Retroactive application of judicial wage equalization to public sector salary allowances following constitutional invalidation of equalization limits

Şedinţa publică din data de 26 iunie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti, au solicitat:

-Revocarea parţială a Ordinului nr. 1490/C/2017, emis de Ministerul Justiţiei, în ceea ce îi priveşte pe fiecare dintre ei;

-Emiterea de noi ordine de salarizare, individuale:

- prin care să recalculeze indemnizaţiile de încadrare conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 09.04.2015 şi până la data de 30.11.2015, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON;

- prin care să recalculeze indemnizaţiilor de încadrare conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.12.2015 şi până la data de 1.10.2016 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015;

-Repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale reprezentat de diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare începând cu 09.04.2015 şi până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

1.2 Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4696 din 4 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

A admis acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti.

A obligat pârâtul Ministerul Justiţiei, prin ministru, să emită pentru reclamanţi ordinul individual de salarizare, începând cu data de 09.05.2015, cu luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială de 405 RON, pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, respectiv de 445 RON, pentru perioada 01.12.2015-01.10.2016.

A obligat pârâtul Tribunalul Bucureşti, să plătească reclamantelor diferenţele salariale rezultate în urma emiterii ordinelor menţionate mai sus, diferenţe calculate pentru perioada 09.04.2015-01.10.2016, care vor fi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii şi pentru care se va acorda şi dobânda legală, calculată de la scadenţă şi până la data plăţii integrale.

1.3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei anterior menţionate au declarat recurs ambele autorităţi publice pârâte, respectiv Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti.

Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin criticile formulate, susţine recurentul că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond, fără temei legal a admis acţiunea reclamantelor, în sensul calculării indemnizaţiei acesteia în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu 9.04.2015 şi a reţinut temeiuri din dreptul muncii, în mod greşit, în condiţiile în care la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 nu existau în plată indemnizaţii la care să fie aplicată valoarea de referinţă sectorială de 405 RON.

Mai susţine recurentul că, la data de 21.12.2016 a fost emis OMJ nr. 4680/C/21.12.2016, în baza art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia nr. 23/2016 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 3 indice I alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 57/2015 şi mai ales ca urmare a Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate a art. 3 indice 1 alin. (1) indice 2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pe anul 2016.

Invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, susţine recurentul că, neretroactivitatea deciziilor Curţii Constituţionale a fost subliniată chiar prin Decizia nr. 839/2009 a Curtii Constituçionale dar prin alte decizii ale Curtii. Astfel, se observă că pretenţiile reclamanţitor pe o perioadä anterioarăä acestora nu sunt admisibile.

Tinând cont de stabilirea unei noi indemnizaţii de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON folosită de Înalta Curte de Casatie şi Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii a fost emis OMJ nr. 219/C/01.02.2017 care a modificat OMJ nr. 4680/C/21.12.2016, la art. I alin. (1) din cuprinsul acestuia, prevăzându-se că: "Începând cu data de 1 octombrie 2016, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor şi curţilor de apel, precum asistenţii judiciari beneficiază de o indemnizatie de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectoriatä de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015 (...)". Totodată, potrivit art. 2 din OMJ nr. 219/2017, indemnizaţiile de încadrare brute lunare rezultate din aplicarea art. I se plătesc începând cu luna februarie 2017, pentru drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2017, urmând ca, după efectuarea calculelor în vederea stabilirii diferenţelor asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justitiei, să fie plătite şi diferenţele rezultate pentru perioada anterioară.

În consecinţă, susţine recurentul că, faţă de textele legale invocate, având în vedere că valoarea de referinţă sectorială de 405 RON a fost folosită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Consiliul Superior al Magistraturii din data de 1 octombrie 2016 si totodată, în conformitate cu art. 3 indice 1 din O.U.G. nr. 57/2015 care prevede nivelul maxim în plată, se poate observa că reclamanţii nu au nici un temei legal de a pretinde aplicarea valorii de referinţă sectorială de 405 de la 9.04.2015, în condiţiile în care această valoare de referinţă a fost folosită, deci era în plată, din data 1.10.2016.

Astfel, apreciază că, în mod greşit, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantilor, începând cu data de 9.04.2015, depăşindu-şi în acest mod atribuţiile puterii judecătoreşti, făcând o aplicare incorectă a legii.

Mai susţine, deopotrivă, recurentul că, începând cu luna februarie 2017, reclamantele au primit indemnizaţia aferentă lunii ianuarie, majorată cu valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, la care s-a aplicat procentul de 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, conform art. 1 alin. (1) din OMJ nr. 219/C/01.02.2017.

Prin recursul declarat, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Tribunalul Bucureşti, s-a solicitat modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii, ca neîntemeiate, a pretenţiilor formulate de reclamante în contradictoriu cu Tribunalul Bucureşti.

