Scope of the 450,000 RON guarantee cap for subrogated CASCO claims under the Insurer's Guarantee Fund

Şedinţa publică din data de 29 iunie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la 28.11.2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea Deciziei nr. 1942/23.09.2016 de respingere a cererii de plata nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 9144,59 RON, cu consecinţa obligării autorităţii publice parate, în principal, la efectuarea plăţii sumei pretinse; obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecata ocazionate de soluţionarea prezentului demers procesual.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2342/2017 din 14 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în parte; s-a dispus anularea deciziei; a fost obligat pârâtul să soluţioneze pe fond cererea reclamantei de plată; s-a dispus obligarea pârâtului la 1928,27 RON cheltuieli de judecată către reclamantă; a fost respinsă acţiunea în rest ca neîntemeiată.

3. Căile de atac exercitate în cauză

3.1 Împotriva de sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate:

- este greşit raţionamentul instanţei de fond în sensul ca dispoziţiile Legii nr. 136/1995 se aplica tuturor raporturilor de garantare si contractelor de asigurare încheiate pana la data de 26 iulie 2015 inclusiv, în timp ce Legea nr. 213/2015 se aplica raporturilor de garantare si contractelor de asigurare încheiate începând cu data de 27 iulie 2015;

- instanţa de fond în mod greşit a făcut analiza sa prin raportare exclusiva la "raportul juridic de asigurare contractuala RCA", deşi intimata-reclamanta a suspus judecăţii dreptul sau de regres izvorât din plata indemnizaţiei făcuta asiguratului sau CASCO, pentru care intimata a obţinut titlul executoriu împotriva asigurătorului B. S.A. - în faliment, si care constituie si temeiul cererii de plata soluţionata de FGA prin decizia contestata în prezenta cauza;

- argumentele instanţei de fond referitoare la naşterea dreptului de garantare la momentul încheierii poliţei RCA sunt vădit neîntemeiate, fiind în contra dispoziţiilor exprese cuprinse în art. 22 din Legea nr. 503/2004, respectiv art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, din care rezultă că, dreptul creditorilor de asigurări de a solicita despăgubiri de la Fondul de garantare se naşte la data deschiderii procedurii falimentului asigurătorului B.;

- nu exista niciun raport juridic de garantare sau de alta natura intre FGA si A. care sa fi fost născut odată cu poliţa de asigurare în temeiul căreia B. S.A. a căzut în pretenţii, pentru ca nu este depistat niciun raport voliţional intre cele doua subiecte ale pretinsului raport juridic,

- contrar celor reţinute de către prima instanţa, dreptul A. de a solicita plata sumelor cuvenite cu titlu de despăgubiri si obligaţia corelativa a FGA de a face aceste plăti, s-au născut la data publicării Deciziei ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiara si declanşarea procedurii de faliment si retragerea autorizaţiei de funcţionare a B. S.A., respectiv la data de 31.08.2015, data la care era în vigoare Legea nr. 213/2015 si nu Legea nr. 136/1995;

- având în vedere natura juridica a acţiunii de regres, rezulta că intre pârâta FGA si A. nu exista niciun raport de garantare, întrucât nu ne aflăm în prezenţa unui contract de asigurare;

- dreptul A., la valorificarea căruia se tinde în prezenta cauza, decurge din lege, respectiv din prevederile art. 14. alin. (1) din Legea 213/2015, art. 22 din Legea nr. 503/2004, respectiv art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, or la data de 31.08.2015, data publicării deciziei ASF, când s-a născut dreptul A. de a solicita de la subscrisa plata despăgubirilor, Legea 213/2015, care a instituit plafonul de 450.000 RON, era în vigoare;

- în mod nelegal a reţinut prima instanţa ca legea aplicabila raportului juridic dedus judecăţii, născut intre FGA si A., este Legea nr. 136/1995 în vigoare la momentul încheierii poliţei RCA;

S-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate si, reţinând cauza spre rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecata formulata de intimata-reclamanta A. SA

