Proportionality of suspending fiscal administrative appeals pending criminal investigation; stamp duty exemption for insolvent entities under Insolvency Law

Şedinţa publică din data de 26 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal sub nr. de dosar x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice - Timişoara - Serviciul Soluţionare Contestaţi anularea actului administrativ fiscal reprezentat de Decizia de soluţionarea nr. 1817/541/23.11.2015 privind suma de 5.391.785 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar, precum şi pentru baza impozabilă stabilită suplimentar, obligarea D.G.R.F.P. Timiş la soluţionarea în fond a contestaţiei fiscale, precum şi obligarea organului de soluţionare la plata de penalităţi către societate în cuantum de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3753 din 25 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ca neîntemeiată.

Admite în parte contestaţia formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Serviciul Soluţionare Contestaţii.

Anulează în parte Decizia nr. 1817/541/23.11.2015, în ceea ce priveşte suspendarea soluţionării contestaţiei administrative referitoare la sumele care nu fac obiectul sesizării penale nr. 2575/17.07.2015 şi soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii contestaţiei formulate împotriva Raportului de inspecţie fiscală nr. x/09.07.2015.

Obligă pârâta să soluţioneze motivat contestaţia referitoare la sumele care nu fac obiectul sesizării penale nr. 2575/17.07.2015.

Respinge în rest contestaţia ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 3753 din 25 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Serviciul Soluţionare Contestaţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Criticile subsumate acestui motiv de casare sunt, în esenţă, următoarele:

- În mod greşit instanţa de fond a apreciat că acţiunea introductivă de instanţă este scutită de taxa de timbru, în condiţiile în care, potrivit legii insolvenţei, doar acţiunile exercitate de administratorul judiciar sau judecătorul sindic în cadrul procedurii insolvenţei sunt scutite de taxa de timbru, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă;

- Acţiunea introductivă de instanţă este inadmisibilă, deoarece este introdusă de o persoană fără capacitate procesuală, în sensul dispoziţiilor art. 32 şi art. 57 din C. proc. civ., având în vedere că la momentul introducerii acţiunii judecătoreşti, fusese deschisă procedura insolvenţei societăţii reclamante fiind numit administrator judiciar, astfel încât administratorul special, cetăţeanul slovac B., nu putea promova o acţiune în instanţă, fără acordul şi sub supravegherea administratorului judiciar sau a judecătorului sindic.

- Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă susţine că prima instanţă a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 214 din Codul de procedură fiscală, având în vedere că în cauză s-a făcut dovada că soluţia ce urmează a se dispune în dosarul penal are înrâurire hotărâtoare şi asupra modului în care se va soluţiona contestaţia administrativă cu privire la suma de 5.391.785 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar.

Susţine recurenta că această sumă se află în strânsă legătură cu obligaţiile fiscale pentru care s-a menţinut măsura suspendării contestaţiei administrative, fiind rezultate din aceleaşi tranzacţii presupuse a avea caracter fictiv şi asupra cărora se efectuează cercetarea penală.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta-pârâtă reiterează şi argumentele reţinute în decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative, expuse prin apărările formulate în faţa instanţei de fond.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C., a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa capacităţii procesuale a reclamantei, având în vedere că administratorul judiciar a confirmat actele procesuale efectuate pentru societate de administratorul special şi, de asemenea, respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate, în raport de ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în cele ce urmează.

În ceea ce priveşte critica vizând netimbrarea acţiunii introductive de instanţă, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de fond a apreciat că societatea reclamantă este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, dată fiind starea acesteia de insolvenţă.

Înalta Curte, reţine, contrar celor afirmate de recurenta-pârâtă că potrivit art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 a insolvenţei:"(1) Toate acţiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar în aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol, inclusiv pentru recuperarea creanţelor, sunt scutite de taxe de timbru" (n.r.capitolul se intitulează Situaţia unor acte juridice ale debitorului)

Analizând textul art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, rezultă că scutirea de plata taxelor de timbru are caracter general, în sensul că priveşte toate acţiunile promovate de administratorul judiciar sau lichidator, indiferent împotriva cui sunt îndreptate şi indiferent care este felul sau natura cererii formulate.

