Administrative damages claim against tax authority and civil servants inadmissible without prior judicial annulment of the underlying fiscal act

Şedinţa publică din data de 26 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, B. şi C., s-a solicitat obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri, în cuantum de 1.350.000 RON, reprezentând prejudiciul creat prin emiterea unor acte administrativ-fiscale vădit nelegale; obligarea pârâtelor la suportarea cheltuielilor judiciare.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 302 din 3 octombrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a III -a contencios administrativ şi fiscal a calificat excepţiile prematurităţii invocate de pârâtele B. şi C. şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj ca fiind excepţii vizând inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.

A admis excepţiile inadmisibilităţii invocate de pârâtele B. şi C. şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj şi în consecinţă:

A respins cererea de chemare în judecată formulată de A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, B. şi C., ca inadmisibilă.

A respins cererea pârâtelor B. şi C. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 302 din 3 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III -a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă reiterează, mai întâi, expunerea situaţiei de fapt care a condus la promovarea acţiunii în contencios administrativ.

Criticile de nelegalitate propriu-zise, circumscrise motivului de casare invocat sunt, în esenţă, următoarele:

- soluţia adoptată de instanţa de fond este rezultatul unei eronate aplicări a dispoziţiilor art. 16 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ;

- instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că societatea reclamantă a invocat cu ocazia concluziilor orale din data de 14.09.2017 incidenţa în cauză a hotărârii Antares c. România a Curţii Europene pentru Drepturile Omului, iar soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii promovate este contrară acestei hotărâri, care reprezintă izvor de drept pentru instanţele judecătoreşti din România.

- instanţa de fond nu a luat în considerare faptul că procedura de soluţionare a contestaţiei este suspendată încă din anul 2016, în baza unei decizii arbitrare luată de organul fiscal, în hotărârea instanţei de la Strasbourg fiind criticată tocmai o astfel de situaţie.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatele-pârâte persoane fizice, precum şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate, în raport de ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi de dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Înalta Curte reţine, mai întâi, că singura critică veritabilă de nelegalitate exprimată de recurenta-reclamantă, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 este reprezentată de afirmaţia, potrivit căreia, instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi pe cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând acţiunea ca inadmisibilă.

Referirea recurentei-reclamante la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Antares contra României reprezintă un argument în susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii, neputând avea efect direct în dezlegarea raportului juridic litigios, în condiţiile în care instanţa europeană nu are în competenţă analizarea unor chestiuni care să vizeze fondul cauzei.

Prin urmare, din această perspectivă, nu se poate reţine că instanţa de fond a încălcat vreo normă de drept material incidentă cauzei, prin faptul că în considerentele hotărârii nu a făcut referire la hotărârea invocată de reclamantă la ultimul termen de judecată, în cadrul concluziilor orale.

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi pe cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că aceasta nu este întemeiată.

Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"cererile în justiţie prevăzute de prezenta lege pot fi formulate şi personal împotriva persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acţiunea se admite, persoana respectivă poate fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică pârâtă".

Potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei".

Din interpretarea textelor legale citate mai sus şi care reprezintă temeiul de drept al acţiunii introductive de instanţă, rezultă cu evidenţă, caracterul subsidiar/subsecvent al cererii de despăgubiri, în raport de acţiunea în anularea actului administrativ pretins vătămător şi producător de prejudiciu.

Prin urmare, situaţia premisă pe care trebuie să se grefeze acţiunea judecătorească în pretenţii prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, precum şi cererea de chemare în judecată a funcţionarului vinovat de emiterea actului administrativ, în condiţiile art. 16 alin. (1) din lege, constă în existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care să se fi dispus anularea acelui act administrativ generator al prejudiciului, solicitat a fi reparat ulterior.

În acord cu cele reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte constată că prima condiţie care trebuie îndeplinită, ab iniţio, pentru a se promova o acţiune în răspunderea administrativ patrimonială a autorităţii emitente a actului administrativ, în solidar cu funcţionarul sau funcţionarii instituţiei cu atribuţii pe linia emiterii acestui act, constă în dovedirea caracterului vătămător al acestuia şi corelativ, a calităţii de persoană vătămată a reclamantei, în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

Or dovedirea acestei cerinţe privind existenţa vătămării şi, în consecinţă, a nelegalităţii actului administrativ în discuţie, nu se poate realiza decât, prin existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care actul administrativ respectiv să fi fost anulat.

După cum rezultă din ansamblul probatoriu administrat în cauză, dar şi din susţinerile recurentei-reclamante, la momentul judecăţii prezentei cauze, nu era definitivată nici măcar procedura de soluţionare a contestaţiei administrativ-fiscale formulată de societatea recurentă împotriva deciziei de impunere, astfel încât, decizia de impunere fiscală se bucură în continuare de prezumţiile de legalitate, veridicitate şi executorialitate, fiind inadmisibilă solicitarea întemeiată pe dispoziţiile art. 19 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 16 din Legea nr. 554/2004, în lipsa dovedirii caracterului nelegal şi vătămător al actului administrativ-fiscal.

În concluzie, instanţa de control judiciar achiesează la opinia primei instanţe, în sensul că, cerinţa de admisibilitate pentru formularea unei acţiuni în despăgubiri pe cale separată şi de antrenare a răspunderii patrimoniale a funcţionarului cu atribuţii în emiterea actului administrativ, constând în preexistenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi constatat nelegal actul administrativ vătămător, nu este întrunită în speţă, soluţia pronunţată fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente.

De asemenea, luând act de solicitarea intimaţilor-pârâţi intimaţii -pârâţi D. (moştenitor al defunctei C.) şi B. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat, conform documentelor de plată depuse la dosar, Înalta Curte constată îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. şi o va admite în consecinţă.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la pata cheltuielilor de judecată către intimaţii-pârâţi, persoane fizice, constând în onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 302 din 3 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii -pârâţi D. (moştenitor al defunctei C.) şi B. în cuantum de 1500 RON reprezentând onorariul de avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 iunie 2020.