A arătat recurentul că este o instituţie care este finanţată integral de la bugetul de stat, pentru care Ministerul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite, acesta punând la dispoziţia instanţelor fondurile necesare desfăşurării activităţii.

Mai mult, Ministerul Justiţiei are şi atribuţii în emiterea ordinelor privind încadrarea judecătorilor şi stabilirea drepturilor salariale ale acestora, Tribunalul Bucureşti, în lipsa ordinelor emise de minister, neavând posibilitatea legală de a acorda drepturile băneşti în condiţiile stabilite de instanţă.

Obligaţia instituită în sarcina sa este subsecventă celei stabilite în sarcina Ministerului Justiţiei, astfel că există posibilitatea ca, deşi va dori să pună în executare dispoziţiile instanţei, să nu poată efectiv proceda la îndeplinirea obligaţiilor ca urmare a întârzierii în emiterea noului ordin şi a deschiderii de credite bugetare, acte care se dispun de ordonatorul principal de credite, Ministerul Justiţiei, şi de ordonatorul secundar de credite, Curtea de Apel Bucureşti.

În acest context, recurentul a menţionat că Ministerul Justiţiei, în aplicarea Ordinelor nr. 4680/C/21.12.2016 şi nr. 219/C/2017, a emis Ordinul nr. 1490/C/24.05.2017, iar în acesta se prevede că plata diferenţelor rezultate din aplicarea ordinului se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiţiei.

Sintagma " plata diferenţelor rezultate din aplicarea ordinului se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiţiei", conţinută de Ordinul nr. 1490/C/24.05.2017 emis de Ministrul Justiţiei susţine, încă o dată în plus, faptul că Tribunalul Bucureşti nu poate proceda la plata sumelor indicate de instanţa de judecată, fără o repartizare de fonduri dispusă de Ministerul Justiţiei.

Recurentul mai apreciază că instanţa se fond a admis în mod nelegal cererea reclamantelor de acordare a valorii de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015, câtă vreme s-a decis la nivelul tuturor ordonatorilor de credit că nivelul maxim aflat în plată, în cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare Justiţie, calculat în raport de o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, este aplicabil de la 01.10.2016.

Or, în condiţiile în care prevederile deciziei Curţii Constituţionale au în vedere egalizarea salariilor în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, ca, de altfel şi dispoziţiile legale asupra cărora instanţa constituţională s-a pronunţat prin decizia în cauză, soluţia conţinută de sentinţa recurată în prezentul litigiu creează o situaţie mai favorabilă pentru reclamante, prin raportare la tot restul familiei ocupaţionale Justiţie.

Susţine, în final, că existenţa unei soluţii pronunţate de instanţa de judecată într-un litigiu asemănător privind stabilirea unei valori de referinţă sectorială de 405 RON începând cu data de 09.04.2015, nu poate modifica efectele juridice produse de Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, decizie care constituie izvor de drept, calitate ce nu poate fi recunoscută hotărârii judecătoreşti dată drept exemplu în conţinutul sentinţei civile ce face obiectul judecăţii de faţă.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei, în sensul respingerii, ca neîntemeiate, a pretenţiilor formulate de reclamante în contradictoriu cu Tribunalul Bucureşti.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei

Criticile de nelegalitate formulate de pârâtul Ministerul Justiţiei se referă, în esenţă, la greşita stabilire de către instanţa de fond a indemnizaţiilor de încadrare salarială cuvenite reclamantelor, în raport de o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015. Recurentul-pârât a susţinut că această valoare de referinţă nu putea fi luată în considerare anterior datei de 01.10.2016, motivat de inexistenţa în plată, în sistemul justiţiei, la data de 09.04.2015, a unei indemnizaţii calculate în raport de această valoare şi de caracterul neretroactiv al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015.

Înalta Curte constată aceste critici, ca fiind nefondate.

În ceea ce priveşte argumentul aplicării retroactive a dispoziţiilor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituţional a reţinut că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare a magistraţilor reclamanţi în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituţională a stabilit că efectul constatării neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti (considerentul 32).

Prin urmare, însăşi instanţa de control constituţional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispoziţiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituţional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti individuale întregii categorii profesionale şi familii ocupaţionale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităţilor constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Pe de altă parte, deciziile Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii unui text de lege sunt aplicabile, de la data publicării lor în Monitorul Oficial, tuturor litigiilor pendinte. Drept urmare, existenţa unor hotărâri judecătoreşti prin care se recunoaşte un anume nivel al salarizării, începând cu 09.04.2015, sunt relevante în stabilirea nivelului maxim al salariului/indemnizaţiei în plată.

Aşadar, argumentele recurentului-pârât sunt nefondate. În realitate, aplicarea unitară şi generală a dispoziţiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităţilor din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor şi prin edictarea O.U.G. nr. 20/2016.

