Supreme Court rejects appeal, upholding that 450,000 RON insurance guarantee cap applies per claim, allowing subrogated insurer to recover indemnities from Guaranty Fund

Şedinţa publică din data de 26 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 06.02.2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: anularea Deciziei nr. 3471/16.01.2017; obligarea pârâtei la plata sumei solicitate prin cererea de plată, respectiv 22.651,89 RON; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3661 din 12 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Decizia nr. 3471/16.01.2017 şi a obligat pârâtul să emită o decizie motivată privind analiza pe fond a cererii de plată nr. x/10.03.2016.

Totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1837,96 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocat.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a recurentul a reluat situaţia de fapt, susţinând, în esenţă, că hotărârea atacată conţine motive contradictorii şi este data cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că, deşi instanţa de fond pleacă de la premisa că reclamanta nu este creditor de asigurare, consideră că are totuşi un drept propriu la despăgubire, în condiţiile în care în aceeaşi hotărâre reţine că singurul creditor de asigurare este persoana vătămată.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă greşita interpretare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, a art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2002 şi a dispoziţiilor care reglementează plata indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Consideră că prima instanţă a încălcat principiul contradictorialităţii, întrucât nu a pus în discuţia părţilor împrejurarea că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu ar fi stabilit în ce categorie de creditori de asigurare se încadrează reclamanta şi nu i-a solicitat să formuleze o precizare în acest sens.

De asemenea, invocă aplicarea greşită a art. 23 din Norma ASF nr. 16/2015, din care reiese că au calitatea de beneficiari ai despăgubirilor achitate de către recurentul-pârât doar creditorii de asigurare, aceste dispoziţii neputând lărgi sfera persoanelor avute în vedere de Legea nr. 213/2015.

Consideră că în mod nelegal instanţa de fond a înlăturat susţinerile sale privind necesitatea corelării procedurii falimentului societăţii B. S.A. cu procedura derulată în baza Legii nr. 213/2015, având în vedere că în speţă creanţa contestatoarei este o creanţă de asigurare proprie şi exclusivă, aceasta exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în faliment, ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraţilor despăgubiţi.

Recurentul-pârât susţine că, deşi reclamanta a formulat cereri de plată adresate Fondului de Garantare a Asiguraţilor, cumulând mai multe creanţe, ca urmare a subrogării sale legale, acestea au fost formulate în calitate de unic creditor de asigurare, în limitele şi condiţiile stipulate de Legea nr. 213/2015.

Mai arată că recurenta-reclamantă este înscrisă în tabelul preliminar al creanţelor debitoarei B. S.A., în faliment, ca unic creditor de asigurare, cu o creanţă în cuantum de 450.000 RON, înscrisă sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a sumei, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pe creditor de asigurare.

Recurentul-pârât mai invocă greşita interpretare dată de către prima instanţa dispoziţiilor art. 2210 C. civ., întrucât, chiar dacă a operat o subrogare în drepturile persoanei prejudiciate, aceasta nu a operat împotriva FGA, ci doar împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului, precum şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, prin care se instituie plafonul de 450.000 RON şi a dispoziţiilor art. 4 lit. e) din acelaşi act normativ, ce definesc plafonul de garantare în raport cu creditorul de asigurare.

4. Apărările intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), anularea Deciziei nr. 3471/16.01.2017 şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtului la plata sumei de sumei de 22.651,89lei, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco.

Se reţine că, la soluţionarea cererii societăţii reclamante, recurentul-pârât a avut în vedere că în privinţa acesteia, care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B. S.A., deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare şi nu pe creanţe de asigurare.

Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate şi a obligat pârâtul la emiterea unei Decizii motivate privind analiza pe fond a cererii de plată formulate de reclamantă.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta a fost invocat în mod formal, criticile părţii vizând greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material, aşa încât vor fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului, care vizează înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeaşi decizie reiese că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este corectă, situaţie în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Totodată, Înalta Curte are în vedere cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, formulată de societatea intimată şi, în raport de soluţia prefigurată, constată că sunt îndeplinite cerinţele art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru admiterea acesteia.

De asemenea, în raport de valoarea şi complexitatea cauzei, de activitatea efectivă desfăşurată de avocat, Înalta Curte va dispune reducerea onorariului de avocat, în temeiul dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., proporţional cu circumstanţele concrete ale judecăţii prezentei căi de atac.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca nefondat şi va obliga recurentul-pârât la plata sumei de 8000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3661 din 12 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 8000 RON către intimata-reclamantă A. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 iunie 2020.