice se efectuează după ce s-a precizat diagnosticul pozitiv de sindrom Cushing.

Rezonanţa magnetică nucleară a zonei hipotalamo-hipofizare şi suprarenale cu substanţă de contrast (gadolinium) constituie examinarea de elecţie. În boala Cushing aproximativ 40% sunt microadenoame hipofizare, uneori dificil de vizualizat; confuzia cu incidentaloamele hipofizare este posibilă. În boala Cushing RMN suprarenal arată hiperplazie, care uneori poate fi micro sau macronodulară. Aceeaşi hiperplazie apare în sindromul Cushing paraneoplazic. O masă tumorală adrenală unilaterală cu atrofie contralaterală se întâlneşte în sindromul Cushing prin adenoame secretante de cortizol.

Computer tomografia cu substanţă de contrast are o sensibilitate mai mică decât examinarea RMN.

Ultrasonografia abdominală are sensibilitate mai redusă decât CT în evidenţierea modificărilor glandelor suprarenale.

Imagistica funcţională

Scintigrafia suprarenală cu I[131] - colesterol*E) are valoare limitată în diagnosticul formei etiopatogenice de sindrom Cushing.

Scintigrafia cu octreotid marcat*E) este utilă pentru diagnosticul tumorilor cauzale de sindrom Cushing paraneoplazic şi poate da unele indicaţii de tratament antitumoral.

Diagnosticul de certitudine. Adenomul hipofizar corticotrop, tumora secretantă de ACTH ectopic şi tumora suprarenală secretantă de cortizol sunt certificate de examenul anatomopatologic şi imunohistochimie pozitivă. Rareori există carcinoame hipofizare ACTH-secretante, dar unele adenoame hipofizare corticotrofe pot avea mare putere de invazie locală şi sunt dificil de tratat. Tumorile suprarenale secretante de cortizol sunt în majoritate benigne, dar pot fi şi maligne.

În concluzie, în toate sindroamele Cushing clinica este similară, cu câteva excepţii.

În sindroamele Cushing prin tumori suprarenale imagistica tipică arată o tumoră suprarenală pe o parte şi atrofie suprarenală contralaterală, iar toate probele arată lipsa de supresie a cortizolului seric, iar ACTH seric este scăzut.

În boala Cushing există suprarenale de regulă suprarenale netumorale bilateral, testele de supresie cu dexametazonă în doze mari reduc cortizolul seric, iar ACTH este crescut sau normal.

În sindromul Cushing paraneoplazic se evidenţiază o tumoră extraadrenală şi extrahipofizară, cortizolul seric este de regulă nesupresat de doze mari de dexametazonă şi ACTH seric este în general crescut sau foarte crescut.

Complicaţii

Complicaţiile cauzate de excesul hormonilor corticosuprarenali constau în HTA, accident cerebro-vascular, insuficienţă cardiacă, osteoporoză cu fracturi de fragilitate, diabet zaharat secundar, tromboze venoase, embolia pulmonară, infecţii. În macroadenomul corticotrop extensia tumorala extraselară poate provoca sindroame neuro-oftalmice.

B. GHID TERAPEUTIC

Obiective terapeutice

Tratamentul în boala Cushing are ca obiective normalizarea funcţiei axului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenal, conservarea funcţiilor hipofizare şi prevenirea şi tratarea complicaţiilor.

Tratamentul bolii Cushing se face de o echipă endocrinolog-chirurg-radioterapeut. Este supravegheat de medicul endocrinolog.

Metode şi mijloace terapeutice

1. Tratamentul chirurgical

Tratamentul chirurgical reprezintă tratamentul de elecţie al bolii Cushing şi se referă fie la chirurgia hipofizei, fie la suprarenalectomia bilaterală.

Chirurgia hipofizară transsfenoidală. Se recomandă efectuarea chirurgiei transsfenoidale în centre specializate, cu experienţă în domeniu şi dotare tehnica corespunzătoare. Chirurgia transsfenoidală pentru microadenoame are rata înaltă de succes în centrele internaţionale experimentate (85%) (majoritatea tumorilor corticotrope sunt microadenoame cu localizare intraselara). Tot în centre europene specializate se operează şi hipofize cu adenomul nevizualizat imagistic, după ce un test la CRH combinat cu cateterizarea sinusurilor pietroase este sugestiv pentru lateralizarea hipersecreţiei de ACTH şi se practică hemihipofizectomia, cu raportarea unei rate de succes. În macroadenoame cu sau fără extensie supraselară rata de succes scade la 25%.

Suprarenalectomia bilaterală totală este indicată ca alternativă în boala Cushing, ca şi în sindromul Cushing paraneoplazic cu tumora cauzală rezecată incomplet sau nedepistată. De asemenea se practică dacă chirurgia hipofizară nu a avut succes. Se poate efectua pe cale laparoscopică.

Suprarenalectomia unilaterală este indicaţia de elecţie pentru sindromul Cushing prin tumoră suprarenală secretantă de cortizol.

2. Radioterapia hipofizară pentru boala Cushing

Radioterapia convenţională fracţionată se efectuează în prezent cu echipamente pentru radioterapie supravoltată (accelerator linear sau cobaltron), eventual conformaţională sau stereotaxică, sau radiochirurgie (gamma-knife sau cyber-knife). Este indicată ca terapie secundară pentru boala Cushing, mai ales prin tumori hipofizare invazive. Asigură controlul hipercortizolismului în 50 - 60% din pacienţi la 3-5 ani. Se indică de asemenea în sindromul Nelson care a complicat suprarenalectomia bilaterala.

3. Tratamentul medicamentos

Tratamentul medicamentos este adjuvant.

Nu se cunosc preparate care să supreseze cu succes secreţia autonomă de ACTH. Există mai multe clase de medicamente cu efect inhibitor asupra steroidogenezei suprarenale. Au indicaţie în cazurile severe pentru ameliorarea preoperatorie a efectelor hipercortizolismului sau în tumori nerezecabile. Se pot folosi

a) ketoconazolul 400-1200 mg/zi în 2 prize cu creşterea progresivă a dozei Reacţiile adverse constau în tulburări gastrointestinale, disfuncţie gonadică şi efecte toxice hepatice

b) metopiron 1-4 g/zi în 2-4 prize*E)

Efectul se instalează lent, iar reacţiile adverse constau în ataxie, vertij, letargie, rash, hipertensiune arterială. Normalizarea cortizolemiei se obţine în 50-70% din cazuri

c) o'p'DDD [Mitotane(R)] 6-12 g/zi în 3-4 prize*E). La acest preparat doza eficace este aproape de doza toxică.

-------

*E) Centre specializate din Europa

Reacţiile adverse constau în intoleranţă digestivă, ataxie, confuzie. Instalarea efectului este lentă cu normalizarea cortizolemiei în aprox 80% din cazuri.

Chimioterapia nespecifică are o rată de succes mică în carcinoamele suprarenale sau hipofizare sau cu secreţie paraneoplazică de ACTH. Sunt în investigaţie noi clase de medicamente de tip temozolomid sau inhibitori mTOR.

Evaluarea postoperatorie (clinic şi hormonal) se realizează la 1, 3, 6, 12 luni şi, apoi anual în caz de evoluţie favorabilă. Evaluarea efectului radioterapiei se face la 1-3 ani. Evaluarea imagistică hipofizară se indică la 3-6 luni postoperator şi apoi anual, mai ales la pacienţii cu suprarenalectomie bilaterală, pentru detectarea apariţiei sindromului Nelson.

Complicaţii postterapeutice

Complicaţiile tratamentului chirurgical hipofizar sunt reprezentate de diabet insipid tranzitor (aproximativ 10% din cazuri) sau permanent, hipopituitarism, rareori complicaţii neurochirurgicale.

Complicaţiile suprarenalectomiei bilaterale sunt reprezentate de insuficienţa suprarenală cronică şi sindromul Nelson. Sindromul Nelson definind hiperplazia reactivă a celulelor corticotrope survine în 8-29% din cazuri după suprarenalectomia bilaterală şi necesită chirurgie hipofizară sau radioterapie.

Complicaţiile radioterapiei sunt insuficienţa hipofizară, arahnoidita optochiasmatică, dublarea riscului cumulativ de tumori cerebrale la 20 ani după radioterapie (1-2%), creşterea riscului de accidente cerebro-vasculare (controversat).

Complicaţiile tratamentului medicamentos se referă la insuficienţa corticosuprarenală ce impune ajustarea dozei.

Criterii de eficienţă terapeutică sunt

1. Normalizarea producţiei de cortizol

2. Absenţa recurenţei/progresiei tumorale

3. Prevenirea şi vindecarea complicaţiilor

Prognostic

Prognosticul quo ad vitam este bun la pacienţi cu rezecţie completă a adenomului. Comparativ cu populaţia generală, speranţa de viaţă a pacienţilor cu sindrom Cushing rămâne scăzută.

Prognosticul quo ad integrum depinde de persistenţa sau recidiva excesului de hormoni corticosuprarenali, asocierea hipopituitarismului şi evoluţia complicaţiilor.

Adaptat pentru România după ghidurile internaţionale

The Diagnosis of Cushing's Syndrome: An Endocrine Society Clinical Practice Guideline J Clin Endocrinol Metab 93: 1526-1540, 2008 Treatment of ACTH-dependent Cushing's syndrome: a consensus statement. J Clin Endocrinol Metab.93(7):2454-62, 2008

GHID PENTRU DIAGNOSTICUL ŞI

TRATAMENTUL FEOCROMOCITOMULUI

Feocromocitomul este o tumoră secretantă de catecolamine (epinefrina-adrenalină, norepinefrină-noradrenalină, uneori dopamină) care se manifestă paroxistic şi poate duce la deces. Tumorile secretante de catecolamine se găsesc în cele mai multe cazuri la nivelul glandelor suprarenale (85% feocromocitoame) dar pot lua naştere şi din ţesutul cromafin extraadrenal (pe lanţul ganglionar simpatic) (15% din cazuri) şi atunci poartă numele de paraganglioame. Majoritatea cazurilor sunt sporadice dar există şi cazuri familiale. Este malign în circa 13 % din cazuri.

A. GHID DIAGNOSTIC

Criterii de diagnostic

1. Catecolaminele şi metaboliţii lor în condiţii bazale (efectuată de la nivelul de cabinet medical individual)

- A. Metanefrine (MN) şi normetanefrine (NMN) sunt metaboliţii adrenalinei şi respectiv noradrenalinei, au concentraţii plasmatice şi urinare crescute în feocromocitom şi paragangliom, şi această producţie excesivă are un nivel constant ridicat. Determinarea nivelelor plasmatice are capacitate de detecţie mai mare decât cea urinară (24 h). În cazul unor valori normale probabilitatea unui feocromocitom este foarte mică şi nu sunt necesare alte investigaţii. Recoltarea de MN şi NMN plasmatice se va efectua după cel puţin 20 minute de clinostatism, preferabil prin canulă IV inserată înaintea clinostatismului.

- B. Adrenalina şi noradrenalina plasmatică şi urinară. Au mari oscilaţii de concentraţie şi un timp de înjumătăţire foarte scurt şi de aceea nu sunt recomandate pentru diagnostic.