De altfel, chiar pârâtul Ministerul Justiţiei a înţeles să valorifice considerentele deciziei Curţii Constituţionale, prin emiterea Ordinului nr. 4680/C din 21.12.2016, adresat tuturor judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi asistenţilor judiciari, în cuprinsul căruia indemnizaţia de încadrare brută a fost recalculată începând cu data de 09.04.2015, deci pentru o perioadă anterioară publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial. Aşadar, prin cererea de recurs, pârâtul îşi contestă propria practică administrativă de punere în executare a cadrului normativ de salarizare a personalului, în acord cu dispoziţiile deciziei Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte data de la care se aplică valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, Înalta Curte reţine că într-o serie de litigii au fost stabilite, cu caracter definitiv, drepturile salariale cuvenite unor magistraţi, prin raportare la această valoare de referinţă sectorială, cu începere de la data de 09.04.2015.

Totodată, prin dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorităţi/instituţii, dispoziţii care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică şi familiei ocupaţionale "Justiţie".

Prin urmare, începând cu data de 09.04.2015, reclamantele din prezenta cauză aveau dreptul de a beneficia de indemnizaţii brute de încadrare calculate în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau şi alţi magistraţi, în urma pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive, fiind neîntemeiată susţinerea pârâtului în sensul că această indemnizaţie poate fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016, dată de la care a fost aplicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Consiliul Superior al Magistraturii în salarizarea personalului propriu. Argumentul pârâtului nesocoteşte considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

În acest context, Înalta Curte conchide în sensul că valoarea de referinţă sectorială calculată de pârât prin OMJ nr. 4680/C/2016 şi OMJ nr. 219/C/2017 nu respectă prevederile legale, fiind stabilită într-un cuantum inferior celui cuvenit reclamantelor-magistrat din prezenta cauză, motiv pentru care sentinţa recurată va fi menţinută de instanţa de control judiciar, consecutiv respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei.

Recursul declarat de pârâtul Tribunalul Bucureşti.

În ceea ce priveşte critica referitoare la obligarea sa la plata drepturilor salariale, constată Înalta Curte că, în mod corect instanţa de fond, consecutiv obligaţiei instituite în sarcina Ministerului Justiţiei de a emite un nou ordin de încadrare salarială pentru reclamante, a obligat pârâtul Tribunalul Bucureşti să achite diferenţele salariale rezultate.

Potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Ministerul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite pentru curţi de apel şi tribunale, punând la dispoziţia instanţei judecătoreşti fondurile necesare desfăşurării activităţii.

Ministerul Justiţiei emite ordinele privind încadrarea judecătorilor şi stabilirea drepturilor salariale, ordine în baza cărora se procedează la achitarea veniturilor salariale de către ordonatorii secundari (curţi de apel) şi terţiari (tribunale).

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiţiei asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul justiţiei şi libertăţilor cetăţeneşti are calitatea de ordonator principal de credite şi a unităţilor subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terţiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, curţilor de apel, parchetelor de pe lângă curţile de apel, tribunalelor şi parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar şi administrativ, condus de un manager economic.

Aşadar, raportul obligaţional, care are ca obiect plata salariului, se desfăşoară între intimatele-reclamante şi Tribunalul Bucureşti, unde activează acestea, în timp ce Ministerul Justiţiei este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, Ministerul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanţelor judecătoreşti, în timp ce plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terţiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că Ministerului Justiţiei îi revine obligaţia asigurării resurselor bugetare necesare plăţilor salariale, iar plata efectivă a drepturilor salariale revine Tribunalului Bucureşti.

Aşadar, în mod correct, instanţa de fond a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită ordinele de stabilire a drepturilor salariale individuale, implicit să efectueze demersurile necesare în vederea plăţii acestor drepturi, aceste obligaţii înscriindu-se în sfera atribuţiilor legale ce-i revin acestuia, în calitate de ordonator principal de credite, Tribunalului Bucureşti revenindu-i obligaţia subsecventă de plată efectivă a drepturilor salariale menţionate, în calitate de ordonator terţiar de credite.

În concluzie, sunt nefondate criticile formulate de pârâtul Tribunalul Bucureşti în acest sens.

Cât priveşte cealaltă critică a recurentului Tribunalul Bucureşti, ce se referă la cuantumul valorii de referinţă sectorială de 405 Ron şi la data de la care acesta se aplică, acesta contestând, de asemenea, ca şi recurentul Ministerul Justiţiei, data de 09 aprilie 2015, Înalta Curte, având în vedere că, în motivarea criticii acesta invocă aceleaşi aspecte invocate şi de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei, urmează să o înlăture pentru aceleaşi argumente cu care a răspuns criticii din recursul Ministerului Justiţiei, prezentate anterior în considerentele hotărârii.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de aceştia, fiind nefondat.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii - pârâţi Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 4696 din 4 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 iunie 2020.