Fiscal security measures: invalidity for insufficient motivation of danger to hide or dissipate assets

Şedinţa publică din data de 26 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 22.12.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., CUI x a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, pentru Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti solicitând:

- anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/5.12.2016emisă de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti.

Prin cererea înregistrată la data de 19.06.2017, reclamanta a solicitat:

- încetarea efectelor deciziei .

1.2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2770 din 30 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/05.12.2016emisă de pârâta Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti, în cauza privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta ANAF -Direcţia Generală Antifraudă Fiscală-Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti.

Respinge cererea de încetare a măsurilor asigurătorii, ca devenită fără obiect.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 2770 din 30 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâta ANAF - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Criticile subsumate motivului de recurs invocat sunt, în esenţă, următoarele:

- În mod greşit, instanţa de fond a constatat că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nu este motivată, în sensul că nu s-au redat circumstanţele factuale concrete care au stat la baza dispunerii acestei măsuri. În realitate, afirmă recurenta-pârâtă că decizia contestată este motivată în concret referitor la existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând, în mod considerabil, colectarea, având în vedere comportamentul fiscal al societăţii de la înfiinţare şi până la momentul finalizării verificărilor, corelat cu valoarea ridicată a obligaţiilor fiscale suplimentare pentru care s-a estimat că societatea s-a sustras de la plată;

- În mod greşit, instanţa de fond a reţinut că aparenţa situaţiei este favorabilă reclamantei, afirmaţie contrazisă de multitudinea de probe, constând în documente financiar-contabile, de evidenţă primară, care indicau efectuarea unor tranzacţii nereale şi un comportament fiscal neadecvat.

- În mod greşit instanţa de fond a reţinut că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a avut în vedere comportamentul fiscal al partenerilor contractuali ai reclamantei, nefiind făcută o analiză a incidenţei OPANAF nr. 2605/2010.

Susţine recurenta-pârâtă că inspectorii antifraudă au apreciat, în mod obiectiv, pericolul de sustragere, prin prisma cuantumului ridicat al obligaţiilor fiscale şi a evidenţierii în contabilitatea societăţii a unui număr de peste 3000 documente care nu au la bază operaţiuni reale.

- În mod eronat instanţa de fond a reţinut incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 213 alin. (7) din Legea nr. 207/2015, în realitate fiind vorba despre art. 213 alin. (8) din acelaşi act normativ.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, a ansamblului probatoriu administrat în cauză, precum şi prin raportare la dispoziţiile legale incidente speţei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, prin Decizia A_AFR nr. 28422/05.12.2016 s-au instituit măsuri asigurătorii cu privire la patrimoniul reclamantei cu scopul de a se asigura garantarea realizării unei creanţe de 6.173.775, identificată provizoriu prin procesul-verbal nr. x/2016.

Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea 207/2015, actul administrativ - fiscal trebuie să cuprindă, între altele, şi motivele de fapt care l-au generat, aceste motive de fapt fiind prevăzute de art. 49 alin. (3) din acelaşi act normativ, sub sancţiunea nulităţii relative. Nulitatea relativă intervine ori de câte ori sunt încălcate alte prevederi legale decât cele aflate sub sancţiunea nulităţii absolute şi dacă se cauzează o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului administrativ-fiscal.

Pentru actul administrativ-fiscal care este decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, legea particularizează motivele de fapt ce trebuie cuprinse în decizie, pentru justificarea ei, în sensul că ele trebuie să se refere cu necesitate la "pericolul ce trebuie să existe pentru ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul", cu consecinţa imediată a "periclitării sau îngreunării în mod considerabil a colectării creanţelor fiscale".

În privinţa pericolului, acesta nu trebuie să fie o simpla bănuială, generală, ca oricine înregistrează datorii fiscale este prezumat că intenţionează să-şi sustragă, ascundă sau risipească patrimoniul.

Înalta Curte reţine că legea nu are în vedere o asemenea ipoteză pentru că altminteri, nu ar fi indicat ca măsurile asigurătorii se iau în cazuri excepţionale. Cazurile excepţionale trebuie să fie cele ieşite din comun, respectiv cele care conturează intenţia, pusă în practică, a debitorului de a avea un comportament viitor care să ducă la periclitarea colectării creanţelor fiscale. Această intenţie nu trebuie presupusă, ci evidenţiată de comportamentul debitorului care poate conduce la bănuiala sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului său.

În cazul deciziei atacate, astfel cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de fond, aceasta nu cuprinde niciun fel de referire la un asemenea comportament al debitorului. Nimic din conţinutul deciziei nu reflectă intenţia viitoare a debitorului de a-şi sustrage, ascunde sau risipi patrimoniul. Nu este suficientă descrierea modului cum debitorul a acumulat datorii fiscale ci trebuie să rezulte din decizia atacată elementele obiective ale pericolului de a fi risipit patrimoniul debitorului. Or, aceste elemente nu există.