- C. Dopamina şi acidul homovanilic, metabolitul sau nu sunt recomandate pentru diagnosticul iniţial

- D. Acidul vanilil mandelic (AVM) în urina pe 24 h, este un test nespecific, orientativ, tot mai puţin utilizat. Valorile normale au valoare predictivă de excludere mai mare decât o concentraţie crescută, care apare adesea ca reacţie fals-pozitivă. În cazul unor valori crescute ale AVM se recomandă dozare de MN şi NMN după eliminarea cauzelor de rezultate fals-pozitive.

2. Teste de stimulare şi inhibiţie a secreţiei de catecolamine.

- testul la clonidină

- testul la glucagon

- alte teste dinamice au valoare istorică şi nu se mai folosesc

3. Evaluarea imagistică. Se recomandă ca evaluarea imagistică să se facă de la nivel de spital judeţean.

- Rezonanţa magnetică nucleară (RMN) a zonei suprarenalelor şi a abdomenului. Atunci când explorarea abdominală este negativă se recomandă extinderea în torace şi pelvis.

- Computer tomografia (CT) este o alternativă imagistică.

4. Imagistica funcţională

- Scintigrafia cu metaiodobenzilguanidină (MIBG) evidenţiază celulele cu granule catecolaminice. Se efectuează în centre de excelenţă aprovizionate cu radionucleidul menţionat.

- Scintigrafie cu radionucleizi care evidenţiază receptorii de somatostatin (octreotid (Octreoscanul)).

- PET cu [18F]fluorodeoxiglucoza (FDG) evidenţiază tesutul activ metabolic. Are o sensibilitate foarte bună dar o specificitate redusă.

5. Teste genetice şi pentru tumori adiţionale. Se recomandă în cazul suspicionării unui feocromocitom familial sau în cadrul unei neoplazii endocrine multiple.

- teste biochimice: calcitonină pentru carcinomul medular tiroidian, PTH pentru adenomul de paratiroidă, etc.

- Teste genetice (gena RET, gena Von Hippel-Lindau (VHL), gena neurofibromatozei 1(NF1), gena succinildehidrogenazei B, C şi D (SDHB, SDHC, SDHD)). Se efectuează la nivel de centre de excelenţe (Instituţiile Coordonatoare ale Programului Naţional de Tumori Endocrine din România şi centre europene).

6. Examenul histopatologic şi imunocitochimic.

Diagnosticul pozitiv.

A. Feocromocitomul se suspicionează pe baze clinice (hipertensiune arterială paroxistică, orice crize vegetative paroxistice, etc).

B. În cazul descoperirii incidentale a unei formaţiuni tumorale suprarenale se explorează atât corticosuprarenala cât şi catecolaminele (medulosuprarenala) cu metode biochimice. Imagistica RMN şi CT este orientativă, dar nu permite diagnosticul pozitiv şi nu se recomandă înainte de a se pune diagnosticul endocrin.

C. Diagnosticul pozitiv de feocromocitom sau paragangliom se pune biochimic. În formele comune valorile MN şi NMN plasmatice sau urinare sunt mult crescute (> 4 X valoarea superioară a normalului). În această situaţie explorările ulterioare (imagistice) se vor face într-un centru universitar de specialitate, pentru a evita riscurile crizei paroxistice hipertensive. În cazul unor valori uşor crescute ale MN şi NMN plasmatice sau urinare (1 - 4 X valoarea superioară a normalului) se recomandă repetarea dozărilor după eliminarea medicaţiei sau a altor cauze de rezultate fals-pozitive.

D. Studiile imagistice (RMN, CT) localizează tumora în vederea intervenţiei chirurgicale, de cele mai multe ori la nivelul medulosuprarenalei. Explorarea lanţului simpatic abdominal poate localiza un paragangliom. Atunci când explorarea abdominală este negativă se recomandă extinderea în torace şi pelvis şi utilizarea metodelor imagistice funcţionale.

E. Scintigrafia funcţională cu MIBG se foloseşte în cazul în care dozările repetate de metaboliţi ai catecolaminelor au arătat valori crescute iar explorarea imagistică de rutină (RMN, CT) nu a putut localiza tumora în zonele cu ţesut cromafin sau în cazul suspiciunii unor metastaze care secretă catecolamine.

F. Scintigrama funcţională cu radionucleizi care detectează receptorii de somatostatin se efectuează în aceleaşi cazuri ca şi MIBG, în centre europene. În plus se mai efectuează preterapeutic în vederea evaluării expresiei tumorale de receptori de somatostatin.

G. în cazul suspiciunii unei forme familiale sau MEN există teste genetice şi teste pentru tumori asociate (vezi mai sus). Probele se vor trimite la Institutul Naţional de Endocrinologie "C. I. Parhon"

H. Examenul histopatologic al tumorii combinat cu imunocitochimia catecolaminelor pune diagnosticul de certitudine. Diagnosticul de malignitate se pune numai prin prezenţa metastazelor în ţesuturi care nu produc catecolamine, şi este rareori posibil prin examinarea histologică exclusivă a tumorii primare. Imunocitochimia evidenţiază şi markerii de tumoră neuroendocrină (cromogranine, ENS, etc) ca şi coexistenţa a variate peptide.

I. Diagnosticul de feocromocitom sau paragangliom malign se stabileşte doar în prezenţa metastazelor.

Diagnosticul diferenţial al feocromocitomului este clinic (se face cu alte forme de hipertensiune (paroxistică sau continuă) şi cu crizele neurovegetative), biochimic (cu alte cauze ce determină nivele ridicate de metaboliţi catecolaminici în sânge şi urină) sau imagistic (orice tumoră suprarenală poate fi un feocromocitom).

Având în vedere raritatea feocromocitoamelor şi faptul că simptomele asociate acestora sunt frecvente şi nespecifice, scopul dozărilor de metaboliţi catacolaminici este excluderea bolii.

B. PROTOCOL TERAPEUTIC

Obiective terapeutice

1. Tratamentul crizei hipertensive ca urgenţă.

2. Îndepărtarea tumorii

3. Pregătirea medicamentoasă preoperatorie.

4. Conservarea funcţiei corticosuprarenale.

Metode: chirurgia tumorii, medicaţie pentru hipertensiunea catecolaminică, medicaţie pentru feocromocitoamele maligne, terapia cu radionucleizi pentru feocromocitoamele maligne.

1. Tratamentul crizei hipertensive.

Este medicamentos şi are ca obiectiv prevenţia infarctului miocardic acut, a accidentului vascular cerebral şi a altor complicaţii ale hipertensiunii arteriale înalte.

- A. Blocante alfa-adrenergice: fentolamina este agentul intravenos de elecţie pentru criza hipertensivă din feocromocitom. Nu este înregistrat în România în prezent. În absenţa fentolaminei se foloseşte nitroprusiatul de sodiu, neînregistrat în România. Utilizarea blocanţilor beta-adrenergici se face după administrarea blocanţilor alfa. - B. Blocante de canale de calciu: Nifedipin cp 10 mg, 1 cp sublingual urmat de alfa-blocante orale (prazosin 1 mg per os repetat până la o doză maximă de 20 mg/zi).

2. Chirurgia tumorii

Îndepărtarea tumorii se face chirurgical. În cele mai multe cazuri intervenţia chirurgicală este curativă iar nivelele serice ale metaboliţilor catecolaminici revin la normal. Pentru feocromocitoamele localizate în suprarenală cu diametru sub 5 cm (în unele servicii chirurgicale sub 10 cm ceea ce reprezintă majoritatea feocromocitoamelor) rezecţia se poate face laparoscopic. Având în vedere complicaţiile perioperatorii se recomandă ca rezecţia feocromocitomului sau a paragangliomului să fie făcută în centre universitare de specialitate.

3. Pregătirea medicamentoasă preoperatorie şi intraoperatorie este de importanţă capitală pentru a diminua riscurile în timpul rezecţiei feocromocitoamelor şi paraganglioamelor.

- A. de elecţie pregătirea preoperatorie se face cu blocante alfa-adrenergice sau cu blocante de canale de calciu cu asigurarea hidratării corecte.

- B. Fenoxibenzamina (cp 10 mg) - în prezent fenoxibenzamina nu este înregistrată în România - se administrează imediat după confirmarea diagnosticului. Doza se titrează în funcţie de răspunsul tensiunii arteriale şi apariţia hipotensiunii posturale simptomatice până la doza maximă suportată de pacient (în medie 30 mg/zi). După cel puţin 1 săptămână de tratament se adaugă propranolol pentru controlul frecvenţei cardiace. Propranololul nu trebuie niciodată folosit în absenţa unui alfa-blocant. Intervenţia chirurgicală trebuie efectuată după minim 6 săptămâni de tratament. Cu patru zile preoperator se recomandă intensificarea alfa-blocării şi trecerea la preparate injectabile. Fenoxibenzamina se administrează în perfuzie intravenoasă 0.5 mg/kg/zi cu ritm lent (2 h). Pe perioada administrării parenterale a tratamentului tensiunea arterială în clino şi ortostatism va fi determinată la 15-30 min. Fenoxibenzamina injectabilă trebuie administrată inclusiv în ziua intervenţiei chirurgicale. Se recomandă un consum crescut de lichide iar la nevoie se pot administra lichide intravenos. Tratamentul cu propranolol va fi continuat pe durata terapiei parenterale în funcţie de frecvenţa cardiacă. Valorile preoperatorii ţintă pentru TA şi frecvenţa cardiacă sunt 100-150 mmHg şi respectiv 50-70 b/min

- C. Alternativ pregătirea preoperatorie se poate face cu alfa-blocante (prazosin 1-5 mg/zi până la maxim 20 mg/zi) care se titrează în funcţie de răspunsul tensiunii arteriale şi apariţia hipotensiunii posturale simptomatice până la doza maximă suportată de pacient. După cel puţin 1 săptămână de tratament se adaugă propranolol pentru controlul frecvenţei cardiace. Propranololul nu trebuie niciodată folosit în absenţa unui alfa-blocant. Intervenţia chirurgicală trebuie efectuată după minim 6 săptămâni de tratament.

Urmărirea postchirurgicală (criterii de eficienţă)

Se face o evaluare obligatorie la 3 luni postoperator

- Examenul clinic (normalizarea tensiunii arteriale, absenţa crizelor vegetative).

- Normalizarea concentraţiei metaboliţilor catecolaminici (MN, NMN).

- explorări imagistice negative (optional).

4. Conservarea funcţiei suprarenale.

În majoritatea cazurilor feocromocitoamele sunt unilaterale iar îndepărtarea chirurgicală împreună cu glandă suprarenală ipsilaterală nu afectează funcţiei suprarenalei contralaterale. Există cazuri foarte rare de feocromocitoame bilaterale după îndepărtarea cărora trebuie instituit tratamentul specific insuficienţei suprarenale primare.