3.2 Reclamanta A. S.A. a formulat recurs, prin care a solicitat casarea, în parte, a sentinţei civile recurate şi, rejudecând cauza, obligarea intimatei FGA la efectuarea plăţii sumei de 9144,59 RON reprezentând despăgubire achitată către asigurat; obligarea intimatei FGA la plata către recurenta A. a cheltuielilor de judecată aferente judecăţii în primă instanţă şi în recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs, au fost invocate următoarele aspecte:

- sentinţa recurata prin care instanţa a retrimis cererea de plata către pârât spre soluţionare pe fond, cu consecinţa respingerii capătului de cerere privind obligarea FGA direct la plata sumei de bani solicitate a fost data cu încălcarea sau aplicarea greşita a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.);

- în condiţiile în care instanţa de fond a înlăturat de la aplicare, în mod just, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul ca Fondul nu este ţinut de plafonul de 450.000 RON în efectuarea plaţilor fata de A., iar cererea de plata, după cum am arătat, a fost analizata pe fond de către FGA, prin direcţiile de specialitate, nu rămâne niciun alt impediment, actual sau viitor, concret sau virtual, pentru a refuza plata la o noua analiza pe fond a cererii.

- în aceste condiţii, consideram noi, este nelegala decizia instanţei de fond de a retrimite dosarul spre soluţionare FGA, în condiţiile în care avizarea plaţii de către Comisia Speciala reprezintă doar o formalitate, iar instanţa de fond, investita fiind cu un litigiu de contencios administrativ de plina jurisdicţie, substituindu-se autorităţii administrative, era astfel obligata sa valideze cererea subscrisei, atât în considerarea îndeplinirii tuturor cerinţelor legale (pe Legea nr. 213/2015 si Norma nr. 16/2015) cat si pentru soluţionarea procesului intr-un termen rezonabil, cu celeritate si în vederea evitării unor rejudecari si prelungiri nejustificate a procedurii judiciare.

4. Procedura de soluţionare a recursurilor

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului a fost fixat primul termen pentru judecată pe fond a celor două recursuri la data de 17 martie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Cauza a fost suspendată având în vedere dispoziţiile Decretului Preşedintelui României privind instituirea stării de urgenţă nr. 195 din 16 martie 2020, fiind repusă pe rol la data de 29 iunie 2020.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente comune:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Din probele administrate, Curtea reţine că prin cererea de plată înregistrata la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x din 15.03.2016, A. a solicitat plata sumei de 9144,59 RON.

Prin Decizia 1942/23.09.2016, paratul a respins cererea de plata a reclamantei, avand în vedere ca anterior soluţionării acesteia, FGA a plătit A. suma totala de 450.000 RON, potrivit borderoului anexat la decizia contestata, FGA neputand face plaţi în favoarea creditorilor de asigurări peste plafonul de garantare stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015.

Prin hotărârea primei instanţe s-a constatat că legea aplicabilă raportului de asigurare contractuală RCA este legea în vigoare la data încheierii poliţei de asigurare, a certificatului de asigurare ori a notei de acoperire, după caz, respectiv Legea nr. 136/1995.

Prima instanţa a dispus obligarea pârâtului să soluţioneze pe fond cererea de plată nr. x/15.03.2016, aplicând, ca lege de drept substanţial, Legea nr. 136/1995, având în vedere că cererea de plată nu a fost soluţionată pe fond.

Asupra fondului cauzei, Înalta Curte constată că ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia, conform susţinerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor părţilor, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de reclamantă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate şi confirmate de considerentele deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Totodată, în ceea ce priveşte criticile recurentului - pârât referitoare la legea aplicabilă raportului de garantare, în temeiul art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 6 alin. (1), (2) şi (5) din C. civ., se constată că decizia pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept tranşează indirect şi această împrejurare stabilind că speţei deduse judecăţii i se aplică Legea nr. 213/2015.

Referitor la solicitarea de obligare directă a pârâtului FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia, care face obiectul recursului declarat de recurenta - reclamantă, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, doar anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ, din acest punct de vedere soluţia adoptată de prima instanţă fiind temeinică.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2342/2017 din 14 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 iunie 2020.