Limitarea aplicării scutirii de la plata taxei de timbru, exclusiv la categoria acţiunilor introduse de administratorul sau lichidatorul judiciar în temeiul legii nr. 85/2014, fără a include şi categoria cererilor însuşite de aceştia, dând astfel normei o interpretare strict literală, ar avea semnificaţia limitării finalităţii intenţiei legiuitorului însuşi, de a proteja interesele societăţii împotriva căreia s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei şi care este titulară a unei acţiuni judecătoreşti care are ca scop tocmai diminuarea debitelor societăţii, prejudiciază societatea, în loc de a-i asigura o facilitate.

Aceasta este şi situaţia societăţii reclamante din prezenta speţă, care, prin administratorul judiciar desemnat urmăreşte întocmirea unui tabel de creanţe care să reflecte situaţia reală, în contextul în care creditor al societăţii este şi organul fiscal care a emis titlul executoriu conţinând obligaţii fiscale restante la bugetul de stat pe numele societăţii aflate în insolvenţă.

În concluzie, în mod corect, instanţa de fond a apreciat că operează scutirea de la plata taxei de timbru, în virtutea calităţii reclamantei de societate comercială aflată în insolvenţă în temeiul Legii nr. 85/2014.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei capacităţii procesuale a societăţii reclamante invocate de recurenta-pârâtă pentru prima oară în faţa instanţei de recurs, Înalta Curte reţine că aceasta nu poate fi un motiv de anulare a cererii de chemare în judecată şi de casare a sentinţei pronunţate.

Astfel, deşi potrivit dispoziţiilor art. 57 alin. (3) din C. proc. civ., lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în orice stare a procesului, în contextul speţei de faţă, relevant este faptul că starea de insolvenţă a societăţii a fost declarată înainte de introducerea acţiunii în contencios administrativ. Aceasta înseamnă că autoritatea recurentă a cunoscut, încă din faza judecăţii cauzei în primă instanţă, despre situaţia de insolvenţă a reclamantei, dar nu a înţeles să invoce vreo excepţie în legătură cu exercitarea acţiunii sau cu reprezentarea societăţii reclamante în vederea valorificării drepturilor procesuale.

Or, drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună credinţă, tocmai pentru a da posibilitatea judecătorului de primă instanţă să stabilească, în mod corect, cadrul procesual, acesta nemaiputând fi schimbat în calea de atac.

Pe de altă parte, prezenta acţiune nu are ca finalitate anularea actelor administrativ-fiscale prin care s-au stabilit în sarcina societăţii creanţe bugetare neachitate, ci are ca scop conservarea/protejarea dreptului societăţii reclamante de a-i fi soluţionată contestaţia administrativă formulată împotriva actelor primare de impunere.

De asemenea, Înalta Curte constată că, în faţa instanţei de recurs, administratorul judiciar a confirmat actele procedurale întocmite de administratorul special, în calitate de reprezentant statutar al reclamantei, acestuia din urmă nefiindu-i ridicat dreptul de administrare.

Prin urmare, instanţa de recurs reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 57 alin. (4) teza a II-a din C. proc. civ., în temeiul cărora constată că societatea reclamantă a avut şi are capacitate procesuală de exerciţiu, exercitată prin administratorul special şi confirmată de administratorul judiciar, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de recurenta-pârâtă, fiind neîntemeiată.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la fondul cauzei şi care vizează aplicarea greşită de către instanţa de fond a normelor de drept material incidente speţei, respectiv a dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, Înalta Curte constată că sunt nefondate, soluţia pronunţată de instanţa de fond fiind temeinică şi legală.