Feocromocitomul malign

- A. chirurgia. Tumora complet rezecabilă local. are ca scop îndepărtarea în întregime a tumorii suprarenale şi a metastazelor rezecabile. Dacă aceasta nu este posibilă rezecţia parţială este şi ea benefică. Tumora parţial rezecabilă local

- Metastaze

- B. tratamentul medical: presupune alfa-blocadă continuă (fenoxibenzamină, prazosin). În funcţie de evoluţia clinică poate fi necesară asocierea la alfa-blocante a beta-blocantelor (propranolol, în funcţie de frecvenţa cardiacă)

- tratamentul ce metyrozină se asociază pentru blocarea sintezei catecolaminelor. Metirozina nu este înregistrată în România. Se administreaza de 4 ori pe zi, cu creştere treptată până se ajunge la o doză totală zilnică de 2-3 g/zi

- C. tratamentul radioizotopic: se face cu [131]I-MIBG. Metoda este în investigaţie. De obicei se administrează doze de 200 mCi la interval de 3-6 luni. Este posibil în centre de excelenţă din Europa.

- D. Chimioterapia sistemică: schema care s-a dovedit uneori eficientă este ciclofosfamidă plus vincristină şi dacarbazină. Schema de chimioterapie se menţine până la apariţia de noi metastaze sau până la creştere cu 25% a unei leziuni vechi

- E. Radioterapia locală externă: se foloseşte ca tratament paleativ. Eficienţa sa nu a fost demonstrată.

Prognostic

qv: în formele benigne rezecţia totală duce la vindecare deşi pot prezenta unele complicaţii. În formele maligne supravieţuirea este de circa 2 ani după apariţia metastazelor hepatice sau pulmonare şi este de 20 de ani dacă sunt numai metastaze osoase.

qi: rezecţia chirurgicală presupune şi rezecţia suprarenalei

qf: depinde de gravitatea complicaţiilor

GHID PENTRU DIAGNOSTICUL ŞI TRATAMENTUL

TUMORILOR NEUROENDOCRINE

Tumorile neuroendocrine (TNE) afectează celulele sistemului neuroendocrin difuz, care secretă o mare varietate de peptide şi neuroamine, determinând sindroame clinice diverse.

Locurile de origine ale TNE includ, (1) celulele enterocromafine ale tractului digestiv, (2) pancreasul endocrin, (3) celulele neuroendocrine din plămâni, bronhii şi timus.

TNE sunt tumori rare, cu o incidenţă anuală estimată la 3-6 cazuri la 1 milion de locuitori. Majoritatea TNE sunt maligne şi metastazează în mod obişnuit în nodulii limfatici şi ficat şi, mai rar, în oase, plămâni şi creier. În ciuda metastazării, aceste tumori au creştere lentă şi activitate mitotică redusă, debut insidios, fiind diagnosticate după 1-2 ani de la debut.

TNE pot fi împărţite după tipul secreţiei endocrine şi/sau după potenţialul malign.

După secreţia endocrină se împart în două: tumori funcţionale (insulinoame, gastrinoame, VIP-oame, glucagonoame, tumori carcinoide) şi tumori nonfuncţionale. TNE se pot asocia cu tumori ale altor glande endocrine, în special cu MEN (Neoplazie endocrină multiplă): MEN I (paratiroidă, hipofiză, pancreas endocrin) şi MEN II (carcinom medular tiroidian, medulosuprarenală, paratiroidă). Sindromul carcinoid este expresia clinică a eliberării în circulaţia sistemică de amine bioactive (serotonină, histamină şi tachikinine) şi apare, de regulă, în stadiile de boală metastatică. Simptomatologia clasică include flush cutanat tranzitor, diaree, crampe abdominale.

După potenţialul malign TNE se împart în mai multe clase: tumori bine/moderat diferenţiate (benigne sau maligne); tumori slab diferenţiate/anaplastice; carcinoide bronşice cu celule mici, atipice.

Strategiile terapeutice pentru TNE includ: rezecţia chirurgicală a tumorii, chemoembolizarea arterei hepatice, chimioterapia citotoxică, terapia cu analogi de somatostatin, imunoterapia (ex interferon). Noi agenţi terapeutici (aflaţi în studii privind eficacitatea) includ radioterapia cu analogi radioactivi de somatostatină şi chimioterapia cu inhibitori de receptori tirozin-kinazici.

Rezecţia chirurgicală a tumorii trebuie efectuată de câte ori tumora este localizată.Tratamentul cu analogi de somatostatină (Lanreotid, Octreotid) reprezintă un tratament pentru controlul simptomatologiei clinice produsă de secreţia aminelor biogene şi pentru reducerea nivelului unor markeri hormonali; are efect limitat în reducerea volumului tumoral, şi aceasta la tumorile bine/moderat diferenţiate, care prezintă receptori de somatostatin sensibili.Profilul de siguranţă al acestor medicamente este foarte bun, sunt bine tolerate. Există cazuri rezistente la tratament.

CRITERII DE DIAGNOSTIC

1. Clinica

Prezenţa sindromului carcinoid (flush, diaree, obstrucţie bronşică, cianoză cutanată) sau alte manifestări clinice (durere abdominală, obstrucţie intestinală, sindrom Cushing, acromegalie) sau asimptomatic

2. Criterii biochimice umorale

Markerii umorali biochimici pozitivi

2.a. markeri umorali generali: cromogranina A, serotonina şi 5-HIAA cu sensibilitate maximă; HCG(α,â), NSE, PP, tachikinina cu sensibilitate mai mică.

2.b. markeri umorali specifici pentru diverse tipuri ale tumorilor neuroendocrine: gastrină, insulină, glucagon, ACTH like, VIP, calcitonina, normetanefrine/metanefrine.

3. Histopatologia cu imunohistochimie

3.a. imunohistochimie pozitivă pentru cromogranina A, sinaptofizină, NSE (Enolaza Neuronspecifica) şi pentru receptori hormonali SST(1-5), pentru hormoni gastro enteropancreatici: VIP, gastrină, insulină, glucagon sau pentru serotonină, dopamină 3.b. index de proliferare (agent nuclear KI-67)

3. Imagistica

De regulă în momentul apariţiei sindromului clinic carcinoid, tumora este în faza metastatică.

Metodele de localizare tumorală pot fi CT, RMN, echoendoscopie digestivă, bronhoscopia, scintigrama osoasa*) [dacă există simptomatologie*)]

O metodă cu specificitate mai mare,o reprezintă scintigrafia tip Octreoscan (cu radionucleizi, analogi ai somatostatinei,liganzi ai receptorilor pentru somatostatină), ca şi tomografia cu emisie de pozitroni (PET) cu trasori selectivi cum ar fi [11]C-5HTP; aceasta poate detecta mase tumorale mai mici de 0,3 cm. PET cu [18]FDG este utilă uneori în identificare TNE slab diferenţiate, anaplazice.

Metode imagistice tradiţionale pot evidenţia o masă tumorală primară sau metastatică, fără a preciza natura neuroendocrină: radiografie toracică, ecografie transabdominală, endoscopie digestivă, scintigrafie osoasă cu techneţiu*)(dacă există simptome osoase)

Ghid diagnostic

A. Caracteristici clinice ale sindromului carcinoid sugerează diagnosticul şi de regulă, apar la pacienţii cu metastaze hepatice multiple.

B. Niveluri crescute de cromogranina A ● serotonină şi acid 5 hidroxi-indol acetic (5-HIAA) cu 3DS peste media laboratorului susţin diagnosticul de TNE funcţionale. Nivel crescut seric al hormonilor imunoreactivi specifici pancreatici, gastrici, medulosuprarenali, ai celulelor C tiroidiene sau paraneoplazici.

C. Confirmarea imagistică a tumorii primare şi/sau a metastazelor (diagnostic CT, RMN, echoendoscopia), scintigrafia tip Octreoscan sau PET cu radiotrasori specifici, permite localizarea tumorii primare şi a metastazelor.

D. Diagnostic histopatologic de TNE cu imunohistochimie pozitivă pentru cromogranina A, sinaptofizină, NSE şi index de proliferare KI-67 certifică diagnosticul de TNE şi trebuie insoţit de precizarea histopatologică a gradului de diferenţiere (slab, moderat sau bun). Aceasta permite o clasificare corelată cu răspunsul la terapie şi cu prognosticul bolii.

E. Tumori neuroendocrine cu secreţii hormonale specifice. Teste diagnostice specifice se aplică pentru insulinoame, gastrinoame, feocromocitoame, carcinoame medulare tiroidiene, cu evidenţierea hormonului produs în exces în sânge (prin imunodozări) sau în ţesutul tumoral (imunohistochimic).

Tipuri de TNE conform Clasificării clinico-patologice a OMS (2000)

1. tumori neuroendocrine bine diferenţiate

- funcţionale

- nefuncţionale

2. carcinom neuroendocrin bine diferenţiat

- funcţionale

- nefuncţionale

3. carcinom neuroendocrin slab diferenţiat

4. tumori mixte endocrine-exocrine

5. mase de tip tumoral

GHID TERAPEUTIC

Obiectivele

Controlul simptomatologiei, reducerea volumului tumoral şi a metastazelor cu ameliorarea calităţii vieţii şi prelungirea supravieţuirii.

Metode terapeutice

A. Chirurgia radicală sau citoreducţională a tumorii primare şi metastazelor.

B. Tratament medical cu analogi de somatostatină (Lanreotid, Octreotid LAR, etc)

C. Chimioterapia sistemică cu variate combinaţii

Terapia oncologică ţintită cu inhibitori ai receptorilor tirozinkinazici şi proteinkinaze.

D. Radioterapia externă pentru metastazele osoase şi cerebrale.

E. Radioterapia cu analogi radioactivi de somatostatină: Indiu-DTPA-octreotid, Ytriu[90]-DOTATOC şi Luteţiu[177]-DOTA-octreotat

F. Tratamentul locoregional al metastazelor prin embolizarea sau chemoembolizarea arterei hepatice, radiofrecvenţa, alcoolizare

G. Tratament medical imunologic cu Interferon

Protocol de tratament

I. Principii

A. Rezecţia chirurgicală radicală sau citoreducţională a tumorii primare şi metastazelor este indicaţia primară, utilă în orice moment al evoluţiei bolii.

B. Tratamentul chimioterapic este indicat pentru TNE slab diferenţiate anaplazice, cu celule mici; există mai multe cercetări clinice în desfăşurare privind eficienţa inhibitorilor de receptor tirozinkinazic.

Se poate asocia cu analogi de somatostatină, dacă prezintă elemente clinice de sindrom carcinoid clinic manifest, pentru care analogii de somatostatin devin terapie adjuvantă.

C. Tratamentul cu analogi de somatostatină controlează eficient simptomatologia clinică şi nivelul hormonal dar este mai puţin eficient în reducerea volumului tumoral; se poate administra după tratamentul chirurgical sau în absenţa acestuia, în scop adjuvant, dacă sd. carcinoid este clinic manifest.

D. Radioterapia cu analogi radioactivi de somatostatină este disponibilă în prezent doar în centre europene de referinţă.

