Revizuire inadmisibilă pentru hotărâri potrivnice fără identitate de părți: distincția între contrarietate și jurisprudență neunitară

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2024

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea recurată

Prin decizia nr. 3573 din 28 iunie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2023 a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuenţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 927 din 6 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.

Instanţa de revizuire a constatat că, în cauză, raportat la deciziile considerate de revizuenţi potrivnice, nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la reformarea ultimei hotărâri pronunţate şi la încălcarea, prin decizia atacată, a autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri definitive anterioare.

2. Cererea de recurs

Împotriva deciziei menţionate, revizuenţii A. şi B. au declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea/modificarea hotărârii recurate şi admiterea cererii de revizuire a hotărârii civile nr. 499 pronunţate de către Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2021 la 19 mai 2022 precum şi a deciziei civile nr. 927 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, la 06 octombrie 2022, raportându-se la textul de lege existent înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 234/2019 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic.

Arată recurenţii că s-ar afla într-o situaţie de discriminare faţă de alţi colegi atât din cadrul Gărzii Forestiere Oradea, cât şi din cadrul altor gărzi forestiere din ţară, unde colegilor li s-au acordat indemnizaţia de grad profesional. De asemenea, în cadrul aparatului propriu al Ministerului Mediului, Apelor si Pădurilor există personal care beneficiază de acordarea indemnizaţiei de grad profesional silvic deoarece Regia Naţionale a Pădurilor ROMSILVA a făcut aplicarea prevederilor art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 59/2000 şi a acordat personalului silvic din subordinea sa indemnizaţiile aferente gradelor profesionale.

Mai arată că demersul recurenţilor a făcut parte dintr-o acţiune colectivă alături de colegii angajaţi în cadrul Gărzii Forestiere Oradea, acţiunea fiind înregistrată sub nr. x/2021 la Tribunalul Bihor, însă, având în vedere adresele de domiciliu ale recurenţilor din dosarul iniţial, cauza ce îi privea pe aceştia a fost disjunsă şi a fost format dosarul nr. x/2021, care a fost declinat spre soluţionare către Tribunalul Arad.

Recurenţii învederează că prin decizia nr. 837 din 14 decembrie 2022, Curtea de Apel Oradea a soluţionat în mod definitiv acţiunea ce a format dosarul nr. x/2021, cu obiect identic, în sensul admiterii acţiunii celorlalţi reclamanţi-colegi ai recurenţilor-revizuenti, reţinându-se că în situaţia din speţă nu este incidentă decizia nr. 72 din 11 octombrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie. Aşadar, prin decizia nr. 837 pronunţată de către Curtea de Apel Oradea a fost respins recursul declarat în cauză de către Garda Forestieră Oradea, menţinându-se hotărârea nr. 524/CA/2022 pronunţată de Tribunalul Bihor la data de 07 august 2022, ca fiind legală şi temeinică.

Pe cale de consecinţă, este clară, în opinia recurenţilor-revizuenţi existenţa a două hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad, într-o situaţie similară, aspect ce justifică demersul recurenţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători

Analizând criticile din cererea de recurs, Completul de 5 judecători constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de o secţie civilă a Înaltei Curţi prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Criticile recurenţilor cu privire la greşita apreciere de către instanţa de revizuire a incidenţei art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitoare la respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire pot fi analizate din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:

"există hotărâri potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Acest motiv de revizuire este incident în situaţia în care acelaşi proces este judecat de două ori, pronunţându-se hotărâri potrivnice.

Se reţine că, în cauză, revizuenţii au solicitat revizuirea deciziei nr. 927 din 6 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, pe care au apreciat-o a fi potrivnică deciziei nr. 837 din 14 decembrie 2022 a Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2021.

Înalta Curte, raportat la datele speţei, constată că hotărârile pretins contrare nu îndeplinesc cerinţa identităţii de părţi prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, se reţine, în acord cu instanţa de revizuire, că decizia Curţii de Apel Oradea este pronunţată într-un litigiu care a avut alte părţi reclamante decât cel în care s-a pronunţat decizia Curţii de Apel Timişoara, a cărei revizuire se solicită. Deşi Garda Forestieră a avut calitatea de pârât în ambele dosare, calitatea de reclamanţi aparţine unor persoane fizice distincte, angajaţi ai Gărzii Forestiere. În ceea ce priveşte obiectul cauzei, acestea a fost stabilirea drepturilor salariale aferente fiecăreia dintre aceste persoane.

Înalta Curte mai reţine că, potrivit art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).

Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere în mod necesar existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi).

Înalta Curte reţine că autoritatea lucrului judecat are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiţiei. Deci, principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.

În speţă, contrarietatea susţinută de revizuenţi constă în maniera diferită de soluţionare a unor cereri similare.

Contrar însă acestor susţineri, condiţia contrarietăţii nu este îndeplinită întrucât ea presupune ca soluţiile diferite să fie pronunţate în una şi aceeaşi pricină.

Or, deciziile a căror contrarietate se invocă au fost date în pricini diferite, astfel încât nu se poate reţine că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat.

Se reţine că, în cauză nu au fost invocate, în mod concret, existenţa unor statuări contrare asupra aceleiaşi chestiuni în litigiu, câtă vreme în cel de-al doilea proces instanţele au analizat exclusiv, din perspectiva contenciosului administrativ, existenţa unui pretins refuz nejustificat al autorităţii publice de a emite un act administrativ şi nu aspecte de fond ale raportului juridic între părţi, subsumate dreptului asigurărilor sociale, precum cele care au constituit obiectul judecăţii în primul dosar.

Cum judecata în dosarele în care s-au pronunţat hotărârile pretins potrivnice s-a purtat în privinţa unui drept, e adevărat similar, dar aparţinând unor reclamanţi distincţi, chiar dacă pârâta în contradictoriu cu care au fost pronunţate hotărârile a fost aceeaşi, se constată că nu sunt întrunite condiţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Împrejurarea că instanţa de judecată, în economia specifică, distinctă, a fiecărei cauze cu obiect similar, pronunţă soluţii diferite, nu reprezintă un caz de contrarietate ci eventual de jurisprudenţă neunitară ce nu poate fi însă valorificat prin intermediul revizuirii.

Aceasta întrucât scopul reglementării cazului de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este acela de a înlătura situaţiile de încălcare a autorităţii de lucru judecat, iar nu de a uniformiza practica judiciară într-o anumită materie, pentru care există alte mecanisme judiciare.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 3573 din 28 iunie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2023.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2024.