Cu titlu prealabil, instanţa de control judiciar reţine că recurenta-pârâtă a înţeles să formuleze critici doar în ceea ce priveşte aspectul suspendării soluţionării contestaţiei administrative nu şi în ceea ce priveşte dezlegarea dată de instanţa de fond soluţiei pronunţată de organul fiscal de respingere ca inadmisibilă a contestaţiei îndreptată împotriva Raportului de inspecţie fiscală, Înalta Curte analizând cererea de recurs în limitele învestirii sale.

Potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003:

"Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă;"

Având în vedere că textul de lege instituie o facultate, iar nu o obligaţie a organului fiscal de a suspenda soluţionarea contestaţiei administrative în cazul formulării unei sesizări adresate organelor de cercetare penală, instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul textului de lege anterior indicat poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale, prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare.

Înalta Curte reţine că interpretarea prevederilor din legislaţia naţională trebuie făcută într-un mod care să concorde cu garanţiile dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în jurisprudenţa CEDO, cu precădere la termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative şi judiciare.

Astfel, o procedură administrativă trebuie derulată/finalizată în interiorul unui termen rezonabil, interesul legitim privat al contribuabilului implicând recunoaşterea dreptului de a obţine rezolvarea situaţiei sale fiscale fără întârzieri excesive generate de cauze neimputabile acestuia.

Principiul soluţionării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităţilor publice naţionale.

În acelaşi sens, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că a avut loc o violare a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, referitor la accesul la un tribunal, în cazul în care autoritatea fiscală a întârziat nejustificat rezolvarea unor cereri, amânând nepermis o decizie judiciară asupra debitelor fiscale în litigiu (cauza Janosevici contra Suediei, hotărârea din 23 iulie 2002).

Raportând aceste consideraţii de ordin teoretic la criticile de nelegalitate formulate de pârâtă, precum şi la actele existente la dosarul cauzei, Înalta Curte reţine că în evaluarea existenţei sau nu a unui exces de putere, trebuie avută în vedere evoluţia în timp a procedurii penale, precum şi durata de timp scursă de la emiterea deciziei de impunere.

Ţinând cont de succesiunea actelor emise în procedura administrativă începută în anul 2015, de temeiurile de fapt şi drept al acestora care au avut în vedere atât aspecte constatate de organele penale, cât şi constatări proprii pe baza cărora organele fiscale au stabilit obligaţii fiscale suplimentare în sarcina reclamantei, de intervalul de timp scurs între data emiterii deciziei de impunere şi data pronuntării hotărârii de fond, data sesizării organelor de urmărire penală şi faptul că până în prezent această sesizare nu are o finalitate şi nici o dată posibilă de finalizare, nici măcar în faza de urmărire penală, Înalta Curte constată că, în mod corect, a reţinut prima instanţă faptul că circumstanţele concrete ale cauzei sunt de natură a confirma că măsura suspendării soluţionării contestaţiei şi în ceea ce priveşte creanţele fiscale pentru care nu au fost sesizate organele penale, încalcă principiul proportionalităţii.

Corelând aceste garanţii la susţinerile recurentei-pârâte, privind necesitatea existenţei unei soluţii pronunţate pe latura penală a cauzei pentru finalizarea procedurii administrative, Înalta Curte reţine că suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative are drept consecinţă amânarea pe o perioadă consistentă de timp a accesului la justiţie al reclamantei.

Or, această împrejurare este de natură a afecta drepturile şi interesele legitime ale reclamantei, situaţie ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate şi obligarea organului fiscal de a soluţiona pe fond contestaţia administrativă cu care a fost învestit de reclamantă, cu atât mai mult cu cât Înalta Curte constată că nu există niciun impediment pentru organul fiscal de a valorifica rezultatul procesului penal într-o fază ulterioară a procesului civil.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală şi temeinică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice - Timişoara - Serviciul Soluţionare Contestaţii împotriva sentinţei civile nr. 3753 din 25 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 iunie 2020.