E. Tratamentul cu Interferon este în investigaţii; se poate administra singur sau asociat cu analogi de somatostatină.

II. Criterii de includere în tratamentul cu analogi de somatostatină

1. Diagnostic histopatologic de tumoră neuroendocrină bine/moderat diferenţiată (carcinoid sau nefuncţională) şi carcinom neuroendocrin bine/moderat diferenţiat (carcinoid sau nefuncţională) cu imunohistochimie pozitivă cromogranina A, sinaptofizină, NSE şi index de proliferare KI-67, şi cu tumora prezentă sau metastaze prezente postoperator.

2. Prezenţa elementelor clinice de sindrom carcinoid şi unul dintre markerii serici crescuţi (cromogranina A, serotonina serică sau 5-HIAA urinari)

3. Niveluri crescute de cromogranina A şi/sau serotonina în plasmă şi 5-HIIA în urină şi diagnostic histopatologic de TNE bine/moderat diferenţiată.

4. Tumoră neuroendocrină slab diferenţiată cu condiţia să fie însoţită de elemente clinice de sindrom carcinoid (şi confirmate de un marker seric cu nivel crescut)

5. Tumorile neuroendocrine diferenţiate, funcţionale, cu secreţii hormonale specifice (gastrina, insulina, catecolamine, ACTH like, calcitonina) care pe lângă tratamentul specific acestor tumori (în funcţie de hormonul secretat şi histochimia specifică), vor necesita şi o corecţie a unui sindrom clinic carcinoid asociat (cu serotonina serică crescută) sau care au receptori pentru somatostatin demonstraţi în masa tumorală.

III. Criterii de eficacitate terapeutică

Control optim (la 3 luni de tratament)

a) controlul simptomatologiei clinice de sindrom carcinoid

b) normalizarea valorilor cromograninei A, serotonina serică şi 5-HIAA urinar

c) stabilizarea sau reducerea volumului tumoral

Control satisfăcător (la 3 luni de tratament)

a) ameliorarea simptomatologic

b) reducerea cu minim 30% a concentraţiilor cromograninei A şi 5-HIAA

IV. Criterii de ineficienţă terapeutică (la 3 luni de tratament)

a) simptomatologie persistentă (sd. carcinoid) sau fără ameliorarea

b) markeri serici care nu scad faţă de valoarea iniţială (+/- 20%)

V. Posologie

A. Lanreotid (Somatulin) 30 mg i.m.de două ori pe lună, cu posibilitatea creşterii dozei la 30 mg i.m.de patru ori pe lună

B. Octreotid-LAR (sandostatin) 20 sau 30 mg i.m.o dată pe lună sau maxim de 2 ori pe lună

C. Somatuline Autogel 120 mg-soluţie injectabilă subcutan profund în regiunea gluteală, cu eliberare prelungită, conţine acetat de lanreotida, asigurând injectarea s.c.a 120 mg lanreotidă.Doza iniţială recomandată este de 60- 120 mg sc. lanreotida administrată la interval 28 de zile.

Ţinând cont de variabilitatea sensibilităţii tumorilor la analogii de somatostatină, este recomandat să se înceapă tratamentul cu injecţii test de analogi de somatostatina cu acţiune scurtă (Somatostatin 100 g x 3/zi subcutan), pentru a evalua calitatea răspunsului (simptome legate de tumora carcinoidă, secreţii tumorale) şi toleranţa.

Doza iniţială este de o injecţie de Lanreotid 30 mg intramusculară la fiecare 14 zile sau Octreotid LAR (sandostatin LAR) 20 mg, im. odată pe lună. În cazul unui răspuns insuficient după 3 luni, apreciat după simptomele clinice şi umorale, frecvenţa poate creşte la maxim o injecţie de Lanreotid 30 mg im la fiecare 7 zile sau Sandostatin LAR 30 mg im o dată pe lună.

Administrarea se va face în exclusivitate de către personal medical specializat, sub supravegherea medicului de familie sau a medicului prescriptor, conform ghidului de injectare. Medicul curant este obligat să informeze pacientul asupra eficacităţii, reacţiilor adverse şi vizitelor pentru monitorizarea tratamentului.

VI. Monitorizarea tratamentului

Se face într-o clinică universitară de către medicul curant endocrinolog sau oncolog sau gastroenterolog.

Există obligativitatea înscrierii pacientului de către acest medic, în Registrul Naţional de Tumori Endocrine de la Institutul Naţional de Endocrinologie, abilitat de către Ministerul Sănătăţii.

Perioadele de timp la care se face monitorizarea

● după trei luni de tratament cu un analog de somatostatina la doza recomandată de medicul curant

● dacă se menţine controlul terapeutic, cel puţin satisfăcător, cu preparatul şi doza recomandată anterior, reevaluarea se face la împlinirea unui an de tratament

● dacă preparatul şi doza recomandată de medicul curant nu este eficientă la 3 luni, se poate recomanda creşterea dozei dar nu peste doza maximă din ghid, cu reevaluare după alte 3 luni

● dacă după doza maximă de anlog de somatostatin administrată 3 luni se constată ineficienţa terapiei, tratamentul se întrerupe

VII. Procedura de avizare a terapiei

La iniţierea terapiei cu analog de somatostatină avizul de principiu al comisiei CNAS va fi dat pentru 6 luni de tratament, dintre care 3 luni cu doza iniţială (vezi Posologia şi Monitorizare)

a) Dacă medicul evaluator nu constată necesitatea creşterii ritmului acestei doze, reevaluările din primul an de tratament la 12 luni (rezultatele vor fi trimise imediat după evaluare comisiei CNAS care va reaviza anual tratamentul gratuit cu analogi de somatostatin).

b) Dacă medicul evaluator constată la evaluarea de 3 luni necesitatea creşterii ritmului de administrare el are obligaţia de a transmite în 14 zile documentaţia justificativă către Comisia CNAS care, după analiza acesteia, va emite sau nu decizia de modificare a schemei terapeutice şi va solicita evaluarea după 3 luni a noii doze. Până la obţinerea aprobării CNAS, pacientul va rămâne pe schema anterioară de tratament.

c) Dacă medicul evaluator constată apariţia unor reacţii adverse majore la tratamentul cu analogi de somatostatin sau lipsa de complianţă a pacientului la terapie/monitorizare va transmite în 14 zile Comisiei CNAS decizia de întrerupere a terapiei gratuite.

VIII. Criterii de întrerupere a terapiei

a) absenţa controlului terapeutic satisfăcător după 3 luni de tratament cu doza maximă (persistenţa sindromului clinic carcinoid şi a nivelurilor nesupresate a markerilor umorali)

b) apariţia reacţiilor adverse severe sau a contraindicaţiilor

c) lipsa de complianţă la tratament şi monitorizare

d) decesul pacientului

IX. Medicii curanţi (prescriptori) sunt medicii endocrinologi şi/sau oncologie şi/sau gastroenterologi.

GHID DE DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT AL PACIENTULUI CU

ALDOSTERONISM PRIMAR

DEFINIŢIA ŞI SEMNIFICAŢIA CLINICĂ A ALDOSTERONISMULUI PRIMAR (AP)

Aldosteronismul primar (AP) este un grup de afecţiuni în care producţia de aldosteron este inadecvat crescută, relativ autonomă, şi nesupresibilă la încărcarea cu sodiu. Producţia inadecvată de aldosteron determină afectare cardiovasculară, hipertensiune, supresia reninei plasmatice, retenţie de sodiu şi excreţie de potasiu, care dacă este prelungită şi severă poate duce la hipopotasemie. AP este produs de obicei de un adenom adrenal, de hiperplazie adrenală unilaterală sau bilaterală sau în cazuri rare de către afecţiunea moştenită de aldosteronism glucocorticoid - remediabil (GRA).

Cât de frecventă este AP?

Majoritatea experţilor au descris iniţial AP la <1% din pacienţii cu hipertensiune esenţială uşoară-moderată şi au presupus hipopotasemia ca fiind o condiţie sine qua non pentru diagnostic. Dovezile acumulate au provocat aceste presupuneri. Studii transversale şi prospective au raportat AP în >10% din pacienţii hipertensivi, ambele în condiţii generale şi speciale.

Cât de frecventă este hipopotasemia în AP?

În studii recente, 9 până la 37% din pacienţii cu AP au avut hipopotasemie. Astfel, hipertensiunea normopotasemică reprezintă o formă obişnuită modalitate de prezentare a bolii, cu hipopotasemia prezentă probabil doar în cazurile mai severe. Jumătate din pacienţii cu un adenom secretant de aldosteron (APA) şi 17% din aceia cu hiperaldosteronism idiopatic (IHA) au avut concentraţii ale potasiului seric <3.5mmol/L. Astfel, prezenţa hipopotasemiei are sensibilitate şi specificitate scăzute, şi o valoare predictivă pozitivă scazută pentru diagnosticul AP.

De ce este important AP?

Această afecţiune este importantă nu numai din cauza prevalenţei ei, dar şi deoarece pacienţii cu AP au morbiditate şi mortalitate cardiovasculară mai mare decât pacienţii de aceeaşi vârstă şi sex cu hipertensiune esenţială şi acelaşi grad al creşterii tensiunii arteriale. De asemenea, sunt disponibile tratamente specifice care ameliorează impactul acestei afecţiuni asupra evoluţiei pacientului.

SUMAR AL RECOMANDĂRILOR

1. Diagnostic

● identificarea grupurilor la risc.

● screening prin determinarea ARR (raport aldosteron/renina plasmatica) la pacienţii din grupurile de risc

2. Confirmarea cazului

La pacienţii cu ARR pozitiv este necesară efectuarea a 1 din cele 4 teste dinamice de confirmare/excludere

3. Stabilirea subtipului prin

● efectuare CT (pentru stabilirea subtipului şi excluderea formaţiunilor tumorale mari care pot reprezenta carcinoame adrenocorticale)

● AVS: dozare venoasă adrenală bilaterală la pacienţii cu indicaţie în vederea diferenţierii între boala adrenală uni şi bilaterală şi stabilirea conduitei terapeutice (efectuarea adrenalectomiei laparoscopice sau tratament medicamentos)

● se sugerează efectuarea de teste genetice în vederea depistării aldosteronismului glucocorticoid remediabil la pacienţii cu AP<20 ani sau istoric familial de AP sau AVC<40 de ani

4. Tratament

● chirurgical (adenom adrenal unilateral secretant de aldestron sau hiperplazie adrenală unilaterală)

● medicamentos (pacienţi care refuză intervenţia chirurgicală; boala adrenală bilaterală hiperplazică; aldosteronism glucocorticoid remediabil)

1.0 DIAGNOSTIC

1.1.Se recomandă diagnosticarea aldosteronismului primar (AP) în grupurile de pacienţi cu prevalenţă relativ crescută a AP (Tabelul 1)

● pacienţii cu HTA ≥ stadiul 2 (>160-179/100-109 mmHg)

● HTA rezistentă la tratament;

● HTA şi hipoK spontană sau diuretic-indusă;

● HTA cu incidentalom adrenal

● HTA şi istoric familial de instalare precoce a hipertensiunii/AVC la vârstă tânără (<40 de ani)

● evaluarea tuturor rudelor de gradul I hipertensive ale pacienţilor cu AP.