Nici chiar existenţa acestui pericol nu este suficientă pentru luarea măsurilor asigurătorii. Pericolul trebuie să fie atât de pregnant, încât să ducă la periclitarea sau îngreunarea solicitării creanţelor fiscale.

În cuprinsul deciziei nu exista nici o referire la date sau elemente care pot induce ideea periclitării sau îngreunării colectării creanţelor fiscale, aceasta nefiind practic motivată şi acest viciu a determinat instanţa de fond să admită acţiunea.

Deşi în decizia atacată se afirmă că "Pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul a fost apreciat având în vedere că faptele constate de inspectorii antifraudă sun susceptibile a întruni elementele constitutive ale unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal, precum şi luând în considerare cuantumul ridicat al obligaţiilor fiscale, faptul că reprezentantul legal al societăţii nu a furnizat date şi informaţii exacte şi complete, modalitţile variateb de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale şi perioada îndelungată pe care s-a întins comportamentul fiscal inadecvat al societăţii ", această motivare nu se referă la niciuna dintre situaţiile excepţionale amintite de art. 213 alin. (2) din Legea 207/2015. Nu există referire la pericolul iminent şi viitor al diminuării patrimoniului, nu există date concrete cu privire la "ieşirile de disponibilitate", nu se face vorbire de mărimea patrimoniului debitoarei şi de dimensiunea ieşirilor de disponibilităţi, nu se aduce în discuţie ideea periclitării sau îngreunării în mod considerabil a colectării.

Nefiind indicate motivele de fapt concrete care au determinat luarea Deciziei privind instituirea măsurilor asigurătorii, în condiţiile cerute de art. 213 din Codul de procedură fiscală, Înalta Curte constată că au fost încălcate prevederile art. 46 alin. (2) lit. e) şi f) din Codul de procedură fiscală, autoritatea fiscală nemenţionând, în concret, în ce constă comportamentul fiscal deviant al agentului economic care determină pericolul ca reclamanta să se sustragă, să-şi ascundă ori să-şi risipească patrimoniul, în măsură să pericliteze ori să îngreuneze considerabil colectarea.

Într-adevăr, existenţa unor obligaţii fiscale constituie o premisă obligatorie, însă nu şi suficientă, fiind necesară îndeplinirea condiţiilor esenţiale impuse de art. 213 din Codul de procedură fiscală.

În privinţa respectării principiului motivării actului administrativ se reţine că, un act administrativ este motivat atunci când el enunţă motivele de fapt şi de drept pentru care autorul său îl consideră justificat.

Motivarea reprezintă o condiţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ.

Cu alte cuvinte, motivarea este o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale.

Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului. Aşadar, motivarea este o formalitate substanţială a cărei absenţă sau insuficienţă antrenează invaliditatea actului.

Aşa cum s-a arătat în doctrină şi jurisprudenţă, motivarea urmăreşte o dublă finalitate: îndeplineşte o funcţie de transparenţă a procedurilor administrative în profitul cetăţenilor, care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat, şi permite autorităţii judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia. Din această cauză, motivarea trebuie să expună într-un mod clar şi neechivoc raţionamentele instituţiei publice care a emis actul administrativ. De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat.

O motivare insuficientă sau greşită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui.

Cerinţa motivării corespunzătoare a actelor administrative se regăseşte şi în Recomandarea (2007)7 a Comitetului de Miniştri (art. 17 pct. 2), respectiv în Rezoluţia (77)31 a Comitetului de Miniştri (principiul IV), fiind preluată şi menţionată expres în Codul european al bunei conduite administrative.

În ceea ce priveşte sesizarea adresată organelor de urmărire penală, Înalta Curte reţine că, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 581/2019, dispoziţiile art. 213 alin. (8) din Codul de procedură fiscală au fost declarate neconstituţionale, atât în forma în vigoare anterioară modificărilor operate prin O.G. nr. 30/2017, cât şi în forma legislativă modificată, astfel încât acest caz excepţional de menţinere a măsurilor asigurătorii peste termenul de 6 luni, respectiv de un an, prevăzut de art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală, nu mai poate fi invocat.

Prin urmare, argumentul recurentei-pârâte referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 nu poate fi primit de instanţa de control judiciar.

De asemenea, temeinicia soluţiei pronunţate de instanţa de fond rezultă şi din faptul că nici în momentul judecăţii prezentei căi de atac, organul fiscal nu a emis o decizie de impunere privind fondul obligaţiilor fiscale presupus a fi datorate de societate, nefiind administrată nicio dovadă contrară în acest sens.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluţiei pronunţate în recurs

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. raportate la cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă ANAF - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2770 din 30 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 iunie 2020.