TABEL 1. Grupuri cu prevalenţă înaltă a AP

*Font 9*

┌─────────────────────────────────────────────────────────────────┬───────────────────────┐

│Grupul de pacienţi │ Prevalenţa │

├─────────────────────────────────────────────────────────────────┼───────────────────────┤

│HT moderată/severă. Ratele de prevalenţă citate sunt de la │Total: 6.1% │

│Mosso (16). Alţii au raportat valori similare (18, 23-25). │ │

│Clasificarea TA pentru adulti (≥ 18 ani) s-a bazat pe al │Std.1 (uşoară): 2% │

│şaselea raport al Comitetului Naţional de Prevenţie, Detectie, │ │

│Evaluare şi Tratament at Hipertensiunii Arteriale (JNC) care │Std.2 (moderată): 8% │

│stabileşte 3 stadii: std.1=TAS 140-159, TAD 90-99; std.2=TAS │ │

│160-179, TAD 100-109; std.3=TAS>180, TAD>110 (10). Când TA │Std.3 (severă): 13% │

│sistolică şi diastolică sunt în categorii diferite, se foloseşte │ │

│categoria cea mai mare pentru a clasifica statusul TA. │ │

├─────────────────────────────────────────────────────────────────┼───────────────────────┤

│HT rezistentă, definită ca TAS>140 şi TAD>90 în ciuda │17%-23% │

│tratamentului cu 3 clase de antihipertensive. Prevalenţa citată │ │

│aici este (26-31). │ │

├─────────────────────────────────────────────────────────────────┼───────────────────────┤

│Pacienţii hipertensivi cu hipopotasemie spontană sau │Nu sunt disponibile │

│diuretic-indusă. │valorile prevalenţei │

│ │specifice │

├─────────────────────────────────────────────────────────────────┼───────────────────────┤

│Hipertensiune şi incidentalom adrenal (32-37), definit ca o │Median: 2%. │

│masă adrenală detectată incidental în timpul testelor imagistice │Un studiu retrospectiv │

│efectuate pentru cause extradrenale. │care a exclus pacienţii│

│ │cu hipopotasemie şi │

│ │hipertensiune severă a │

│ │gasit un adenom │

│ │secretant de │

│ │aldosteron în 16 din │

│ │1004 cazuri. │

└─────────────────────────────────────────────────────────────────┴───────────────────────┘

Dovezi indirecte arată legătură dintre diagnosticarea AP şi evoluţia mai bună a pacientului. Nu există studii clinice de screening care să măsoare impactul acestei practici asupra morbidităţii, mortalităţii sau calităţii vieţii. Există dovezi puternice despre legătura dintre controlul TA şi reducerea nivelelor de aldosteron pentru ameliorarea afectării cardiace şi cerebrovasculare.

1.2 TEST SCREENING: ARR

Se recomandă folosirea raportului aldosteron- renină plasmatică (ARR) pentru depistarea cazurilor de AP în grupurile de pacienţi cu risc crescut.

Raportul aldosteron-renină plasmatică este cel mai fidel mijloc de screening pentru AP. Numeroase studii au demonstrat că ARR este superior măsurării potasiului sau aldosteronului (amândouă cu sensibilitate mai mică) sau a reninei izolat (care e mai puţin specifică).

ARR nu este lipsit de rezultate fals positive sau fals negative. El trebuie privit doar ca un test de screening şi trebuie repetat dacă rezultatele iniţiale sunt neconcludente sau dificil de interpretat din cauza condiţiilor inadecvate de dozare (ex. menţinerea unor medicamente listate în tab.2).

TABEL 2. Medicamente care au efect minim asupra nivelului plasmatic de aldosteron şi pot fi folosite pentru a controla HT în timpul diagnosticului şi testelor de confirmare pentru AP

Medicament Clasa Doza curentă Comentarii

Medicament Clasa Doza curentă Comentarii

Verapamil cu eliberare lentă Blocant al canalelor de Ca nondihidropiridinic 90-120 mg x2/zi Se foloseşte singur sau în combinaţie cu alţi agenţi din tabel

Hidralazină Vasodilatator 10-12,5mg x2/zi cu creşterea dozei la nevoie Se începe cu verapamil cu acţiune lentă pentru a preveni tahicardia reflexă. Începerea cu doze scăzute reduce riscul de efecte adverse (cefalee, flush, palpitaţii).

Prazosin hidroclorat Blocant α-adrenergic 0,5-1 mg de 2-3 ori/zi Urmărirea hipotensiunii posturale

Doxazosin mesilat Blocant α-adrenergic 1-2 mg /zi Urmărirea hipotensiunii posturale

Terazosin hidroclorat Blocant α-adrenergic 1-2 mg/zi Urmărirea hipotensiunii posturale

Condiţii de testare

În multe cazuri ARR poate fi interpretat cu încredere prin cunoaşterea efectului asupra ARR a medicaţiei continue sau a condiţiilor suboptime ale testării.

Tabel 3. Măsurarea raportului aldosteron-renină: metoda de abordare

A. Pregătirea pentru măsurarea raportului aldosteron - renină (ARR) 1. Încercarea de a corecta hipopotasemia, după măsurarea potasiului plasmatic în sângele recoltat încet cu o siringa cu ac (de evitat Vacutainerul pentru a minimaliza riscul de creştere a potasiului), evitând strângerea pumnului în timpul recoltării, aşteptând cel puţin 5 secunde după eliberarea garoului pentru a obţine pătrunderea acului, şi asigurarea separării plasmei de celule în primele 30 minute de la recoltare. 2. Încurajarea pacientului să aibă un aport de sodiu liber (nu cu restricţie la sare). 3. Retragerea agenţilor care afectează ARR cu cel puţin 4 săptămâni anterior testării: a. Spironolactonă, eplerenonă, amilorid şi triamteren b. Diuretice eliminatoare de potasiu c. Produşi derivaţi din rădăcina de liquoris (ex. tutun masticabil) 4. Dacă rezultatele ARR fără agenţii de mai sus nu sunt diagnostice, şi dacă hipertensiunea poate fi controlată cu medicamente relativ neinfluenţabile (vezi Tabelul 2), se retrag alte medicamente care pot afecta ARR pentru cel puţin 2 saptamani: a. Blocanţi beta-adrenergici, agonişti alpha-2 centrali(ex. clonidina, alphametildopa), antiinflamatoare nesteroidiene b. Inhibitori ai enzimei de conversie ai angiotensinei, blocanţi ai receptorilor de angiotensină, inhibitori de renină, blocanţi ai canalelor de Ca dihidropiridinici. 5. Pentru menţinerea controlului hipertensiunii, se administrează alte medicaţii antihipertensive care au mai puţine efecte asupra ARR (ex. verapamil cu eliberare lentă, hidralazină, prazosin, doxazosin, terazosin; vezi Tabel 2) 6. Stabilirea statusului terapiei contraceptive orale (OC) şi de substituţie hormonală, deoarece terapia estrogenică poate diminua concentraţia reninei directe (DRC) şi cauza ARR fals-pozitiv când se măsoară DRC (mai degrabă decât activitatea reninei plasmatice). Nu se întrerupe contracepţia orală decât dacă există o alternativă eficientă de contracepţie.

B. Condiţii de recoltare a sângelui 1. Se recoltează la mijlocul dimineţii, după ce pacientul a fost în poziţie ortostatică pentru cel puţin 2 ore şi aşezat pentru 5-15 minute. 2. Se recoltează cu grijă, evitând staza şi hemoliza (vezi A.1 de sus). 3. Se menţine proba la temperatura camerei (şi nu pe gheaţă, care va determina conversia reninei inactive în cea activă) în timpul transportului la laborator şi înaintea centrifugarii şi îngheţării rapide a componentelor plasmatice.

C. Factori de care să se ţină seama la interpretarea rezultatelor (vezi Tabel 4) 1. Vârsta: la pacienţii peste 65 de ani, renina poate fi scăzută mai mult decât aldosteronul de către vârsta singură, ducând la ARR crescut. 2. Perioada zilei, dieta recentă, postura, şi durata menţinerii posturii respective. 3. Medicamente 4. Metoda de recoltare a probei, inclusiv orice dificultate de recoltare 5. Nivelul potasiului 6. Nivelul creatininei (insuficienţa renală poate duce la ARR fals-pozitiv)

Siguranţa încercărilor

Se preferă utilizarea metodelor imunometrice validate pentru determinarea activităţii reninei plasmatice (PRA) sau concentraţia reninei directe (DRC); PRA ţine cont de factori care afectează nivelele substratului endogen.

Deoarece ARR, matematic este înalt dependent de renină, dozarea acesteia ar trebui să fie suficient de sensibilă pentru a măsura nivele joase ca 0,2-0,3 mg/ml/h (DRC 2mV/L). Pentru PRA, sensibilitatea pentru nivelele mai mici de 1ng/mL/h poate fi îmbunătăţită prin prelungirea duratei incubaţiei.

TABEL 4. Factori care pot să afecteze raportul aldosteron-renină şi astfel să conducă la rezultate fals positive sau fals negative

Factor Efectul pe nivelul de aldosteron Efectul pe nivelul reninei Efectul pe ARR

Medicament

Beta-blocante ↓ ↓↓ ↑(FP)

Agonişti alpha-2 centrali (ex.clonidina, alphametildopa) ↓ ↓↓ ↑(FP)

AINS ↓ ↓↓ ↑(FP)

Diuretice eliminatoare de K+ →↑ ↑↑ ↓(FN)

Diuretice economisitoare de K+ (FN) ↓ ↑↑ ↓(FN)

IECA ↓ ↑↑ ↓(FN)

Blocanţi ai rec. de angiotensină ↓ ↑↑ ↓(FN)

Blocanţi de calciu (dihidropiridinici) →↓ ↑ ↓(FN)

Inhibitori de renină ↓ ↓↑*) ↑(FP)/↓(FN)*)

Statusul potasiului

Hipopotasemie ↓ →↑ ↓(FN)

Incărcare cu potasiu ↑ →↓ ↑(FP)

Na din dieta

Restricţia de Na ↑ ↑↑ ↓(FN)

Incărcarea cu Na ↓ ↓↓ ↑(FP)

Vârsta avansată ↓ ↓↓ ↑(FP)

Alte afecţiuni

Insuficienţa renală → ↓ ↑(FP)

PHA-2 → ↓ ↑(FP)

Sarcina ↑ ↑↑ ↓(FN)

HT renovasculară ↑ ↑↑ ↓(FN)

HT malignă ↑ ↑↑ ↓(FN)

*)Inhibitorii de renină scad activitatea reninei plasmatice (PRA), dar cresc concentraţiile reninei directe active(DRC). Aceasta poate determina rezultate fals positive ale nivelelor ARR pentru renina măsurată ca PRA şi fals negative pentru renina măsurata ca DRC.

Interpretare

Există diferenţe importante şi confuze între laboratoare la metodele şi unităţile folosite în raportarea valorilor de renină şi aldosteron.

Pentru aldosteron, 1ng/dL se converteşte în 27,7 pmol/L în unităţi S.I.

Pentru metodele imunometrice de măsurare directă a concentraţiei reninei, un nivel PRA de 1ng/mL/h (12 pmol/L/min în unităţi S.I.) se transformă la un DRC în aproximativ 8,2 mU/L (5,2 ng/L în unităţi tradiţionale) când e măsurată fie de Nichols Institute Diagnostics prin imunochemiluminiscente automat (larg folosite înainte, azi mai restrâns), fie de Bio Rad Remin II prin încercări radioimune.

Întrucat încercările DRC sunt încă în evoluţie, aceşti factori de conversie se pot modifica. De exemplu, 1ng/mL/h PRA se transformă în DRC în aproximativ 12mU/L (7,6 ng/L) (prin Diasorin automat chemoluminiscenţă). Aici, noi exprimăm aldosteronul şi nivelele PRA în unităţi convenţionale (aldosteron în ng/ml/ora) cu unităţi S.I. pentru aldosteron şi DRC (folosind 8,2 factor conversie).

Tabelul 5 listeaza valorile rotunjite ARR folosind unele unităţi de încercare exprimate obişnuit pentru concentraţia plasmă-aldosteron, activitatea plasmatică a reninei şi măsurători directe pentru concentraţia reninei.

Conform unelor dintre studii se consideră screening pozitiv o valoare a ARR mai mare de 30. EL 5. Valorile cut-off ale ARR, dependente de metoda şi bazate pe CAP, ARP şi CRD, sunt măsurate în unităţi convenţionale sau din ŞI

ARP (măsurat în ng/ml/h) ARP (măsurat în pmol/L/min) CRD (a) (mU/l) CRD (a) (ng/l)

CAP (ng/dl) 20 30 (b) 40 1.6 2.5 3.1 2.4 3.7 4.9 3.8 5.7 7.7

CAP (pmol/l) 750 (b) 1000 60 80 91 122 144 192

ARR- raport aldosteron-renină; CAP - concentraţia aldosteronului plasmatic; ARP - activitatea reninei plasmatice; CRD -concentraţia reninei directe.

(a)- Valorile sunt bazate pe un factor de conversie a ARP (ng/mL/h) la CRD (mU/l) de 8.2.

Determinarea CRD este înca în studiu, dar într-o determinare automată a CRD recent introdusa şi folosită, factorul de conversie este 12.

(b)- Cele mai folosite valori cut-off sunt boldate: 30 pentru CAP şi ARP în unităţi convenţionale (echivalent cu 830 când CAP e în unităţi ŞI) şi 750 când CAP e exprimat în unităţi ŞI (echivalent cu 27 în unităţi convenţionale).

2.0 CONFIRMAREA CAZULUI

Literatura curentă nu identifică un test standard de identificare pentru PA, deoarece performanţele la teste au fost evaluate numai retrospectiv, în serii relativ mici de pacienţi, selectaţi cu probabilitate înaltă de PA iar sensibilitatea şi specificitatea testelor au fost moderate, reflectând valori ce se suprapun între pacienţii cu sau fără boală; folosirea raportului aldosteron-cortizol nu îmbunătăţeşte acurateţea testului.

La pacienţii cu ARR pozitiv se efectuează în continuare unul din cele patru teste de confirmare (încărcare orală cu sodiu, infuzia salină, supresie la fludrocortizon şi provocare la captopril). Nu există azi dovezi directe suficiente care să recomande mai mult vreunul din ele.

Testele de confirmare necesitând încărcare orala sau intravenoasa cu sodiu trebuie administrate cu atenţie la pacienţii cu hipertensiune necontrolată sau cu ruptură cardiacă congestivă.

TABEL 6. Teste de confirmare ale aldosteronismului primar

┌──────────┬──────────────────┬───────────────────┬───────────────────────────┐

│Testul de │Metoda │Interpretare │Comentarii │

│confirmare│ │ │ │

├──────────┼──────────────────┼───────────────────┼───────────────────────────┤

│Testul de │Pacienţii trebuie │AP este puţin │Nu trebuie facut la │

│încărcare │să-şi crească │probabil dacă │pacienţii cu HTA severă │

│orală cu │aportul de sodiu │aldosteronul urinar│necontrolată, insuficienţa │

│sare │la >200 mmol │este mai mic de │renală, insuficienţa │

│ │(~6g) pe zi pentru│10mcg/24h (27.7 │cardiacă, aritmie cardiacă,│

│ │3 zile, urmărit │nmol/zi) în │de urină/24h poate fi │

│ │prin concentraţia │absenţa unei │neconvenabilă. │

│ │de Na în urină/24h│afecţiuni renale │Performanţa slabă │

│ │Trebuie să │în care AP poate │laborator-specifică a │

│ │primească │coexista cu nivele │testelor radio-imunologice │

│ │suplimente de │ale aldosteronului │pentru aldosteronul urinar │

│ │KCl cu eliberare │urinar mai mici. │(aldosteron 18-oxo- │

│ │lentă pentru a │Excreţia urinară │glucuronat sau metabolitul │

│ │menţine K │crescută de │acid-sensibil) pot afecta │

│ │plasmatic în │aldosteron (>12 │acurateţea diagnosticului │

│ │limite normale. │mcg/24h │- o problemă obiectivată │

│ │Aldosteronul │[>33.3 nmol/d] în │de metoda spectrometrică │

│ │urinar se masoară │Clinica Mayo, >14 │HPLC disponibilă în │

│ │în urina/24h │mcg/24h (38.8 │prezent (52). Aldosteron │

│ │colectată din │nmol/d) în Clinica │18-oxo-glucuronatul este │

│ │dimineaţa zilei 3 │Cleveland) face │un metabolit renal şi │

│ │până în dimineaţa │AP înalt probabil. │excreţia lui poate să nu │

│ │zilei 4. │ │crească la pacienţii cu │

│ │ │ │boală renală. │

├──────────┼──────────────────┼───────────────────┼───────────────────────────┤

│Testul de │Pacienţii stau în │Nivele aldostero- │Acest test nu trebuie făcut│

│infuzie │poziţie culcată │ului plasmatic după│la pacienţii cu │

│salină │pentru cel puţin o│infuzie <5ng/dL │hipertensiune severă │

│ │oră înaintea şi în│fac improbabil │necontrolată, insuficienţă │

│ │timpul infuziei a │diagnosticul de │renală, insuficienţă │

│ │2 litri de soluţie│AP, şi nivele │cardiacă, aritmie cardiacă,│

│ │salină 0.9% i.v. │>10ng/dL sunt un │sau hipopotasemie │

│ │timp de 4 ore, │semn foarte │severă. │

│ │începând la ora 8-│probabil de AP. │ │

│ │9.30 a.m. Se │Valorile între 5 şi│ │

│ │recoltează probe │10 ng/dL sunt │ │

│ │sanguine pentru │nedeterminante │ │

│ │renină, │(pot sugera │ │

│ │aldosteron, │hiperplazie │ │

│ │cortizol şi │adrenală │ │

│ │potasiu plasmatic │bilaterală) (57- │ │

│ │în baza şi după 4 │60). │ │

│ │ore, cu │ │ │

│ │monitorizarea │ │ │

│ │tensiunii │ │ │

│ │arteriale şi a │ │ │

│ │pulsului pe │ │ │

│ │parcursul │ │ │

│ │testului. │ │ │

├──────────┼──────────────────┼───────────────────┼───────────────────────────┤

│Testul de │Pacienţii primesc │Creşterea │În timp ce unele centre │

│supresie │0.1 mg │aldosteronului │(10, 16) efectuează aceste │

│cu fludro-│fludrocortizon │plasmatic >6 │teste în ambulator (fiind │

│cortizon │oral la fiecare 6 │ng/dL în ziua 4 la │necesară prezentarea │

│ │ore pentru 4 zile,│ora 10 a.m. │frecventă a pacienţilor │

│ │împreună cu │confirmă AP, │pentru monitorizarea │

│ │suplimente de │ARP este <1 │potasiului), în alte centre│

│ │KCl cu eliberare │ng/mL/h şi │se fac câteva zile de │

│ │lentă (la fiecare │concentraţia │spitalizare. │

│ │6 ore în doze │cortizolului │Majoritatea datelor │

│ │suficiente pentru │plasmatic este │disponibile provin din │

│ │a menţine K+ │mai mică decât │grupul Brisbane (42, 43, │

│ │plasmatic │valoarea obţinută │56, 61-63) care a stabilit,│

│ │măsurat de 4 │la ora 7a.m. │pe baza unor serii foarte │

│ │ori/zi, aproape │(pentru a exclude │largi de pacienţi, o valoa-│

│ │de 4.0 mmol/L), │confuzia cu │rea ţintă a concentraţiei │

│ │suplimente de │efectul ACTH) │aldosteronului plasmatic │

│ │NaCl cu │(42, 43, 56, 61- │de 6 ng/dL la ora 10 a.m. │

│ │eliberare lentă │63). │la un pacient în ambulator │

│ │(30 mmol de │ │în ziua 4. │

│ │trei ori/zi) şi │ │Cei ce au propus FST │

│ │suficientă sare în│ │argumentează că (1) este │

│ │dieta pentru a │ │cel mai sensibil pentru │

│ │menţine rata │ │confirmarea AP, (2) este o │

│ │excreţiei urinare │ │metodă mai puţin invazivă │

│ │de sodiu la cel │ │de încărcare cu sodium │

│ │puţin 3mmol/kg │ │decât SIT, şi ca urmare │

│ │corp. În ziua 4, │ │mai puţin probabil să │

│ │se măsoară │ │provoace alterări non- │

│ │aldosteronul │ │renindependente ale │

│ │plasmatic şi ARP │ │nivelelor aldosteronului, │

│ │la ora 10 a.m. │ │(3) permite controlul │

│ │cu pacientul în │ │efectelor potenţial │

│ │poziţie şezută, │ │confuzabile ale potasiului,│

│ │şi cortizolul │ │şi monitorizarea şi │

│ │plasmatic la │ │detectarea ACTH (prin │

│ │ora 7 a.m. şi │ │cortizol), şi (4) este sigu│

│ │10 a.m. │ │când este efectuat de │

│ │ │ │mâini experimentate. │

├──────────┼──────────────────┼───────────────────┼───────────────────────────┤

│Testul de │Pacienţii primesc │Aldosteronul │Există raportări de │

│provocare │25-50 mg de │plasmatic este în │numeroase rezultate fals │

│cu │captopril oral │mod normal │negative sau echivoce │

│Captopril │după ce au stat │supresat de │(67, 68). │

│ │în poziţie │captopril (>30%). │ │

│ │verticală pentru │La pacienţii cu │ │

│ │cel puţin o oră. │AP, rămâne │ │

│ │Se recoltează │crescut şi ARP │ │

│ │probe de sânge │rămâne supresat. │ │

│ │pentru dozarea │Se pot observa │ │

│ │ARP, │diferenţe între │ │

│ │aldosteronului │pacienţii cu APA │ │

│ │plasmatic, şi │şi cei cu HAI, cu │ │

│ │cortizolului în │scăderea │ │

│ │baza şi la 1 sau 2│nivelelor de │ │

│ │ore după provocare│aldosteron │ │

│ │cu pacientul │observată │ │

│ │rămânând aşezat │ocazional în HAI │ │

│ │în acest timp. │(23, 64-66). │ │

└──────────┴──────────────────┴───────────────────┴───────────────────────────┘

3.0 CLASIFICAREA SUBTIPICĂ

Se recomandă ca la pacienţii cu ARR şi un test de confirmare pozitive să fie supuşi unei scanări tomografice adrenale computerizate (CT) ca un studiu iniţial în testarea subtipică precum şi pentru excluderea maselor mari care pot reprezenta carcinoame adrenocorticale.

Descoperirea pe CT adrenală a unor modificări sau aspect normal dar cu modificări ale testelor sus menţionate trebuie folosită în conjuncţie cu AVS şi dacă e necesar se vor face teste auxiliare.

APA se poate vizualiza în nodule hipodense mici (în mod normal cu diametre < 2cm) prin CT.

IHA glandele adrenal pot fi normale pe CT sau să arate modificări nodulare.

Carcinoamele adrenale producătoare de aldosteron plasmatic au aproape întotdeauna > 4cm în diametru şi numai ocazional sunt mai mici. În majoritatea cazurilor au fenotip suspect de imagine pe CT.

CT adrenală prezintă câteva limitări. APA mici pot fi interpretate incorect de radiolog ca fiind "IHA" pe baza observaţiilor CT a nodularităţii bilaterale/ aspect normal. Uneori microadenoamele adrenale aparente pot în realitate să reprezinte suprafeţe ale hiperplaziei, deci o adrenalectomie unilaterală nu este corectă. Macroadenoamele adrenale unilaterale nefuncţionale nu sunt neobişnuite, mai ales la pacienţii mai în vârstă (>40 ani) şi nu se pot deosebi de APA pe CT. UAH unilateral poate fi vizibil pe CT sau UAH adrenal poate apare normal pe CT.

Într-un studiu recent, AVS s-a facut pentru 41 pacienţi cu PA şi concordanţa dintre CT şi AVS a fost numai de 54%. Deci, AVS este esenţial în a stabili terapia corectă la pacienţii cu PA care aleg o cură potenţial chirurgicală. CT este folositor în mod particular, totuşi, pentru detectarea leziunilor mari (de ex: >2,5cm) care poate garanta îndepărtarea bazată pe potenţialul malign, şi de asemenea pentru localizarea venei adrenal drepte care intră în vena cava inferioară, astfel ajutând la canularea venei în timpul AVS.

MRI nu are nici-un avantaj asupra CT în evaluarea subtipică a aldosteronismului primar.

Lateralizarea sursei secreţiei de aldosteron excesive este critică în ghidarea managementului PA. În centrele cu experienţă, realizarea AVP are o rată de succes de 9096%. Unele centre practică AVS la toţi pacienţii care au diagnosticul de PA; alţii susţin utilizarea ei selectivă (ex: AVS poate să nu fie necesar la pacienţii mai tineri de 40 de ani la care pe CT s-a identificat adenom aparent unilateral solitar).

Există 3 protocoale pentru AVS

a) secvenţional nestimulat sau AVS bilateral simultan;

b) secvenţional nestimulat sau AVS bilateral simultan urmat de consyntropin stimulat secvenţional sau AVS bilateral simultan, şi

c) infuzie consyntropin continuă cu AVS secvenţional bilateral. AVS bilateral simultan este dificil de realizat şi de aceea nu este folosit în majoritatea centrelor. Multe grupuri susţin folosirea infuziei cosyntropin continue în timpul AVS.

Indicaţii pentru realizarea AVS

- dacă pe CT se identifică nodul hipodens > 1 cm şi cu vârsta >40 de ani (datorită frecvenţei mai mari a adenoamelor nefuncţionale)

- dacă pe CT aspectul descris este de mase micronodulare bilaterale dar cu posibilitatea APA crescută (un nodul dominant)

Dozarea venoasă adrenală nereusită

Când ambele vene adrenale nu sunt corect cateterizate, medicul poate (1) să repete AVS ; (2) să trateze pacientul cu un antagonist MR ; (3) să ia în considerare chirurgia bazată pe rezultatele altor investigaţii (de ex: CT adrenal). Investigaţiile adiţionale care îl pot ghida pe medic în această fază includ testul de stimulare posturală şi scintigrafia cu iodocolesterol.

Testul de stimulare posturală: La pacienţii cu AVS fără succes şi cu un CT care arată o masă adrenală unilaterală, unii experţi folosesc testul de stimulare posturală. Acest test se bazează pe datele ca PAC concentraţia aldosteronului plasmatic) la pacienţii cu APA au arătat variaţii diurne şi au fost relativ neinfluenţate de schimbările nivelelor angiotensinei II, în timp ce HAI a fost caracterizat de o sensibilitate crescută la o mică modificare a angiotensinei II ce a apărut stând în picioare. Dintr-o analiză a 16 rapoarte publicate, acurateţea testului de stimulare posturală a fost de 85% la 246 de pacienţi cu APA mare confirmat chirurgical. Lipsa acurateţii este explicată prin faptul că unele APA sunt sensibile la angiotensina II şi unii pacienţi cu HAI au variaţii diurne ale secreţiei de aldosteron. Astfel testul de stimulare posturală - în special dacă arată lipsa răspunsului (constând în APA angiotensin II - neresponsiv sau hiperaldosteronism familial tip I (FH-I), cu ultimul deja confirmat sau exclus prin teste genetice) - poate avea un rol auxiliar, de exemplu, la acei pacienţi la care AVS nu a dat rezultate şi CT-ul arată o masă adrenală unilaterală.

Scintigrafia cu iodocolesterol. Scintigrafia [ 131 I ] - 19 - iodocolesterol a fost pentru prima dată folosită la începutul anilor 1970, şi un agent îmbunătăţit, [6beta - I] - iodometil - 19 - norcolesterol (NP - 59) a fost introdus în 1977. Scanarea cu NP - 59, realizată cu supresie cu dexametazonă, a avut avantajul dovedit de corelare a anormalităţilor funcţionale cu cele anatomice. Totuşi, sensibilitatea acestui test depinde mult de mărimea adenomului. Deoarece captarea trasorului a fost slabă în adenoamele mai mici de 1,5cm diametru, această metodă adesea nu este utilă în interpretarea aspectelor micronodulare obţinute cu CT-ul de rezoluţie înaltă şi rareori are un rol în evaluarea de subtip. Astăzi nu se mai foloseşte în majoritatea centrelor.

18-hidroxicorticosteronului. 18-hidroxicorticosteronului (18 - OHB) este format prin 18-hidroxilarea corticosteronului. Pacienţii cu APA mare au în general în clinostatism nivelele plasmatice ale 18-OHB mai mari decât 100 ng/dL la ora 8 AM, în timp ce pacienţii cu HAI au nivele care sunt de obicei mai mici de 100 ng/dL. Totuşi, acest test nu are acurateţea necesară pentru a ghida clinicianul în evaluarea de subtip a AP.

La pacienţii cu AP confirmat înainte de vârsta de 20 de ani şi la cei care au istoric familial de AP sau accidente vasculare la vârste tinere, se sugerează testarea genetică pentru GRA.

Testare pentru forme familiale de AP: FH - I [GRA].

Sindromul FH-I este moştenit într-o formă autozomal dominantă şi este responsabil pentru mai puţin de 1% din cazurile de AP. Manifestarea GRA este foarte variabilă, cu unii pacienţi prezentând tensiune arterială normală şi alţii având exces de aldosteron, PRA supresat, şi hipertensiune cu debut timpuriu, severă şi refractară la terapiile antihipertensive convenţionale. Unele studii sugerează o probabilitate pretest înaltă pentru GRA la copii sau adulţii tineri cu hipertensiune severă sau rezistentă şi istoric familial pozitiv de instalare timpurie şi/sau accident vascular hemoragic prematur. În studiul lui Dluhy şi colaboratorii, 50% din copiii sub 18 ani cu GRA au avut, la diagnostic, hipertensiune moderată sau severă (tensiunea arterială >percentila 99 pentru vârstă şi sex). În plus, Litchfield şi colaboratorii au raportat la 376 de pacienţi din 27 de pedigree-uri cu GRA genetic demonstrat ca 48% din toate pedigree-urile GRA şi 18% din toţi pacienţii GRA au avut complicaţii cerebrovasculare, cu vârsta medie la momentul evenimentului iniţial fiind de 32+/- 11.3 ani. 70% din evenimente au fost atacuri hemoragice cu o rată totală a mortalităţii de 61%. Metoda folosită în aceste rapoarte nu permite estimarea cazurilor noi de pacienţi cu GRA pe care diagnosticarea ar putea-o face în aceste populaţii.

Testarea genetică fie prin tehnica Southern Blot, fie prin tehnica reacţiei de polimerizare în lanţ este sensibilă şi specifică pentru GRA şi elimină nevoia de a măsura nivelele urinare de 18-oxocortizol şi 18-hidroxicortizol sau de a realiza testul de supresie cu dexametazona, ambele putând duce la erori. Testarea genetică pentru GRA ar trebui luată în considerare la pacienţii cu AP cu istoric familial de AP sau de atacuri vasculare la vârstă tânără sau HTA cu instalare la vârstă tânără (ex

Testare pentru forme familiale de AP: FH-II

FH-II este o boală autozomal dominantă şi posibil cu variabilitate genetică. Spre deosebire de FH-I, hiperaldosteronismul din FH-II nu se supresează cu dexametazonă, şi testarea mutaţiei GRA este negativă. Familiile FH-II pot avea APA, HAI, sau ambele şi nu se pot distinge clinic de pacienţii cu AP aparent nonfamilial. Cu toate că FH-II este mai frecvent decât FH-I, fiind răspunzător pentru cel puţin 7% din pacienţii cu AP dintr-un grup, prevalenţa este necunoscută. Baza moleculară pentru FH-II nu este clară, cu toate că mai multe analize de linkaj au arătat o asociere cu regiunea cromozomială 7p22.

În final, adenomul secretant de aldosteron poate fi rar sau ocazional întâlnit în neoplazia endocrină multiplă tip I.

4.0. TRATAMENT

4.1 Se recomandă efectuarea adrenalectomiei laparoscopice unilaterală la pacienţii cu AP unilateral documentat (ex: APA sau HAU). Dacă un pacient nu este apt sau nu doreşte intervenţie chirurgicală se va efectua tratament medical cu un antagonist de receptor mineralocorticoid.

Adrenalectomia laparoscopică unilaterală se foloseşte la pacienţii cu AP unilateral deoarece tensiunea arterială şi concentraţiile potasiului plasmatic se îmbunătăţesc în aproape 100% din pacienţi postoperator, are loc normalizarea nivelelor endogene ale aldosteronului plasmatic. Hipertensiunea este vindecată (definită ca TA<140/90 mmHg fără medicaţie antihipertensivă) la aproape 50% (variaţia 35%-60%) din pacienţii cu APA după adrenalectomie unilaterală, cu o rată de vindecare până la 56%-77% când tratamentul a pornit de la o tensiune arteriala <160/95mmHg. Nu există dovezi bine definite care să asocieze adrenalectomia cu îmbunătăţirea calităţii vieţii, morbiditatea sau mortalitatea, nefiind încă publicate astfel de studii.

Factori asociaţi cu ameliorarea hipertensiunii în perioada postoperatorie includ absenţa sau prezenţa unei rude de gradul I cu hipertensiune şi folosirea preoperatorie a două sau mai puţine medicamente antihipertensive.

Au fost raportaţi alţi factori care să prezică vindecarea, dar au fost evaluaţi doar prin analiza univariată sau când valoarea ţintă de scădere a tensiunii arteriale a fost<160/95 mmHg: durata hipertensiunii < 5ani, raport CAP: ARP preoperator crescut, secreţie crescută de aldosteron urinar sau răspuns preoperator pozitiv la spironolactonă.

Cele mai frecvente motive pentru persistenţa tensiunii arteriale crescute după adrenalectomie sunt hipertensiunea coexistentă de cauză necunoscută şi vârstă mai avansată şi/sau durată mai mare a hipertensiunii.

Deoarece adrenalectomia laparoscopică unilaterală poate să elimine nevoia de medicaţie (şi implicit riscul de apariţie a reacţiilor adverse ale acesteia), ea devine procedura preferată pentru tratamentul bolii unilaterale la pacienţii cu AP. Beneficiul este pe departe mai mare decât riscurile chirurgiei şi managementului post operator.

Managementul preoperator: controlul TA ai al hipopotasemiei; obţinerea acestui control poate necesita întârzierea operaţia şi adăugarea unui antagonist MR.

Managementul postoperator

Nivelele aldosteronului plasmatic şi ale activităţii reninei trebuie măsurate la scurt timp după operaţie ca un indiciu timpuriu al răspunsului biochimic.

În ziua următoare operaţiei trebuie oprită suplimentarea cu potasiu, spironolactona şi redusă terapia antihipertensivă, dacă este cazul.

Fluidele intravenoase postoperatorii trebuie să fie normal saline fără clorură de potasiu doar dacă nivelele potasiului seric rămân foarte scăzute (ex: <3.0mmol/L) şi în timpul primelor săptămâni după operaţie trebuie recomandată o dietă bogată în sodiu pentru a evita hiperpotasemia care poate apărea prin hipoaldosteronism datorită supresiei cronice a glandei adrenale contralaterale. În cazuri rare, poate fi necesară terapie temporară cu fludrocotizon.

Tensiunea arterială tipic se normalizează sau are o ameliorare maximă în 1-6 săptămâni după adrenalectomia unilaterală pentru APA unilateral, dar poate continua să scadă chiar până la un an la unii pacienti. Unii cercetători au folosit postoperator testul de supresie cu fludrocortizon (efectuat la cel puţin 3 luni după operaţie pentru a permite recuperarea glandei contralaterale) pentru a stabili dacă AP a fost vindecat din perspectiva biochimică (123).

4.2. La pacienţii cu AP prin boala adrenală bilaterală, se recomandă tratament medical cu un antagonist MR; sugerăm spironolactona ca agent primar cu eplerenona ca o alternativă.

Boala adrenală bilaterală include hiperplazia adrenală idiopatică, APA bilateral, şi GRA. În cazul a 99 de pacienţi cu IHA trataţi chirurgical raportaţi în literatură, rata de vindecare a hipertensiunii a fost de doar 19% după adrenalectomie unilaterală sau bilaterală. Nici-un studiu randomizat placebo-controlat nu a evaluat eficacitatea relativă a medicamentelor în tratamentul AP. Totuşi, fiziopatologia AP prin hiperplazie adrenală bilaterală şi experienţa clinică de lungă durată sugerează câteva ţinte farmacologice.

A. Antagoniştii MR: par să fie eficienţi în controlul tensiunii arteriale şi în obţinerea protecţiei de organ independent de tensiunea arterială.

Spironolactona

Doza de start recomandată pentru spironolactonă este de 12.5 până la 25 mg/zi într-o singură doză care se creşte gradat, dacă este necesar, până la doza maximă de 100 mg/zi.

La pacienţii cu insuficienţă renală cronică gr.III (ex: RFG<60mL/min/1.73m2), spironolactona şi eplerenona pot fi folosite cu precauţie din cauza riscului de hiperpotasemie dar antagoniştii MR trebuie evitaţi la aceia cu stadiul IV de boală.

Pentru mai mult de 4 decade, antagonistul MR spironolactona a fost agentul de elecţie în tratamentul medical al AP. Mai multe studii observaţionale la pacienţii cu HAI (N=122) au raportat o scădere medie a tensiunii arteriale sistolice cu 25% şi a tensiunii arteriale diastolice cu 22% ca răspuns la spironolactona 50-400 mg/zi pentru 1 până la 96 de luni (124,130). Într-un studiu pe 28 subiecţi hipertensivi cu un ARR >750 pmol/L (27ng/dL)/ng/mL/h la care CAP nu s-a supresat după încărcarea cu sare şi fără dovezi de adenom la examenul CT adrenal, tratamentul cu spironolactona (25-50mg/zi) a scăzut necesarul de medicamente antihipertensive cu 0.5 medicamente (de la o medie de 2.3 la 1.8 medicamente), şi a redus tensiunea arterială sistolică cu 15 mmHg (de la o medie de 161 la 146 mmHg) şi cea diastolică cu 8 mmHg (de la o medie de 91 la 83 mmHg); 48% din subiecţi au atins o tensiune arterială < 140/190mmHg, şi aproape jumătate au fost menţinuţi cu monoterapia cu spironolactonă. Doza de spironolactonă folosită în acest studiu a fost cu mult mai mică decât cea considerată în prealabil necesară pentru tratamentul AP.

Reacţii adverse: Incidenţa ginecomastiei în tratamentul cu spironolactonă este dependentă de doză, un studiu raportând o incidenţă la 6 luni de 6.9% la o doza<50mg/zi şi 52% la o doza >150mg/zi. Nu se cunoaşte incidenţa exactă a tulburărilor de ciclu la femeile în premenopauză aflate în tratament cu spironolactonă. Unde este disponibil, se poate folosi canrenona (un metabolit activ al spironolactonei) sau canrenoat de potasiu, varianta hidrosolubilă canal-E deschis, deoarece pot avea mai puţine efecte adverse legate de steroizii sexuali. În plus, se poate adăuga o mică doză de diuretic tiazidic, triamterin sau amilorid, în încercarea de a evita dozele mari de spironolactonă care pot cauza efecte adverse.

Eplerenona

Doza de start pentru eplerenona este de 25 mg odată sau de 2 ori pe zi. Eplerenona este un antagonist MR mai nou fără efecte antiandrogenice şi progesteronice, astfel reducându-se rata efectelor adverse endocrine. A fost aprobat pentru tratamentul hipertensiunii primare (esenţiale) în SUA şi Japonia şi pentru insuficienţa cardiacă după infarct miocardic în SUA şi alte ţări. Eplerenona are 60% din potenţialul antagonist MR al spironolactonei; tolerabilitatea mai bună trebuie pusă în balanţă cu costul mai mare şi cu lipsa dovezilor din studii clinice curente pentru folosirea sa în AP. Având un timp de înjumătăţire mai scurt eplerenona trebuie dată de 2 ori pe zi pentru efectul optim.

B. Alţi agenţi

Reglarea activităţii canalului epitelial de sodiu al tubului distal este un mecanism major prin care aldosteronul îşi exercită acţiunea asupra sodiului şi potasiului. Dintre antagoniştii canalelor de sodiu (amilorid şi triamteren), amiloridul a fost cel mai studiat ca mijloc de tratament al AP. Cu toate că e mai puţin eficient decât spironolactona, amiloridul poate fi folositor. Fiind un diuretic economisitor de potasiu, amiloridul poate ameliora atât hipertensiunea cât şi hipopotasemia la pacienţii cu AP şi este în general bine tolerat, neavând efectele adverse legate de steroizii sexuali ai spironolactonei, dar fără efectele benefice pe funcţia endotelială.

Blocanţii canalelor de calciu, inhibitorii ECA şi blocanţii receptorului angiotensinei au fost studiaţi pe puţini pacienţi cu AP, şi în general sunt antihipertensive fără efect important pe excesul de aldosteron. Studiile de susţinere sunt puţine şi slabe metodologic, şi fără semnificaţie importantă pentru pacienţi. Inhibitorii sintetazei de aldosteron pot juca un rol în viitor.

La pacienţii cu GRA, recomandăm folosirea dozei minime de glucocorticoid care poate normaliza tensiunea arterială şi nivelele de potasiu mai degrabă decât tratamentul de primă linie cu un antagonist MR. Tratamentul GRA pune accent mai mult pe prevenirea consecinţelor potenţiale ale hiperaldosteronismului şi mai puţin pe posibilele efecte adverse ale administrării cronice de glucocorticoizi.

Astfel, doza de start a dexametazonei la adulţi este de 0.125-0.25 mg/zi. Doza de start pentru prednison este de 2.5-5 mg/zi. Pentru fiecare tratamentul se administrează în mod obişnuit la culcare.

GRA trebuie tratat medical cu un glucocorticoid pentru a supresa parţial secreţia hipofizară de ACTH. Recomandăm folosirea unui glucocorticoid sintetic cu acţiune mai lungă decât a hidrocortizonului precum dexametazona sau prednison pentru a supresa secreţia de ACTH. Ideal, glucocorticoidul trebuie luat la culcare pentru a supresa secreţia matinală de ACTH. Activitatea reninei plasmatice şi concentraţia aldosteronului pot fi utile în determinarea eficacităţii tratamentului şi în prevenirea excesului de tratament.

Supratratarea cu steroizi exogeni trebuie evitată; sindromul Cushing iatrogen şi întârzierea creşterii lineare la copii pot apărea din această supradozare (100). În general trebuie folosită cea mai mică doză posibilă de glucocorticoid care normalizează tensiunea arterială şi/sau concentraţia potasiului seric (74). Tratamentul cu un glucocorticoid poate să nu normalizeze întotdeauna tensiunea arterială şi în aceste cazuri trebuie avut în vedere un antagonist MR.

Folosirea eplerenonei poate fi preferată în cazul copiilor afectaţi la care pot apărea probleme de întârziere a creşterii şi efecte antiandrogenice ale glucocorticoizilor şi respectiv spironolactonei.

ADAPTAT PENTRU ROMÂNIA DUPĂ GHIDUL SOCIETĂŢII EUROPENE DE

ENDOCRINOLOGIE 2008

privind aprobarea ghidurilor de practică medicală pentru specialitatea endocrinologie

Văzând Referatul de aprobare al Direcţiei asistenţă medicală nr. Cs.A. 9.405 din 6 septembrie 2010,

având în vedere prevederile art. 16 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 7 lit. c) din anexa nr. 1A "Regulament de organizare şi funcţionare al comisiilor de specialitate ale Ministerului Sănătăţii" la Ordinul ministrului sănătăţii nr. 326/2009 privind înfiinţarea comisiilor de specialitate ale Ministerului Sănătăţii şi a Comisiei naţionale de transparenţă, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 144/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul sănătăţii emite următorul ordin